Povestea lui Harap-Alb – 1877

Ion Creangă

Ion Creangă este un povestitor inegalabil, un scriitor reprezentativ perioadei marilor

clasici, basmele şi poveştile reprezentând latura cea mai cunoscută a creaţiei sale. Basmul cult
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, a fost publicat în revista Convorbiri literare, în anul
1877, bucurându-se de o primire favorabilă. Ca orice basm cult, acesta porneşte de la modelul
celui popular, dar se adaugă anumite elemente originale.
Caracterul de basm cult se argumentează nu numai prin faptul că opera are un autor
cunoscut sau pentru că este transmisă pe cale scrisă, ci mai ales la nivel structural, stilistic
şi, nu în ultimul rând, în privinţa personajelor. O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o
reprezintă tratarea fabulosului în mod realist (umanizarea fantasticului). De exemplu, Spânul
se comportă ca un om viclean; scena în care craiul îşi ceartă fiii; cele cinci apariţii bizare se
comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni din Humuleştiul lui Creangă. Spre deosebire de
basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu
dialogul şi descrierea, dialogul având rol în caracterizarea personajelor, dar şi în
dramatizarea acţiunii.
O altă trăsătură specifică basmului, pe ccare o indentificăm în Povestea lui Harap-Alb,
este motivul călătoriei (iniţiatică în acest caz) cu scop reparatoriu, pe care eroul este obligat să
o săvârşească atunci când apare elementul perturbator (scrisoarea Împăratului Verde), care
strică echilibrul iniţial, starea de bine, pe care, în final, trebuie să o reinstituie protagonistul.
Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, pentru dobândirea
unor valori morale şi etice.
Titlul operei este alcătuit dintr-un oximoron, care se referă la dubla personalitate a
protagonistului, totodată figura de stil compune şi numele protagonistului. Termenul ‘’Harap’’
semnifică slujitor de origine arabă, adică cineva cu tenul măsliniu, de aici şi sensul oximoronic,
prin opoziţia cu adjecrivul ‘’alb’’. Din această perspectivă, numele protagonistului ar fi înţeles
ca fiind ‘’slugă albă’’, adică de origine nobilă. Substantivul ‘’Povestea’’ din titlu anunţă atât
faptul că în conţinutul basmului vom întâlni evenimente din viaţa personajului, cât şi faptul că
aceste evenimente sunt rodul imaginaţiei autorului
În incipit, asemenea ca şi la basmele populare, timpul este neprecizat: ‘’Amu cică era
odată’’, dar spaţiul, deşi este bine definit prin peisaje fantastice (pădurea Spânului, Grădina
ursului) şi populat de personaje fabuloase nu mai aparţine, ca în basmul popular, unui alt tărâm,
ci doar unui ţinut îndepărtat. Lipsa comparaţiei ’’ca niciodată’’ conduce la pierderea unicităţii
evenimentelor, punându-se în evidenţă caracterul realist al textului. Finalul basmului este
unul închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal.
Formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.

1
Formula iniţială are rolul de a realiza legătura dintre planul realităţii şi cel fabulos, marcându-
se simetric intrarea şi ieşirea din fabulos, avertizându-l pe cititor.
Verde împărat îi cere fratelui său să îi trimită pe cel mai vrednic dintre fii, pentru a-l
lăsa succesor la tron. Craiul, tatăl a trei băieţi, îi supune unei probe a curajului, la care nu rezistă
decât mezinul. Acesta povăţuit de Sf. Duminică, îşi alege calul, armele şi hainele din tinereţe
ale tatălui său şi porneşte la drum, dar nu înainte de a primi poveţele părinteşti. În ciuda
sfaturilor primite este indus în eroare de către omul Spân şi este obligat să îi jure credinţă,
devenindu-i rob, sub numele de Harap-Alb. Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul se dă
drept nepotul moştenitor, şi pentru a-şi impresiona unchiul şi verişoarele îl supune pe Harap-
alb la trei încercări, poruncindu-i să aducă: sălăţile din grădina ursului, pietrele nestemate din
pădurea cerbului şi pe fata împăratului Roş. După primele două probe, Harap-Alb pleacă în
căutarea fetei de împărat, întâlnindu-se în drum cu tovarăşii neaşteptaţi: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, toţi şase alcătuind o ceată de peţitori. La curtea împăratului
Roş, aceştia sunt supuşi mai multor probe, pe care reuşesc să le treacă. La ultima probă îi supune
însăşi fata de împăratului, reuşind să ducă la bun sfârşit această probă, Harap-Alb are
permisiunea de o lua pe fată. Sosiţi la curtea împăratului Verde, fata îl demască pe impostor,
însă Spânul se răzbună, decapitându-l pe mezinul craiului. Calul îşi răzbună stăpânul, iar fata
de împărat îl învie pe tânărul prinţ cu care se va căsători, spre bucuria tuturor.
Secvenţa în care fiul Craiului o întâlneşte pe Sf. Duminică este un moment decisiv
pentru continuarea acţiunii, deoarece bătrâna îl sfătuieşte să îşi încerce norocul şi îi spune ce îi
trebuie, cum să îşi aleagă calul, dar mai întâi îi testează bunătatea, cerându-i un ban. Cuprins
de sentimentul de supărare şi mâhnire, protagonistul îi oferă banul Sf. Duminici, exact cum
intuise ea. Urmările acestei întrevederi sunt: biruinţa primei probe prin care mezinul este supus
de către tatăul său deghizat în urs şi desfăşurarea acţiunii, atunci când Harap-Alb se întâlneşte
cu Spânul, de care este păcălit.
Un episod narativ semnificativ, care susţine tema maturizării eroului, îl constituie
popasul la fântână. Lipsit de experienţă şi credul, crăişorul este cu uşurinţă ispitit de Spân să
coboare în fântână. Pentru a fi eliberat, el jură pe paloş că îşi va schimba identitatea cu cea a
Spânului şi va deveni sluga acestuia. Jurământul din fântână conţine şi condiţia eliberării,
sfârşitul iniţierii. Schimbarea statutului îi aduce un nou nume, ce reprezintă pentru el o identitate
proprie, până acum fiind definit doar prin raportarea la statutul tatălui său: ’’fiu de crai’’,
’’crăişor’’. Numele primit anunţă începutul iniţierii, al maturizării, personajul ieşind de sub
tutela părintească şi fiind obligat să-şi construiască propria viaţă, pe baza abilităţilor sale.
Coborârea în fântână, echivalează cu coborârea în Infern, impunând cunoaşterea şi
conştientizarea răului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţile acestei specii
literare. Însă, asemenea basmului popular, pune în evidenţă idealul de dreptate şi de adevăr,
fiind ’’o oglindire... a vieţii în moduri fabuloase’’ (G. Călinescu).

2
 Harap-Alb – caracterizarea personajului

Ion Creangă este un povestitor inegalabil, un scriitor reprezentativ perioadei marilor

clasici, basmele şi poveştile reprezentând latura cea mai cunoscută a creaţiei sale. Basmul cult
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, a fost publicat în revista Convorbiri literare, în anul
1877, bucurându-se de o privire favorabilă. Ca orice basm cult, acesta porneşte de la modelul
celui popular, dar se adaugă anumite elemente originale. Pe lângă lupta dintre bine şi rău,
întâlnim în toate basmele, tema acestui basm cult, o constituie probele pe care le trece
protagonistul care parcurge drumul de la condiţia de slugă la cea de împărat.
Harap-Alb este personajul principal şi eponim al basmului, întruchipare a binelui, dar
este un erou atipic basm, deoarece este complet lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit
realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli. Este un personaj rotund şi tridimensional,
căci iese din tipar, surprinde, ca atunci când îi dă calului cu frâul în cap sau râde împreună cu
ceilalţi de Gerilă, în casa de aramă. Numele de Harap-Alb semnifică sclav-alb, rob de origine
nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel, faptul de a fi supus iniţierii, transformării. Anterior acestui
statut a fost fecior de crai, mezinul, iar după dezlegarea jurământului, devine împărat. Astfel,
se reliefează o relaţie cu titlul basmului.
Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al
inocenţei, justificată prin tinereţea sa: e lipsit de experienţa vieţii. Deşi are calităţi umane
deosebite, acestea nu sunt actualizate de la început, ci şi le descoperă prin intermediul probelor
la care este supus. Ceea ce îi lipseşte încă fiului de crai, tânăr neexperimentat, lipsit de puteri
supranaturale, şi ceea ce nu se poate căpăta decât prin experienţă, este cunoaşterea de oameni,
capacitatea de a vedea dincolo de aparenţa acestora. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci
doar caracteristici ale tânărului neexperimentat. Spre a deveni împărat el trebuie să treacă prin
mai multe probe şi să dovedească o serie de calităţi, între care distingerea adevărului dincolo
de aparenţe este una importantă.
Dovezi ale naivităţii sunt în scena întâlnirii cu Sf. Duminică, sub chipul unei bătrâne
cerşetoare, în alegerea calului năzdrăvan şi, dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti,
întâlnirea cu Spânul şi scena coborârii în fântână, când fecioarul de crai îşi pierde însemnele
originii, i se schimbă numele şi identitatea, devenind rob, punctul cel mai de jos în care l-a adus
lipsa de experienţă.
Apariţia mai multor ‘’pedagogi’’ pune în lumină, pe lângă naivitatea personajului, alte
trăsături morale latente ale acestuia: bunătatea, onestitatea şi prietenia. Eroul de basm fiind
o întruchipare a binelui, iar Harap-Alb un oru atipic, lipsit de însuşiri supranaturale şi de
atitudinea războinică, aceste trăsături morale sunt atuurile sale în confruntarea cu răul, pentru
că datorită lor intervin ajutoarele, personajele adjuvante, care au puteri supranaturale.
Verde împărat îi cere fratelui său să îi trimită pe cel mai vrednic dintre fii, pentru a-l
lăsa succesor la tron. Craiul, tatăl a trei băieţi, îi supune unei probe a curajului, la care nu rezistă
decât mezinul. Acesta povăţuit de Sf. Duminică, îşi alege calul, armele şi hainele din tinereţe

3
ale tatălui său şi porneşte la drum, dar nu înainte de a primi poveţele părinteşti. În ciuda
sfaturilor primite este indus în eroare de către omul Spân şi este obligat să îi jure credinţă,
devenindu-i rob, sub numele de Harap-Alb. Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul se dă
drept nepotul moştenitor, şi pentru a-şi impresiona unchiul şi verişoarele îl supune pe Harap-
alb la trei încercări, poruncindu-i să aducă: sălăţile din grădina ursului'', pietrele nestemate din
pădurea cerbului şi pe fata împăratului Roş. După primele două probe, Harap-Alb pleacă în
căutarea fetei de împărat, întâlnindu-se în drum cu tovarăşii neaşteptaţi: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, toţi şase alcătuind o ceată de peţitori. La curtea împăratului
Roş, aceştia sunt supuşi mai multor probe, pe care reuşesc să le treacă. La ultima probă îi supune
însăşi fata de împăratului, reuşind să ducă la bun sfârşit această probă, Harap-Alb are
permisiunea de o lua pe fată. Sosiţi la curtea împăratului Verde, fata îl demască pe impostor,
însă Spânul se răzbună, decapitându-l pe mezinul craiului. Calul îşi răzbună stăpânul, iar fata
de împărat îl învie pe tânărul prinţ cu care se va căsători, spre bucuria tuturor.
Secvenţa în care fiul Craiului o întâlneşte pe Sf. Duminică este un moment decisiv
pentru continuarea acţiunii, deoarece bătrâna îl sfătuieşte să îşi încerce norocul şi îi spune ce îi
trebuie, cum să îşi aleagă calul, dar mai întâi îi testează bunătatea, cerându-i un ban. Cuprins
de sentimentul de supărare şi mâhnire, protagonistul îi oferă banul Sf. Duminici, exact cum
intuise ea. Urmările acestei întrevederi sunt: biruinţa primei probe prin care mezinul este supus
de către tatăul său deghizat în urs şi desfăşurarea acţiunii, atunci când Harap-Alb se întâlneşte
cu Spânul, de care este păcălit.
Un episod narativ semnificativ, care susţine tema maturizării eroului, îl constituie
popasul la fântână. Această scenă evidenţiază faptul că protagonistul este naiv, fiind
neexperimentat. Lipsit de experienţă şi credul, crăişorul este cu uşurinţă ispitit de Spân să
coboare în fântână. Pentru a fi eliberat, el jură pe paloş că îşi va schimba identitatea cu cea a
Spânului şi va deveni sluga acestuia. Jurământul din fântână conţine şi condiţia eliberării,
sfârşitul iniţierii. Schimbarea statutului îi aduce un nou nume, ce reprezintă pentru el o identitate
proprie, până acum fiind definit doar prin raportarea la statutul tatălui său: ‘’fiu de crai’’,
‘’crăişor’’. Numele primit anunţă începutul iniţierii, al maturizării, personajul ieşind de sub
tutela părintească şi fiind obligat să-şi construiască propria viaţă, pe baza abilităţilor sale.
Coborârea în fântână, echivalează cu coborârea în Infern, impunând cunoaşterea şi
conştientizarea răului.
Din caracterizarea indirectă, reiese faptul că Harap-Alb îi era loial Spânului, întrucât
jurase pe paloş. Cu toate că se îndrăgosteşte de farmazoană pe drum, nu îi dezvăluie secretul,
astfel, acesta nu-şi încalcă legământul făcut stăpânului, respectându-şi cuvântul dat, rod al unei
solide educaţii căpătate în copilărie.
Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitate şi spaţialitatea convenţiei.
Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit, unde asemenea ca şi la basmele
populare, timpul este neprecizat: ‘’Amu cică era odată’’, dar spaţiul, deşi este bine definit prin
peisaje fantastice (pădurea Spânului, Grădina ursului) şi populat de personaje fabuloase nu mai
aparţine, ca în basmul popular, unui alt tărâm, ci doar unui ţinut îndepărtat. Lipsa comparaţiei
‘’ca niciodată’’ conduce la pierderea unicităţii evenimentelor, punându-se în evidenţă
caracterul realist al textului.