Sunteți pe pagina 1din 83

G.

NARDONE
P. WATZLAWICK

ARTA SCHIMBARII

Solutia problemelor psihologice


personale si interpersonale
obtinuta in scurt timp

1
Editura PONTE ALLE GRAZIE

Rezultat al muncii conjugate a


lui Giorgio Nardone- terapeut
si om de studiu italian, care se
ocupa cu studierea terapiilor
cu rezultate in scurt timp - si a
lui Paolo Watzlawick – una
dintre eminentele figuri
mondiale in domeniul
studiului comunicarii ai al
psihoterapiei, acest volum
prezinta in forma sistematica
modelul de terapie scurta
pentru solutionarea unor
probleme psihologice
specifice. Abordarea strategica
a psihoterapiei, adica evolutia
moderna a terapiei sistemice in
simbioza cu terapia prin
hipnoza a lui Milton Erickson,
reprezinta o perspectiva
revolutionara in comparatie cu
formele conventionale de
interventie psihoterapeutica.
Este vorba despre un model
teoretic si operativ pentru
solutionarea in timp scurt a
problemelor individuale, de
cuplu sau de familie,
aplicabile si in context
interpersonal mai ampl, si nu
numai clinice.
Psihoterapia este inteleasa aici
ca o partida de sah intre
terapeut si pacient.: o partida
in care, insa, pierd sau castiga
amandoi. Pentru a invinge
partida, terapeutul recurge la
tehnici rafinate de sugestie
hipnotica, cu paradoxuri si
capcane comportamentale,
care pacalesc rezistenta la
schimbare a pacientului,
ajutandu-l sa perceapa
realitatea in maniera complet
noua, si in consecinta sa nu
mai actioneze in mod
disfunctional.

2
GEORGIO NARDONE
PAUL WATZLAWICK

SOLUTIONAREA PROBLEMELOR PSIHOLOGIEI PERSONALE SI INTERPERSONALE


IN TIMP SCURT.

ARTA SCHIMBARII

“Ca si in jocul de sah, unde exista


combinatii speciale de mutari in raport
cu o anumita deschidere a jocului de
sah de catre adversar, in terpie exista
programe specifice de strategie pentru
tipurile de probleme personale ale
pacientilor. Asa dupa cum exista in
ambele “jocuri” – sah si terapie –
strategii speciale cu care sa reactionezi
la mutarile adversarului prin mutari si
contramutari.
Dar intotdeauna creativitatea
jucatorului/terapeut este cea care
trebuie sa modifice sistemul de mutari
previzibile pentru a gasi noi,
neasteptate si aparent ilogice solutii
strategice, invingatoare in interiorul
unei infinite game de comunicatii
posibile intr-o interactiune
comunicationala intre doua sau mai
multe persoane, astfel incat
complexitatea jocului si gama de
posibilitati se amplifica si devine
enorma.

3
Sumar

Pag. 5 Nota editorului

Pag. 9 Introducere

Pag. Capitolul unu Daca vrei sa vezi, invata sa actionezi

Pag. Capitolul doi “Ereziile” abordarii strategice in terapie: caracteristici generaleale terapiei
strategice: pag. 31 prima erezie; pag. 34 A doua erezie; pag. 36 A treia erezie; pag. 43 A patra
erezie

Pag. 47 Capitolul trei Scurta istorie a evolutiei abordarii strategice


47-Origini ale abordarii strategice in terapie; 51 – Revolutia sistemica in psihoterapie; 57- De la
terapia familiala la terapia strategica

Pag. 63 Capitolul patru. Practica clinica in terapia strategica: procesualitati si proceduri


64: procesualitati si proceduri ale terapiei
66: Prima intalnire si constructie a relatiei terapeutice
67: Definirea problemei
70: Acorduri asupra obiectivelor terapiei
71: Individualizarea sistemului perceptiv – reactiv care mentine problema.
73: Programare terapeutica si strategia schimbarii
99. Concluzionarea tratamentului

Pag. 101Capitolul cinci Doua modele de tratament specific


- pg. 100 Tratamentul tulburarilor fobice
- pg. 116: Tratementul tulburarilor obsesive

130 Capitolul sase. Exemple de tratamente neobisnuite


- pg. 131 Cazul 1:Terapia fara locul terapiei
- pg. 134 Cazul doi: Restructurarea importantei faptului de a fi frati
- pg. 142 Cazul trei: Despre utilitatea erorii: inventarea formulei magice
- pg. 147 Cazul patru: Declararea unui secret perturbant

Pag. 152 Capitolul sapte. Cercetarea de evaluare


- pg. 154 Criterii metodologice
- pg. 154 Conceptul de eficacitate al terapiei
- pg. 159 Conceptul de eficienta a terapiei
- pg. 161 Esantionul
- pg. 163 Reflectii asupra rezultatelor

Pag. 166 Bibliografia

4
Ceea ce la sfarsit este restrans
Trebuie sa fi fost inainte extins
Ceea ce dovedeste slabiciune
Trebuie sa fi fost puternic la inceput
Ceea ce s-a strambat
Trebuie sa fi fost drept la inceput
Cel ce vrea sa ia
Trebuie sa inceapa prin a da

Lao Tzu, Tao Te Ching

Nota editorului

Cartea lui Giorgio Nardone si Paul Watzlawick, care


este reprezentata aici intr-o noua editie, a fost tradusa in
toate limbile straine inportante si reprezinta clasicismul
terapiei scurte si al “problem solving”- ului strategic, care
in acesti ani a gasit o mare aplicabilitate in domeniul
psihologic si in alte situatii cum ar fi cea manageriala,
educativa, sociala.
El a avut mare succes intrucat propune o abordare care
rezulta a fi cel mai eficace si rapid mod pentru solutionarea
problemelor psihologice de diverse naturi, cum ar fi fobiile,
obsesiile, panica, tulburari alimentare.

5
Introducere

Imi face placere sa scriu aceasta introducere pentru o carte pe care o consider o opera
fundamentala pentru ceea ce deja poarta numele de terapie strategica, adica evolutia moderna a
abordarii sistemice si ericksoniene in psihoterapie. In plus, este placerea mea de a fi contribuit si
muncit alaturi de Giorgio Nardone, la aceasta importanta opera. O alta bucurie ulterioara a fost
sa scot in evidenta cum el, pe baza formarii sistemice capatate cu colegii mei, si cu mine, de la
MRI - Palo Alto, a stiut sa dezvolte ideea si sa puna la punct strategii complet originale,
incorporand modelul nostru sistemic in cadrul muncii sale personale.
Cartea este un adevarat manual de abordare strategica in psihoterapie, in sensul ca ofera o
aprofundare si o expunere detaliata, care debuteaza cu prevederile teoretice si fundamentele
epistemologice ale acestui model, se dezvolta intr-o prezentare sistematica a numeroaselor
strategii finalizate cu schimbarea situatiei umane, si se concluzioneaza cu o riguroasa cercetare
de evaluare asupra rezultatelor obtinute prin aplicarea modelului de terapie expusa.
Aceasta inseamna ca respectiva opera nu este o simpla carte de bucate (cook-book) cu
descrierea superficiala de retete pregatite pentru folosul terapeutilor, ci o expunere complexa
atat teoretica cat si aplicativa, a acestei urgente abordari a solutiei problemelor omenesti.
In detaliu, volumul se deschide cu cuvantul inainte, scris de catre mine, referitor la
evolutia moderna a psihoterapiei, careia ii urmeaza definirea caracteristicilor teoretice si
aplicative, care diferentiaza abordarea strategica fata de alte forme de psihoterapii. Aceasta
datorita expunerii a celor patru prerogative conceptuale fundamentale, tipice pentru acest model
(cele patru ‘erezii’ , considerate astfel deoarece nu sunt de acord cu prezumtivele “adevaruri “
traditionale ale psihoterapiei); baza sa teoretica si sistemic – constructivista, modul sau de a se
referi la o teorie specifica teoriei sistemic - constructiviste.
Capitolul trei ofera o vedere panoramica istorico – evolutiva, care evidentiaza matricea
ericksoniana si sistemica a terapiei strategice. In aceasta faza sunt subliniate anumite diferentieri
conceptuale prezente actualmente in formularile principalilor autori strategici.
Cel mai voluminos capitol, al patrulea, este dedicat expunerii “procesualitatii” uzuale
terapeuticii de la inceputul pana la sfarsitul terapiei, si la explicitarea principalelor “proceduri”
strategii utilizate pentru deblocarea si rezolvarea problemelor umane. Aceasta explicitare nu se
limiteaza la simpla descriere a procesului si a strategiilor terapiei, ci abordeaza si demonstrarea
eficientei lor in schimbarea comportamentului si conceptiei persoanelor, referindu-se la cercetari
experimentale si exemple proprii, chiar si in mediile stiintifice si in contexte diferite de cel al
psihoterapiei.
In capitolul urmator sunt prezentate doua protocoale originale si inovative de tratament
specific, unul referindu-se la forme grave de tulburari fobice, celalat la tulburari de tip obsesiv.
Cele doua tipuri de tratament sunt expuse sistematic, prin intermediul analizei punctuale a
terapiei, subdivizate in patru stadii cu obiective specifice de atins si strategiile specifice pentru a
obtine aceste rezultate. Ambele protocoale au demonstrat in aplicarea lor o notabila eficacitate si
o surprinzatoare eficienta. De aceea reprezinta doua exemple de modul in care terapia poate fi o
rezolvare rapida si un voiaj bine programat, in care se incearca a se prevedea, in afara plecarii,
pasajele, punctul de sosire si durata calatoriei.
Contrar conceptiei traditionale a psihoterapiei, ca o calatorie in intuneric, la care se
cunoaste numai punctul de plecare, fara a putea prevedea nici etapele parcursului si nici punctul
de sosire , cu atat mai putin durata calatoriei.
Dupa expunerea acestor doua modele de tratament specific, formate de o secventa
programata de actiuni prefixate, care fac sa reiasa sistematicitatea si corectitudinea metodologica
a muncii, in capitolul sase sunt prezentate cazuri de tratament neobisnuite si simpatice. Exemple
care demonstreaza cum, in procedarea la solutia focala a diverselor situatii problematice umane,

6
este indispensabila din partea terapeutului o sinteza personala intre tehnica sistematica,
inventivitatea si flexibilitatea mentala.
Deoarece, cateodata, terapeutii trebuie, pentru a gasi solutii noi si eficiente pentru o
problema, sa rupa propriile scheme conceptuale si propriul sistem de perceptie si de reactie in
fata pacientului , schimband rapid solutiile sale ineficace incercate pana in acel moment.
Expunerea aspectelor aplicative ale modelului, pentru evidentierea diferentei substantiale
intre comportamentul terapeutului, care face referire la aceasta conceptie, prin comparatie cu
traditionala figura a psihoterapeutului, se poate face analogie intre abordarea strategica in terapie
si jocul de sah. De aceea, ca intr-un manual de sah, la inceput sunt descrise regulile jocului si
dechiderile uzuale pentru obtinerea unui sah mat. Apoi este descrisa o serie de miscari si strategii
eficiente de utilizat, la care urmeaza expunerea a doua tipuri de sah mat de executat in putine
miscari pentru partide specifice. La final, sunt propuse anumite partide neobisnuite, care
demonstreaza cum, in interactiunea mutarilor si contramutarilor, jocul poate deveni extrem de
complex si cu o gama inestimabila de posibile tactici de joc. Dar, multumita acestei analogii, se
evidentiaza inca o data cum aceasta terapie, contrar jocului de sah, este un joc cu suma diferita
de 0, in care nu exista un invins si un invingator, ci partida se incheie cu victoria ambilor
jucatori, terapeut si pacient, sau cu invingerea amandorora. Acest lucru ne duce cu gandul ca,
teraperutul poate folosi orice mijloc pentru castigarea partidei, chiar si cand apare ca deliberat
manipulator, aceasta metoda capata o profunda valoare etica, mai ales ca se finalizeaza cu rapida
si efectiva rezolvare a problemelor de care sufera pacientul. Tot acest lucru libereaza campul
acuzatiilor frecvente adresate terapeutilor strategici de catre terapeutii traditionali , si anume de a
fi neloiali manipulatori de persoane.
Volumul se inchide cu un lucru rar pentru sectorul nostru de activitate, adica cu
prezentarea unei sistematice si riguroase cercetari de evaluare referitoare la rezultatele aplicatiei
modelului de terapie expus unui numeros si diferentiat esantion de subiecti pe parcursul a doi
ani. Datele arata cum aceasta abordare este in mod decisiv eficace, adica in masura sa rezolve
efectiv problemele pentru care a fost aplicata; si dupa cum rezulta, este si extrem de eficienta,
adica in stare de a obtine astfel de rezultate in timpi foarte redusi, in comparatie cu timpii
psihoterapeutici uzuali.
Consider ca fiind fundamentala lectura acestei opere pentru toti profesionistii interesati
de psihoterapia bazata pe conceptele sistemice si ericksoniene, dar consider cu certitudine
aceasta lectura de bun augur pentru toti cei care sunt interesati in formarea si in solutionarea
problemelor umane mai ales ca, chiar daca este o carte de specialitate , cartea este placuta si
accesibila lecturarii si strategiile cuprinse in ea sunt aplicabile nu numai in psihoterapie dar si
alte contexte interpersonale clinice mai uzuale.

Paul Watzlawick
Palo Alto, november 1989

CAPITOLUL 1
Daca vrei sa vezi, invata sa actionezi

Titlul acestui capitol este luat dintr-o lucrare a faimosului cibernetician Heinz von
Foerster, care il defineste ca propriul sau imperativ estetic. Chiar daca a fost postulat intr-un
context diferit (von Foester 1973) , el exprima oricum ceea ce eu consider un aspect important al
evolutiei terapiei (omiterea prefixului “psiho”inaintea cuvantului ‘terapia” nu este o scapare, cum
sper sa explic in cursul expunerii mele).
Nu stiu cum s-a intamplat ca exact contrariul imperativului lui von Foerster – ideea ca
pentru a actiona diferit trebuie mai intai sa inveti sa vezi lumea intr-un fel diferit – s-a evidentiat
si apoi a capatat valoare dogmatica in domeniul nostru. Pe cat de diferite si chiar contradictorii
sunt scolile clasice si filozofiile psihoterapiei , una din convingerile cu care in mod decisiv eu,
personal, sunt de acord, este ca cunoasterea originii si a evolutiei unei probleme in trecut este
preconditia pentru o solutie a prezentului . Fara indoiala, o motivatie irezistibila pentru aceasta
perspectiva este constituita de faptul ca aceasta este influentata in modelul de gandire si a

7
cercetarii stiintifice liniare, un model caruia trebuie sa i se atribuie progresul vertiginos al stiintei
in ultimii trei sute de ani.
Pana la jumatatea secolului nostru, erau relativ putini cei care puneau la indoiala
presupusa valabilitatea definitiva a unei conceptii stiintifice a lumii bazata pe cauzalitate strict
determinista , liniara. Acest lucru ne duce cu gandul ca, prin orice mijloc, terapeutul poate utiliza
conceptie stiintifica a lumii bazata pe cauzalitate strict determinista , liniara.
Freud, de exemplu, nu a vazut motivul pentru a fi in dubiu. “Cel putin, in cele mai vechi
si cele mai mature stiinte, a ramas si azi un solid fundament care este numai modificat si
imbunatatit, dar nu a fost demolat” (Freud, 1964). Aceste afirmatii nu numai ca imbraca un
interes istoricin haine noi . Conform perspectivei din 1989, ne face sa devenim constienti de
disparitia paradigmelor stiintifice, daca este citit Kuhn (1970) sau nu.
S-ar putea crede, in mod naiv, ca ar fi suficient sa iei in consideratie istoria sec. XX
pentru a nu avea nici-un dubiu asupra consecintelor teribile produse de iluzia de a fi gasit
adevarul definitiv si deci solutia finala. Dar evolutia in domeniul nostru , cu regulile in intarziere
de cam treizeci de ani, nu duce deloc la aceasta constatare. Ore nenumarate de discutii
“stiintifice” si zeci de mii de pagini de carti si publicatii stiintifice sunt inca consumate inutil
pentru a demonstra ca, deoarece propriul mod de a vedea realitatea este cel corect si adevarat,
oricine vede realitatea in mod diferit greseste in mod necesar.
Un bun exemplu al acestei erori este cartea lui Edwan Glover Freud sau Jung (1978) , in
care eminentul autor scrie cca. 20 pagini pentru a spune ce se poate spune intr-o simpla fraza, si
anume ca Jung nu avea dreptate pentru ca era in dezacord cu Freud. Acest lucru, pentru a fi mai
exacti, este ceea ce Glover insusi afirma la final la pag. 190, sciind: “Dupa cum am vazut,
tendinta cea mai consistenta a psihologiei lui Jang este negarea de catre el a oricarui aspect
important al teoriei lui Freud”. In mod clar , scrierea unei astfel de carti trebuie sa fie considerata
o pierdere de timp , mai putin daca autorul si lectorii sai nu sunt convinsi ca punctul lor de
vedere este cel corect si ca, deci, oricare din celelalte sunt gresite.
Mai este ceva ce nu trebuie trecut cu vederea in evolutia profesiei noastre. Teza
dogmatica ca descoperirea cauzelor reale a problemelor actuale este o “conditio sine qua non”
pentru schimbare , creeaza ceea ce Karl Popper numeste o prepozitie autoimunizanta , adica o
ipoteza care se legitimeaza atat cu propriul succes cat si cu propriul faliment , si ca astfel devine
nefalsificabila. In termini practici, daca imbunatatirea situatiei unui pacient este rezultatul a ceea
ce in teoria clasica se numeste insight , acest lucru este proba corectitudinii ipotezei pentru care
este necesar sa gasesti in subconstient cauzele reprimate, uitate. Daca pacientul nu-si
imbunatateste situatia, acest lucru demonstreaza ca in cautarea acestor cauze nu s-a patruns in
trecutul pacientului cu suficienta profunzime. Ipoteza invnnge in oricare situatie
O consecinta corelata cu convingerea de a avea ultimul adevar , este usurinta cu care cine
crede astfel poate refuza orice evidenta contrarie. Mecanismul mentionat aici este cunoscut
filozofilor stiintei, dar de obicei nu si medicilor clinici. Un bun exemplu este recenzia unei carti
care trateaza terapia comportamentala a fobiilor: acest lucru culmineaza cu afirmatia, de catre
recenzor, ca autorul cartii defineste fobiile “ in mod acceptabil numai pentru teoreticienii
conditionarii si nu satisfac criteriile definitiei psihiatrice a acestei tulburari. Deci afirmatiile sale
nu ar putea fi aplicate fobiilor , ci a oricarei alte conditii’.(Salzman 1968, 476).
Concluzia este inevitabila: o fobie in care situatia se imbunatateste prin efectul terapiei
comportamentale este, din acest motiv, o non-fobie. Este senzatia ca uneori pare mai important
sa salvezi teoria, decat pacientul, si revin in minte spusele lui Hegel: “Daca faptele nu sunt
adecvate teoriei, cu ata mai rau pentru fapte” (Hegel era probabil o minte prea stralucita ca sa nu
faca o astfel de afirmatie decat in sens ironic. Dar eu pot fi derutat. Marxismul lui Hegel sigur il
ia in mod tragic in serios).
In fne, nu mai putem sa ne permitem alla longue sa ramanem orbi cu privire la o alta
eroare epistemologica, cum a numit-o Gregory Bateson. Destul de des descoperim ca limitele
inerente ale unei astfel de ipoteze sunt atribuite fenomenului pe care ipoteza se presupune ca ar
trebui sa o clarifice. De exemplu, in interiorul structurii teoriei psihodinamice, indepartarea
simptomului ar trebui sa conduca in mod necesar la inlocuirea simptomului insusi, nu pentru ca

8
aceasta complicatie este intr-un fel inerent naturii mintii umane , ci pentru ca aceasta se impune
in mod logic si necesar sa plece de la premizele acestei teorii.
Chiar in mijlocul acestor ganduri complicate, se poate intampla sa picam prada unei
fantezii tulburatoare si, daca acel faimos omulet verde de pe Marte ar sosi si ne-ar cere sa
explicam tehnicile noastre pentru a provoca schimbari intre oameni si noi i le-am explica, nu s-ar
scarpina in crestetul capului (sa echivalentul acestuia) cu neincredere , si nu ne-ar intreba pentru
ce am ajuns la teorii atat de complicate, greu de inteles si putin concludente, in loc, inainte de
orice, sa investigam asupra cum schimbarea in om se face in mod natural, spontan si pe baze
obisnuite? Eu as vrea sa incerc sa-i indic cel putin ca au fost anumiti precursori istorici ai acestei
idei atat de rezonabile si practice, pe care von Foerster a rezumat-o atat de bine in imperativul
sau estetic.
Unul din acestia este Franz Alexander, caruia ii datoram importantul concept de
experienta emotionala corectiva; el explica (1946): “Nu este necesar pe durata tratamentului- si
nici nu este posibil- sa rechemi orice sentiment care a fost reprimat. Se pot atinge rezultate
terapeutice fara ca pacientul sa recheme toate detaliile necesare a istoriei sale trecute; in realitate,
au fost obtinute rezultate terapeutice bune si in cazurile in care nu a fost adusa la suprafata nici-o
singura amintire uitata. Ferenczi e Rank au fost intre primii care au recunoscut acest principiu si
care l-au aplicat in terapie. Oricum, vechea convingere ca pacientul sufera pentru amintiri a
lovit atat de profund si a patruns in mintile analistilor, incat si astazi este dificil pentru multi sa
recunoasca ca pacientul sufera nu numai pentru propriile amintiri, ci si pentru incapacitatea de a
infrunta problemele reale ale momentului. Evenimentele trecute au evidentiat si pregatit calea
catre dificultatile prezente, dar orice reactie a persoanei este dependenta de modelul de
comportament petrecut in trecut”.
Putin mai departe ei afirma ca “ aceasta noua experienta corectiva poate fi furnizata de
relatia de transfer, de noi experiente de viata sau de ambele “(Alexander si French 1946, 22).
In timp ce Alexandru atribuie o importanta mult mai mare experientelor pacientului in
situatii de “transfer” (pentru ca acestea nu sunt evenimente intamplatoare, ci induse de refuzul
analistului de a impune un rol parental), el este totusi constient de marea masura in care lumea
exterioara furnizeaza acele evnimente fortuite care pot provoca o schimbare profunda si de
durata. De fapt, in cartea sa “Psychoanalisi and Psychoterapy” (Alexander 1956,92) el
afirma in mod specific ca “astfel de experiente emotionale intense si revelatoare ne dau cheia
pentru intelegerea acelor rezultate terapeutice enigmatice obtinute intr-un timp considerabil mai
scurt decat este necesar in psihanaliza”.
Referitor la aceasta, Alexander (Alexander e French, 1946, 68-70) face referire la
faimoasa povestire a lui Victor Hugo despre Jean Valjean in Mizerabilii. Valjean, un criminal
violent, la iesirea din inchisoare dupa mult timp, timp in care a devenit si mai brutal, a fost
surprins furand argintaria eparhiei. A fost adus in fata inaltului prelat, dar acesta in loc sa-l judece
ca pe un hot, ii spuse cu multa blandete ca a uitat doua candelede argint care faceau parte din
darul pe care tocmai i-l facuse. Aceasta blandete a schimbat total modul de a fi a lui Jean
Valjean; inca sub efectul tulburarii cauzate de aceasta “restructurare” a situatiei create de inaltul
prelat catolic, Valjean a intalnit un baiat, Gervais, care se juca cu niste monezi si pierde o
moneda de patruzeci de banuti. Valjean pune piciorul pe moneda , impiedicand baiatul s-o ia.
Acesta plange , cere disperat restituirea monedei sale, si apoi fuge. Numai atunci Valjean isi da
seama in ce masura comportamentul sau , care numai cu o ora inainte ar fi fost pentru el evident,
calauzit fiind de lumina generozitatii prelatului, apare acum oribil de crud.
Hugo explica : “El realizeaza in mod vag ca intelegerea prelatului a fost asaltul cel mai
puternic de care fusese atins; ca duritatea sa ar fi persistat daca ar fi rezistat bunatatii acestuia; ca
daca el ar fi cedat, ar fi trebuit sa renunte la acea ura cu care faptele altora i-au umplut sufletul
pentru atat de multi ani si care ii placea: ca de aceasta data trebuia sa invinga sau sa fie invins si
ca aceasta lupta, o lupta enorma si definitiva, era inceputa intre rautatea sa si buntatea acelui om.
Un lucru la care sigur nu s-ar fi asteptat era clar, oricum: ca el nu mai era sigur acelasi
om; totul se schimbase in el si nu putea uita faptul ca preotul i-a vorbit si l-a luat de mana.”
Trebuie sa tinem cont ca romanul Mizerabilii a fost scris in 1862, cu jumatate de secol
inaintea teoriei psihanalizei, si ca ar fi putin cam ridicol sa afirmam ca prelatul ar fi fost pur si

9
simplu un precursor analist? Mai degraba, ceea ce Hugo demonstreaza , este experienta umana
perena a schimbarilor profunde, care se petrec in urma actiunii neasteptate si imprevizibila a
cuiva .
Nu stiu daca un alt eminent psihiatru si studios, Michael Balint, a introdus in munca sa in
mod explicit conceptual lui Alexander al experientei emotionale corective.
Oricum, in cartea sa The Basic Fault (1968, 128-129) el mentioneaza clasicul “incident”
al rasturnarii care furnizeaza o excelenta ilulstrare a acestei experiente. El lucra cu o pacienta, “o
domnisoara atragatoare, vioaie, mai degaba cocheta , cam de treizeci de ani, a carei principala
problema era incapacitatea de atingere a oricarui obiectiv” Acest lucru se datora, partial, “fricii
sale paralizante si nesigurantei de care era asaltata cand trebuia sa se expuna vreunui risc, cum
ar fi luarea unei decizii”. Balind descrie cum, dupa doi ani de tratament psihanalitic, ”i s-a
explicat ca, in mod aparent, lucrul cel mai important pentru ea era mentinerea unei pozitii
verticale, cu picioarele bine infipte in pamant. Ca raspuns, ea i-a spus ca niciodata, incepand cu
copilaria sa, nu a fost capabila sa faca o schimbare la 180 grade, cu toate ca de multe ori in cursul
vietii sale a incercat cu disperare sa o faca. Si i-a spus: “Si acum?”atunci s-a ridicat de pe
canapea si, spre marea ei surpriza, facu o perfecta rotatie, fara nici-o dificultate.
Aceasta s-a demonstrat ca o adevarata bresa. Acestui lucru ii urmara multe schimbari, in
viata sa emotionala, sociala si profesionala, totul in sensul unei mai mari libertati si flexibilitati.
In plus, ea a fost capabila sa sa se confrunte si sa depaseasca un examen profesional de
specializare foarte dificil, s-a logodit si s-a casatorit”.
Balint relateaza apoi, intr-un numar mare de pagini, incercand sa demonstreze cum
aceasta schimbare semnificativa imediata si care nu a fost, dupa toate acestea, in contradictie cu
teoria relatiilor obiectuale. ”Doresc sa subliniez - conclude – ca satisfactia nu a inlocuit
interpretarea, dar s-a adaugat acesteia” (pag. 134).
Primul pas important in evolutia intelegerii noastre a schimbarii omului incepe din 1937,
cand Jean Piaget a publicat fundamentala sa opera Construirea realului la copil, care a fost
tradusa si in italiana in 1973.
Aici Piaget demostreaza, pe baza unor observatii bine sustinute, ca literalmente copilul
construieste o realitate a sa prin intermediul unor activitati explorative , in loc sa-si formeze o
imagine a lumii inconjuratoare prin intermediul perceptiilor sale si apoi sa actioneze in
consecinta. Se pot evidentia in acest punct numai putini pasi ai muncii sale enorme , detaliate
pentru a sustine aceasta teorie. In ceea ce Piaget numeste al treilea stadiu al dezvoltarii
conceptului in discutie, intre trei luni si trei luni si jumatate de varsta, “copilul incepe sa apuce cu
mana ceea ce vede, ducandu-si in fata ochilor obiectele pe care le atinge, pe scurt sa-si
coordoneze universul sau visual cu cel tactil.” (Piaget 1973, 13).
Ca urmare, in acelasi capitol, Piaget afirma ca aceste actiuni duc la un grad mai mare a
presupusei permanente a obiectului. “Copilul incepe sa atribuie un grad mai ridicat de
permanenta imaginilor disparute, ca urmare se asteapta sa le gaseasca din nou nu numai in
acelasi loc unde fusesera lasate, dar si in interiorul extinderii traiectoriei lor (reactia la cadere,
prindere intrerupta, ecc.). Dar in a compara acest stadiu cu cele succesive, demonstram ca
aceasta permanenta ramane exclusiv conectata actiunii in curs si nu implica inca ideea a unei
permanente substantial independenta din sfera activitatii organismului. Tot ceea ce copilul
presupune este ca, continuand sa-si roteasca capul sau sa-l aplece, el va vedea o imagine care
tocmai ii disparuse, ca daca isi coboara manuta, el va gasi o impresie tactila experimentata putin
mai inainte, ecc.”
Si apoi, in continuare (pag. 42-43): “Efectiv, in acest stadiu, copilul nu cunoaste
mecanismul propriilor actiuni si, deci, nu le disociaza de lucrurile respective; cunoaste numai
schema lor totala si nediferentiata (pe care noi am chemat-o schema de asimilare) cuprinzand
intr-un singur act datele perceptiei externe, ca si impresiile interne, care sunt afective si
kinestetice, ecc., in natura.
[..] Universul copilului este in continuare numai o totalitate de figuri care vin din neant in
momentul actiunii, pentru a se intoarce in neant in momentul in care actiunea s-a sfarsit. Se
adauga acesteia numai circumstanta ca imaginile persista mai mult decat prima, deoarece copilul
incearca sa faca sa dureze mai mult decat inainte; extinzandu-le , ori descopera imagini pierdute,

10
ori presupune ca acestea sunt la dispozitia sa in aceeasi situatie in care actiunea care se
defasurare a inceput.”
Importanta descoperirilor lui Piaget pentru munca noastra poate fi cu greu supraevaluata.
In revelarea gradata a rezultatelor cercetarilor sale , Piaget demonstreaza cum nu numai
ideea unei lumi “exterioare” independent de el, este consecinta actiunilor explorative; dar si
dezvoltarea conceptelor de baza cum ar fi al cauzalitatii, timpul si, infine, cum el o numeste,
crearea universului. Daca este asa atunci, evident actiuni diferite pot determina crearea
constituirii unor “realitati” diferite. Oricum, inaintea ajungerii la acest rationament, trebuie
mentionata o alta piatra de hotar a parcursului evolutiv al terapiei.
Poate parea prea cautat ca, pentru a ajunge la acest punct, eu ma intorc la timpul in care
Blaise Pascal, in al sau Pensée 223, a dezvoltata acea argumentatie care astazi este cunoscuta ca
pariul lui Pascal. Este interesant pentru noi, terapeutii, deoarece, cu toata formularea teologica,
este vorba de o problema foarte aproape de domeniul nostru. Pascal examineaza vechea intrebare
conform careia un ateu poate ajunge, prin intermediul sau aprofundandu-se pe el insusi, la
credinta. Sugerarea este interesanta: comporta-te ca si cum ai crede, de exempli rugandu-te,
folosind apa sfanta, particiand la slujbe sacre, si asa mai departe. Credinta , apoi, va veni datorita
acestor actiuni. Si deoarece exista cel putin o probabilitate ca Dumnezeu exista, ca sa nu vorbim
si de potentialitatile benefice (pacea mintii si salvarea finala) participarea la acest joc nu necesita
un efort mare. “Ce aveti de pierdut ?” se intreaba el retoric.
Pariul lui Pascal a initiat numeroase argumentari, speculatii si tratate. Permiteti-mi sa
mentionez unul.
In cartea sa fascinanta Ulise si sirenele, filozoful norvegian Jon Elster (1983, 47-54)
aduna gandurile lui Pascal si le poarta mai departe, pentru a evidentia faptul ca nu se poate
decide sa creada in ceva fara necesitatea de a uita decizia.:”Implicarea acestei afirmatii este ca
decizia de a crede se poate continua cu succes numai daca este insotita de decizia de a uita, adica
decizia de a uita decizia de a crede. Acesta, oricum, este la fel de paradoxal ca si decizia de a
crede.[…] Procedura cea mai eficienta ar fi sa initieze un singur proces cauzal cu dublul efect de
a induce credinta ca si sa faca astfel incat sa uite ca acest lucru nu a incentat niciodata. Cererea
de a fi hipnotizat este unul din aceste mecanisme […]” (p.50)
Acest lucru este crucial pentru tema mea.Uitarea acestei propuneri este ceva imposibil.
Dar sa faci ceva deoarece, impulsul si sugestia pentru aceasta actiune provine din
exterior, este ca un rezultat a unui eveniment causal mai mult decat o actiune deliberata sau
sugerarea altora- cu alte cuvinte interactiunea comunicativa cu o alta persoana – este un lucru
diferit.
In acest punct trebuie sa iau in consideratie evolutia unei terapii moderne sistemice, care
nu mai intreaba:”De ce pacientul desemnat se comporta in acest mod bizar, irational”, ci mai
degraba ”In ce tip de sistem uman acest comportament capata un sens si este, poate, unicul
comportament posibil?” si “Ce tip de de solutie a incercat pana acum acest sistem?”Dar aceste
cosideratii ar face nemasurat discursul meu. Ma limitez numai la sublinierea ca la acest punct
terapia are putin sau nimic de a face cu conceptele exprimate de termeni care incep cu predixul
psiho, cum ar fi psihologia, psihoterapia, psihopatologia. Deoarece nu este numai psiho
individual, monadic, care intra acum in joc, ci acele structuri superindividuale care care se nasc
dintre interactiunile intre indivizi.
Ceea ce intentionez sa afirm este faptul ca, in marea majoritate, problemele pe care vrem
sa le rezolvam in timpul scimbarii lor nu sunt probleme corelate cu proprietatea obiectelor sau
situatiilor. – la realitatea de ordin unu (obiectiva), cum s-a propus sa fie numita (Watzlawick,
1976, 140-142) – dar sunt corelate cu semnificatia, cu sensul si cu valoarea pe care noi am ajuns
sa o atribuim acestor obiecte si situatii (realitatea lor de ordin doi- imaginativa).”Nu sunt
lucrurile propriu-zise care ne preocupa, ci parerile pe care noi le avem despre aceste lucruri.”
spunea Epitteto acum circa 1900 de ani. Aproape toti cunoastem raspunsul la intrebarea despre
diferenta intre un optimist si un pesimist: despre o sticla de vin pe jumatate optimistul spune ca
este pe jumatate plina; pesimistul afirma ca este pe jumatate goala. Aceeasi realitate de prim grad
– o sticla cu vin – dar doua realitati de ordin doi atat de diferite ca de fapt sunt doua lumi diferite.

11
Din acest punct de vedere nu se poate spune ca intreaga terapie consta in a opera
schimbari de modalitate cu care persoanele au construit realitatea proprie de ordin doi (realitate
pe care pacientii o considera cu convingere ca fiind cea adevarata).
In psihoterapia traditionala se incearca atingerea acestui rezultat prin folosirea unui
limbaj semnificativ, adica limbajul descrierii, al explicarii, al confruntarii, al interpretarii si asa
mai departe. Acesta este limbajul stiintei clasice si a cauzalitatii liniare. Totusi acest limbaj nu se
prezinta foarte bine la descrierea fenomenelor neliniare, sistemice (de exemplu, relatiile umane);
si se presteaza si mai putin la comunicarea de noi experiente si perceptii pentru care trecutul nu
furnizeaza posibilitati de intelegere si care se afla in afara construirii realitatii de catre o anumita
persoana.
Dar care alt limbaj mai exista? Raspunsul este dat de exemplu de George Spencer Brown
(1973) in cartea sa “Lows of form”, unde, aproape printre randuri, el defineste conceptual de
limbaj de impunere. Luand comunicarea matematica ca si punct de plecare, scrie (p.77): “ Poate
fi de ajutor in acest stadiu sa constati ca forma primara a comunicarii matematice nu este
descrierea, ci impunerea. In acest sens se poate face o comparatie cu “arte” practice cum este
gastronomia, unde gustul unei prajituri, chiar daca nu se poate descrie in cuvinte, poate fi
comunicat cititorului sub forma unui tot de instructiuni numit reteta. Muzica este o forma
artistica asemanatoare: compozitorul nu incearca nici macar sa descrie totalitatea de sunete pe
care o are in minte, si cu atat mai putin totalitatea de sentimente prin intermediul originilor lor, ci
scrie un complex de comenzi care, urmarite de cititorul insusi, la reproducerea experientei
originale a compozitorului.”
Si mai inainte (p. 78) el comenteaza rolul limbajului de impunere in formarea omului de
stiinta : “Pana si stiinta naturala pare mai dependenta de impunere decat suntem noi dispusi sa
admitem. Initierea omului de stiinta nu consta atat in lecturarea unor texte potrivite, cat in a se
supune impunerilor ca”priveste in acel microscop” Dar nu este contrar regulilor pentru omul de
stiinta, dupa ce a privit in microscop, sa descriere unui alt om de stiinta si sa discute cu el ce
anume a vazut si ce scrie in reviste si teste cu acest tip de descriere.”
Cu alte cuvinte, daca reusim sa motivam vreunul sa intreprinda o actiune, pare posibil
astfel formulat, dar ca acea persoana nu a indeplinit pentru ca in realitatea sa de nu gaseste nici
sens si nici motiv sa indeplineasca, atunci prin aceeasi realizare a acestei actiuni,el va
experimenta, ceva pe care niciodata, nici-o explicatie si interpretare nu ar fi putut sa o induca la
vedere si experimentare. Si astfel am ajuns la Heinz von Foerster si la imperativul sau: Daca
vrei sa vezi, invata sa actionezi !
Inutil sa spun ca se poate rezista cu vitejie la cerera de a indeplini o astfel de actiune.Un
exemplu clasic sunt contemporanii lui Galileo, cand au refuzat sa priveasca in telescopul acestuia
pentru ca ei stiau, chiar fara sa priveasca , ca ceea ce el afirma ca a vazut nu putea sa fie cuprins
in limitele realitatii lor de ordin doi, adica geocentricitatea. Tine minte: “ Daca faptele nu sunt
adecvate teoriei, cu atat mai rau pentru fapte”.
Pentru cine cunoaste munca lui Milton Erickson, conceptul de limbaj inductiv, daca nu
desemnarea acestuia nu reprezinta nimic nou. In a doua jumatate a carierei sale profesionale,
Erickson a utilizat mereu mai mult, pentru a ajunge la schimbarea terapeutica, prescrierea unui
comportament direct in afara starilor de transa. Fiind un adevarat maestru in a rotirea rezistentei,
ne-a furnizat o regula importanta:”Invata sa folosesti limbajul pacientului”.
Si acesta reprezinta o indepartare radicala de la psihoterapia clasica, unde o mare
cantitate de timp in stadiile initiale ale tratamentului, se consuma in tentativa de a invata
pacientul o noua “limba”, adica, adica conceptualizarea scolii particulare de terapia la care
terapeutul adera.
Numai atunci cand pacientul a inceput sa gandeasca in termenii acestei epistemologii ,
pentru a vedea el insusi problemele sale, viata sa din aceasta perspectiva, poate obtine, in
interiorul acestei structuri de munca, schimbarea terapeutica.Inutil sa spun ca, acest proces poate
cere mult timp. In hipnoterapia are loc contrariul; terapeutul este cel care invata limbajul
pacientului, constructia realitatii acestuia (cum putem sa-l numim astazi) si apoi impartaseste
sugestiile sale in aceasta limba, minimizand astfel rezistenta (si timpul)

12
In afara aplicatiilor sale terapeutice, studierea limbajului inductiv isi are originile in
munca filozofului austriac Ernst Mally. In cartea sa Grundgesetze des Sollens (1926), Mally a
dezvoltata o teorie a dorintelor si a inductiilor, pe care a numit-o logica “deontica”.
O alta contribuite importanta la acest capitol se poate gasi in teoria filosofului britanic
John L. Austin (1987). In faimoasele sale conferinte de la Harvard (1955) el a identificat o forma
speciala de comunicare pe care a definit-o “acte lingvistice performative “ (performative speech
acts) sau “enunturi performative” (performative sentences).Termenul de performativ poate fi
folosit intr-o mare gama de moduri si constructii afine, ca si termenul de imperativ. Termenul
deriva, natural, din perform, verbul care insoteste in mod uzual substantivul action: acesta indica
faptul ca emisia unui cuvant este ea insasi efectuarea unei actiuni si nu, cum normal se
considera, simplul mod de a spune ceva.” (p.6) De exemplu, daca eu spun “el imi promite ca-mi
da cartea maine”, eu descriu (in limbajul; indicativ o actiune, un “act oral” (speech act”executat
de acea persoana. Dar daca eu spun”eu promit sa restitui cartea maine”, afirmatia “eu promit”
este insasi promisiunea, adica actiunea. In terminologia lui Austin, primul exemplu (descrierea)
este definita o constatare in timp ce al doilea este un act verbal `executiv`. In a patra lectie,
Austin subliniaza diferenta intre afirmatiile “eu alerg” si “eu ma scuz”.Prima este simpla
comunicare verbala a unei actiuni, a doua este ea insasi actiunea, este scuza. Alte exemple din
viata de zi cu zi pot fi:”eu iau aceasta femeie ca sotie legitima””, “botez aceast nava Queen
Elisabeth”, “las mostenire acest ceas fratelui meu”. In toate aceste cazuri si in nenumarate alte
altele asemantoare acte verbale, se ajunge la un rezultat concret, in timp ce a spune “vine iarna”
nu face sa vina cu adevarat iarna. Natural, deoarece un act verbal “performativ” sa se realizeze si
sa fie eficace trebuie sa se concretizeze multe preconditii. De exemplu deziluzii si minciuni din
trecut pot sa ma faca sa ma indoiesc de promisiune; scuza nu trebuie sa fie oferita cu un ton
sarcastic in voce, derizoriu; ceremonia botezarii unei nave trebuie sa constituie o procedura
acceptata intr-o anume cultura. Dar in cazul in care aceste preconditii sunt realizate, prin
intermediul expresiei performative se creeaza literalmente o realitate si oricine mai departe se
refera la acea nava ca la Giuseppe Stalin , va fi considerat oarecum iesit in normal.
Cu aceste consideratii tocmai am intrat pe suprafata muncii lui Austinin Aceasta zona de
specialitate a lingvisticii, adica tocmai am vorbit despre ideea sa “cum sa faci lucruri cu cuvinte”.
Dar cred ca si aceste scurte citate am pus in evidenta fertilitatea lor si relevanta lor pentru munca
noastra.
De efect deosebit de surprinzator pentru mintea umana sunt asa-zisele “profetii care se
autorealizeaza”celebre pentru terapeutii mai putin ortodocsi si pentru agentii de bursa, dar nu si
celor care redacteaza previziile meteorologice; efectele imaginate produc cauze concrete; viitorul
(nu trecutul) determina prezentul; profetia evenimentului duce la realizarea profetiei (Watzlawick
1988).
Sunt convins ca limbajul inductiv va capata un rol central in interiorul structurii
tehnicelor terapeutice moderne. Natural, a ocupat mereu acest post central in hipnoterapia. De
fapt este o sugestie hipnotica daca nu chiar o inductie in a te comporta “de la sine” ceva a fost
“cazul” si altceva ceea ce adevenit cazul (adica devine real) dupa ca rezultat al activitatii
executate? Dar acest este echivalent cu a spune ca inductii pot literalmente sa construiasca
realitatea si ca, exact ca evenimentele cazuale, pot avea acest efect nu numaia supra vietilor
umane, il pot avea numai in evolutia cosmica precum si in cea biologica. Referitor la aceasta,
multe ar fi de spus asupra problemelor de autoorganizare , sau ceea ce Prigogine (1980) numeste
“structuri disipative”; dar este vorba despre un subiect care depaseste limitele competentei mele
si al spatiului acestei expuneri. Dar pentru ce exista o diferenta atat de substantiala intre ceva
care a luat nastere in mine insumi si un impuls care vine din exterior? Pot fi date raspunsuri
diferite, dar niciunul nu pare convingator. Ca este asa , nu este un secret. In viata noastra se poate
intampla sa creezi aceleasi dezamagiri ca cele pe care asa-zisii notri pacienti creeaza in a lor.
Oricum, intorcandu-ne la Pascal, sunt doua cuvinte asupra normei sale de comportament
care merita atentie.”Comporta-te ca si cum deja ai crede” . Aceste cuvinte dovedesc in mod clar
natura asa-zis fictiva din partea initiala a acestei tipologii de interventii. Si acesta ii da caracterul
de fictiune care provoaca dubii. Obiectiunea oricum este ca, chiar daca au succes, efectele lor nu
pot fi de durata. Si, de fapt, sunt numai creatii ale mintii . Mai devreme sau mai tarziu, probabil

13
mai devreme, ei trebuie sa se confrunte cu faptele dure ale realitatii si sa le rezolve. Iata
argumentul contrariu: ideea de a introduce o ipoteza “ca si cum ....” in interiorul unei situatii si sa
ajungi la rezultate concrete, nu este deloc noua. Acesasta apare cel putin in anul 1911, cand
filozoful german Hans Vaihingera publicat in Die Philosophie des Als-Ob, al carui titlu a fost
tradus prin “Filozofia lui cum sa.. “
Daca nu ar fi fost recunoasterea din partea lui Alfred Adler (si, la un nivel mai scazut, a
lui Freud) a importantei acestei idei, aplicatia ei in domeniul despre care vorbim ar putea sa se
numeasca terapia lui cum sa ......, sau terapia “evenimentelor intamplatoare planificate”.
Ceea ce Vaihinger prezinta in aproape opt sute de pagini este o cantitate de exemple
naucitoare , extrase din toate ramurile stiintei ca si din viata cotidiana, care demonstreaza ca noi
operam mereu prin intermediul unor asumari neprobate si care nu se pot proba, dar care, totusi,
conduc la rezultate concrete practice. Nu este si nici nu va fi niciodata nici-o proba ca omul este
intradevar dotat cu liber arbitru si deci responsabil de actiunile sale. Oricum, nu cunosc societate,
cultura sau civilizatie, trecuta sau prezenta, in care oamenii sa nu se comporte ca si cum cazul ar
fi acesta, deoarece fara acest fals practic asumat ar fi imposibila aceeasi ordine sociala. Ideea
radacinei patrata a lui –1 este complet formala. Nu numai ca este intelectual inimaginabila , dar
violeaza si principiile de baza ale aritmeticii; si totusi, matematicienii, fizicienii, inginerii,
programatorii de computer si altii au inclus fara prea multe preocupari acesta fictiune intre
ecuatiile lor, ajungand la rezultate foarte concrete , cum ar fi electronica moderna.
Regulile si modelele de interactiune pe care un terapeut de familie sau ai sistemelor crede
ca observa, sunt de catre el evident mai degraba citite in fenomenele observate - nu sunt cu
adevarat prezente; si totusi conducerea terapiei ca si cum acestea modele ar fi exitat, ar putea
duce la rezultate concrete si rapide.
Astfel, intrebarea nu mai este “ce scoala terapeutica are dreptate?” ci este”care cum
asumat dintre aceste modele poate duce mai departe la rezultate concrete si rapide.
Poate suntem aproape de momentul declinului dogmei.
Poate nu. Oricum, ce se poate spune, ca modalitate de prospectie asupra evolutiei in
domeniul nostru - este ca acest mod de conceptualizare este in a incerca rezolvarea problemelor
umane castiga atentie, intrucat tehnicile traditionale a rezolvarii problemelor par sa fi atins
limitele uitlitatii lor.
Incepem sa aplicam aceste metode si a celor care se pot defini patologii specifice a
marilor sisteme. Nu pare complet utopic sa imaginezi aplicarea lor si chiar in cazul unora din
cele mai grele si amenintatoare probleme ale planetei noastre, cum ar fi mentinerea pacii sau
buna conservare a biosferei.
Oricum, aceste tentative sunt adesea scandari ale acelorasi erori de baza care provoaca
compromiterea muncii clinice, adica asumarea care, fiind vorba despre probleme de mari
proportii, numai o solutie la fel de mare si transcendenta poate avea vreo posibilitate de succes.
Cazul pare sa fie cel opus. Daca privim la istoria ultimelor secole, incepand de la
Revolutia Franceza sau de la Inchizitie, vedem ca in mod invariabil si fara exceptie, cele mai
mari atrocitati sunt rezultatul direct al unei grandioase si utopice tentative de a imbunatati lumea.
Ceea ce Karl Popper numeste politica pasilor mici, este inacceptabil pentru idealisti si
pentru ideologi. Amintiti-va aforismul pe care Gregory Bateson il cita adesea: “Cine vrea sa faca
bine, trebuie sa-l faca in mici detalii. Binele general este alibiul patriotilor, al politicienilor si al
raufacatorilor.
Pentru a ne convinge, nu trebuie decat sa observam natura. Marile schimbari sunt mereu
catastrofale.
Neghentropia (sau antropia, cum prietenul meu atenian George Vassiliou prefera sa o
numeasca, pentru a evita dubla negatie) lucreaza cu rabdare, in liniste, la pasii marunti; totusi,
este forta care presupune evolutia, auto-organizarea si mereu mai marea complexitate in univers.
Eu cred ca daca noi, ca terapeuti, am inceput sa ne consideram ca “servitori ai
neghentropiei”, vom desfasura in cel mai bun mod functia noastra, mai bine decat facem ca
presupusi perfectionisti ai lumii sau guru. Heinz von Foerster (1973) a definit aceasta functie in
imperativul sau etic: “Actioneaza mereu in felul in care sa creasca permanent numarul de
alegeri.”

14
Cu multe secole in urma acest mod de a vedea lucrurile a fost exprimat intr-o povestire
fascinanta: dupa moartea sa, sufi Abu BakrShibli apare in visul unuia din prietenii sai “Cum te-a
tratat Dumnezeu?”, il intreba prietenul; sufi a raspuns ”Imediat ce am ajuns in fata tronului Sau ,
m-a intrebat: ”Stii de ce te iert? Si eu i-am spus: “Datorita faptelor mele bune?; Si Dumnezeu a
spus: Nu pentru ele” Eu am intrebat ”Pentru adoratia mea sincera?” Dumnezeu a raspuns: “Nu”.
Atunci eu am spus. “Din cauza pelerinajelor si a calatoriilor pentru capatarea unor cunostinte si a
ilumina si pe altii” si din nou Domnul a raspuns: Nu, nu pentru toate acestea Atunci eu l-am
intrebat ”Oh, Doamne atunci pentru ce m-ai iertat? Si el mi-a raspuns “Iti amintesti cum intr-o zi
inghetata de iarna te plimbai pe o strada din Bagdad, si ai vazut o pisicuta infometata care cauta
disperata un refugiu in fata vantului inghetat, si tu ai avut mila de ea si ai adunat-o de pe strada,
ai pus-o in haina ta de blana, si ai dus-o in casa ta? Eu i-am spus” da Doamne, imi amintesc.” Si
Dumnezeu a raspuns Fiindca tu ai fost milos cu acel pisoi, Abu Bakr, de aceea te-am iertat”
(Schimmel, 1983, 16).

CAPITOLUL DOI

Ereziile abordarii strategice terapeutice: caracteristicile generale ale terapiei strategice

Regula de aur: nu trebuiesc judecati oamenii dupa opiniile lor, ci dupa ceea ce opiniile lor fac
din ei.
G.C. Lichtenberg, cartea consolarii

Adevaratul mister al lumii este ceea ce se vede , si nu ceea c e este invizibil


O. Wilde, Aforisme

In acest punct credem ca lectorului ii este deja clar cum, ceea ce s-a expus pana acum,
intra in directa coliziune cu conceptul traditional de psihoterapie, si cum cine este trimis la idei
si perspective teoretice prezentate este un adevarat “eretic” in fata clasicelor teorii si practici in
domeniul psihoterapeutic.
Ei bine, da, si noi credem ca abordarea strategica la terapia tulburarilor psihice si
comportamentale este o “erezie” in comparatie cu marea parte a modelelor de psihoterapie.
Pentru acest lucru se considera indispensabil, inainte de a ne lansa intr-o expunere
detaliata, trasarea distincta a unei harti de puncte de diferentiere semnificativa a acestui gand
“eretic” fata de ortodoxie teoretic – aplicativa, prezenta in actuala panorama a psihoterapiei.

1. Prima erezie

Pentru cunoasterea realitatii, trebuie sa-ti imaginezi mii de falsitati. Pentru stiinta, este
ultima descoperire senzationala. Pentru arta, este ultima stare sufleteasca a noastra.
O. Wilde, Aforisme

Terapeutul care face abordarea strategica a problemelor umane, poate fi considerat, pe


buna dreptate, “ereticul” psihoterapiei (eretic in sensul etimologic al termenului, adica “cel
care are posibilitatea de a alege”) intrucat nu se lasa incatusat nici in interiorul unui model
rigid de interpretare a “naturii umane”, nici in interiorul unei rigide si ortodoxe modelari
psihologice si psihiatrice. Abordarea strategica la terapie, adresandu-se direct filosofiei
moderna a cunoasterii constructiviste (Bannister 1977; Elaster 1979; von Glasersfeld, 1979,
1984; von Foerster 1970, 1973, 1974, 1987; Kelly 1955, Maturana 1978; Piaget 1970, 1971,
1973; Riedl 1980; Stolzenberg 1978; Varela 1975, 1979 si in Watzlawick 1981; Watzlawick
1976, 1981) se fundamenteaza pe constatarea imposibilitatii, din partea oricarei stiinte, de a
oferi o explicatie absolut “adevarata” si ‘definitiva” a realitatii, si cum este realitatea, insa,
determinate de punctul de vedere al cercetatorului /subiectului. Nu exista o singura realitate

15
ci multe realitati, in functie de punctele de observatie si a instrumentelor folosite pentru
observare.

1. In acest scop, este util sa amintim lectorului ca: “ din 1931, anul in care Godel a publicat faimoasa sa teorema despre
indecibilitate [41], folosind ca baza Principia Mathematica, a trebuit sa abandonam speranta ca orice sistem, destul de
complex pentru a include aritmetica (sau, cum Tarski [88] a demonstrat, orice limbaj de o oarecare complexitate) nu reuseste
niciodata sa demostreze coerenta inlauntrul propriei structuri, aceasta demonstratie poate sa se manifeste numai din exterior
si sa fie bazata pe axiome, presupuneri, concepte, comparatii suplimentare, ca sistemul original nu poate demonstra , siesi
sunt la randul lor demostrabile numai recurgand la o structura si mai ampla, si astfel, in consecinta, intr-un lant infinit
regresiv de metasisteme, metametasisteme , ecc. In accord cu postulatele de baza ale Principia Mathematica, orice asertiune
asupra asupra unei colectii (si demonstratia coerentei este o asertiune a genului) presupune toate elementele colectiei si deci
nu poate, nu trebuie sa fie un termen al acesteia”. (Watzlawick si altii, 1974, 38).

Din aceasta perspectiva epistemologica, orice model interpretativ si explicativ in sens


absolutistic al naturii si comportamentului uman, este refuzat, fiindca orice model de acest tip
cade inevitabil in capcana “autoreferentialitatii” (sa-si dea singuri nume, autojustificandu-se). Cu
cuvintele epistemologului Popper, nici-o teorie nu-si poate gasi confirmarea in interiorul sau
prin intermediul propriilor instrumente fara a evita “non falsificabilitate.”. El, in plus, exprima in
mod elegant cu teoria cu definitia de “teorie a prepozitiilor autoimunizante” fenomenul relativ la
acele modele teoretice care se imunizeaza de posibilitatea falsificarii. Teorii care sunt adevarate
sisteme inchise omnicomprensive, in interiorul carora se poate gasi explicatia tuturor. Dar tocmai
pentru aceasta caracteristica , astfel de teorii aspira la rolul de conceptii “religioase” si nu de
modele de cunoastere stiintifica. Asa cum observa Bateson, (1984) “stiinta este un mod de a
percepe, organiza si a da semnificatie observatiei, construind teorii subiective a caror valoare nu
este definitiva.”
Teoriile trebuie sa fie, pentru clinic, nu adevaruri incontestabile, ci ipoteze pentru a se
raporta la lume, puncte de vedere partiale, utile pentru descrierea si organizarea datelor
observabile, pentru a reproduce succese terapeutice; de corectat in fata insucceselor. Pentru
aceasta, este util ca “tocmai de la psihologi dedicati studiului despre cum cunoastem, vine
notiunea ca fiintele umane, ca si “organisme grele”, nu opereaza direct asupra realitatii pe care o
intalnesc, ci asupra transformarilor perceptive care formeaza experientele lor din lume. Pentru
care “categorizari”, “scheme”, “atributii” “ingerinte”, “euristice” si limbaje, constituie sistemele
reprezentationale prin intermediul carora putem realiza diverse configuratii si explicatii ale lumii.
In aceeasi maniera in care – fie acceptat exemplu – un telescop si un radiotelescop, ofera
reprezentari diferite ale acelorasi corpuri celeste si ale proprietatilor acestora.”. (Salvini in Fiora
si altii, 1988, 7).
Gandirea strategica nu se bazeaza asupra unei teorii care, descriind “natura umana”,
prescrie in consecinta conceptele de “sanatate” sau “normalitate” comportamentala si psihiatrica
in opozitie cu cele de patologie, cum este cazul teoriilor traditionale ale psihoterapiei. Gandirea
strategica, in schimb se intereseaza de functionalitatea comportamentului uman in fata
problemelor de existenta e si convietuirii intre indivizi, in termeni de perceptie si relatie pe care
fiecare individ o are cu el insusi, cu ceilalti si cu lumea. Nu se intereseaza de obiectele/subiectele
‘in sine” , ci de obiectele/subiectele ”in relatie” , mai ales ca suntem convinsi de imposibilitatea
extrapolarii in contextul sau interactiv. rechemandu-se intr-o faimoasa metaforaa lui Glasersfeld :
in fata unei incuietori, ceea ce intereseaza nu este “incuietoarea in sine”, natura sa si componenta
sa intrinseca, ci numai sa reusesti gasirea cheii care o descuie.
Focalizarea atentiei terapeutului strategic este relatia sau mai exact relatiile
interdependente pe care fiecare le traieste cu el insusi; dar in termeni generali si absoluta
normalitate; dar in termeni de realitate absolut personala si diferiti de la individ la individ si de la
context la context.
Astfel incat sa adaptem mereu strategiile la situatia si nu situatia la propriile teorii.
Deci “erezia” este trecerea de la sisteme teoretice “inchise” la sisteme teoretice
“deschise” , de la conceptul de adevar stiintifice la acelea de probabilitate; de la determinista
“cauzalitate liniara” la elastica ‘cauzalitate circulara”. Cu alte cuvinte, dupa parerea noastra, se
trece de la atitudinea fideista a credinciosului, la atitudine deziluzionata a cercetatorului, la
convingerea ca criteriul fundamental de validare si verificare a unui model terapeutic nu este
“arhitectura teoretica” sau “profunzimea” analizelor exprimate in el, ci valoarea sa euristica si
16
capacitatea sa de interventie reala, masurate in termeni de eficacitate si eficienta in rezolvarea
problemei careia i se aplica.

2. A doua erezie

Omul este atat de perfectabil si coruptibil, incat poate deveni nebun prin intermediul ratiunii.
G.C. Lichtenberg. Cartea consolarii

Din aceasta perspectiva (alta erezie) tema terapeutului se focalizeaza nu asupra analizei
“profunzimii” si asupra cercetarii cauzelor problemei pana la extrapolarea adevarului ascuns, ci
asupra cum functioneaza si asupra cum se poate schimba situatia de dezamagire a unui subiect,
cuplu sau familie. Trecerea este, de la continut la procese, o stiinta de cum trebuie facut mai
degraba decat a sti pentru ce.
In alti termeni, rolul terapeutului este acela de a ajuta pacientul sa rezolve problerma sa si
capete prin intermediul acestei experiente capacitatea de a se confrunta in mod adecvat cu noile
probleme in fata carora poate fi pus.
Prima data se distruge o “vraja’ apoi se invata persoana sa se constituie capacitatea
personala de a nu cadea in alte “miraje” sau sisteme de perceptie si actiune disfunctionala.
In acest scop interesul este indreptata catre studii si teorii relative la “schimbarea” , dupa
cum poate intampla in mod spontan si cum se poate provoca deliberat 9Watzlawick si altii, 1967,
1974)De aceea o atentie speciala a fost data perceptiei de catre noi a realitatiisi aspectelor
pragmatice ale raportului nostru cu astfel de realitate, si cum, prin intermediul acestor procese, se
constituie situatii problematice, si in final,cum, prin intermediul acelorasi, este posibila
rezolvarea acestor situatii problematice.
Se placa de la convingerea ca perturbarea psihica si comportamentalaeste determinat de
perceptia realitatii de catre subiect; sau din punctul sau de observatie care face posibil ca el sa
perceapa (sau mai buine sa construiasca) o realitate la care el reactioneaza cu un comportament
disfunctional sau asa-zisul “psihopatologic”. Comportamentul disfunctional, adesea, este reactia
cela mia buna ca subiectul crede ca poate exercita asupra unei determinate situatii.
Acest lucru inseamna ca, in mod frecvent, tocmai “solutiile incercate” mentin sau
agraveaza problema (Watzlawick si altii, 1974).
Interventia terapeutica este reprezentata de schimbarea unghiului de vedere al subiectului,
de pozitia sa perceptiva – reactiva originara, rigida si disfunctionala, printr-o perspectiva
elastica, fara rigiditate si cu mai multe posibilitati perceptive – reactive. (revine aici “imperativul
etic”constructivist al lui von Foerster”Comporta-te mereu astfel incat sa cresti numarul de
alegeri”.
Schimbarea de perspectiva produce o schimbare in perceperea realitatii care schimba
realitatea insasi, determinand, in consecinta, schimbarea intregii situatii ale reactiilor in ea. Tot
acest lucru inseamna sa devina , elastica, nu absolutista perceptia – reactia subiectilor, astfel
incat sa poata infrunta situatiaproblematica fara rigiditate si perseverenta in eroare.. Cu alte
cuvinte, subiectul capata capacitatea de a infrunta o problema punand la punct un evantai de
diverse posibile startegii de rezolvare, incepand cu cu aplicarea celei care apare cea mai
potrivitasi disponibil a fi schimbata cu alta daca nu functioneaza, pana la a ajunge la aplicarea
solutieia respectivei probleme.Asa cum bine stia Nietzsche, au trecut deja multe decenii , “tot
ceea c eeste absolut apartine patologiei” pentru care inca o solutie care este demonstrata intr-o
anume situatie buna si rezolutiva poate deveni, aplicata unei noi situatii, o complicatie a
problemei.
De fapt, situatia perceptiva – reactiva a unei persoane problematicese exprtima adesea in
perseverarea incapatanata in a utiliza o strategie care in mod aparent poate fi productiva de
rezolutie a problemei, sau care in trecutul sau a functionat pentru rezolvarea problemei care in
trecutul sau, a functionat pentru rezolvarea unei probleme asemanatoare, dar care, in actuala
situatie, functioneaza ca un adevart reflector al problemei insasi. se poate exprima in utilizarea
uneia sau mai multor “bune solutii” care sunt aplicate in mod egal diverselor probleme, cu un
evident rezultat la solutionarea noastra a problemelor complicata si de rezultatului cresterii

17
neinacrederii in posibilitatea modificarii situatiei. Poate aparea ciudat si paradoxal dar adesea,
chiar eforturile pentru schimbare mentin situatia neschimbata sau intarita in imposibilitatea lor
de a fi schimbata in problematicitatea sa. In ambele cazuri, persoana se comporta ca si
protagonistul urmatoarei anecdote ” Un betiv cauta sub un felinar o cheie pe care o pierduse; un
trecator binevoitor s-a oferit sa-l ajute pe saracul betiv sa gaseasca obiectul pierdut. Dupa ceva
timp in acre au cautat amandoi fara succes cheia, sub felinar, domnul binevoitor, putin cam
enervat, adresandu-se betivului, ii spuse; Esti chiar sigur ca ai pierdut-o aici?, iar celalalt a
raspuns”Bineinteles ca nu, dar acolo unde am pierdut-o este prea intuneric ca sa o caut”
(Nardone 1988, 154).
“Este permanent cu cele mai bune intentii cand sunt produse operele cele mai slabe”, scia
Oscar Wilde.
Reiese clar, pe baza a ceea ce a fost relatat pana acum, cum prima actiune terapeutica de
executat este distrugerea sistemului perceptiv-reactiv “rigid” al subiectului si al “solutiilor
incercate” care mentin problema ca intr-o retea de retroactiuni interpersonale care incep a se
construi pe aceasta baza. Pentru ca apoi sa adauge, dupa aceasta schimbare, o redefinire
cognitiva a situatiei si experientei.
Si acest cand, in relatie cu procedurile si procesul schimbarii terapeutice, se ajunge la o
ulterioara “erezie” in raport cu ortodoxia tehnico aplicativa in psihoterapie.

3. A treia erezie

Pentru a pune realitatea la proba , trebuie sa faci sa o faci sa mearga pe o coarda intinsa si
atunci se poate judeca numai cand a devenit acrobatica.
O. Wilde, Aforisme

Este evident ca , unde este o teorie aferenta persistentei si schimbului de probleme


umane, radical diferita de clasicele conceptii psihologice si psihiatrice, chiar si procedurile
relative, pentru provocarea schimbarii, si procesualitatea (faze evolutive ale shimbarii) sunt ceva
complet diferit fata de clasicele forme de psihoterapie. Diversitatea consta in faptul ca la nivelul
prcedurii si procesualitatii terapiei, abordarea strategica este fructul aplicarii in campul clinic al
al principiilor matematice, a teoriei tipurilor logice.(Withhead, Russel1 1910-13) a teoriei
sistemelor si a ciberneticii moderne (Wiener, 1947, Ashby 1954, 1971; Bateson 1956, 1964,
19671972); si se bazeaza pe conceptii de cauzalitate circulara , de retroactiune de retroactiune
intre cauza si efect si a principiului de discontinuitate a schimbarii si a cresterii.Din aceasta
perspectiva, pe care aici, pentru limita de spatiu, nu o putem cu certitudine rezuma (2) apare
absurda convingerea, uzuala, ca problemele sau dezamagirile sedimentate de-a lungul unei
perioade mari de timp , necesita in mod obligatoriu, pentru a fi rezolvate, o la fel de lunga
perioada de tratament terapeutic. Ori ce probleme umane, de mare suferinta si complicatie cer in
acelasi timp complicata si suferita rezolutie?Asa cum santeti convinsi ca un sistem nu poate gasi
solutia unei probleme in interiorul sau, fara a recurge la recursivitate sau provocand numai o
schimbare de tip 1 si in mod cert nu una de tip 2 (3) care reprezinta solutia concreta. Aceasta din
urma, de fapt, cere iesirea din sistem, un salt de nivel imposibil de facut din interiorul aceluiasi
sistem unde problema este operanta.

2.- se face trimitere la cirtirea lui P. Watzlawick si altii, Pragmatica comunicarii umane, 1967, Id. Change 1974. G. Bateson,
Minte si natura, 1980
3 “Sunt doua tipuri diferite de schimbare: unul care s everifica in interiorul unui astfel d esistem in care: cap neschimbat, in timp
ce celalat – schimba sistemul insusi.facem un exemplu a unei astfel de distinctie in termeni mai comportamentali.O persoana care
are un cosmar poate face multe lucruri in somnul sau: sa alerge, sa se ascunda, sa lupte, strillare**, sa se ridice dintr-un ditupo**,
ecc., dar nici-o schimbare in niciunul sin aceste comportamente . de acum inainte ne ne referim la acest tip de schimbare ca al
schimbarii. 1. unicul mod de a iesi din dintr-un somn implica schimbarea de la a visa la a fi desti***.A fi desti***, evident, nu
face parte din somn, , dar este schimbarea unui stat complet diferit.De aici ne referim la acest tip de schimbareca la
schimbare(Watzlawick si altii, 1974, 27).

18
La acest punct, pentru clarificarea acestui concentrat de concepte si referiri si ce se intelegere
prin termenul de schimbare in terapie si la lecturarea caruia se trimite pentru majore , se cere,
cu riscul repetarii, o citare a lucrarii Change a lui Watzlawick Weakland, Fisch1974;
operacare, printre altele, reprezinta textul d ebaza al abordarii noastre strategicela terapia si la
lectura caruia se face trimitere pentru aprofundari teoretice majore.
De fapt, credem ca nu exista exemplu mai bun de abordare strategica, la solutionarea
problemelor si a fundamentala diferenta de alte forme ale psihoterapiei, de cea reprezentata
de problema celor noua puncte”.
Enunt: cele noua puncte care s evad in figura 1 trebuie sa fie l;egate de patru linii drepte fara
a ridica creionul de pe foaie. Lectorul care nu s-a mai confruntat cu o astfel de problema ia o
foaie de hartiesi incearca sa rezolve aceasta problema inainte de a continua lectura si mai ales
inaintea vederii solutiei.

Fig. 1 * * *

* * *

* * *

“Apreape toti cei care incearca pentru prima data sa rezolve aceasta problema introduc , ca
parte a solutiei lor la problema , o ipoteza care in schimb face imposibila solutia. Ipoteza este
ca punctele formeaza un patrat si ca solutia trebuie sa se gaseasca in interiorul acestui patrat,
o conditie autoimpusa care nu este sigur data in instructiuni” Acest patrat face parte numai de
la schema logica rigida a subiectului care inchide sistemul de posibile splutii in interiorul
patratului.”ratiunile insuccesului nu trebuiesc deci cautate in imposibilitatea sarcinii, i mai
degarba in solutia adoptata pentru a o rezolva.Odata creata problema , oricare ar fi ordinea
sau dispozitia cu care liniile sunt trasate, la sfarsit va fi mereu un punct care ramane fara a fi
legat.Acest lucru inseamna ca se poata parcurge toata gama d eposibilitati de schimbare a
punctelor existente in interiorul patratelor , dar nu s eva reusi niciodata rezolvarea
temei.Solutia este schimbarea (fig.2) si consta in a abandona campul: solutia nu poate fi in
interiorul ei insasi deoarece, in limbajul Principia Mathematica , presupune toate elementele
unei colectii si nu poate face parte.”(Watzlawick si altii, 1974, 39)Subiectul epntru a rezolva
problema celor noua puncte, trebuie s aiasa din propria schema logica care il incorseteaza in
interiorul patratului autoimpus.
“Sunt foarte putine persoanele care reusesc sa rezolve problema celor noua punte singure.
Aceia care nu reusesc si se predau de obicei sunt surprinsi de simplitatea solutiilor (vezi fig.
2)

Fig. 2, Solutie

Pare evidenta analogia cu multe situatii din viata reala. Ne gasim “ca prinsi in colivie” in
situatii asemanatoare si in care putina importanta daca am incercat sa gasim solutia cu calm si
ratiune, sau, cum este mai probabil, daca am sfarsit prin a ne roti frenetic in cerc. Dar, asa cum
deja s-a spus, este numai pe dinauntru “colivie” , in perspectiva schimbarii 1, ca solutia apare ca
o iluminare neprevazuta, surprinzatoare si incontrolabila. In perspectiva schimbarii nr.2, solutia
consta simplu in a schimba o multitudini de premize intr-o alta multitudine de acelasi tip
logic.Primul include regula ca problema trebuie sa fie rezolvata in interiorul presupusului patrat;
a doua in schimb nu o include. Cu alte cuvinte solutia se gaseste examinand ipotezele pe puncte
si nu in punctele insele.Ori, pentru folosirea unor termeni mai filozofici, este evident ca nu este
acelasi lucru daca ne consideram pioni intr-un joc ale carui reguli le numim realitate sau jucatorii
unui joc despre care stim ca regulile sunt numai in masura in care le-am stabilit si acceptat- in
afara faptului ca stim sa le schimbam”. (Watzlawick si altii, 1974, 3914).

19
In acest punct poate fi util acum confruntarea acestui tip de schimbare si de solutionare a
problemelor cu ipotezele avansate de scolile psihoterapeutice clasice. “ In general retinem ca
schimbarea se verifica datorita insight-ului cauzelor care in trecut au determinat tulburarea din
prezent.Dar, dupa cum am ilustrat cu problema celor noua puncte, nu este nici un motiv valabil
pentru indeplinirea acestei calatorii in trecut , geneza ipotezei – cu care subiectul se pozitioneaza
in afara “coliviei”, prefigurandu-se posibilitatea de a gasi solutia- este complet irelevanta ,
problema se rezolva aici si acum, iesind afara din colivie. Pe cat se pare, clinicii sunt tot mai
constienti de faptul ca insight-ul poate oferi explicatii foarte rafinate asupra unui sistem , serveste
insa foarte putin pentru a-l imbunatati. Ceea ce pune o importanta chestiune epistemologica. Se
stie ca limitele tuturor teoriilor deriva de la premizele pe care se fundamenteaza teoriile. In
teoriile psihiatrice de mai multe ori, aceste limite sunt atribuite naturii umane.De exemplu, in
structura psihanalitica eliminarea simptomului, fara solutionarea conflictului subinteles care a
determinat simptomul, trebuie sa duca la inlocuirea simptomului.Si nu pentru ca aceasta
complicatie este implicita naturii mintii omenesti, ci in natura teoriei adica in concluziile logice
care sunt trase din premizele teoretice”. (Watzlawick si altii, 1974, 40).
Deci prin optica strategica problemele umane pot fi rezolvate prin intermediul strategiilor
focalizata care distrug sistemul circular de retroactiuni, sistem care mentine problema activa Din
aceasta distrugere a unui echilibru disfunctional, deriva schimbarea de comportament si a
conceptiilor subiectului, prins in colivia situatiilor problematice. Si aceasta pentru ca schimbarea
depinde de modificarea sistemului perceptiv – reactiv, sau punctul de observare a realitatii,
mentinuta activa de “solutiile incercate” aplicate de acelasi subiect pentru rezolvarea respectivei
situatii de nemultumire.
Trebuie “constrans” pacientul sa iasa din rigiditatea perspectivei, conducandu-l la alte
posibile perspective care vor determina noi realitati si noi solutii ca in problema celor noua
puncte.
Pentru obtinerea acesteia, deci, nu este necesara lunga si obositoarea excavare in
profunzime, in cautarea unei presupuse – mereu confirmative - “traume originare” – cauza
situatiei problematice, refulare prin care problemele pacientului ar trebui sa dispara. Si nu este
indispensabil nici macar un lent si progresiv de achizitie a insight in cautarea unui ipotetic stadiu
de suprema constiinta de sine, rezolutie ultima a tuturor problemelor. Acestea sunt proceduri
bazate pe conceptii de cauzalitate liniara, de raport determinist intre cauza si efect, conceptii si
convingeri, printre altele, oricum depasite de toate stiintele avansate, de la biologie la fizica.
Sunt necesare, in schimb, prescriptii directe sau indirecte de comportament, paradoxuri,
inselatorii comportamentale, sugestii si restructurari care, distrugand rigiditatea sistemului
relational si cognitiv care mentine situatia problematica, fac sa se realizeze saltul de nivel logic
indispensabil deschiderii caii de schimbare, cu o crestere personala si nou echilibru psihologic.
Asa dupa afirma Milton Erickson (1973 in Watzlavick si altii, 1974,7), “ psihoterapia nu
se pune ca obiectiv primar pentru a se face lumina asupra trecutului, care este de neschimbat, dar
este pusa in miscare mai degraba de insatisfactia pentru starea in care acum se indreapta lucrurile
si de dorinta de a oferi un viitor mai bun. Care trebuie sa fie dinamica si directia schimbarii nu le
poate stii nici pacientul, nici terapeutul. Se stie insa ca situatia prezenta va fii schimbata si odata
facuta schimbarea , oricat de mica, sunt necesare alte schimbaride mica importanta, al caror efect
in lant provoaca alte schimbari mai importante, in functie de potentialul pacientului. Este de o
vitala importanta pentru intelegerea propriului comportament si pe cel al altora sa stabilesti daca
este vorba de schimbari tranzitorii, sau de schimbari stabile, sau de fenomene care pot sa se
dezvolte permitand infaptuirea altor schimbari ulterioare. O mare parte din munca mea am
considerat-o un mod de a facilita curentele de schimbare deja in actiune in interiorul unei
persoane sau a unei familii - dar sunt curente care necesita un impuls neasteptat, ilogic ,
instantaneu, daca vrei sa le faci sa se adune intr-un rezultat concret”. Consecinta acestei
perspective (erezie absoluta) este ca terapeutul isi asuma responsabilitatea de a influenta direct
comportamentul si conceptiile subiectului care cere ajutor. In acest scop, in interesul pacientului,
el foloseste strategii de comunicare si mijloace mai eficace de a obtine schimbare in situatii
problematice prezentate. Cu acest argument ne vom opri punctual la capitolul patru. Totusi este
necesar sa clarificam deja de acum ca:

20
A. In terapia strategica terapeutul mentine initiativa in tot ce se verifica pe durata
tratamentului si studiaza o tehnica speciala pentru infruntarea oricarei probleme
singulare. Pentru el, interogativul primar sau in practica trebuie sa fie: ce strategie
functioneaza mai bine intr-un anume caz? (Haley, 1976).
B. B. Daca sunteti convinsi ca, daca o terapie functioneaza, anumiti indicatori de schimb
trebuie sa apara rapid, inca de la primele replici ale tratamentului. Daca acest lucru nu se
intampla, cel mai probabil strategia terapeutica utilizata nu functioneaza si devine necesar
sa o schimbati cu alta care pare mai functionala.
C. Se cere terapeutului o mare elesticitate mentala impreuna cu posedarea unui repertoriu
amplu de strategii si tehnici de interventie terapeutica pe care, dupa cum vedem, provin
din sectoare aplicative diferite de psihoterapia clasica. Acest lucru trebuie sa permita
schimbarea rutei, cand datele releveaza ca sunteti in afara directiei dorite, si sa studiati
strategii ad-hoc pentru cazul respectiv, modificand , uneori, cu creativitate, tehnici deja
utilizate cu succes in alte cazuri similare. Cum spuneam: adapatarea tratamentului la
pacient, si nu pacientul la tratament.

4. A patra erezie

Este mult mai dificil sa vorbesti despre un lucru, decat sa-l faci.
O. Wilde, Aforisme

O alta mare erezie la nivel de strategie si procese de schimbare consta in faptul ca o mare
parte a psihoterapiei, imbibata de ideea lui”cogito - centrisono (centralitatea gandirii in raport cu
actiunea pleaca de la presupunerea ca actiunea urmeaza gandirii, in consecinta pentru a schimba
un comportament gresit intr-o situatie problematica, trebuie mai intai sa schimbi modul de
gandire al pacientului si numai dupa aceea se schimba si modul lui de actiona. De aici vine si
necesitatea insight-ului , a procedurilor de analizare a psihicului si a tututor acelor tehnici de
“constientizare” si “rationalizare” a actiunii.
Din punct de vedere strategic, care apartine constructivismului radical, acest proces se
rastorna. Adica se pleaca de la convingerea ca pentru a schimba o situatie problematica, mai intai
trebuie sa schimbi modul de a actiona si, in consecinta, modul pacientului de a gandi , sau mai
bine, punctul lui de observatie, sau a cadrului realitatii. Aici imi revine in minte von Foerster si
imperativul sau estetic. Cand noi facem referire la noile invataturi, este tocmai experienta
concreta cea care determina schimbarea lumii noastre de a percepe si reactionain raport cu
realitatea. Asupra acestui punct credem ca intreaga opera, deja citata, a lui Jean Piaget,
demonstreaza in mod clar cum insusirea de noi cunostinte are loc cu un proces care merge de la
experienta la gandire. Numai dupa ce are loc schimbarea, sau noua invatare , gandirea permite
sa-l repeti sau sa-l aplici in mod constient. Deci cu siguranta nu se vrea negarea influentei
gandului si al cunoasterii asupra actiunii, dar sustinem ca schimbarea unei situatii perceptiv –
reactive trebuie sa treaca mai intai de la faza experientei concrete si numai dupa aceea sa devina
bagaj cognitiv. Evident, prin experienta nu se intelege in mod cert conceptul reductiv fizicalist de
actiune senzorio – motorie, ci tot ceea ce noi exprimam in relatia cu altii si cu lumea intreaga. O
mare emotie, determinata de relatie/comunicare cu o alta persoana, este de exemplu o noua
experienta concreta , care poate schimba punctul de observare a realitatii de catre pacient. Un
incident intamplator in cadrul rutinei noastre obisnuite sau o sugestie puternica, pot fi alte
exemple de experienta.concreta care schimba frame nostru de realitate , adica perceptia –reactia
a aceea ce determina situatia. Deci, terapeutul strategic este orientat pragmatic la actiune si la
distrugerea cu prioritate a sistemului de retroactiune disfunctionala pe care pacientul o traieste cu
el insusi, cu alti si cu lumea, urmarind prin aceasta ca pacientul sa poata trai noi experiente
perceptiv – reactive in mod concret. Mai intai se incearca producerea de modificari efective in
perceptia – actiunea subiectului, pentru ca apoi sa se treaca la redefinirea, la nivel cognitiv, a
ceea ce a fost experimentat, intr-o sinteza pragmatica intre influenta personala a terapeutului si
continutul stimulativ pentru autonomia personala a pacientului. Din aceasta perspectiva, insight
sau procedura constientizarii tulburarii si a cauzei problemei, este considerata la primele replici

21
ale terapiei o manevra contraproductiva: intrucat creste rezistenta la schimbare a oricarui sistem,
conform principiului homeostaziei, opune rezistenta schimbarii sale. Facandu-l constient de
schimbare, inainte ca aceasta sa se produca, inseamna punerea in garda a sistemului. De aceea,
cum vedem in continuare, stricarea sistemului perceptiv –reactiv si a multor alte solutii, trebuie
sa aiba loc de obicei fara ca pacientul sa-si dea seama sau sa-si dea o explicatie, in scopul
opunerii de rezistenta. Numai dupa ce s-a produs aceasta schimbare, se pot explica si constientiza
“inselatorii comportamentale” si “beneficiile pacaleli ” utilizate.
Pentru a face si mai clara diferenta de “procedura” si “procesualitate” intre terapia
strategica si alte moduri de abordare in psihoterapie, este bine sa recurgem la un exemplu clinic
fata de un pacient agoraafobic, in functie de optica traditionala a psihoterapiei se procedeaza la
explorarea intrapsihica a fricii si a cauzelor sale in trecut; dupa care se impinge in mod gradat
pacientul, prin rationamente si exemple, sa infrunte complet frica si situatiile care il tin inlantuit.
De obicei, prin intermediul acestei procesualitati, este nevoie de multe luni, sau uneori
chiar ani, pentru ca un subiect sa iasa din situatia lui nefericita. In functie de optica strategica, in
schimb, aceluiasi pacient ii poate fi prescris sa execute, in concordanta cu atacurile de panica sau
anxietate, o tema neplacuta si in mod cert generatoare de anxietate; cu rezultatul care, de obicei,
persoana se intoarce la urmatoarea intalnire cu sentimentul de vinovatie pentru ca nu si-a facut
tema care i-a fost data, dar povestind ca, in mod ciudat, nu a mai suferit in acele zile de
sindromul pentru care s-a prezentat la terapie. Prin intermediul unui “beneficiu – pacaleala”, care
a constrans persoana sa se comporte diferit, a fost strapuns sistemul rigid de perceptie a realitatii
care il constrange la un raspuns simptomatic. Din acel moment inainte persoana, fie ca a facut-o
constienta sau nu, a experimentat ca poate domina ceea ce parea de nedominat, adica frica si ca
terapia devine imediat si rapid eficace in a reduce simptomul.Traversand o experienta concreta,
el a capatat incredere in posibilitatea de modificare a situatiei sale personale.
Intorcandu-ne la conceptul initial (este actiunea sau experienta care produce schimbarea,
care este apoi intarit si devine constient) .
Terapia strategica este ca o partida de sah intre terapeut si pacient, cu problemele sale, o
succesiune de miscari care produc efecte specifice. Dupa fiecare “schimbare” sau rezultat
obtinut, se trece la o redefinire a schimbarii insasi si a situatiei in evolutie. Programul terapeutic
se dezvolta strategie dupa strategie, pe baza obiectivelor propuse, si trebuie sa fie reorientat pe
baza efectelor observate in intentia de a focaliza si de aplicare a terapiei, care poate fi eficace
pentru o anumita problema sau un anumit moment al terapiei.
Ca in jocul se sah, sunt combinatii deosebite de mutari functie de o anumita deschidere a
adversarului, in terapie exista programe speciale de strategie pentru anumite tipuri de probleme
prezentate de pacienti (in cap. Cinci vom vedea doua exemple). Asa cum exista in ambele
“jocuri” - de sah si terapia - miscari deosebite cu care sa reactionezi la miscarile adversarului,
miscari si contramiscari. Dar adesea, creativitatea jucatorului/terapeut trebuie sa modifice
sistemul de miscari previzibile pentru a gasi noi, neasteptate si aparent ilogice solutii strategice
invingatoare in interiorul unei infinite game de combinatii posibile intr-o interactiune
comunicativa intre doua sau mai multe persoane, astfel incat complexitatea jocului si gama de
posibilitati se amplifica si devine enorma. Acest lucru trebuie sa ne faca sa reflectam ulterior pe
cititor asupra faptului ca abordarea strategica nu este o simpla serie de retete “eficace” ci o
perspectiva in infruntare a problemelor umane, care sa nu se intereseze de definitiva rezolvare a
tuturor problemelor vietii pacientului (cine reuseste credem ca nu apartien speciei umane), ci de
solutia focalizata a problermelor care, una dupa alta, pot aparea in calea persoanelor in drumul
lor existential. Aceasta nu nseamna aplicarea unor simple retete sau trucuri de prestidigitator , ci
sa mearga in mod cretiv la orice individ particular si contest de principii logice de formare si
solutionare a problemelor.
“Procesualitatea” terapiei se incheie cu “sah mat” la problema prezentata la inceputul
acesteia, si cu insusirea de catre pacient a ‘procedurilor “ pentru joc si invingerea autonoma a
acetui tip deosebit de partida, in rest, cum spunea Bateson (1972), viata inseman sa joci “un joc
al carui scop este sa descoperi regulile, reguli care se schimba permanent si care nu se mai pot
descoperi niciodata”.

22
CAPITOLUL TREI
Scurta istorie evolutiva a abordarii strategice.

1. Origini ale abordarii strategice in terapie

Pentru a observa cele mai simple, dar adevarate, relatii intre lucruri, sunt necesare
cunostinte foarte profunde. Si nu este ciudat ca numai oamenii extraordinari fac acele
descoperiri, care mai apoi par atat de usoare si simple.
G.C. Lichtenberg, Cartea consolarii

Daca vrem sa revenim la matricile abordarii strategice in psihoterapie, putem alege intre
doua posibilitati.
Prima posibilitate este aceea de a ne referi nu numai la specifica ars curandi, ci de a face
trimitere la gandirea “strategica”, care are radacini foarte indepartate in istoria omenirii. Prin
gandire strategica nu intelegem o scoala filozofica specifica, ci o abordare a gandirii (liberal
thinking) bazat pe o ireductibila ”elasticitate”, care neaga orice forma de “absolut” si de “adevar”
indiscutabile si ca pe aceasta baza se intereseaza de functionarea lucrurilor cu atitudine
deziluzionata si pragmatica. Acesta este ceea la care se refera prin termenul “constructivismul
radical”. Precursorii unui astfel de stil de gadire pot fi gasiti in cadrul filozofiei grecesti de la
presocratici la sofisti si la Epicur, asa cum in lumea orientala in anumite ziceri comportamentale
ale Budismului si a filozofiei Zen.
Acest curent de gandire a traversat, prin vocea si personalitatea multor ganditori, toata
istoria culturala a umanitatii, de la inceput pana in zilele noastre.
Perspectiva istorica si filozofica mentionata ar putea fi, fara dubiu, meritul unei invataturi
aprofundate, dar tot acest lucru reiese din sfarsitul volumului si din competenta autorilor.
A doua posibilitate este aceea de a porni direct din cele mai recente aplicatii specifice
domeniului tulburarilor psihice si comportamentale al gandirii “strategice” si “constructivist”
referitor la “natura umana” si la problemele sale
Din aceasta perspectiva, apare evident ca parintele terapiei strategice este, fara nici-un
dubiu, Milton Erickson. El, pe durata cariei sale fulminante de ioniterapeut si psihoterapeut, de
mai bine de patruzeci de ani, a pus la punct milioane de strategii si tehnici de interventie pentru
rezolvarea in timp scurt a problemelor de ordin psihic si comportamental
Erickson, care a fost recunoascut ca maxima autoritate in domeniul studiului si aplicatiei
hipnozei, a transferat cu genialitate, sectorului de aplicatie clinice descoperirile sale si
observatiile referitoare la fenomenele hipnozei si ale sugestiei.; mai ales in raport cu puterea
anumitor tipologii de limbaj sau comunicare terapeutica, care au pur si simplu un rol de sugestii
hipnotice capabile sa conduca pacientii la schimbari rapide si efective. Din munca lui Erickson,
ceea ce era pana de curand mai putin cunoscuta, este abordarea strategica, elaborata de el pentru
tratarea pacientilor singulari, in cuplu sau in familie, fara a recurge la folosirea formala a
hipnozei, dar cu un stil permanent legat de conceptia sa depre hipnoza ca fenomen relational si
psihosocial , liber deci de acea aura de mister si “ritual magic”, conceptie care se exprima intr-un
stil deosebit de comunicare terapeutica bazata pe forme rafinate de limbaj verbal si non verbal.
El nu a formulat o teorie asupra” naturii umane “ sau , mai ales, asupra personalitatii ,
intrucat credea ca fiecare subiect ar reprezenta o fiinta irepetabila, cu experiente personale si cu
maniera de a percepe si elabora realitatea complet individual. Deci, din punctul sau de vedere,
chiar si studiul clinic al unui subiect trebuie sa tina cont de acest lucru: si strategiile interventiei
trebuie sa fie permanent adaptate la singura personalitate a subiectului, in contextul sau in relatie
cu experientele sale de viata.
”Terapia strategica nu este o conceptie sau o teorie deosebita, ci un nume pentru acele
tipuri de interventii terapeutice in care psihoterapeutul isi asuma raspunderea de a influenta in
mod direct persoanele.”. (Haley, 1972, 8). Din perspectiva strategica ericksoniana, nu exista
prejudecati de tip teoretic sau inchistari in sisteme rigide, care pretind sa descrie in mod
exhaustiv natura umana, chiar daca apare evident ca abordarea terapiei este in mod strans
conectata cu formularea teoriei comunicarii, si in mod special cu terapia de familie cu adresare

23
sistemica. Erickson, nefiind un teoretician , ci o persoana evident pragmatica, nu a lasat nimic
scris cu privire la modelul sau personal de psihoterapie, chiar daca acesta poate fi reconstituit
prin intermediul unui mare numar de articole si studii specifice publicate despre hipnoza si
despre diferite cazuri clinice.Tehnicile si strategiile sale, sau daca vrem atitudinea sa personala in
a face terapia, reprezinta cea mai buna expresie demonstrativa de abordare strategica in tratarea
problemelor psihologice si comportamentale. Multi autori au incercat sa formalizeze abordarea
sa terapeutica la nivel teoretic – aplicativ.
Probabil insa toti acesti autori (Bandler si Grinder, 1975; Bergman1985; Haley 1967,
1973, 1985; Lankton 1983, Rabkin 1977; Ritterman 1983; Rosen 1982; Erickson , Rossi 1979,
1982; Simon si altii, 1985; Watzlawick 1977, 1985; Zeig 1980, 1985, 1987) au incadrat munca
lui Erickson in interiorul propriei lor conceptii personale teoretico – aplicative . In consecinta ar
fi bine sa se vorbeasca despre abordari ale teoriei de inspiratie ericksoniana si nu despre o terapie
a lui Erickson in sens strict.
In acest moment tinem sa clarificam ce anume din munca lui Erickson este imbratisat in
formularea si sistematizarea dintr-o perspectiva interactionista sau de pragmatismul comunicarii.
Pentru ca tocmai la acest lucru facem referire prin definitia de terapie strategica.
Modelul strategic, de fapt, a luat nastere dintr-o sinteza evolutiva intre teoriile sistemice ,
studiul asupra familiei si asupra comunicarii operata de grupul lui Palo Alto condus de Bateson si
Jackson, si munca clinica si studiul fenomenului hipnozei facut de Milton Erickson.
Asa dupa cum sustine ciberneticianul von Foester (1987) revolutia lui Copernic a anilor
cincizeci in psihologie si psihiatrie, reprezentata de formularea interactionala sistemica, nu se
datoreaza numai muncii de grup a psihologilor si clinicienilor, ci este rodul ingemanarii dintre
descoperiri inovative in variate discipline stiintifice : antropologia, cu studii asupra comunicarii
facute de Bateson, cibernetica si fizica cu teoriile lui Ashby si von Foenter si altii, si studiul
ipotezei clinice a lui Erickson.
Erickson, dupa cum afirma Haley, (1973), in afara faptului ca a fost parintele terapiei
strategice, a fost inspiratorul tehnic a multor procedee terapeutice proprii ale terapiei familiare
sistemice. In timp ce Bateson este parintele teoertic al perspectivei interactionale sistemice in
psihologie si in psihiatrie, Erickson reprezinta maestrul la care poti sa te raportezi pentru strategii
si aplicatii clinice si pentru modificarea in timp scurt a situatiilor disfunctionale. Munca sa a fost,
dupa cum am mentionat mai sus, o continua cercetare si aplicatie clinica de idei si intuitii, care i-
au permis sa puna la punct un amestec copios de tehnici de interventie terapeutica, care in mod
recurent sunt utilizate in terapia strategica. Deci, in termeni de formulare teoretica, modelul
psihologic prezentat aici poate fi chiar si definit sistemic-strategic, intrucat retinem in mod
decisiv ca fiind complementare abordarea teoriei sistemice a lui Palo Alto si procedurile
operative ale lui Erickson.
Intradevar, pe bazele citatelor inovative descoperite si a experientelor capatate, s-a
dezvoltata o noua conceptie in raport cu realitatea si a perceptiei sale de catre indivizi, si in
consecinta se creaza un nou mod de a se vedea problematicile de ordin psihologic si psihiatric,
in raport mai ales cu formarea si rezoltarea tulburarilor.
In aceasta faza, vom face referinta pentru motive de spatiu, numai la anumite puncte ale
formularii teoretic aplicative de mai jos, care este foarte voluminoasa, analizand in particular
evolutia sa pana la actualul model de abordare strategica a terapiei.

2. Revolutia sistemica in psihoterapie.

La baza formularii sistemice si a practicii aplicative, care deriva din aceasta in


psihoterapie, sta reflectia referitoare la faptul ca asi alte conceptualizari stiintifice, clasicele teorii
psihologice si psihiatrice sunt impregnate de epistemologia timpului lor si poseda toate
“inconfundabila caracteristica a unei teorii fundamentate pe prima lege a termodinamicii pentru
atentia lor aproape exclusiva la fenomenele de conservare si transformare a energiei. Conceptul
de cauzalitate subinteles acestor modele este in mod necesar de tip liniar
unidirectional”(Watzlawick 1976,7) pentru care evenimentul A determina evenimentul B, si B il
va produce pe C si tot asa inainte, de la trecut la prezent si la viitor. Astfel incat din aceasta

24
perspectiva teoretica, orice tip de explicatie sau cercetare asupra unui eveniment va trebui sa
recurga la analizarea trecutului. Deoarece acesta reprezinta cauza prezentului. Numai intelegerea
trecutului, conform acetui tip de teorie, poate condice la intelegerea si la eventuala modificare a
prezentului. Dar aproximativ in anii cincizeci o epistemologie diferita a castigat tot mai multe
intelesuri in interiorul comunitatii stiintifice. Aceasta ”decat sa se bazeze pe conceptul de energie
si asupra cauzalitatii unidirectionale, este fundamentata pe conceptul de informatie, adica de
ordine, model, entropie negativa, in acest sens pe legea a doua a termodinamicii. Principiile sale
sunt cibernetice iar cauzalitatea sa este de tip circular, de natura retroactiva, si in momentul in
care informatia constituie elementul central, se adreseaza proceselor de comunicare a sistemelor
intelese in sensul mai amplu, si de aceea chiar si sistemele umane, de exemplu familia,
organizatii mari si chiar si relatii internationale.” (Watzlawick 1976,8)
Daca se observa comportamentul unui individ in termeni sistemici si cibernetici,
inseamna a considera entitatile personale nu ca obiecte de sine statatoare, dotate cu o schema
evolutiva si comportamentala “determinata”, ci entitati care interactioneaza in interiorul unui
sistem de relatii sau in context, conotat de un continuu si reciproc schimb de informatii intre
entitatile singulare care se influenteaza reciproc si care modifica complet perspectiva clasica de
studiu al personalitatii si al comportamentului uman. Analizarea persoanei, pentru ea insasi, si nu
in functie de reactiile acesteia cu alte persoane, sau de contextul situatiei, apare de nesustinut.
Dupa cum in matematica un numar exista numai in raport cu functia sa intr-un context
operational si in relatie cu alte numere, asa si o singura persoana se exprima ea insasi si
comportamentul sau in functie cu interactiunile sale cu alte persoane si cu mediul inconjurator.
La acest considerent de ordin general, trebuie sa adaugam conceptul de retroactiune ,
adica particularitatea tuturor fiintelor vii in interiorul unui sistem de comunicare de a nu fi pur si
simplu emitenti sau purtatori de informatii de dat si primit, permanent in retroactiune (feedbach)
functie de mesajul emis sau primit. Retroactiunea este acel mesaj de intoarcere la emitent, care
stabileste un joc circular de informatii si influente reciproce intre emitentul si primitorul primului
mesaj. Astfel incat se produce o forma de cauzalitate circulara in interiorul caruia nu exista un
simplu raport de cauza si efect intre primul emitent al mesajului si primitor, ci o forma mai
degraba complexa de cauzalitate reciproca intre variabilele din joc si o relatie. Astfel se
depaseste conceptul determinist de unidirectionalitate si cauzalitate liniare, care poate fi
exprimate grafic ca in figurile urmatoare:

A--------------------- B -------------------- C ------------------ D

in favoarea unei conceptii nedeterministe in acord cu teoriile epistemologice contemporane de


cauzalitate circulara, care poate fi exprimata si grafic dupa cum urmeaza:

Fig. A C

B
in care procesul asuma o forma circulara de de reverberatie, prin intermediul unor retroactiuni
reciproce intre variabile.

O data initiat acest proces circular, nu mai exista un inceput si un sfarsit, ci numai un
sistem de influenta reciproca a variabilelor intre ele. De aici necesitatea de studiere a
fenomenului in globalitatea sa, avand mereu prezent in minte ca orice variabila se exprima in
functie de raportul sau cu alte variabile si cu contextul situatiei. Nu se impune constatarea ca
suma partilor singulare nu este egala cu intregul. Si ca izolarea unei singure variabile pentru
25
studiul caracteristicilor sale, care conduce in mod inexorabil la un reductivism si la
distorsiuni de cunoastere, care nu pot reprezenta in intregime prerogativelele unei singure
variabile, si nici nu poate conduce la reconstructia intregului proces relational. Deci exista
necesitatea studierii fenomenelor interactive, pentru ca ele sunt cele care determina,
impreuna cu specificitatea variabilelor, modul de exprimare a procesului in curs si
exprimarea expresiei fiecarei variabile in sine. Si numai prin aceasta dinamica interactiva si a
regulilor care o guverneaza, se poate obtine o reprezentare corecta a fenomenelor singulare si
a matricei acestora.
Din aceste referinte teoretice apare evidenta perspectiva inovativa si alternativa a
teoretizarii sistemice fata de clasicele conceptii psihologice si psihiatrice, toate orientate catre
analizarea intrapsihicului si a trecutului indepartat, ca si cauze deterministice si
unidirectionale a comportamentului prezent al unei persoane.
In acest fel, s-a trecut la un mod de a conceptualiza evenimentele complet nou, chiar
revolutionar in raport cu vechile conceptii. Acest lucru, dupa cum este referit, are loc in
interiorul diverselor discipline stiintifice si datorita acesteia s-a ajuns la o alternativa si
inovativa modalitate de conceptualizare a problemelor umane, care si-a gasit expresie in
psihoterapie in terapia familiala – sistemica.
Model de interventie terapeutica, acesta, la care atentia principala este indreptate catre
comunicare si la momentul actual al exprimarii sale si nu mai este directionat analizarii
cauzelor trecutului.
Cel care a fost, fara dubiu, inspiratorul acestei noi conceptualizari, a fost Gregory
Bateson care, impreuna cu grupul sau de cercetare si in colaborare cu D.D. Jackson, a formulat si
a aplicat anumite teze in domeniul aplicativ psihologic si psihiatric. Aceasta echipa a transferat
principiile cibernetice si antropologice la studiul familiei cu un comportament tulburat din punct
de vedere emotiv. Asa s-a nascut, din revelatii empirice si dintr-o schimbare de perspectiva
teoretica (de la clasica optica psihiatrica care incadreaza comportamentul disfunctional in
interiorul tablourilor clinice, la perspectiva antropologica care incearca sa explice functionarea si
functionalitatea acelui comportament in contestul sau specific) ipoteza care a devenit apoi teorie
care are la baza tulburarii “psihice” ar fi fost comunicarea disfunctionala intre subiectul tulburat
si alti membrii ai grupului sau de referinta primara. In acest mod, s-a transferat atentia de la
sungular, considerat ca structura in sine, la individul considerat ca sistem, interactionand cu alte
sisteme, in interiorul unui sistem de relatii mai complex si structurant (“comportamentul
psihopatologic nu exista la individul izolat, ci este numai un tip de interactiune patologica intre
indivizi” [ Watzlawick si altii, 1967]).
Astfel s-a trecut in psiohoterapie de la intrapsihic la relational. De la analiza prin
intoarcere in timp a trecutului, la studiul regulilor care guverneaza aici si acum, de la intrebarea
referitoare la de ce-ul problemei la cea relativa la ce este si la cum sa fie modificata problema
prezenta, de la extrema pasivitate a terapeutului la activismul si la folosirea influentei personale
in practica clinica de schimbare a unei situatii problematice.
Deci terapia este inteleasa ca un studiu atent al comunicarii interpersonale menit sa
modifice, prin actiuni si prescriptii directe, uneori paradoxale si aparent ilogice, sistemul
relational disfunctional care se manifesta in acel grup de persoane.
“Este posibil, studiind comunicarea, sa individualizam “patologii” ale comunicarii si sa
demonstram ca ele sunt cele care produc interactiunea patologica. Poate sa i se intample unui
individ sa fie supus a doua comenzi contradictorii convergente prin interpediul aceluiasi mesaj:
un mesaj paradoxal . Daca persoana nu se poate decupla de la aceasta dubla legatura, raspunsul
sau va fi un comportament interactiv patologic.” (Watzlawick si altii, 1967).
Acesta este exemplu tipic din faimosul construit din douable bind pe care grupul lui
Bateson l-a evidentiat ca forma de comunicare disfunctionala in acele familii care se afla in
tranzactie psihopatologica. Un subiect care este prizonier in interiorul unui astfel de sistem de
comunicare, in orice mod ar raspunde la somatie, intra oricum in stare de disonanta si vina,
intrucat structura mesajului primit nu-i da posibilitatea sa gaseasca o cale de iesire care sa nu fie
anxiogena sau culpabilizanta. Aceasta constructie care sta la baza conceptualizarii, a terapiei
fimiliale sistemice, a demonstrat de a poseda, csa cum Giannattasio, Nencini (1983) evidentiaza

26
o mare si efectiva putere euristica, adica o semnificatie predictiva si nu de confirmare a
posteriori, ca multe alte concepte in psihoterapie.
In afara acestei faimoase teorii, grupul condus de Bateson si Jackson – acesta din urma
fondator si prim director al MRI de la Palo Alto – a relevat multe alte tipologii interactive cu
efecte similare pentru double bind : tactici, jocuri, simetrie si alte mecanisme de comunicare care
induc unui subiect, de obicei cel mai fragil al grupului, structurarea unui comportament
psihopatologic. Din aceste observatii empirice si de la formularea teoretica a derivat modelul de
tratament familial, care se bazeaza tocmai pe interventiile terapeutice directionate, spre a
debloca situatiile de continua reverberare a unui sistem de comunicare disfunctional. Aceste
interventii se bazeaza adesea pe utilizarea unor mesaje paradoxale, cum ar fi “precizarea
simptomului” si alte proceduri cum ar fi legaturile terapeutice duble, ecc.
Una din inovatiile revolutionare aduse de terapia sistemica in practica clinica in
comparatie cu alte forme de psihoterapie este reprezentata, de fapt, de folosirea oglinzii
unidirectionale si de videoinregistrarea sedintei. Aceste doua caracteristici ne ofera posibilitatea
de a sublinia inca o data corectitudinea motodologica si epistemologica a unei abordari
sistemice, atat la nivel de cercetare cat si la nivelul de procedura terapeutica.
Grupul de la Paolo Alto , inca de la studiul preliminar al familiilor in tranzitie
psihopatologica, a utilizat, in stilul anthropologic a lui Baterson, filmarea si studierea atenta a
interactiunilor de catre intreg grupul de cercetatori. Pentru punerea apoi la punct a strategiei de
interventie terapeutica asupra familiei, acest grup a adaugat tehnica oglinzii unidirectionale si a
obiceiului de a face inregistrari filmate pentru a studia bine fenomenele in chestiune, astfel incat
grupul de cercetatori sa poata observa direct desfasurarea sedintelor si sa sugereze terapeutului
strategii sau prescriptii prin intermediul unui interfon. Astfel incat sedinta este condusa, practic,
nu numai de terapeutul care traieste ca prima persoana interactiunea terapeutica , ci si de intreaga
echipa formata din terapeut si de grupul care se afla in spatele oglinzii.
Tot acest lucru garanteaza fara dubiu o practica terapeutica mult mai sistemica si
controlata, care se exprima prin munca unui grup. In plus, videoinregistrarea permite studierea “a
posteriori”a interactiunii clinice cu posibilitatea de a avea in mana materialul real si obiectiv,
pentru punerea la punct a strategiilor de interventie.
Se poate intelege bine cum aceasta practica metodologica, atat a terapiei cat in cercetarea
clinica, se distinge net de toate celelalte forme de practica tipice, de alte modele de psihoterapie
in care este absolut interzis sa se intre in setting , tipuri de terapie in care, pentru a stii mai mult,
trebuie sa te multumesti cu ce-ti spune terapeutul. Care, daca este onest, va scoate in evidenta in
raportul sau detaliile aparute in munca sa, dar va pierde mare parte din informatii care se pot
obtine din observatia directa a interactiunii terapeutice . In acest mod, se va da greutate numai
unei parti a muncii, considerand prea putin restul, si partea considerata va fi probabil aceea de si
mai mare consonanta cu teoria psihologica la care terapeutul face referire.
Cine are practica in cercetare observativa, stie bine cat este de dificil sa aduni date, in
mod obiectiv, chiar si observand o situatie din afara acesteia; sa ne imaginam deci cat este de
dificil sa actionezi atunci cand observatorul este complet implicat in actiunea terapeutica; cu
rezultatul pe care aceasta ultima forma de “observare participanta” conduce adesea la distorsiuni
in relevarea datelor si de multe ori la confirmarea ipotezelor teoretice ale terapeutului . Cum
spunea Einstein , “este teoria cea care determina ceea ce observam”.
Afirmatiile teoretico-aplicative ale modelului sistemic in schimb, se bazeaza pe studii
empirice ale interactiunii familiale si a celei terapeutice, executate prin intermediul procedurilor
descrise mai sus. In consecinta, ca acesta formulare este constituita pe criterii epistemologice
riguroase, in comparatie cu cu recentele evolutii ale ale filozofiei stiintei. Asa cum se poate
spune ca ea se bazeaza, in procedura sa de studiu si cercetare, pe instrumente si metodologii
credibile si verificabile; si aceasta spre deosebire de cea mai mare parte a modelelor psihologice
si psihiatrice.

27
3. De la terapia familiala la terapia strategica

Dupa acest succinta referire la nasterea si evolutia terapiei sistemice, cititorul poate
intelege mai bine cum aceste teorii si practici aplicative se incruciseaza cu studiile despre
hipnoza de la practica clinica a lui Milton Erickson. Si cum spuneau anterior, referitor la
strategiile schimbarii, exista o ingemanare intre munca marelui hipnotizator si formularea
teoretico – aplicative a grupului de la Palo Alto.

In acest scop este de reamintit ca, cadrul acestui faimos proiect al studiului comunicarii
lui Gregory Bateson, Jay Haley si Jon Weakland au studiat pe termen lung tipul de comunicare
terapeutica a lui Erickson, strategiile sale terapeutice, ca si ideile sale referitoare la
problematicile psihologice si psihiatrice. Erickson, in acei ani, era in faza culminanta a carierei
sale de hipnotizator si psihoterapeut, dar mai ales era cunoscut pentru aproape miraculoasele sale
terapii, care se bazau pe strategiile neobisnuite si in mod clar in contrast cu procedurile clasice
psihoterapeutice de la care se distingeau nu numai prin originalitate operativa, ci si prin
eficacitate si eficienta. Aceste caracteristici ale modului sau de a practica terapia care a fost
creata in jurul unei faime aproape de magician, care i-au atras ura si acuzatiile din partea
medicinii traditionale si psihiatria americana a acelei perioade, care probabil il considera o
prezenta “perturbatoare”.
Modul de a practica psihoterapia lui Erickson a reprezentat pentru grupul fondator al
perspectivei sistemice, un material clinic fundamental. A fost relevat, de fapt, ca marele terapeut
avea, la nivel intuitiv si empiric, pus la punct si utilizarea strategiilor terapeutice care reprezentau
aplicatia directa si antecedente ale multor formulari tehnico – aplicative pe care grupul lui
Bateson si Jackson l-a formalizat la nivel de model. De exemplu, se observa ca Erickson,
bazandu-se pe experienta de hipnotizator, utiliza in terapie forme de actiune si prescriptii
paradoxale , punand in opera un act de mare maestru de “dubla legatura” terapeutica.; care
folosea surpriza si utilizarea a rezistentei; si ca ca un mare iluzionist, punea pacientul in situatia
in care singura cale posibila era depasirea problemei prezentate . Deci ei, prin folosirea hipnozei,
a ajuns sa exprime in mod exceptional si personalizat, o forma de psihoterapie in completa
consonanta cu formularea teoretica interactionala si sistemica. O abordare care le permitea sa
ingrijeasca cu succes , si in timpuri scurte, indivizi singulari, perechi si familii.
Pe aceste baze si in urma unor experiente de decenii de aplicatie terapeutica a teoriilor
comunicarii despre care este vorba, abordarea strategica a terapiei a inceput sa se consolideze in
mod gradat, ca o perspectiva teoretica – aplicativace reprezinta o evolutie a terapiei familiale.
In comparatie cu clasica terapie familiala sistemica, diferenta consta in cea mai mare
parte a focalizarii atentiei asupra problemei prezentate, asupra a ce le mentine si asupra cum il
mentine si cum se modifica rapid situatia, decat asupra interactiunii familiare si asupra
reorganizarii acestui sistem relational. Dar, evident, cele doua perspective se intersecteaza adesea
si devin complementare.In fapt, de obicei , prin intermediul rezolvarii problemei prezentata de
pacient /i , interactiunea familialase modifica ca si cum, modificand sistemul relational, se poate
rezolva problema specifica. Intrebarea fundamentala pentru terapeut trebuie sa fie ce strategie
poate functiona pentru o anume problema. Pe aceasta baza, va decide daca sa intalneasca
pacientul sau intreaga familie, daca sa intervina asupra sistemului familial sau sa lucreaze numai
asupra subiectului, dupa ce a inteles fuunctionarea intregului sistem.
Acestea fiind spuse, trebuie sa se clarifice ca nu exista un unic model de terapie
strategica; de fapt , in cadrul abordarii strategice a terapiei, au evoluat modele de interventie
terapeutica.. Totusi, operand o regrupare sisntetica, cele doua modele cele mai consolidate sau
care au influentat major gandul si munca autorilor strategici sunt acela al lui Haley (1967, 1973,
1976; Montalvo si Haley 1973; madanes 1981) si modelul din palo Alto Weakland, Fisch,
Watzlawick, Bodin 1974; Watzlawick, Weakland, Fisch 1974; Watzlawick 1977; Herr si
Weakland 1979; Fisch, Weakland, Segal 1982). Ambele modele s-au format in urma
experientelor autorilor care au au facut parte din grupul originar bateson pentru studiul
comunicariisi care au avut o stransa si colaborativ contact cu Milton Erickson; autori care pe
baza acestor experiente si a municii lor personale ca terapeuti si cercetatori, au dat forma

28
formalizat doua abordari strategice care sunt , din multe puncte d evedere, in consonanta dar
diferentiate prin anumite particularitati teoretico-aplicative pe care vom incerca sa rezume rapid
in acest moment.
Pentru Haley si grupul sau , problema este determinata mai ales de inegalitatea ierarhica
in interiorul familieisi de secventele disfunctionale de acte conotate de aliante si jocuri de putere.
Simptomul este considerat o metafora a problemei si reprezinta si soutia, chiar daca este
nesatisfacator, folosita de subiect.
Terapia se centralizeaza asupra gestionarii puterii (chiar simptomul insusi este considerat
instrument de putere) prin intermediul reorganizarii ierarhiilor in interiorul sistemului familial
Terapeutul se integreaza direct in interiorul jocului de putere familial si incearca
deliberat sa il reorganizeze in maniera cea mai functionala.(Haley, 1976,80)
“Un mod de a concepe modul de abordare este acela de a imparti directive care
puncteaza direct la jumatate, ca de exemplu, acela de a insoti la scoala copilul care nu vrea sa
mearga. Pentru acele familii in care interventia directa nu a avut nici-un efect, terapeutul se
repliaza asupra unui proiect alternativ, care va motiva familia in atingerea obiectivului.
Daca si acest lucru nu a produs efectul dorit, el va incerca o alta metoda.’ (Madanes,
1987, 40)
Stilul terapeutic este in mod marcant directiv. Aceasta abordare considera fundamental
“depasirea crizei de trecere situate in variatele stadii ale vietii de familie”. “Haley (1973) a
individualizat sase stadii succesive:
a) perioada de curtare;
b) perioada initiala a casatoriei;
c) nasterea si relatia cu copilul;
d) perioada intermediara a casatoriei;
e) separarea parintilor de fii;
f) pensionarea si batranetea.
De un interes special pentru aceasta abordare este momentul in care tanarul abandoneaza
casa parinteasca (Haley 1980).
Se estimeaza ca cele mai mari probleme patologice (schizofrenia, delicventa,
toxicodependenta etc.), care in mod frecvent apar in aceasta faza, sunt rodul dificultatii pe care
fiinta umana o intalneste in momentul in care considera inchis un stadiu in ciclul propriei
existente. De fapt, toate categoriile de diagnosticare traditionala, considerate in contextul situatiei
familiale a individului, sunt redefinite in termini de dificultate in a progresa de la o faza la alta a
ciclului vital.”. (Madanes 1987, 35)
Problemele sau simptomul sunt vazute ca modalitati de comunicare intre indivizi, la
interiorul unui context social determinat, sistemele patologice sunt descrise in termini ierarhici
care functioneaza greu, care trebuiesc reorganizate intr-o sistematizare functionala.
Din perspectiva MRI, problema este determinata de mecanismul de actiuni si retroactiuni
initiat si mentinut de “solutiile incercate” utilizate de pacient/i in a infrunta tulburarile sau
simptomele prezente. Focusarea terapeutica este indreptata catre ciclul observabil de interactiuni
repetate in timp, care mentin si intaresc problema. Terapeutul trebuie sa intrerupa acest pattern
redundant de actiune si interactiune disfunctionala si sa-l inlocuiasca cu un pattern functional.
Din aceasta optica se considera fundamentala conceptualizarea pe care pacientul /i o are/au
despre problema sa si ce anume a incercat sa faca, pe aceasta baza conceptuala, pentru a rezolva
o astfel de problema.
In alti termini, terapeutul trebuie sa obtina o descriere clara a problemei si a
“solutiei incercate” si a reactiilor la ea. Dupa care el va studia strategia de interventie pe
baza unor astfel de date “diagnostice” si in acord cu idiosincraziile subiectului /ilor in
tratament.
Interventia, in cea mai mare parte din cazuri bazate pe prescriptie asupra
comportamentului, trebuie sa intrerupa si sa altereze cicluri repetitive de perpetuare a
problemei.
Conform grupului MRI, chiar si la cea mai mica schimbare la interiorul unui
sistem rigid, produce o reactie in lant care se defineste prin a modifica intregul sistem

29
Din aceasta perspectiva , in construirea programei terapeutice si a strategiilor,
trebuie sa fim orientati la obiective aparent minime. Acest lucru ofera avantajul de a
reduce notabil rezistenta la schimbare a pacientului/ilor. Dupa cum a descris Hoffman
(1981) , modelul Brieff Therapy al MRI este conotat de o economie si parcimonie
eleganta a interventiei. “Daca terapeutul identifica bine secventa la interiorul careia
simptomul este o parte vitala, o mica schimbare profund studiata poate fi suficienta
pentru producerea unui mare efect.’ (1981, 213).
Directivitatea terapeutului este foarte subtila si mascata, bazata asupra unei
aparente ne-directivitati si one-down position. Si prescriptiile si directivele terapeutice
sunt in cea mai mare parte a cazurilor mascate sau acoperite, aparent orientate asupra
unui efect banal; dar in realitate finalizate cu o concreta si reala schimbare a situatiei
problematice.
In sinteza concluziva, putem afirma ca, la cele doua modele, aceleasi proceduri
terapeutice tipice pentru abordarea strategica a terapiei, foarte adesea sunt orientate catre
deiferite focusari determinate de diferite conceptii ale autorilor cu privire la ceea ce
mentine problema activa.
Modelul de terapie expus in prezentul volum, este inteles in lumina altor
douazeci de ani de aplicatie a formularii de mai jos si datorita aporturilor cele mai recente
ale cercetarii in domeniul terapeutic (mai ales cu privire la eficacitatea si eficienta
strategiilor orientate catre schimbarea siuatiilor problematice), ca o sinteza evolutiva a
abordarii strategice a terapiei.

CAPITOLUL PATRU

Practica clinica in terapia strategica: procesualitati si proceduri

Nu pot in mod cert sa spun ca ar fi mai bine cand va fi diferit; dar ce pot spune
este ca e necesar sa te schimbi, trebuie sa devii mai bun.
G.C. Lichtenberg , Cartea consolarii

Inainte de a intra in expunerea practicii clinice, este bine sa ne referim la anumite


concepte de baza abordarii de catre noi a terapiei.
Relatia intre terapeut si pacient, in terapia strategica, nu este un fel de “prietenie
platita”, si cu atat mai putin este o relatie de “consolare” sau de “confesiune” , ci este un
gen de partida de sah intre terapeut si pacientul cu problemele sale. Ca in jocul de sah
sunt: un sistem de reguli de joc, un proces de faze evolutive si o serie de strategii
consolidate pentru situatii specifice in scopul de a duce partida la final cu succes.
In acest capitol va fi expusa, punctual, in analogie cu manualele se sah,
“procesualitati” uzuale al terapiei, de la prima intalnire intre terapeut si pacient la
finalizarea tratamentului.
In interiorul unei astfel de prezentari, vor mai fi prezentate in detaliu o serie de
strategii consolidate si tehnici specifice terapeutice, adica vor fi expuse procedurile
uzuale de la deschiderea partidei de sah mat final.
In mod cert, nu voiam cu acest lucru sa fim exhaustivi referitor la repertoriul
posibilelor strategii aplicative, deoarce combinatia de miscari si contramiscari intr-o
partida sunt nelimitate si depind de interactiunea dintre cei doi jucatori, terapeutul si
pacientul, in cazul nostru.
Trebuie deci sa amintim ca exista o importanta dimensiune pentru care analogia
intre teraoie si jocul de sah nu se poate sustine, motiv pentru care chiar se intra intr-o
stridenta imposibilitate de a fi comparate; aceasta este reprezentata de o fundamentala
caracteristici ale celor doua tipuri de “joc”.
Sahul este un joc “tip “suma egala cu 0” (von Newmann 1944) adica un joc care
prevede in mod obligatoriu un invingator si un invins; in timp ce terapia este un joc

30
“suma diferita de 0” adica un joc unde nu exista invingatori si invinsi, ci in mod
obligatoriu inving sau pierd ambii jucatori. De fapt, daca terapeutul reuseste sa resolve
problema pacientului, pacalind rezistenta sa la schimbare, ambii ies invingatori;
terapeutul satisfacut profesional si pacientul multumit pentru a fi fost eliberat de
problemele sale. Daca terapia este falimentara si el pierde partida, ambii sunt perdanti
intrucat pacientul ramane cu problemele sale nerezolvate si terapeutul ramane cu
frustrarea si deziluzia profesionala. De aceea retinem ca, orice terapie ar folosi terapeutul
pentru a castiga cat mai repede posibil partida sa cu problemele pacientului, chiar si cand
foloseste forme de manipulare, clinice si aparent neomenesti ale strategiei, aceasta are o
profunda valoare etica.

Procesualitatea si procedurile terapiei

Terapia strategica este o interventie terapeutica in mod usual scurta (4 ), orientata


catre stingerea simptomelor si rezolvarii problemei /lor prezentate de pacient /ti. Aceasta
abordare nu este o terapie comportamentala, ci o restructurare care modifica modul de a
percepe realitatea si derivantele reactiunii comportamentale ale pacientului / ilor.
Terapeutii strategici pleaca de la convingerea ca rezolvarea oproblemei presupune
o distrugerea a sistemului circular de retroactiuni, care mentine situatia problematica,
redefinirea situatiei si modificarea care urmeaza ale perceptiei lumii care constrang
persoana la raspunsuri disfunctionale.
Din aceasta perspectiva, recurgerea la noutati sau informatii asupra trecutului sau
asupra asa –zisei “istorii clinice” a subiectului, reprezinta numai un mijloc pentru a putea
pune la punct cele mai bune strategii de rezolvare a problemelor actuale, si nu o
procedura terapeutica, ca in psihanaliza.
Terapeutul, de la prima intalnire cu pacientul, in loc sa studieze trecutul acestuia,
isi focalizeaza atentia si evaluarea asupra :
a. ce anume se intampla in interiorul a trei tipuri de interactiune
interdependenta, pe care subiectul le traieste cu el insusi, cu altii si cu lumea
intreaga;
b. cum problema prezentata functioneaza in interiorul acestui sistem relational;
c. cum subiectul a incercat pana acum sa combata sau sa resolve problema
(solutii incercate);
d. cum este posibila schimbarea unei astfel de situatii problematice in maniera
cea mai rapida si eficace.
Dupa ce a construit una sau mai multe ipoteze asupra punctelor citate si dupa ce
s-a ajuns la o intelegere cu pacientul/ii, obiectivele terapiei pune la punct si aplica
strategiile pentru rezolvarea problemei prezentate.

4 Prin terapie scurta intelegem, aici o interventie cu o durata sub douazeci de sedinte.

Daca tratamentul functioneaza se observa, de obicei, o evidenta reductie


simptomatica, inca de la primele replici ale tratamentului, si o schimbare progresiva in
pacient, in maniera de a se percepe pe el insusi, pe ceilalti si lumea intreaga. Acest lucru
inseamana ca punctul sau de observare a realitatii se va deplasa gradual, de la rigiditatea
tipica a sistemului perceptiv relational, care va mentine situatia problematica, catre o
elasticitate de perceptie si dispozitie cu privire la realitate, cu o crestere progresiva a
autonomiei personale si a autostimei, datorata constatarii posibilitatii de rezolvare a
problemei. In acest punct, trecand la tratarea, stadiu dupa stadiu al terapiei, pentru a
expune mai bine procesualitatea, putem schematiza fazele sau dupa cum urmeaza:
Schema rezumativa a fazelor tratamentului (5)

5- aceasta schema este o reelaborare a fazelor de tratament strategic tratat de Weakland si altii 1974 si de Nardone
1988.

1. primul contact este construirea relatiei terepeutice;


31
2. definirea problemei (simptome, tulburari, conflicte);
3. concordarea asupra obiectivelor terapiei
4. individualizarea sistemului perceptiv –reactiv care mentine problema;
5. programare terapeutica si strategia de schimbare ;
6. concluzionarea tratamentului.
Aici, in continuare, vom trata mai pe larg pe fiecare din aceste faze ale terapiei; pentru o
explicitare directa, facem trimitere la expunerea cazurilor clinice.

1. Prima intalnire si construirea relatiei terapeutice

Primul contact cu pacientul este un moment foarte important al tratamentului: -


Aristotel spunea ca un bun inceput insemana deja jumatate din munca. In aceasta faza de
incepere a terapiei, obiectivul primordial este acela de a crea o relatie interpersonala
conotata de contactul de incredere si suguestie pozitiva, in interorul caruia va fi condusa
ceretarea pentru determinarea diagnosticului si primele manevre de capatare a puterii de
interventie. In acest scop, strategia fundamentala este aceea de a observa, a impune si a
vorbi cu limbajul pacientului. Cu alte cuvinte, terapeutul trebuie sa intre in sintonie cu
modalitatile de reprezentare personala a persoanei care cere ajutor. Acest lucru inseamna
ca trebuie sa adapteze propriul limbaj si propriile actiuni la “imaginile lumii” si la stilul
de comunicare al pacientului. De exemplu, daca acesta din urma este o persoana rationala
si puternic legata de categoria de persoane logice, terapeutul va trebui sa vorbeasca si sa
actioneze in termini extrem de logici si rationali, fara nici-un fel de invaluire; daca in
schimb se gaseste in fata unei persoane careia ii place sa fantazeze si sa poetizeze, va
trebui sa vorbeasca si sa actioneze in termeni de creatori de fantezii si foarte putin legati
de categoria rigida si logica. Cum se poate intelege foarte bine, aceasta manevra initiala
este contrara a ceea ce se intampla in mod obisnuit in psihanaliza, unde este pacientul
care trebuie sa invete limbajul si teoriile psihanaliste, pentru a putea fi introdus si a
proceda in tratament.
Din perspectiva noastra, aceasta prima miscare este fundamentala, deoarece se
face prin intermediul acceptarii a ceea ce pacientul ofera si vorbind pe limbajul propriu al
acestuia; in acest mod, se stabileste acea clima de contact interpersonal si acea sugestie
pozitiva care face posibila “manipularea” si ampla desfasurare a actiunilor sale: cu alte
cuvinte, asumarea puterii terapeutice si reducerea rezistentei la schimbare. Ca atunci
cand un bun vanzator, pentru a reusi sa–si vanda marfa, accepta linistit orice afirmatie a
clientului, il urmeaza cu disponibilitate cand isi emite pretentiile, fara a-l contrazice ,
pana cand, cu multa rabdare, il determina sa-i cumpere, printr-un fel de persuasiune
pasiva, utilizand aceasta tehnica in scopul nu tocmai ortodox de a “aburi” persoanele. Un
bun terapeut, in primul sau contact cu pacientul , trebuie sa faca mai mult sau mai putin
acelasi lucru, dar cu scopul pozitiv de a-l determina pe pacient sa capete o motivatie
semnificativa, incredere, sa-l sugestioneze pozitiv si sa-l conduca, fara a-i nega
convingerile, sa faca in cursul terapiei actiuni care pot fi chiar complet contrarii
conceptiilor sale. {Pentru o mai profunda tratare a acestei strategii comunicative in
terapie se face trimitere la pag.37, timp in care in aceasta faza se procedeaza la descrierea
celei de-a doua faze a tratamentului care este, printre altele,contemporana si intrinseca
cu prima.

2. Definirea problemei
Pentru a proceda in maniera de mai sus pentru a se crea o imagine focalizata a
problemelor prezentate de pacient, este fundamentala clarificarea in maniera concreta a
problemei si sistemul interactiv disfunctional care o mentine. Inca de la prima sedinta,
terapeutul trebuie sa focalizeze problemele, bazandu-se pe observarea persoanei si pe
explicatia de catre aceasta a tulburarii in modul cel mai clar si definit posibil, in modul de
a identifica concret matricile pragmatice ale prezentei probleme. Uneori aceasta
operatiune nu este usor de executat in timp scurt, persoanele adesea sunt vagi in

32
descrierea problemelor lor si este necesar sa aprofundeze cunoasterea realitatii pe care
subiectul o traieste, inainte de a putea defini impreuna si sa se treaca la faza cea mai
activa a tratamentului. Dar acest lucru nu trebuie sa determine intrarea in criza a
terapeutului, deoarece sedintele de clarificare a problemei, daca sunt executate urmand
tehnica supracitata a “preluarii” stilului comunicativ al persoanei in tratament, sunt deja
pur si simplu forme de interventie terapeutica, si nu arareori se observa deja in aceasta
prima faza de explorare, imbunatatiri simptomatice. In acest scop este utila amintirea la
clinica faimosul “efect Hauthorne”(7), fenomen pe care psihologii sociali il cunosc bine,
pentru a reflecta asupra faptului ca, numai stiind ca cineva are grija de noi, poate
influenta pozitiv situatia noastra. In plus, odata ce avem o imagine mai clara si mai
concreta a problemei, va fi mult mai usor sa gasesti solutia mai rapida si eficace; deci
timpul aparent pierdut in asa zisa faza a diagnosticarii va fi recuperat in faza operativa
propriu – zisa.
Referitor la definitia si evaluarea problemei prezentate, terapeutul trebuie sa tina
cont de anumite caracteristici generale ale problemelor umane, care permit analizarea si
incadrarea mai buna a situatiei pe care trebuie sa o infrunte.
Conform Greenberg (1980), exista trei categorii generale de problematici in care
persoanele se dezbat:
a. interactiunea dintre subiect si el insusi;
b. interactiunea intre subiect si altii
La aceste doua categorii generale, noi adaugam o a treia categorie de problematici:
c. Interactiunea intre subiect si lume. Intelegand prin lume ambientul social, valorile
si normele care reglementeaza contextul social in care traieste subiectul.
Dupa parerea noastra , daca numai una din aceste trei categorii de interactiuni nu
functioneaza bine, nici celelalte nu sunt pe deplin functionale. De fapt, cele trei arii de
relatie, componente ineluctabile ale existentei oricarui individ, interactioneaza si se
influenteaza reciproc, intr-o forma circulara de interdependenta.. Acest lucru apare
important in perspectiva unei terapii focale a problemelor prezentate, si sa releva cum
aceasta circularitate a interdependentei functioneaza si daca una din cele trei dimensiuni
este resimtita de pacient mai direct, deoarece in acel caz aceasta va fi prima zona de
interventie prin care modificarea intregului sistem perceptiv - reactiv, tipic pentru situatia
problematicii pacientului in cauza.

6. Bander si Grinder (1975) au definit astfel strategia comunicativa de a vorbi limbajul pacientului. Vezi p. 37

7. Asa – zisul efect Hawthorne si fructul unei cercetari efectuate in orasul Hawthorne in 1927 de Elton Mayo, publicata
in 1933. In timpul acestei cercetari, autorii au demonstrat efectul fulminant pe care il poate avea espectativa creata de
cine isi propune, ca si el, de a ameliora situatia celor care se folosesc interventia sa

In acest scop, in definirea corecta a problemei, terapeutul trebuie sa gaseasca


rapunsul la seria urmatoarelor intrebari pe care le consideram o adevarata linie de ghidare
a cercetarii de diagnosticare strategica:
Care suntmodalitati de comportament obsrvabile, uzuale pentru pacient?
Ce anume identifica pacientului ca problema?
In ce fel problema se manifesta?
Cu cine problema apare, se agraveaza sau se mascheaza sau nu apare?
Cand, de obicei, se manifesta?
Unde si in ce situatii
Cu ce frecventa si intensitate se manifesta?
In ce context/e apare?

33
Ce a fost facut si ce se face in mod corect (atat de sine cat si de ceilaltii) pentru a
rezolva problema?
Ce echilibru genereaza problema. La ce foloseste? Care este functiunea sa? La ce
sau cui ii aduce beneficii?
Cine ar putea sa inregistreze daune la rezolvarea problemei?

Credem, in termini de eficienta terapeutica, ca o data cunoscute si clarificate


aceste intrebari, terapeutul este deja in gradul de a programa si de a pune in act cu succes
strategiile orientate la ruperea cercului vicios de actiuni si retroactiuni care mentine
problema.

“Acord asupra obiectivelor terapiei”

Definitia obiectivelor terapiei , care poate parea la prima vedere un lucru evident, dupa
parerea noastra reprezinta o exigenta pragmatica importanta, care care are o dubla
functie:
1. pe de o parte, aceasta este o forma buna de ghidare metodologica pentru terapeut ,
intrucat reprezinta o focalizare a programarii terapeutice catre o directie clara, cu o serie
de obiective graduale de atins, care garanteaza verificare si control in mod progresiv;
2. pe de alta parte, definirea obiectivelor reprezinta pentru pacient o sugestie pozitiva ,
intrucat negocierea si acordul asupra duratei si asupra scopurilor tratamentului, poseda
puterea de intarire si de cresterea a colaborarii si incerderii in rezultatul terapeutic.
El se simte parte activa a proiectului de schimbare si are impresia ca este el cel
care controleaza dezvoltarea terapiei. In plus, daca terapeutul concorda obiectivul de
atins, el transmite pacientului mesajul : “Eu cred ca tu ai posibilitate si capacitatile de
atingere a scopului pe care nu-l propunem” sau “Eu cred ca tu o sa te decurci in
rezolvarea problemelor tale”. Acest tip de mesaj este o sugestie puternica in directia
schimbarii si a mobilitatii in mod obisnuit, in pacient reactii puternice de colaborare.
In acest sens , experimentele lui Rosentale - 8 - asupra efectului pe care il au
asteptarile experimentatorului asupra comportamentului subiectilor experimentului, a
demonstrat puterea enorma pe care o poate avea espectativa pe care o persoana o
transmite alteia, referitor la comportamentul si posibilitatile acesteia. Aceste experimente
mai demonstreaza si ca daca aceste asteptari sunt positive si pline de incredere, poate
imbunatati considerabil performanta subiectului in a exprima probele cerute. In rest, in
hipnoterapia, se stie dintotdeauna ca, cu cat hipnoza exprima siguranta sa si espectativa
cu privire la faptul de a face sa intre in transa subiectul, cu atat mai usor subiectul cade in
transa.

8- Rosenthal (1966) in experimentele sale faimoase, a demonstrat in mod inevocabil influenta


experimentatorului asupra experimentului pe care il conduce. Sau mai bine cum el influenteaza , prin
asteptarile sale , comportamentul si randamentul a subiectilor experimentului, fie ei cobai sau fiinte umane.

Ca o consecinta a acestor reflectii, acordul asupra obiectivelor terapiei nu poate


aparea un lucru evident, asupra caruia sa nu se piarda timpul.
La final, in concordarea obiectivelor si in programarea terapiei, este foarte
important si ca terapeutul sa construiasca o scara gradata si progresiva a micilor
obiective, care fac sa para pacientului ca tratamentul nu este prea fortat si generator de
anxietate (anxiogen). Acest lucru nu trebuie resimtit de catre subiect ca o impulsionare
excesiva catre schimbare, ci trebuie sa dea impresia unei practici sistematica si precisa ,
cu obiective concrete de atins , care nu par excesiv de greu de atins. Altfel exista riscul ,
dand impresia ca se doreste a fugi mai repede , sa se compromita tratamentul. S-a
demonstrat chiar, in mod paradoxal ca, cerandu-i-se pacientului adaptarea la un ritm mai
lent, acesta sa dezvolte o viteza mai mare in promovarea schimbarilor; in timp ce, daca se
34
pretinde o acceleratie mai mare, se obtine o rigidizare a rezistentei si o incetinire in
procesul de schimbare sau, mai mult, fuga de o terapie care sperie.

4. Individualizarea sistemelor perceptive – reactive care mentin problema

Dupa executarea primelor trei faze ale tratamentului, tot pe parcursul primelor
intalniri, terapeutul trebuie sa studieze atent situatia prezentata de pacient si sa gaseasca
care sunt punctele cardinale la care acestea se refera. Adica sa gaseasca parghiile cele
mai avantajoase pe care trabuie actionat pentru obtinerea schimbarii situatiei
problematice. Deci, in afara definirii clare a problemei in baza a ceea ce este exprimat in
faza 2 (vezi paragraful 2) este necesara relevarea cu precizie cum se mentine problema si
care dintre factorii care care o mentin poate fi individualizat ca fiind cel asupra caruia se
poate interveni cu o mai mare probabilitate de succes.
Din experienta clinica ne vine indicatia ca, foarte adesea, tocmai tentativele de
rezolvare a problemei sunt cele care o mentin. Adevarata problema devine solutie,
cautata in mod repetat, a problemei initiale.
In practica, ca in anecdota deja citata a betivului care cauta cheia pierduta, ceea ce
face ca situatia sa fie problematica , in afara evenimentului pierderii cheii care, in sine,
nu este un fapt “patologic” , este solutia pusa in practica de betiv: adica sa caute cheia
sub lampadar unde stia, printre altele, ca sigur nu era pierduta in acel loc. Perseverenta
incapatanata in acest raspuns la problema, este cea care conduce la manifestarea
psihopatologica. De obicei apoi, acelasi tip de solutie, este transferata altor situatii care
astfel devin si ele problematice. In aceste cazuri, pentru ca schimbarea sa se produca
rapid, trebuie sa se intervina asupra solutiilor disfunctionale utilizate de pacient pentru
rezolvarea propriei probleme. In acest scop, terapeutul trebuie sa depisteze care este
solutia fundamentala si redundanta utilizata de pacient, si sa intervina direct asupra
acesteia.
Un alt important punct al evaluarii, in aceasta faza a terapiei, este reprezentat de
atenta evaluare a interactiunilor sociale, care pot influenta solutiile incercate de pacient
sau directionarea catre acestea. Acest lucru este important pentru a intelege daca este
cazul sa intervii direct pe aceste secvente interpersonale in plus fata de solutiile
incercate, sau daca este intradevar avantajos sa se intervina numai numai asupra
reorganizarii unui astfel de sistem relational, lasand la o parte solutiile incercate al
singurului care ar urma sa influenteze schimbarea intregului sistem.
Pentru a fi mai clari, prin aceasta se intelege ca terapeutul trebuie sa evalueze
atent, caz cu caz, daca este mai eficient sa alternezi sistemul perceptiv – reactiv
disfunctional al unui singur pacient, intervenind direct asupra lui si producand prin
reactie in lant, modificarea intregului sau sistem de relatii interpersonale. Sau daca este
mai eficient sa se intervina asupra sistemului de relatii interpersonale familiale, largind
terapia la mai multi subiecti, astfel incat, ca o consecinta a schimbarii secventelor
interactive a mai multor persoane, se schimba sistemul perceptiv – reactiv al singurei
persoane problematice. Dupa cum am relatat anterior, este necesar sa se scoata in
evidenta care dintre cele trei zone de relatie, aceea cu tine insuti, aceea cu altii sau aceea
cu lumea, ofera cel mai mare avantaj ca prim focus al interventiei terapeutice pentru ca
apoi, pe baza acestei revelatii, sa fie ales tratamentul individual , indirect sistemic, sau
tratamentul direct sistemic care implica simptomelor individului.
Deci, avem grija sa subliniem inca o data ca, in loc sa cercetam asupra unor
presupusi factori intrapsihici sau asupra presupuselor “traume originare” din trecut,
terapeutul se intereseaza de actiunile concrete ale persoanei in prezentul sau si de
retroactiunilor interpersonale si sociale pe care acesta le primeste. Este evident ca
actiunile unui subiect deriva in mare parte de disponibilitatile sale emotionale si de
conceptiile sale asupra realitatii, dar suntem convinsi, asa cum am mai spus-o inainte, ca
si acestea se modifica efectiv numai prin experiente traite in maniera concreta. De aceea,
in individualizarea a ceea ce mentine problema, si in succesiva predispozitie de strategii

35
de schimbare, trebuie sa se tina cont de faptul ca interventia terapeutica trebuie sa fie
ceva care produce o experienta concreta de schimbare.
Consideram ca terapeutul, daca a urmarit corect fazele expuse pana acum ale
tratamentului, este capabil sa gaseasca cele mai avantajoase parghii pentru schimbare si
sa predispuna asupra acesteia strategii ad hoc pentru caz.

5. Programare terapeutica si strategia de schimbare

Inainte de a trata procedurile specifice, care de obicei sunt utilizate in terapie,


este bine de clarificat ca, conform opticii noastre, nu este posibil sa divizam in mod net
strategiile specifice de terapeutice de tot restul tratamentului. Si aceasta deoarece
comunicare si interactiunea pacient – terapeut reprezinta oricum o contributie la
schimbare. De fapt, uneori, numai simpla comunicare intre pacient si terapeut, in
modalitatile descrise anterior, poate avea efecte terapeutice. In plus, procesualitatea insasi
a terapiei, asa cum este dispusa, este o strategie terapeutica. Deci prezenta distinctie intre
procesualitate si proceduri este un tip de distinctie explicativa, dar in realitate cele doua
componente ale procesului terapeutic formeaza un sistem indivizibil in practica clinica.
Dupa aceasta clarificare care trebuia facuta, pot fi prezentate anumite strategii utilizate in
strategie, dar inainte de aceasta trebuie, in mod indispensabil, sa ne referim la ceea ce
este o presupunere fundamentala a abordarii strategice la terapie. Adica: terapia este
cea care trebuie adptata la pacient, si nu pacientul la terapie.
Pe aceasta baza terapeutul, la stabilirea strategiei, se adreseaza tehnicilor utilizate
anterior cu succes, in acel tip specific de problema, dar lasandu-se in plasa speculatiilor
specifice ale persoanei cu probleme, va alege si va construi ex novo, procedurile ad hoc
pentru acel caz anumit.
De exemplu, aceeasi generala strategie se va schimba radiacal in cazul in care se
aplica unui subiect/i apartinand unui grup social sau cultural de nivel scazut, sau daca
este utilizata cu subiect/subiecti de inalt nivel social si cultural. Nu numai, dar va fi
diferita daca este aplicata unei persoane extrem de visatoare si poetica sau unei persoane
extrem de hiper-rationala. Cum spuneam anterior, este necesar sa invatam limbajul
pacientului si sa prezentam interventia in astfel de limbaj sau sistem de reprezentare.
Astfel incat aceeasi interventie nu va fi nicidata cu precizie aceeasi, intrucat este
modificat in baza prerogativelor specifice perceptive si comunicative, la fiecare persoana
diferita. In plus, daca o strategie nu functioneaza, va fi rapid inlocuita sau adaugita cu
alte miscari terapeutice. O alta importanta reflectie preliminara in ce priveste o
predispozitie a tacticilor pentru a produce schimbarea, este aceea relativa la faptul ca s-a
notat ca si cum ar fi foarte productiva focalizarea atentiei pacientului asupra schimbarilor
aparent banale, asupra detaliilor mici ale situatiei. Acest lucru in scopul de a nu face
pacientul sa simta ca este supus unor cereri exagerate privitor la perceptia propriilor
resurse personale si sa lucreze astfel asupra rezistentei sale la schimbare..
De fapt, acele actiuni minime, selectionate de terapeut, trebuie sa fie strategii
indirecte si acoperite, pentru a produce o schimbare mult mai mare fata de ceea ce
pacientul poate prevedea: datorita faptului ca in interiorul sistemului, si schimbarea unui
mic detaliu produce, prin legile proprii ale teoriei sistemelor, un dezechilibru si o
modificare a intregului siste, mica schimbare, de fapt porneste o reactie in lant de
modificari in interiorul sistemului, care au drept scop reechilibrarea sistemului insusi.
Acest lucru inseamna ca schimbarile minime sau aparent banale si inofensive, au o
putere de a irumpe, putere care trebuie sa fie utilizata pe deplin in terapie. Cand, prin
intermediul unei progresii de mici schimbari, terapeutul a condus persoana la
modificarea actiunilor sale disfunctionale ale “imaginilor lumii” ale sale, terapia si-a
atins obiectivul. In fine, inaintea expunerii directe a procedurilor terapeutice, este
fundamental clarificarea faptului ca eficienta lor depinde, in afara valabilitatii lor
specifice, pentru simptomatologii speciale sau probleme, mai ales de influenta personala
sau carisma terapeutului. Acesta din urma este factorul pe care noi il consideram

36
determinant in terapie. Cu alte cuvinte, eficacitatea unei strategii depinde mult de
sugestie in interiorul careia este prezentat pacientului modul de a induce intr-o mare, si
adesea involuntara, colaborare terapeutica, adica la o deschidere la schimbare. Pentru a
crea acest cadru de sugestie si carisma, terapeutul trebuie sa invete si sa utilizeze ceea ce
am facut referintala deschiderea volumului prin conceptual de “limbaj inductiv” in
definitia lui Spencer Brown, si de “acte verbale performative in acceptia lui Austin (vezi
p. 23 ss.). Acest tip de comunicare terapeutica, a carui abordare hipnotica la terapia lui
Erickson a fost cea mai mare lectie, este una din prerogativele fundamentalea terapiei
strategice. Aceasta forma sugestiva deosebita de comunicare este ceea ce numim
hipnoterapia fara transa. Recurgand in mod deliberat, terapeutul isi asuma, in interesul
pacientului, responsabilitatea de utilizare a procedurilor de sugestie hipnotica eficace si
eficienta pentru a influenta si a schimba rapid situatia problematica prezentata.
Dupa aceasta premiza necesara, putem trece la descrierea unora din cele mai
recurente proceduri terapeutice utilizate in abordarea problemelor umane.
Strategiile folosite la solutionarea acestor probleme pot fi subdivizate in doua mari
categorii de interventie:
a) Actiune si comunicare terapeutica
b) Prescriptii de comportament

5.a. Actiuni si comunicare terapeutica


5.a.1. Invatarea si folosirea limbajului pacientului

Prima procedura de tratat in categoria actiunilor, pe care terapeutul trebuie sa o


execute pe durata sedintelor, este cu certitudine cel care reprezinta un stil de comunicare
fundamentala in terapia strategica, deja citata in mod repetat in expunerea noastra..
Adica: invatarea si folosirea limbajului pacientului.
Aceasta fundamentala tehnica de comunicare provine, in versiunea sa aplicata in
psihoterapia, din hipnoza ericksoniana.
Marele hipnotist transfera in limbajul terapeutic modalitati de comunicare
folosite de el pentru inductii de transa, de fapt in inductia hipnotica, secondeaza stilul
perceptiv si comunicativ al subiectului, asumand lent si progresiv controlul pana la a-l
induce sa se lase si sa cada in transa.
Bandler si Grinter (1975) definesc aceasta strategie comunicativa tehnica ca de
copiere. Ei studiasera aceasta forma de comunicare in comportamentul terapeutic a lui
Milton Erickson. Au revelat ca el adopta in primele contacte cu pacientii, limbajul lor
propriu si formele lor proprii de reprezentare a realitatii.
Nu nuami in stilul lui de hipnotizator, imita pana si limbajul nonverbal al
pacientilor sai, in maniera in care ii facea sa se simta in largul lor si sa asume in mod
gradat puterea de a-i influenta cu sugestile si prescriptiile sale.
9. Cu aceasta categorie de interventii este vorba de manevre terapeutice si la comunicare intre terapeut si pacient, pe
durata sedintei. In practica, la tot ceea ce se intampla pe perioada sedintei.

Dar puterea si eficacitatea acestei tehnici de persuasiune nu este o descoperire a


lui Erickson , fiindca aceasta era deja bune-cunoscuta in retorica clasica. Aristotel, de
exemplu, in Retorica lui Alexandru a sa, afirma, in consonanta cu sofistii, ca daca se
doreste a fii persuasiv cu cineva, acest lucru se realizeaza folosind tocmai argumentarile
sale.In plus, psihologia experimentala a demonstrat de mai mult timp predispozitia
fiintelor umane in a fi atrasi si a suferi influente unor lucruri care par asemnatoare sau
familiare lor insisi.
Aceasta cunostinta este utilizata in maniera maxima si cu finalitati cu certitudine
nobile, ca aceea de a ajuta persoana in rezolvarea propriile probleme, de la profesionisti
ai persuasiunii catre mase. Robert Cialdini, psiholog social, dedicat de multi ani studierii
strategiei de persuasiune, intr-un comportament asupra vanzarii contractelor asigurative,
37
a relevant experimental ca “clientii au tendinta mai usor sa stipuleze contractul atunci
cand vanzatorul prezinta cu ele o asemanare intr-un domeniu: varsta, religie, idei, limbaj,
etc.” (Cialdini 1989, 137) fara sa-si dea seama ca asiguratorii sunt instruiti sa secondeze
si sa copieze limbajul si ideile clientului, pentru gasirea acelor puncte de contact
interpersonal utile in obtinerea semnarii contractului. Acelasi specialist a facut
cercetatari, cu rezultate positive, asupra folosirii acestei tehnici de comunicare, in scopul
obtinerii simpatiei persoanelor. Cialdini ilustreaza si cum anumite publicitati de mare
succes sunt construite copiind imaginea sociala si limbajul uzual al beneficiarului
mesajului.
Pe baza obtinerii unor astfel de date, este evident cum in psihoterapie este
importanta utilizarea unei tehnici de comunicare care sa permita sa fii intr-un mod rapid
capabil sa influentezi comportamentul altuia. Pacientii cer sa fie influentati pentru
schimbarea actualei lor situatii problematice, dar de obicei opun rezistenta la schimbare
in mod inconstient. Cu aceasta strategie de comunicare : aceasta rezistenta este redusa.

Totusi, conditia preliminara pentru care aceasta procedura de comunicare sa


produca astfel de efecte, este ca sa fie executata cu mare naturalete si fara a parea ca o
manevra artificiala, altfel poate produce efect contrar celui dorit, deoarece persoanele se
simt luate in ris si se rigidizeaza mai mult. In acest scop, terapeutul trebuie sa fie bine
instruit in utilizarea acestei tehnici de pragmatica a comunicarii.
Aceasta instruire tehnica aminteste mult de pregatirea unui actor deoarece
terapeutul trebuie sa invete sa-si gestioneze propriul stil de comunicare si propriile
caracteristici expresive in modul de a le adapta cu naturalete la diverse contexte
relationale care se creeaza in interactiune cu diversii pacienti.
In aceasta directie, este indispensabil un bun training care prevede observarea si
studiul de situatii terapeutice simulate, utilizarea videoinregistrarii pentru a se putea
reobserva pe ei insisi: pana la a face sa devina aceasta tehnica o forma spontana de
comunicare interpersonala.
Consideram aceasta munca formativa la pragmatica comunicarii, chiar si un
optim exercitiu pentru elasticitatea mentala intrucat, daca o persoana invata sa adapteze
limbajul sau la diverse situatii, contestari si stiluri personale, invata si sa-si schimbe
continuu punctul de vedere asupra realitatii. Prerogativa, aceasta din urma, este .
esentiala pentru a putea fi capabil sa resolve multe diverse tipuri de probleme umane.

5.a.2. Restructurarea

Restructurarea este una din cele mai subtile tehnici de persuasiune . Restructurare
inseamna recodificarea perceptiei realitatii de catre o persoana fara a schimba
semnificatia lucrurilor, ci schimba structura acestora. Nu se schimba valoarea semantica
a ceea ce persoana exprima, dar se schimba cadrul in interiorul caruia se insereaza
aceasta semnificatie. Evident ca, schimband cadrul, indirect se schimba insasi
semnificatia . Si aceasta pentru ca, punand acelasi eveniment in interiorul diverselor
contexte si privindu-l din perspective diferite, acesta isi schimba complet valoarea.
Realitatea, am repetat de multe ori in cursul expunerii, este determinat de punctul
de observatie din care subiectul o priveste.; daca se schimba acest punct de observatie,
realitatea insasi se schimba.
Restructurarea unei idei sau a unei conceptii a unei persoane, nu se pune in
discutie ideea sau conceptia, ci se propun diverse parcursuri logice si diverse perspective
de abordare a acestor idei si conceptii. Nu se schimba continutul cadrului ci numai
cadrul, dar, schimband cadrul, se altereaza continutul insusi al cadrului. Pentru a clarifica
structura si eficacitatea persuasiva a acestei proceduri, facem un exemplu istoric. In
timpul sec. XV, puterea conducatoare a Bisericii catolice s-a gasit in fata problemei
cultului pagan al apelor, care care era practicat in campiile toscane. Oamenii locului

38
profesau si practicau culturi speciale, indreptate catre divinitatea apelor de anumite surse,
, carora le erau atribuie puteri supranaturale.(10)
Autoritatile ecleziastice au intervenit in maniera hotarata, reprimand violent acele
credinte si distrugand lacasurile de cult pagan aparute pe langa izvoare de apa. De
exemplu, se povesteste ca San Bernardino din Siena, pe la anul 1425, a distrus un templu
pagan dand ordin soldatilor sa faca acest lucru, care era pe locul in care se gasea biserica
antica Santa Maria delle Grazie din Arezzo, dupa care predicile sale importiva cultului
pagan nu au obtinut nici-un rezultat. Dar nici macar recurgerea la violenta represiune nu
a servit la eliminarea cultului de divinitate a apelor. In acest punct, sfantul si alti oameni
din biserica, amintindu-si probabil ceea ce afacut San Gregorio cel Mare cateva secole
mai inainte, au gasit solutia la problema, dedicata divinitatii izvoarelor de ape
miraculoase , biserici consacrate cultului Madonei (cum ar fi Santa Maria delle Grazie, in
apropierea localitatii Arezzo, sau bisericuta Madonna Nasterii din Monterchi).
Si au inceput ei insisi sa hraneasca cultul pentru acele locuri, afirmand ca
izvoarele posedau virtuti miraculoase, prin efectul prezentei Fecioarei. Ei, practic au
structurat, in maniera cu adevarat geniala, perceptia religioasa si credintele populare ,
conducand populatiile la cultul crestin al Fecioarei
Sa analizam aceasta manevra. Intr-o situatie in care nu au produs nici-un rezultat,
nici predicile si nici represiunea violenta, a avut succes o miscare strategica, care a urmat
credintele si cultul popular, dar care a adus cu ele o noua variabila care a schimbat total
perspectiva de perceptie a fenomenelor motiv de cult. In asa fel incat s-a modificat
complet tipul de cult, schimbandu-se din pagan in crestin.
Un exemplu clinic a unei astfel de manevre poate fi restructurarea perceptiei de
ajutor si de sustinere din partea unui pacient cu fobii ( 1). Unui astfel de pacient ii este
declarat ca, fara dubiu, acum are nevoie si nu se poate descurca fara ajutorul si sustinerea
persoanelor din jurul lui. Dar se declara inca, printr-o dizertatie cu doua mesaje la
interiorul comunicarii interpersonale, cum aceasta sustinere, aparent utila, poate agrava
simptomatologia sa. In practica, se deturneaza forta fricii care il determina sa ceara
ajutorin directia incetarii acestui comportament de solicitare a sustinerii.
Restructurarile pot fi acte comunicative pur verbale, sau chiar si determinate
actiuni ale terapeutului, care conduc persoana la o schimbare de perspectiva. Asa cum
efectele de restructurare pot fi produse prin intermediul prescriptiilor de comportament,
de care ne vom ocupa ceva mai tarziu.
Restructurarea, de altfel, poate avea trei nivele de complexitate. Se vor da simple
redefiniri cognitive ale unei idei sau ale unui comportament, prin folosirea unor metafore
sau sugestii evocative, pana la complicate restructurari paradoxale.

10- Acest cult al apelor , asa cum stim acum din reconstructii antropologice (Dini 1980) deriva din foarte vechi traditii sacrale
populare legate de o importanta fundamentala a apei in ciclul vital al naturii si a oamenilor.

11. Aceasta manevra va fi in detaliu discutata in capitolul patru din expunerea protocolului d etratament al tulburarilor fobice.

Putem sa afirmam, in sens general, ca oricare din strategiile terapeutice prezentate


in acest paragraf, reprezinta o forma de restructurare, intrucat toate au tendinta, prin
diverse proceduri, sa modifice punctul de vedere si comportamentul pacientului. Dupa
aceea sunt persoane (Simon si altii, 1985, 286) care afirma ca restructurarea, in forma sa
verbala de dialog, este manevra principala a tuturor formelor de psihoterapie, intrucat
faptul de a trebui sa schimbe “harta mentala” a subiectului in tratament, este numitorul
comun al tuturor interventiilor terapeutice. In ceea ce ne priveste, credem ca
restructurarea nu are nimic de vazut cu interpretarile realitatii, sau cu munca de atribuire
de semnificatie emotiilor.Aceasta strategie persuasiva nu lucreaza direct si prioritar

39
asupra aspectelor semnatice a reprezentarii realitatii, ci asupra structurii perceptive , pe
care se bazeaza apoi reprezentarile si comportamentele subiective.
Terapeutul strategic, la nivel semantic, nu ofera explicatii de asigurare asupra
semnificatiilor lucrurilor, nu ofera certitudini interpretative, ci din contra utilizeaza arma
subtila a indoielii. In manevrele verbale de restructurari, de fapt, trebuiesc suscitate dubii
care sa deplaseze rigiditatea perceptiva reactiva uzuala a pacientilor, deschizand o bresa
in sistemele lor cognitive si comportamentale. Cea mai mare putere a dubiului, conform
explicatiei rationale logice, in calitate de element care dezradacineaza pozitiile mentale
pozitiile mentale rigide, a fost foarte bine exprimat de Newton Da Costa,( 12) , specialist
emerit care a studiat logica la Universtitatea din San Paolo in Brazilia. El sustine ca,
pentru a schimba opinia unei persoane, calea cea mai eficace este sa inserezi dubii in
logica sa , decat sa demonstrezi in maniera completa si logico-rationala inexactitatea sau
nefunctionarea ideilor sau comportamentelor sale.
Dubiul este un patima care macina, odata imers, lucreaza singur si creste incet,
devorand spatiul logicilor preexistente.
Dubiul mobilizeaza entropia sistemului, produce o lenta dar devastatoare reactie
in lant, care poate conduce la schimbarea sistemului insusi.
Deci retinem, in acord cu Simon si altii (1985) ca restructurarea “hartii mentale” a
pacientului, este sfarsitul oricarei psihoterapii; dar retinem si faptul ca restructurarea, ca
tehnica utilizata in abordarea strategica, ar fi ceva complet diferita de cercetarea lui
“insight’ , tipica altor abordari terapeutice.
Arta restructurarii, ca tehnica a persuasiunii, in schimb, nu este cu certitudine o
descoperire noua si nici macar din mediul terapeutic; de fapt, chiar si aceasta arma
oratorica era bine cunoscuta in domeniul retoricii, mai ales de sofistii care erau maestrii
ai acestei manevre verbale persuasive.
Totusi, intorcandu-ne mai aproape de vremurile noastre, demonstratia de cum se
pot schimba perceptiile – reactiile unui subiect, fara a lucra direct asupra semnificatiei
rationale pe care el le atribuie lucrurilor, ci utilizand forme de restructurare, ne provine
de la cercetarea psihologica sociala.
Este demonstrat in mod experimental, de exemplu, expunerea unei marfi in vitrina
la un pret jos este avantajos fata de valoarea sa comerciala reala, utilizarea deci ca arma
de persuasiune o rationala demostratie logica, este de departe mai putin eficace, pentru
a-l vinde, sa-l expui cu un pret net superior valorii sale reale (Cialdini, 1984). Adica, este
mai avantajos sa utilizezi, ca arma a persuasiunii, in locul logicii rationala, aparenta non-
logica al lui “daca costa atat de mult, trebuie neaparat sa aiba vreo virtute ascunsa mai
mare decat cel care costa mai putin. Dar acest lucru nu este altceva decat o restructurare
eficienta , prin cresterea pretului, a perceptiei pe care cumparatorul o are referitor la
marfa respectiva.
Dar demonstrarea experimentala, mult mai eficace decat de fapt, anumite sugestii
comunicative poseda o forta care irumpe generand schimbare, provine dintr-un
experiment al lui E. Langer, psiholog de la Universitatea din California.
La o coada de asteptare, pentru a face fotocopii la biblioteca, la cererea unei
studente , aceea de a nu respecta ordinea cozii, produce diverse efecte in functie de cum
este formulata: ”Scuze, am cinci pagini, pot folosi copiatorul, fiindca ma grabesc foarte
tare?”
Eficacitatea acestei cereri cu explicatie, a fost aproape totala: 95% dintre cei
interpelati, au lasat-o sa treaca inainte in rand. Daca confrunti acest procent de succes cu
rezultatele obtinute la simpla cerere: “Scuzati, am cinci pagini! Pot folosi xeroxul?’ In
aceasta situatie au fost de acord numai 60%. La prima vedere pare ca diferenta decisiva
intre cele doua formule este informatia adaugata continuta in cuvintele “deoarce am o
40
mare graba”. Dar o a treia formula experimentala a lui Langer a demonstrat ca lucrurile
nu stau exact asa. Dupa cat se pare, diferenta nu este facuta de seria intreaga de cuvinte
de sens inteles, ci numai prima “pentru ca”. In schimb, sa furnizezi un adevarat motiv
pentru a justifica cererea, a treia formula limita la folosirea lui “pentru ca” , fara a adauga
nimic nou: “Scuze, am cinci pagini. Pot folosi fotocopiatorul, pentru ca trebuie sa fac
copii? Rezultatul a fost ca aproape toti (93%)au fost de acord, chiar daca nu era nici-o
informatie noua care sa explice condescendenta lor. Ca si cip-cip-ul puisorilor, determina
raspunsul automat al mamei provine dintr-o urat mirositoare adunatura de paie asa si
vorba “pentru ca”determina obtinerea unui raspuns automat de supunere tacita din partea
subiectilor lui Langer, chiar daca dupa “pentru ca” nu urma nici-o explicatie decisiva in
mod deosebit “(Cialdini 1989, 12)
Acest experiment demostreaza clar cum se pot modifica reactiile persoanelor
printr-o restructurare a situatiei fara nici-o logica, nici rationala, si chiar si puterea
proprie a anumitor forme sugestive de comunicare de inselare a rezistentelor si a
convingerilor logico – rationale.
Restructurarea nu este deci un mod direct de a atribui semnificatii, ci o tehnica de
dezradacinare a logicii rigide a unui subiect. Ea deschide noi orizonturi si posibilitati de
schimb a aparentei imutabilitati in logica preexistenta.
Terapeutul, cand restructureaza realitatea, trebuie, secondand modalitatile
reprezentationale ale pacientului, sa-l conduca in a vedea lucrurile din puncte de vedere
diferite fata de cele folosite anterior. Pentru a face acest lucru, foloseste tehnici de
sugestie, arme retorice clasice si paradoxuri logice. Toate tehnicile sunt capabile, daca
sunt bine utilizate, sa alterneze, chiar si numai momentan, perceperea realitatii de catre
subiect, astfel incat sa deschida noi cai perceptive si noi posibilitati de reactiune in
confruntarea cu o astfel de realitate.
5.a.3. Evitarea formelor lingvistice negative
A treia strategie de comunicare terapeutica pe care o vom expune este direct
conectata primeia si celei de-a doua, chiar putem spune ca este o punctualizare a acesteia.
Practica clinica a evidentiat faptul ca utilizarea afirmatiilor negative fata de
comportamentul sa de ideile pacientului tinde sa-l culpabilizeze si sa promoveze
reactiuni de rigidizare si refuz.
Chair si in practicarea hipnozei s-a notat ca formulele negative produc rigidizarea
si rezistenta persoanei hipnotizate, si de fapt, pe durata inducerii transei, exista
permanent tendinta de recodificare orice inductie negativa in forma pozitiva.

12. Comunicari personale, mai 1989

Pe aceasta baza, in terapie, in loc sa critic sau sa negi actiunea pacientului, chiar
daca acesta este absolut eronat sau disfunctional, gasim mult mai productiv gratificarea
persoana si, prin intermediul unei astfel de gratificari, sa faci inductii pentru modificarea
comportamentului sau.. De exemplu: in conflictul dintre doi parinti extrem de
hiperprotectivi, care cu tratamentele lor famililale castrante au indus copilului o stare de
nesiguranta si labilitate psihologica, manevra terapeutului va fi aceea de a se
complimenta cu ei si sa-i gratifice pentru eforturile lor in a se ingriji de fiul atat de
problematic, pentru marile lor sacrificii traite in a-l proteja de toate pericolele posibile ale
acestei lumi. “Si cum ati fost atat de buni pana acum, acum trebuie sa fiti si mai grozavi,
si sunt sigur ca veti fi foarte grozavi in a face ca acum copilul sa-si asume
responsabilitatile care ii revin.” Si ca terapeutul va prescrie actiuni si comportamente

41
absolut contrarii fata de comportamentul parintesc precedent. In acest mod, in loc sa
culpabilizezi cei doi parinti pentru greseala lor educativa si pentru hiperprotectia lor
castranta si sa le spuni: nu face asta, nu face astalalta, ati gresit asta sau cealalta, etc., se
utilizeaza incarcarea de interventie transformandu-l, printr-o recodificare in forma
pozitiva si o prescriptie directa, in comportamentul corect si functional, care va conduce
la rezolutia problemei prezentate.
In acest exemplu, procedura terapeutica este un amestec intre tehnici diverse:
evitarea formelor negative, restructurarea, prescriptia. De obicei, o astfel de manevra
promoveaza o participare si o colaborare in directia schimbarii, chiar si in cazul
subiectilor extrem de neancrezatori si rigidizati in pozitia lor, si mai ales non implica in
reactiile negative produse de culpabilizarea pacientilor fata de propriile actiuni. Faptul ca
actiunile sale sunt disfunctionale este implicita cererii sale de ajutor, nu este nici-o nevoie
sa fie subliniat de terapeut.
Chiar si aceasta tehnica a pragmatismului comunicarii se utilizeaza pe scara larga
in persuasiunea de masa si de vanzare. In fapt, orice vanzator profesionist cunoste bine
regula lui”nu contrazice niciodata clientul” sau a lui “nu spune niciciodata, la modul cel
mai absotut, ca el – clientul – nu are dreptate si ca greseste”. Dar ce trebuie facut astfel
incat clientul sa fie mereu pe calea corecta si sa aiba dreptate, chiar si cand, datorita
muncii atente a vanzatorului, se comporta in maniera opusa celei declarate anterior. Acest
lucru, la fel ca si in alte exemple citate, demostreaza ca un instrument de persuasiune
poate deveni o teribila arma in mainile cui il foloseste in scopul manipularii frauduloase.
In rest, fiecare instrument, poate fi utilizat la bine si la rau; depinde de om sa-l foloseasca
in modul cel mai bun.

5.a.4. Folosirea paradoxului si a comunicarii paradoxale.


Amintim ca recurgerea la paradox in terapia reprezinta o cheie de bolta, adesea
extrem de eficace, pentru situatii perceptiv – reactive rigide si conotate de prezenta unor
simptomatologii comportamentale redundante. Pentru aceasta putere a sa, aceasta
procedura terapeutica acopera un rol fundamental rol in abordarea strategica.
Paradoxul, asa cum a fost notat lectorului, este acel tip de capcana logica in care
cade toata logica rationalista clasica.(13).. Acest lucru, de fapt intreruperea logica
aristotelica a lui “adevarat sau fals, “ sau etica maniheista a perechilor de opusuri
(alb/negru, frumos/urat, corect/gresit) utilizate ca si categorii pentru descrierea realitatii.
In mediul filozofiei cunoasterii, paradoxul logic a facut sa se prabuseasca orice
tentativa de a incatusa realitatea intr-un sistem logic absolut de descriere sau interactiune.
13.- Paradoxul logic este reprezentat de acele tipuri enuntate care rezulta in acelasi timp adevarate si false, corecte sau
gresite, etc. Clasicul exemplu de paradox este acela al lui Epimenide, din Creta. ”Eu mint “ (premiza ca toti cretanii
mint). Cu acest enunt s-a construit capcana logica, atat de fals cat si de adevarat, atat pentru just cat si pentru gresit,
etc. In comunicarea interpersonala aceasta forma de capcana logica se consolideaza cand in interiorul de o asertiune
comunicativa sunt prezente doua mesaje contradictorii, motiv pentru care cine primeste acest fel de comunicare se afla
in aceeasi conditie cu cine doreste sa inteleaga daca Epinedide spune adevarat sau fals.

Aplicat contextului terapeutic specific, paradoxul poseda proprietatea de a


intrerupe cercul vicios si recurent al “solutiilor incercate” aplicate cu incapatanare de
catre pacient /i, tocmai pentru ca pune in criza sistemul persistent de perceptii si reactii in
confruntarea cu realitate.
Istoric, paradoxul a facut intrarea sa formala in terapia cu Wiktor Frankl si
formularea facuta de el ”intentiei paradoxale” (1960) ca strategie terapeutica. Dar aceia
care au formulat in mod sistematic functia paradoxului in formarea si in solutia
42
problemelor sunt Bateson si grupul sau (1956) care, asa cum deja a fost spus, a relevat
cum comunicarea paradoxala a fost la baza constituirii de simptomatologii psihiatrice si
cum, prin intermediul acesteia, se poate interveni eficace asupra acestor probleme .
Cu alte cuvinte, ei au utilizat ceea ce este vechiul mod de a stii din medicina:
”Similia similibus curantur”.
Exista vechi forme de utilizare a paradoxului in terapie, care merg de la
prescriptii paradoxale , de care ne vom ocupa in mod explicitin unul din paragrafele
urmatoare, la formele de actiuni si comunicari paradoxale pe perioada sedintei, de care
ne vom ocupa in continuare. Credem ca urmatoarele exemple clarifica mai bine decat
orice dizertatie acest tip de actiuni comunicative in terapie.
Primul exemplu trateaza cazul unui subiect, definibil prin intermediul unor
tablouri clinice psihiatrice traditionale “obsesiv – ipohondric” a carei manifestare obsesiv
teroarea de a fi afectat de o grava si incontrolabila boala. Nu au folosit la nimic
examenele medicale de diagnosticare cu rezultat “negativ” , el continua sa fie convins de
boala sa grava si transforma un oarecare semnal proprioceptiv corporal in simptom
indicator al raului sau misterios. Evident el este terorizat si cauta sustinere, ajutor si
asigurare de la toti, si in mod special de la terapeut. Ceea ce urmeaza este transcrierea
unui scurt schimb de replici la interiorul unui colocviu inregistrat pe durata intalnirii cu
unul din autori:
Pacient: Doctore, sunt facut bucati, mi-e rau! Sunt terorizat! Mi-e atat de rau peste tot, il
simt crescand, voi muri curand! Nimeni nu vrea sa creada, dar eu sunt bolnav grav.
Transpir mereu, simt cum inima imi bate puternic.Si apoi, stiti, i-am spus sotiei mele, am
fost “deochiat”. Dvs. nu credeti in lucrurile astea, dar e adevarat, mi-a spus o vrajitoare...
Nimeni nu vrea sa ma creada, dar ma mananca pe dinauntru.
Terapeut Hm.! (cu o atitudine serioasa si ganditoare). Eu cred ca sunteti grav bolnav,
chiar sunt convins ca boala de care suferiti este intradevar obscura. Stii, este deochi si
deochi, probabil v-a fost facut “deochi de moarte” (pauza usoara).
Stiti, chiar cred ca va veti simti cu adevarat foarte rau, din ce in ce mai rau, chiar,
uitandu-ma mai bine la dvs., mi se pare ca aspectul vi s-a schimbat chiar aici, in fata mea.
Va este rau, adevata, va vad cum v-ati simti foarte rau. Stiti, aceste deochiuri sunt teribile
(suras usor)
Pacient: Doctore, dar ce-mi spuneti, atunci voi muri? Atunci este chiar adevarat. Sunt
grav bolnav. Dar, doctore, este posibil ca la toate investigatiile medicale pe care le-am
facut nu s-a gasit nimic!. Dar sunteti chiar convins de ceea ce ati spus, ca sunt bolnav, ca
se vede ca m-au deochiat?
Terapeut Sigur, este evident (surazand lejer).
P. Doctore, nu cumva radeti de mine, eu acum, aici, chiar nu ma simt rau deloc si
vorbind cu dvs. , am incetat sa transpir si ma simt mai calm. Dar spuneti-mi, doctore, este
posibil ca la patruzeci de ani creierul sa ne faca astfel de probleme?
Exemplul clinic arata cum in astfel de situatii , in care nici-o forma de asigurare
logico- rationala nu functioneaza, recurgerea la paradox este eficace in a distruge
mecanismul repetitiv al fixatiilor.
De obicei se obtine ca pacientul mai intai se impresioneaza si exprima surpriza, ramanad
naucit in fata unor astfel de afirmatii care confirma teroarea sa, apoi este el cel care
incepe sa-l asigure pe terapeut asupra propriei stari de sanatate si afirma ca examenele
medicale demonstreaza ca nu are nimic. In anumite cazuri, dupa astfel de reactii, poate sa
inceapa sa surada, intelegand ca “beneficiul autoinselarii” utilizat de terapeut. Dar, ceea
ce este important, in acel moment, s-a distrus mecanismul sau obsesiv de perceptie si

43
reactie deformat si pacientul poate incepe sa schimbe punctul sau de vedere si actiunile
sale referitor la problema.
Logica pe care se bazeaza acest tip de interventie paradoxala este bine clarificata
din exemplul utilizarii sale in acte compulsive care nu pot fi infranate, a caror executare
este prescrisa.
In acest fel se creeaza paradoxul de a face voluntar un simptom care, pentru a fi
simptom, trebuie sa fie ceva de necontrolat si involuntar. Cu efectul anularii simptomului
insusi care, in momentul in care devine voluntar, pierde complet valoarea sa
simptomatica.
In comunicarea terapeutica, in fata unei situatii mentale ridida si obsesiva pana la
incapatanare, in loc sa o contracareze conducand-o in excaladarea sa pana la exasperare
si la un punct in care se anuleaza singura. Mecanismul este el insusi prezent in in
interventia prescrierii simptomului. Se pune in actiune puterea de destructurare a
paradoxului, stimuland deliberat, in colocviu, mecanismele distorsionate de perceptie a
pacientului in confruntarea realitatii. Si astfel, ca si tentativa de a fi voit veseli, genereaza
depresie si efortul de a se adormi in timp ce sunt treji, sa conduca pacientul in a executa
intentionat, si in maniera intarita de atitudinea terapeutului, acele procese mentale
distorsionate si aparent incontrolabile, face astfel incat acestea, pierzandu-si
spontaneitatea, isi pierd valoarea simptomatica si dispar.
Al doilea exemplu explicativ, ne clinic, exprima o tipologie usor diferita de actiune si
comunicare paradoxala, dar cu aceeasi putere care, odata izbucnita, genereaza schimbare.
Acest lucru priveste acele situatii interpersonale unde, in interactiune, o actiune si/sau
mesaj paradoxal si neprevazut, deoarece este o ilogica respectare la uzuala prevedere
asupra evenimentelor, tulbura situatia. Aceasta actiune apare nici adevarata nici falsa,
aparent ireconciliabila cu situatia, si constrange pe cel care o primeste la o schimbare
brusca a schemelor sale comportamentale. Enorma eficacitate a acestor manevre
interpersonale este descrisa bine de un fapt straniu petrecut la sfarsitul anilor treizeci in
Austria si despre care ziarele vremii, data fiind particularitatea evenimentului, au tratat
pe larg”. Un individ, candidat la sinucidere, s-a aruncat in Dunare de pe un pod; un
jandarm, ajuns la fata locului atras de strigatele persoanelor prezente, si-a luat pusca, a
indreptat-o catre sinucigas, strigand: “Iesi din apa, caci altfel te impusc”. Tanarul a iesit
din apa, renuntand la sinucidere”.
In practica, gestul paradoxal al jandarmului a pus aspirantul la sinucidere intr-o
situatie in care schemele de prevedere, logica dispar. Aceasta restructurare a realitatii
indusa l-a condus la schimbarea radicala a comportamentului sau si a schemelor sale
mentale.
Si in activitatea clinica, ca si in viata, aceste tipuri de miscari paradoxale, aparent
ilogice si absolut imprevizibile ale pacientului, produc rapid acel salt de nivel logic
indispensabil schimbarii concrete de situatie.
Pe baza acestor exemple si reflectii apare evidenta functionarea paradoxului ca
element de dezradacinare a situatiile rigide si obsesive tipice multor pacienti pentru
aceasta prerogativa a sa, recurgerea la ea, in multiplele sale variante, este extrem de
eficace, mai ales in faza primara a unei interventii terapeutice strategice, aceea in care
trebuie distrus sistemul de redundante, de perceptii, de actiuni si retroactiuni, care mentin
problema operanta.
5.a.5 Utilizarea rezistentei
Una din tehnicile cele mai rafinate intre cele derivate de paradoxuri care au gasit o mare
aplicare chiar si in terapia si exploatarea terapeutica a rezistentei.
In privinta rezistentei, contrar clasicii interpretari psihoanalitice, credem ca este
functionala utilizarea incarcatura sa in scopuri terapeutice. Adica consideram avantajos ca
44
rezistenta insasi este in mod paradoxal prescrisa si apoi manipulata. Se procedeaza la crearea
unei duble legaturi terapeutice, care se exprima in a pune pacientul intr-o situatie paradoxala
in care rezistenta acestuia, sau atitudinea sa rigida fata de terapeut, devine o prescriptie si
reactiile sale o avansare in terapie. Astfel incat functia prioritara a rezistentei este anulata in
timp ce este utilizata forta sa de a promova schimbarea la rezistenta prescris, de fapt,
inceteaza de a mai fi rezistenta si devine indeplinire, precum in urmatorul caz a unui pacient
dificil si neincrezator caruia terapeutul ii spune:”Vezi, ar fi ceva posibilitati pentru rezolvarea
problemei Dvs., si sunt tehnici specifice pe care le putem utiliza. Dar date fiind actualele
circumstante si caracteristicile sale personale eu cred ca nu sunteti capabil sa le rezolvati”. In
acest fel, pacientul care se opunea tratamentului facut de terapeut, este pus intr-o situatie
paradoxala. De obicei, reactia pacientului este aceea a unei agresivitati exprimate fata de
terapeut in executia a ceea ce terapeutul a declarat ca el nu este in stare sa faca. Dar, culmea,
toate acestea duc la promovarea unei colaborari terapeutice si la anularea insasi a rezistentei.
Ca in cazul unor anumite arte martiale orientale se mediatizeaza, prin intermediul unui
studiu atent al parghiilor si a fortei de gravitatie, forta adversarului pentru a-l scoate din
lupta, astfel in aceasta tehnica se distruge forta de rezistenta la schimbarea in directia
schimbarii insasi. Expertii hipnotizatori exprima bine aceasta strategie cand “restructureaza”
rezistenta subiectului in a se lasa in forma de sugestie la aprofundarea transei.
De exemplu, in confruntarea unui subiect care exprima rezistenta de a intra in transa
miscand un deget al unei maini sau miscand o gamba, expertul in hipnotism va
raspunde.”Foarte bine, dar mana sa (sau gamba sa) raspunde, acum va incepe sa miste
degetele din ce in ce mai repede, pana cand va simti atat oboseala, atata dorinta de repaus.”
Astfel incat sa redefineasca rezistenta si sa orienteze forta sa in directia inducerii de transa.
5.a.6 Folosirea de anectote , istorisiri si limbaj metaforic.
comunicare terapeutica minimizeaza rezistenta, intrucat persoana nu este supusa cererilor
directe si opiniilor asupra modului de gandire si de a se comporta.mesajul ajunge voalat si
sub forma de metafora. De exemplu, se poate comunica unui subiect fobic-obsesiv,
functionarea mecanismului contraproductiv de a sta mereu sa asculti, intretinandu-ti stfel
propria axietate, pana la atacul de panica, povestind istorioara cu miriapodul “care cand s-a
oprit sa se gandeasca cat de dificil este sa mergi asa bine si elegant cu mii de picioare in
acelasi timp, nu a mai reusit sa mearga.” Apoi se poate incuraja subiectul sa incerce acest
exercitiu.: “Acum, cand iesiti de aici, ganditi-va ca sunteti miriapod, in timp ce coborati
scara, va concentrati asupra a cat este de dificil sa mergeti coborand scarile, mentinand
echilibru pas cu pas, punand piciorul la locul potrivit. Stii, de obicei persoana incepe sa se
impiedice si nu mai stie sa mearga” Acest tip de mesaj evocativ si de mare eficacitate de o
explicatie precisa in a produce subiectului senzatii si emotii care fac trecerea de la perceptia
si reactia lui rigida la confruntarea cu realitatea.
Folosind aceasta tehnica se “disemineaza” sugestii in interiorul unei povestiri sau
sunt comunicate in forma metaforica, in modul in care nu este implicat direct pacientul, dar
aceste sugestii, pentru puterea lor evocativa, sunt adevarate si proprii salve de tun pentru
redundantul sistem conceptual si comportamental al pacientului.
In termeni strict lingvistici, se fructifica functia poetica a mesajului (Jacobson 1963)
punandu-se accent pe puterea evocativa a acestor forme de comunicare. Noi toti am probat
acest efect citind o poezie deosebit de emotionanta, sau un text narativ care ne-a emotionat,
sau privind un film. Am incercat acea senzatie de a fi chiar noi protagonistii poeziei, ai
povestirii filmului, chiar daca suntem constienti ca totul este fictiune, si totusi incercam
emotii deosebite evocate de acel tip de comunicare primita, sau prin care traim o reala si
concreta experienta. Asupra felului in care se poate provoca acest tip de experienta in terapie
a fost Erickson cel care a indicat calea; el a trasferat psihoterapiei ceea ce este o veche
cunostinta pentru hipnotizatori. De fapt, pentru un hipnotizator, este obisnuita intrarea in
transa a unui subiect, folosind povestiri si istorii evocative, cum este si acum uzual sa
transmiti sugestii sub forma de metafora.
45
Dar fara a vrea pentru nimic in lume sa reducem genialitatea lui Erickson, eficacitatea si
puterea acestei strategii de persuasiune este o cunostinta utilizata de multe secole in diferite
contestari.
Limbajul evocativ este dintotdeauna tipul de comunicare preferat a marilot lideri
religiosi, de revolutionari si de dictatori, ca si evident de scriitori si poeti; este suficient sa te
gandesti la parabolele lui Cristos sau la anecdotele lui Buda, sau mai aproape de vremurile
noastre, de stilul propagandistic al lui Mussolini si al lui Hitler.
Pentru cine lucreaza in domeniul publicitatii, pentru a face inca un exemplu al puterii
limbajului evocativ in a induce conceptii si comportamente noi, se cunoaste ca , la lansarea
publicitara a unui , costituirea unui slogan care sa evoce fantezii si si senzatii sa fie primul
fundamentala munca de executat.
Dara daca vreunul poate fi inca o data scepticreferitor la puterea pe care o are un astfel de
tip de limbaj in a induce persoane la determinate comportamente, va avea dificultati in a
rezista la demonstratie riguroasa despre acest lucru de faimosul sociolog David Philips cu
formularea “efectului Wether” (1974, 1979, 1980).
Fenomenul are o istorie lunga si interesanta.
Publicarea romanului lui Goethe Suferintele tanarului Werther, care povesteste despre
arzatoarea deziluzie in dragoste si sinuciderea tanarului protagonist, a produs un efect
tulburator. In afara marelui succes pentru autor, marea rezonanta si raspandire a cartii a
provocat o maree de sinucideri emulative in toata Europa. Acest efect a fost atat de puternic
ca in diferite tari autoritatile au interzis circulatia cartii.
Munca de cercetare a lui Philips urmareste dinamica “efectului Werther” in timpurile
moderne.
Cercetarea sa demonstreaza ca, imediat dupa o sinucidere de prima pagina, a crescut
vertiginos frecventa siniciderilor in zonele in care faptul a avut o mare rezonanta.
In statisticile referitoare la sinucideri din Statele Unite din 1947 pana la 1968, in doua
luni succesive unui suicid de prima pagina, in medie au avut loc 58 sinucideri mai mult decat
se inregistrau in mod obisnuit. Nu numai, dar in datele anagrafice si anamnestice, apare o
inpresionanta similaritate intre conditia primului, faimoasa sinucidere si cea a celor care s-au
sinucis succesiv, adica, daca sinucigasul faimos era batran, crestea numarul de sinucigasi in
varsta, daca sinucigasul apartinea unei anumite categorii sociale, cresteau sinuciderile din
acele medii.
Dar Philip nu s-a oprit la aceasta constatare; el, de fapt, procedand la aceeasi analiza a
unui posibil “Efect Werther” nu numai pentru sinucideri, a demonstrat ca aceste efecte
functioneaza si pentru actiuni diverse, cum ar fi actele de violenta sau, dimpotriva, actele
erotice. Conditia preliminara este ca episoadele respective sa fie sa fie facute publice si ca
primitorul informatiei sa fie o persoana asemanatoare, sau sa se simta la fel ca si
protagonistul episodului povestit.
Apare evident, in cadrul acestei cercetari, puterea evocativa a mecanismului de proiectie
si identificare despre care am vorbit mai inainte, si eficacitatea sa in a provoca
comportamente emulative din partea celui care beneficiaza de mesaj care se simte
asemanator protagonistului evenimentului povestit.
Si cum psihoterapia este interesata de provocarea schimbarii comportamentului si a
conceptiilor pacientului, ne pare ca nu trebuie sa neglijam puterea extraordinara pe care o
poate avea povestirea de anecdote, povestioare sau episoade reale, care s-au intamplat si care
relateaza cu manusi despre realitatea problematica a pacientului. Ei induc in subiect, prin
mecanismele descrise, schimbari efective ale schemelor sale de actiune in confruntarea cu
problema lor, care, la randul lor, vor conduce la schimbarea in consecinta si a schemelor sale
perceptive si cognitive.

46
5.b. Prescriptiile de comportament
Prescriptiile de comportament de urmat in viatra de zi cu zi, in afara sedintei in intervalul
de timp intre o intalnire si alta, au un rol fundamental in terapia strategica.
Asa cum am expus inainte, pentru “schimbare” trebuie sa se treaca au rolul de a face sa
se treaca prin experiente concrete; prescriptiile de comportament au rolul de a face posibila
trairea unor astfel de experiente concrete de schimbare, in afara sedintelor terapeutice. Acesta
din urma este un factor care merita o mare atentie, dat fiindca faptul ca pacientul actioneaza
activ, fara prezenta terapeutului si in timpul activitatii sale zilnice, este cea mai buna
demostratie ca el poate sa-si dea siesi, referitor la propriile capacitati de a schimba situatiile
problematice. Ca apoi el executa anumite lucruri in mod inconstient, prin efectul
“autoinselarii comportamentale”, utilizate de terapeut, nu schimba aceasta constatare fiindca,
constient sau inconstient el a facut ceva ce inainte era incapabil sa faca.. O data traita, aceasta
experienta este proba tangibila si ineluctabila, concreta si reala, a posibilitatii sale de a
depasi propriile dificultati. Acest lucru conduce, evident, la deschiderea de noi perspective de
perceptie si reactie fata de realitatea problematica, cu alte cuvinte la distrugerea
mecanismului de actiuni, retroactiuni si “solutii incercate” care mentin situatia problematica.
Prescriptiile de comportament pot fi subdivizate in mod schematic in trei tipologii: b.1 d
directe; b.2 indirecte; b.3 paradoxale.

5.b.1 Prescriptiile directe sunt acel tip de indicatii directe si clare de actiuni de executat
pentru rezolvarea problemei prezentate, sau la atingerea unuia din obiectivele schimbarii.
Acest tip de interventie este util in cazul persoanelor foarte colaborative, si care au o
scazuta rezistenta la schimbare; carora le este suficient sa le fie data cheia de rezolvare a
problemei, prescriindu-le cum sa se comporte in fata situatiei problematice, astfel incat sa
dezamorseze mecanismele care o mentin operanta.
Sa luam, de exemplu, cazul unei familii de soti care se cearta in continuu si carora le este
clar ca matricea certurilor continue este faptul ca, cu cele mai bune intentii, fiecare dintre ei
incearca sa corijeze presupusele erori de comportament ale celuilalt. Se poate intelege bine
cum o astfel de situatie poate sa duca la o teribila escaladare a litigiilor.
De fapt, se stabileste astfel jocul fara sfarsit de actiuni si reactiuni, avand ca scop
corectarea celuilalt. In aceasta situatie, daca unul dintre soti apare mai colaborativ, va fi
suficient, pentru dezamorsarea jocului fara sfarsit al corectiilor si contracorectiilor, sa i se
explice in mod clar situatia acestei persoane si sa i se dea tema de a rupe acest lant prin
ramanerea fara reactii de opozitie in fata comportamentului corectiv al sotului sau dandu-i
chiar dreptate acestuia.
Alta functie uzuala a prescriptiei directe este aceea de a consolida, in faza urmatoare
distrugerii sistemului disfunctional care detine problema, capacitatea pacientului de a
infrunta cu succes situatiile care anterior ii ridicau probleme. In acest scop, se prescrie direct
si explicit subiectului tema pe care o are de facut, si se clarifica programa evolutiva de
prescriptii directe.

5.b.2 Prescriptiile indirecte sunt acele tipuri de inductii de comportament care vor masca
adevaratul obiectiv. Adica, se prescrie sa faca ceva diferit de ceea ce este declarat sau prescris.
Acest tip de prescriptie utilizeaza tehnica hipnotica a miscarii simptomului, de obicei se
atrage atentia pacientului asupra altui lucru problematic care sa reduca intensitatea problemei
prezentate.
Pentru a clarifica mai bine aceasta tehnica, se poate recurge la analogie cu tehnica
prestidigitatorului, care capteaza atentia publicului asupra unor miscari ale sale mai evidente, in
timp ce executa trucul in ascuns, producand astfel efectul spectaculos si aparent magic.

47
De exemplu, pacientul fobic caruia i se prescrie sa execute, in prezenta simptomului, o
tema jenanta si generatoare de anxietate cum este adnotarea in detaliu a senzatiilor si gandurilor
sale din acel moment, dupa care sa fie prezentate terapeutului, de obicei revine cu un sentiment
de culpa, dar mai spune si ca, in mod ciudat, nu isi explica cum s-a intamplat, dar nu a avut
simptome fobice in acea sapatamana. Evident ca a fost destul de mare jena sau anxietatea de a
face lectia ce i s-a dat, incat el nu a manifestat simptomul concomitent cu care ar fi trebuit sa
execute tema.
Cu alte cuvinte, atentia i-a fost deplasata de la simptom la tema , producand neutralizarea
manifestarii problematice prin intermediul unui “beneficiul autoinselarii”Dar ceea ce este si mai
important este ca si-a demonstrat siesi, prin intermediul unei experiente concrete, ca el poate sa-
si controleze si sa-si anuleze simptomele. Aceste interventii, pentru proprietatea lor de a evita
rezistenta la schimbare, intrucat conduc persoanele sa faca ceva fara de care, in timp ce fac, isi
dau seama, au un rol fundamental in prima faza de tratament strategic. Ei , de fapt, permit o
rapida si eficienta distrugere a situatiei rigide de actiuni si retroactiuni disfunctionale.

5.b.3 Prescriptiile paradoxale deriva direct din observatiile si reflectiile facute anterior asupra
utilizarii paradoxului in terapie. In fata unei probleme care se prezinta ca si cum ar fi spontana si
de neinfranat, ca de exemplu coactiuni de repetat, obsesii si comportamente incapatanate, este
foarte eficace prescrierea chiar a comportamentului simptomatic, deoarece in acest mod se pune
persoana in situatia paradoxala de a trebui sa execute voluntar ceea ce este involuntar si
incontrolabil si care a evitata mereu sa faca. Si in acest caz, executarea voluntara a simptomului
anuleaza simptomul insusi , care pentru a fi simptom trebuie sa fie ceva spontan si incontrolabil.
De exemplu, unui pacient cu manifestari rituale pre- nocturne, care trebuie sa controleze
in mod repetat daca robinetii sunt inchisi, daca lumina electrica si gazul sunt inchise , si care
trebuie sa aseze intr-un fel mereu acelasi si exact pozitia papucilor inainte sa adoarma, i-a fost
prescris: a. Sa execute in toate serile, in mod voluntar si cu multa atentie, gestul inchiderii
robinetilor si a manetelor instalatiei de gaz si electricitate, de un numar prefixat de ori, cu fiecare
din maini; b. Sa puna papucii asa cum i-a aranjat mereu, dar schimband directia varfurilor. Cu
aceasta prescriptie, se obtine, pe durata a doua saptamani , disparitia completa a ritualurilor
prenocturne.
Prescriptiile paradoxale, precum cele indicate, poseda i mare putere de evitare a
rezistentei si de aceea sunt foarte utile in faza de distrugere a sistemului care genereaza
problerma.
Pana cand prescriptiile, in toate formele lor, nu sunt efectuate si nu rezulta eficace, este
necesara studierea atenta si prezentarea pacientului ca adevarate comenzi hipnotice, recurgand la
tehnici de comunicare terapeutica descrise in paragraful precedent. Cum am avut modul de a
afirma, de fapt, retinem ca fiind cruciala, in scopul eficacitatii in psihoterapie, utilizarea unui
limbaj hipnotic sau inductiv (14). Altfel pacientii executa rar prescriptiile, si in special cele
indirecte si paradoxale. Poate acesta este motivul pentru care anumiti terapeuti se plang de lispa
de eficacitate a metodelor prescrise si paradoxale.
Deci prescriptiile trebuiesc induse folosind un limbaj lent si scandat, repetand de mai
multe ori, si prezentarea pacientului, in ultimile minute ale sedintei. Este in mod evident analogia
cu tehnica de inducere in transa hipnotica.
De fapt, ca in inducerea hipnotica, cu cat terapeutul reuseste sa incarce cu sugestie
prescriptia, cu atat mai bine va fi executata si va fi mai mare eficacitatea sa.

In ce proveste eficacitatea acestei strategii terapeutice si functionarea sa in a produce


schimbari, credem ca a fost tratata si evidentiata in prima parte de aceasta munca si consideram
inutil sa se repete, referitor insa la eficacitatea sa ca arma de persuasiune in contexte diferite de
cel terapeutic, aceasta are o istorie lunga. Este suficient sa ne gandim la ritualuri de initiere
tribala si religioasa din ceremoniile de acceptare sociala care insotesc dintotdeauna istoria
umanitatii.

48
Daca ar trebui sa discutam de recurgerea la prescriptiile de comportament in istoria
psihoterapiei, expunerea ne-ar trimite departe si ar fi necesara scrierea unui alt volum, deci ne
oprim aici.

14- Pentru o mai buna aprofundare a acestei teme vezi Watzlawick (1980)

In fine, despre exemplificarile ulterioare ale acestei strategii terapeutice si a efectelor sale
, tfacem trimitere la citirea capitolului urmator al prezentului volum referitor la cazuistica clinica.
Totusi, inainte de a trage concluziile, este foarte important sa clarificam ca, dupa executarea
oricarei prescriptii, trebuie mereu sa redefinim rezultatul si sa gratificam pacientul pentru
capacitatile demonstrate. El trebuie sa devina constient ca problemele care ii pareau de neinvins,
pot fi usor depasite si ca el insusi a demonstrat acest lucru cu actiunile executate. Prescriptiile
pot fi formulate in diverse modalitati si pot fi actiunile cele mai diferite; simple lectii de facut
acasa ritualuri complicate sau actiuni care in mod aparent nu au nimic de a face cu problema
prezentata de pacient. Important este ca terapeutul, atunci cand face prescriptii, sa faca efortul de
a gasi, cu inventivitate si fantezie, cheia justa pentru a deschide usa blindata, reprezentata de
sistemul disfunctional de actiuni si retroactiuni in care pacientul se gaseste.

6. Concluzia asupra tratamentului

Ultima intalnire intr-o terapie strategica are un rol foarte important , acela de a fi ultimul
retus si adevarata cadru al operei desavarsite. Obiectivul este acela de a consolida definitiv
autonomia personala a pacientului tratat. In acest scop se va face un rezumat si o explicatie
detaliata al procesului terapeutic desfasurat si a strategiilor utilizate. Astfel incat sa fie oferita
persoanei o cunoastere clara si de anumite tehnici ciudate folosite in tratament, inductii
indirecte, sugestii, prescriptii paradoxale.
Este indispensabila aceasta redefinire finala, in scopul atingerii de catre subiect a unei
complete autonomii personale , in convingerea ca aceasta din urma cere, pentru a fi consolidata,
constientizarea ca realitatea “psihica si comportamentala” se schimba datorita unei interventii
sistematice si stiintifice, si nu printr-o forma oarecare de magie ciudata.
Dar mai ales se pune in evidenta capacitatea subiectului in a fi executat, in mod constant
si tenacitate, munca “dura” ceruta de solutia problemei, capacitatea insusita de a depasi singur,
de acum incolo, alte eventuale probleme.

14- Pentru o mai buna aprofundare a acestei teme vezi Watzlawick (1980)

Credem ca este fundamentala aceasta stimulare pentru mentinerea unei autonomii


personale proprii si la capatarea unei corecte autostime si ne gandim ca isi insuseste forma unei
sugestii pozitive pentru viitor.
In acest scop este chiar bine sa amintim ca in cursul tratamentului, se incearca din nou
crearea unei absolute dependente.
De fapt, dupa orice mica schimbare obtinuta, cu atentie, trebuie gratificat pacientul pentru
implicarea sa si capacitatea sa de a combate problema. In plus, tratamentul pe termen scurt
induce, inca de la inceput pacientul la asumarea responsabilitatilor sale chiar si in ce priveste
rezultatul terapiei. Manipularea de catre terapeut a situatiei si influenta sa personala asupra
pacientului, sunt destinate sa-l faca sa capete, in modul cel mai rapid posibil, capacitatea de a
reactiona corect fata de problema prezentata. In fine, se subliniaza ca pe durata acestei
interventii, au fost activate caracteristici si calitati deja existente la pacient, de care el acum a
devenit constient si capabil sa le utilizeze. Nimic nu a fost adaugat din ceea ce el nu avea. El a
invatat sa perceapa realitatea si sa reactioneze functie de aceasta, utilizand pozitiv propriile dotari
personale, datorita experientei indrumate de terapeut, dar acum este complet capabil sa se
descurce singur.

49
Capitolul cinci
Doua modele de tratament specific.

Totul trebuie invatat nu pentru a fi aratat, ci pentru a fi utilizat


G.C. Lichtenberg , Cartea consolarii

Dupa ce am prezentat discutia asupra practicii strategice in procesualitatea sa si in cele


mai consolidate si uzuale proceduri terapeutice, apare util sa oferim doua exemple de
tratament specific pentru anumite tulburari. Adica doua protocoale terapeutice construite ad
hoc pentru doua tipologii specifice de probleme. Cu alte cuvinte , asa cum in manualele de
sah se gasesc anumite mutari de sah mat, de facut cu un numar redus de mutari, fata de
anumite deschideri ale jocului de catre adversar, si in terapie este posibil sa ai, pentru
anumite tipuri de probleme, o serie planificata de strategii care conduc la solutionarea acestor
probleme. Adica un sah mat specific pentru determinate simptomatologii psihologice.. Este
evident, totusi, pentru evitarea echivocurilor, ca aceasta specifica programare terapeutica,
prevede o adaptare a acestor strategii diverselor particularitati personale a oricarui subiect si
al contextului sau interpersonal.
Aici, in consecinta, vor fi prezentate modele specifice de tratament pentru tulburari
fobice, cum ar fi atacurile de panica si agorafobia; tulburari obsesive cum ar fi ritualurile
compulsive si fixatiile obsesive.
Cele doua protocoale de tratament au fost puse la punct pe baza empirica, adica prin
aplicarea pe un grup subiecti cu astfel de tulburari , cu o ipoteza de program terapeutic si de
strategii specifice.
Efectele acestui program si a acestor strategii au fost deci studiate si evaluate si, pe baza
lor, au fost adaptate sau modificate atat primul cat si cel de-al doilea.
Aceeasi procedura a fost repetata de mai multe ori, si studiul strategiilor a fost facut si
datorita videoinregistrarii sedintelor. Aceasta metoda a permis ajustarea progresiva a telului,
conform primelor ipoteze de protocol terapeutic, in focalizarea celor mai eficace si eficiente
strategii terapeutice pentru astfel de tulburari si tratarea lor optima inca de la primele mutari
catre definitivul “sah mat” dat problemei. Cele doua protocoale expuse aici sunt, in
momentul actual, forma cea mai condensata la care am ajuns in aceasta munca a noastra de
cercetare, constructie si incredintare a planurilor specifice de tratament. Aceste programe
terapeutice, in forma lor cea mai avansata, au fost aplicate esantionului de subiecti care
prezentau cele doua tipuri de problematici analizate. Rezultatele par in mod clar
satisfacatoare, atat la nivelul eficientei cat si al eficacitatii terapiei.
Odata clarificate aceste puncte cu privire la procedura de punere la punct a protocoalelor ,
putem trece la expunerea celor doua modele de tratament, care vor fi ambele executate de
prezentarea de date de cercetare si evaluare asupra rezultatului obtinut prin aplicarea lor
esantionului de pacienti specifici. Expunerea este articulata in patru faze care corespund a
patru stadii in care au fost subdivizate cele doua protocoale de tratament; fiecare stadiu este
caracterizat de obiective prefixate de atins si de strategii utilizate pentru obtinerea a astfel
de efecte. Cele doua programe terapeutice prefixate au fost urmarite in maniera invarianta,
adica cu toti subiectii fobici si cu toti subiectii obsesivi.
Ambele modele de tratament sunt de tip individual, aceasta alegere fiind motivata de o
majora eficienta, emisa in cursul experientei noastre clinice, de astfel de abordare a
tratamentului la terapia celor doua forme de tulburare tratat.
Prima categorie di tulburari este reprezentata de forme severe de agorafobie si atacuri de
panica, a doua forme mai putin grave ale aceluiasi tablou clinic, care se caracterizeaza
oricum prin crize de anxietate si de frica.
50
Pentru a clarifica mai bine conceptul de forme severe de agorafobie si atacuri de panica,
se face referire la acel tip de problema psihologica care s-ar putea defini “frica de frica” .
Toti subiectii tratati care manifestau acest tip de problema ajunsesera, datorita fricii lor ,
la abandonarea oricarei activitati care ar fi cerut o cat de mica implicare, responsabilitate sau
expunere personala.(munca, sport, hobby, sarbatori, ecc.) Erau incapabili sa iasa din casa
singuri asa cum erau incapabili de a ramane in casa singuri. orice stimul de fizic din mediul
inconjurator, oricat de mic, era transformat de ei intr-un semnal de dezlantuita teroare.
Dupa cum orice stimulent proprioceptiv sau senzatie corporala era acuzata ca simptomul
unei boli si determina aparitia unei crize de panica. Situatia devenise de nesustinut atat pentru
persoana insasi cat si pentru persoanele din jurul sau (sot, familie, prieteni , ecc.)care trebuiau
sa se ingrijeasca si sa nu abandoneze niciodata subiectul si sa-i suporte fixatiile fobice.
Simptomatologia prezentata de subiectii celei de-a doua categorii descriptive erau situatii
decisiv mai putin grave. Cazurile tratate nu ajunsesera, in problematica lor fobica, la
abandonarea activitatilor lucrative, de parinti sau in casa, pe care subiectii continuau sa le
faca insa cu mare greutate si cu un nivel de productivitate extrem de redus. Toate aceste
cazuri manifestau in mod frecvent atacuri de anxietate si frica imobilizante care uneori nu
erau precedate de nici-un stimul aparent capabil sa dezlantuie o astfel de reactie fobica. In
aceste momente speciale, persoanele erau incapabile sa faca ceva pentru deblocarea situatiei.
In plus, aceasta simptomatologie se dezvolta facandu-se tot mai greu de suportat si tot mai
frecventa in ultimul timp

1.b Protocolul de tratament


In scopul clarificarii procesualitatii si procedurilor terapeutice utilizata in acest tip de
tratatment, consideram utila prezentarea unei fise rezumative a tratamentului. Procesul
terapeutic este subdivizat in patru stadii, caracterizate , cum deja s-a precizat, in obiective
prefixate, de atins inainte de trecerea la stadiul succesiv al terapiei, si de la specifice strategii
terapeutice pentru orice faza a tratamentului.

Schema rezumativa a tratamentului

Primul stadiu: de la prima la a treia sedinta


Obiective: a) obtinerea increderii si colaborarii
b) ruperea sistemului rigid de perceptie a realitatii
c) demosntrarea , in practica , ca schimbarea este posibila
Strategia : 1. folosirea limbajului pacientului. 2. restructurarea problemei. 3. prescriere indirecta;
4. redefinirea efectelor si a schimbarilor

Stadiul al doilea: de la a treia la a cincea sedinta


Obiectiv: a) intarirea capacitatilor de schimbare b) schimbarea efectiva a situatiei; c)
restructurare cognitive
; 2. restructurare; 3. go slow technique.

Stadiul trei: de la a cincea sedinta in continuare


Obietive: a) esperimentarea directa de catre persoana a situatiilor de depasirea gradata a
problemei b) redefinirea perceptiei de sine, a altora si al lumii
Strategia : 1. Prescrieri directe de comportament insotite de sugestii speciale; 2. redefinirea
situatiei dupa fiecare executie a prescriptiei

Al patrulea stadiu: ultima sedinta


Obiectiv a) stimularea definitiva a autonomiei personale si la consolidarea acesteia.

51
Strategie: 1. explicare detaliata a tipului de munca desfasurat, impreuna cu tehnicile si a
tehnicilor utilizate si definirea concluziva a capacitatilor demonstrate in a infrunta si rezolva
problema (sugestie pozitiva asupra viitorului).

Primul stadiu: de la prima la a treia sedinta

Prima sedinta reprezinta o faza extrem de importanta in tratamentul subiectilor cu fobii,


intrucat aceste persoane au nevoie urgenta sa gaseasca o posibilitate de rezolvare a problemei lor,
si daca nu simt imediat senzatia de a fi gasit calea justa, fug si merg in cautarea altcuiva. De
aceea este fundamental sa se porneasca cat mai repede cu manevre terapeutice focalizate,
implicand rapid persoana in interiorul proiectului de schimbare.
In baza acestei constatari, in prima sedinta, dupa ce a ascultat atent descrierea problemei
si fiind de acord asupra finalizarii terapiei, utilizand in aceasta faza citata tehnica a “ricalco
pentru a stabili o colaborare functionala terapeutica, s-a procedat la prima manevra terapeutica.
Aceasta este restructurarea a sistemului de relatii interpersonale in care traieste pacientul
cu fobii.
De obicei acest tip de persoane traieste o situatie de relatii conotata de o masiva sustinere
sociala din partea sotului, a parintilor, a prietenilor si a altor figuri; aceste figuri folosesc sa simta
un subiect fobic protejat si linistit cu privire la interventia prompta imediat ce intra in criza si
cere ajutor. Situatia este astfel incat acest tip de suport social functioneaza ca o “solutie
incercata” care mentine problema. Astfel, in loc sa ajuti subiectul sa-si depaseasca propriile frici,
aceasta atitudine si comportament social ajuta manifestarea situatia problematice, mentinand-o
activa, deoarece mentine subiectul in cusca propriilor sale convingeri ca nu este capabil singur sa
reactioneze pozitiv in fata fricii.
Din aceasta consideratie, primul pas al terapiei va trebui sa fie distrugerea acestui sistem
interpersonal de mentinere a problemei. Pentru obtinerea acestui lucru, focusarea primei miscari
facuta asupra modului de percepere a acestei realitati de catre singurului subiect si asupra
reactiilor sale uzuale. Se afirma ca problema sa, ca si restul tuturor problemelor, necesita fara
indoiala ajutorul celorlalti. Dar daca vrem sa rezolvam aceasta situatie dramatica a sa, trebuie sa
pornim de la constatarea ca suportul si ajutorul care ii sunt date nu pot cu certitudine sa schimbe
conditia sa. Si continua spunandu- ca nu numai el nu poate conta pe sustinerea si protectia altora
ca forma de solutionare a problemei ci , dimpotriva, trebuie sa inceapa sa considere acel ajutor ca
fiind periculos si daunator, deoarece poate agrava problema. Chiar daca pentru moment este
imposibil sa fie autono, continunand pe acelasi ton, se porcedeaza la o specie de dizertatie
sugestiva teoretica pentru explicitarea in care persoanele din jurul pacientului sunt parte
integranta a sistemului disfunctional si de cum, fiind astfel implicate, acestea nu pot face nimic
pentru a schimba situatia acestora.
Ceea ce acestea produc, cu suportul si ajutorul lor, este numai confirmarea incapacitatii
sale si de independenta sa fata d eele. Si acest lucru functioneaza in maniera atat de subtila incat
situatia sa nu poate sa se degradeze nereu mai mult.
Totusi se confirma ca, pentru moment, nu se poate face mai mult decat ajutarea celorlalti.
Cum cititorul a inteles foarte bine, aceasta prima restructurare urmareste canalizarea fricii
pacientului, stimulandu-l in provocarea unor reactii care rup sistemul de relatii interpersonale
care contribuie la mentinerea activa a problemei fricii si a nesigurantei sale. In fapt, redefinind
sustinerea si ajutorul altora ca pe ceva care face sa creasca simptomele sale, se schimba
perspectiva pacientului de a a percepe viata sa relationala se schimba . El nu mai poate sa o vada
acum ca pe o ancora de salvare, ci ca pe un lucru daunator si periculos.
Inserarea acestei noi perceptii in mintea pacientului, inseamna sa-i declanseze frica de a fi
ajutat, pentru ca a fi ajutata inseamna agravarea propriilor simptome.
In practica, se deturneaza forta care produce tulburarea fobica in directia anularii retelei
de sustinere disfunctional . Este foarte important, in plus, sa sublinieze in aceasta restructurare
faptul ca, in ciuda a tot ceea ce a fost afirmat, retinem ca pacientul nu poate , initial, sa nu aiba
nevoie de ajutorul altora. Aceasta este o inducere paradoxala, care de obicei creste receptivitatea

52
pacientului care va dori sa demonstreze terapeutului ca poate sa se dispenseze imediat de
ajutorul daunator si sa colaboreze cu el la solutionarea problemelor sale.
Dupa aceasta prima actiune terapeutica, care in mod usual ocupa marea parte a sedintei,
s-a trecut la administrarea primei prescriptii comportamentale de executat in contextul vietii de
fiecare zi, dar afirmand ca este numai o faza de cecetare si ca tema desemnata este numai o
tehnica de cercetat, care va trebui sa fie urmarita punct cu punct, pentru a permite o mai buna
cunoastere a situatiei. Acest lucru in scopul evitarii faptului ca pacientul, in executarea temei,
masoara efectele si ca se creeaza astfel o atentie excesiva in confruntarea acelor efecte care ar
putea inhiba eficienta prescriptiei, Care, data ca simpla tehnica diagnosticata, nu provoaca astfel
de asteptari si reactii
Prescriptia este prezentata dupa cum urmeaza: “De fiecare data, chiar daca se intampla de
100 de ori pe zi, cand intrati in criza, are un moment de panica., cand simte teama crescand, etc.,
veti scoate din geanta acest “jurnal de bord”, pe care vi-l predau si in care veti nota tot ceea ce se
intampla, executand in detaliu instructiunile si umpland fiecare rubrica din respectivul jurnal. La
urmatoarea sedinta, imi veti lasa paginile scrise, aferente acelei saptamani si eu le voi studia.”
“Jurnalul de bord” este un blocaj pregatit special, care este predat pacientilor impreuna cu
precizarea: este vorba de un plictisitor formular cu cca. zece coloane cu privire la data, locul ,
situatia, gandurile, actiunile, simptomele ecc. Care cere, pentru a fi completata, circa cinci
minute de fiecare data.
In toate cazurile prezentate aici, efectul prescriptiei a fost, mai mult sau mai putin,
acelasi. La a doua sedinta, persoana a inceput prin a spune: “ Dle. Doctor. Trebuie sa ma iertati,
dar nu am facut tema pe care mi-ati dat-o. Dar in mod ciudat, saptamana aceasta nu am avut nici-
o criza.” Sau “stiti, dl, doctor, in mod ciudat, m-am simtit clar mai bine, am mai avut cate un
moment critic, dar este exceptional, nu stiu sa-l explic dar scriind, anxietatea si frica imi trec
imediat.”
Ce s-a intamplat? Cum este posibil sa se fi produs aceasta schimbare?
Sistemul rigid de perceptie a realitatii care constrangea persoana sa aiba detrminate raspunsuri
disfunctionale a fost distrus. Reteaua contraproductivade suportuei sociale a fost anulata. “Vraja”
a fost rupta.
Explicatia cea mai probabila a acestui fenomen pare urmatoarea: tema prescrisa si
restructurarea , executata pe durata sedintei, constrang pacientul sa nu utilizeze uzualele (solutii
incercate”care inloc sa resolve problema, o complica (ca de exemplu incercarea cu orice pret sa
nu gandeasca la ceea ce simte, sau sa caute ajutor din partea altora.).datoria de a nota in mod
scrupulous evenimentele si gandurile, de fapt, a pus pacientii intr-o situatie complet diferita de
reactie la frica, in acest lucru fiind o obligatie jenanta de executatasi de consemnat, subiectul
fobic se exchiveaza de la aceasta sarcina suparatoare, eliberandu-se de reactiile obisnuite. Cu alte
cuvinte, o jena ia locul fricii, blocand-o: inca o data se utilizeaza forta simptomului pentru
anularea lui insusi.
In a doua sedinta, dupa raportul facut de pacient asupra a ceea ce s-a intamplat pe
perioada saptamanii, se trece la o actiune terapeutica ce intareste efectul precedentelor manevre.:
redefinirea situatiei. Adica: “Deci, problema nu mai este atat de mare pe cat pare daca a fost
suficienta o prescriptie atat de banala pentru a modifca situatia. Deci tulburarile dvs. nu sunt
chiar atat de invincibile , nu sunt ineluctabile, puteti sa va schimbati in mod real, ati demostrat
acest lucru in aceasta saptamana”. Si intreaga intalnire se va insista asupra acestei redefiniri a
problemei. Cu aceasta, in adaugarea la distrugerea sistemului rigid de raspunsuri disfunctionale ,
se obtine un imediat consolidare a increderii pacientului in propriile capacitati. Sau se incepe a se
deplasa punctului sau de observare a realitatii dintr-o prospective disfunctionala la una mai
functionala.
La acest punct, daca raspunsurile la primele actiuni terapeutice a fost optimala, la
sfarsitul celei de-a doua sedinte s-a trecut la al doilea stadiu al programei terapeutice , altfel s-a
mentinut prescrierea pentru o alta sapartamanapentru a proceda si apoi, pentru repetarea
redefinirea unei a treia sedinte; astfel incata sa fie adaugat, si in aceste cazuri, la efectul
deziderat.

53
Stadiul al doilea: de la a treia la a cincea sedinta
In ultimile minute ale celei de-a doua sau a treia sedinta s-a procedat la toate cazutrile de
desemnarea unei noi prescriptii de comportament, pentru precizarea sau prescriptia paradoxala
de tipul “fii spontan. Sau: “Vazand ca ati fost atat de grozav in saptamanile precedente in a lupta
cu problemele sale, acum va dau o tema care va va parea si mai ciudat si absurd decata cel
executata pana acum.Dar, cum suntem de accord, va trebui sa-l executati la modul absolut. Sper
ca merit putin increderea Dvs., nu credeti?Deci, presupun ca aveti un ceas desteptator in casa ,
din acelea care au un sunet atat de antipatic. Bine, Dvs. in fiecare zi, la aceeasi ora, pe care o
vom stabili acum, va trebui sq luati acest ceas si sa-l potriviti pentru a suna dupa o jumatate de
ora. In aceasta jumatate de ora va veti inchide intr-o incapare a casei Dvs. , asezat pe un fotoliu,
va veri forta sa va fie rau, va veti concentra asupra celor mai rele fantezii cu privire la persoana
proprie. Va veti gandi la cele mai rele frici pana la a va produce in mod constient o criza de
teama si de panica, ramanad in aceasta stare in mod voluntar pentru intreaga ½ ora. Imediat ce
ceasul va suna, veti intrerupe si va intrerupe tema, lasand gandurile, senzatiile care s-a simtit si
reluand la acvtivitatea sa zilnica”.
Efectele acestei prescrieri paradoxale au fost de doua feluri. Priml: Dl. Doctor, pur si
simplu nu am reusit sa ma situez in aceasta postura, m-am fortat, dar totul mi se parea atat de
caraghios ca-mi venea pur si simplu sa ard.”. A doua : “ D.lei doctor, am reusit asa de bine sa-mi
fac temele, am trait aceleasi temeri pe care le aveam inainte sa vin la Dvs. , am suferit mult, apoi
din fericire a sunat ceasul si s-a sfarsit totul.”

De notat ca in ambele tipuri de raspunsuri, cu exceptia jumatatii de ora in care se excuta


tema, marea parte a pacientilor nu a avut nici-un moment de criza, altii numai un episod sporadic
de anxietate usor de stapanit.
In sedinta urmatoare , dupa raportul pacientului asupra efectului prescriptiei, se are grija
sa se redefineasca inca o data situatia. In cazul raspunsului de prim tip la prescriptie, redefinirea
a fost:”Cum ati putut constata, problema dvs. poate fi anulata tocmai provocand-o in mod
voluntar; este un paradox, dar uneori mintea noastra functioneaza mai mult paradoxal decat
dupa logica. Dvs. invatati sa nu mai cadeti in capcana propriei tulburari si a solutiilor incercate
care complica problema in loc sa o resolve,” Si cu acest mod de a vorbise continua discutia de-a
lungul intregii sedinte. In cazul raspunsului de al doilea tip, redefinirea in schimb, a fost: ‘Foarte
bine, Dvs. invatati sa modulati si sa gestionati tulburarea dvs.; cum sunteti capabil sa provocati
simtome in mod voluntar, sunteti capabil si sa le reduceti sau sa le anulati.” Si asa mai departe pe
durata intregii sedinte.
Deci, in ambele situatii, redefinirea a fost centrata pe intarirea constientizarii si increderii
relative la schimbarea situatiei si la rezolvarea completa a problemei.
Pacientul a avut demonstartii concrete de necontestat ale eficientei muncii pe care o
desfasoara impreuna cu specialistul. Acest lucru il conduce, pe de o parte, la o exceptionala
colaborare terapeutica, pe de alta la o progresiva schimbare ulterioara de percepere a propriei
realitati. In plus, trebuie sa atribuiti raspunderea schimbarii capacitatilor personale ale
pacientului, prezentand terapeutul ca pe un strateg care utilizeaza tehnici speciale pentru a
scoate la iveala ceea ce persoana poseda, dar nu stie cum sa utilizeze. Aceasta consideratie il face
incredibil de stimulat pe cel care, in mod normal, este considerat o persoana inerta si care a avut
confirmarea acestui lucru din comportamentul persoanelor care il inconjoara. Astfel incat sa
focalizeze atentia sa asupra implementarii competentei sale si a autostimei sale.
La acest punct, la distanta de cateva saptamani, situatia este radical schimbata; in toate
cazurile in care se refera in expunere de simptomele care parca foarfeca pacientul si il
imobilizeaza, nu mai exista. Dar pacientul nu se poate considera vindecat. In aceasta faza este
extrem de important sa se micsoreze euforia, punand in garda persoana despre periculozitatea
unei excesive si rapide insanatosiri.(go slow). Si de aceea este necesara reducerea “motoarelor”
si sa gandesti ca, daca se apasa prea tare pe accelerator, este usor sa parasesti strada si sa recazi
in problema.. Importanta acum este consolidarea a tot ce s-a obtinut, si astfel se trece la stadiul
urmator al terapiei

54
Stadiul trei: de la sedinta a cincea in continuaere
Ajunsi la aceasta faza a terapiei, pasul succesiv a fost programarea prescriptiilor directe de
comportament, constituita pe bazele unei scari progresive de situatii anxiogena, la care se expune
in mod gradat pacientul.. Acest lucru prezinta o oarecare analogie cu ceea ce se face in
desensibilizarile sistematice comportamentale, dar pentru orice prescriptie comportamentala
directa, se adauga o sugestie care sa conduca in mod inexorabil persoana sa asigure tema
anxiogena (care provoaca anxietate).
De exemplu, unei doamne de treizeci de ani care a solicitat terapie, a ales ca prima tema
directa anxiogena pentru conducerea masinii , i s-a cerut sa descrie in detaliu un epidod de
panica in masina, pe care si-l aminteste foarte bine,. Doamna a povestit ca odata, conducand pe
un drum de tara in jurul localitatii Arezzo, a avut o asemenea criza de panica, ca a trebuit sa se
opreasca si sa ceara ajutor; a fost ajutata de un automobilist care a insotit-o pana la primul punt
de prim – ajutor. In urma acelui episod, i-a fost imposibil sa iasa cu masina de pe strazile
orasului. Prescriptia directa a fost urmatoarea: “Bine, eu cred ca Dvs. acum, urmarind punct cu
punct instructiile mele, dupa ceea ce ati reusit sa faceti in saptamanile precedente, veti putea cu
siguranta treceaceasta prima proba. Dar executati, ca de obicei, exact ceea ce va cer. Maine,
dupa pranz, coborati in garaj, porniti masina, plecati si faceti acelasi traseu despre care mi-ati
vorbit, Insa, in loc sa o faceti in acelasi sens, de aceasta data o veti face in sens invers (prima
sugestie). In plus, ma lasi sa ma gandesc... Trebuie sigur, la jumatatea al drumului, a fost o scurta
deviere care conduce conduce la acea magazin unse se vand fructe cule din zona limitrofa. Deci,
eu sunt pofticios de mere, de aceea ea a mers pe acea derivatie si a fost sa-mi cumpere merele
cele mai mari si cele mai coapte pe care le va gasi in magazin. Dupa care mi le veti aduce la
biroul meu. Eu sunt ocupat si nu o voi putea primi, astfel incat va batea la usa si imi va da
merele, apoi ne vom vedea la urmatoarea intalnire (a doua sugestie).”
Doamna, a doua zi dupa cele discutate, a batut la usa mea radioasa si surazatoare, cu un
mar enorm. La intalnire, in saptamana urmatoare, ea mi-a povestit entuziasta ca intreaga
saptamana, in fiecare dupa amiaza , a facut o plimbare cu automobilul, aventurandu-se tot mai
departe fara nici-o frica , mai mult, amuzandu-se din plin.
In practica, pacientei i-a fost data o tema anxiogena incastrata intre doua sugestii; prima
referitoare la tema insasi, a doua aferenta unei teme independenta dar care, pentru afi executata,
prevedea executia primei teme. Astfel incat ca atentia persoanei a fost focalizata pe a doua tema
si nu pe primul, cu adevarat anxiogena. Dar odata executata totul, persoana isi da seama ca a
depasit cu adevarat frica. Ea a inteles trucul dar si-a demonstrat insasi, cu o actiune concreta
inegalabila, ca poate sa-si depaseasca cu adevarat propriile dificultati.
Spre deosebire de clasica desensibilizare de tip comportamental care de multe ori este
blocat deoarece persoana refuza perscriptiile de comportament , in aceasta maniera se reuseste
obtinerea prescrierilor de comportament directe, in acest fel obtinerea prin intermediul unei
“autoinselari benefice”, executia si a prescriptiilor care, prezentate singure, ar fi imposibil de
executat. Ca un prestidigitator si un ilizionist abate atentia observatorului, in timp ce executa
trucul astfel, in acest mod de manevra terapeuticase misca blocajul anxios.
In al treilea stadiu , tratamentul se dezvolta cu executarea pescriptiilor directede comportament
referitoare la scara de situatii ansiogene in concordanta. Este important sa va amintiti ca dupa
fiecare prescriptie, s-a avut grija ca in primele faze ale terapiei, la redefinirea realelor capacitati
demonstrate de persoana in depasirea situatiilor care inainte i-ar fi creat o criza. In plus, pe
masura ce a mers inainte in tratament , sugestiile care insoteau prescriptiile au incetat, pana la
lasarea spatiului numai pentru prescriptia directa a comportamentului.
De obicei, procedand astfel, s-a ajuns la un punct in care acealsi pacient afirma ca se
simte capabil sa infrunte fara nici-un fel de problema care anterior ii genera anxietate, situatie.
Acesta este momentul in care se trece la ultima faza a tratamentului: concluzia.

Al patrulea stadiu: ultima sedinta

Ultima intalnire, dupa cum am clarificat deja, are rolul de a fi ultimul retus la rama unei
opere desavarsita (realizat) cu obiectivul de a consolida . In acest scop s-a procedat la o rezumare

55
si la o explicatie detaliata in procesul terapeutic savarsit (pag 56) si a strategiilor utilizate,
explicand bine functionarea acestora. Evidentiind ca schimbarea a survenit datorita ale dotarilor
a pacientului, nu a adaugat nimic.si pentru faptul ca aceastea ar fi imposibile.
Pe baza aceasta s-a concluzionat ca ei, oricum, au invatat sa utilizeze bine propriile date
personale si ca deci acum nu mai are nevoie de ajutorul terapeutului.
Se ajunge la un acord asupra modalitatilor de follow-up si sunteti concediat definitiv de
cel care de acum inainte a devenit ex- pacient.

1.c Eficienta si eficacitatea tratamentului

1.c.1 Esantion
Protocolul de tratament pana acum expus a fost aplicat la 41 subiecti, care prezentau cu
totii tipologiiale descrise de tulburari fobice.
Acest esantion era compus din 24 femei si 17 barbati, cu varsta medie de 31 ani, plecand
de la un minim de 18 ani pentru subiectul cel mai tanar si un maxim sde 71 ani pentru subiectul
cel mai in varsta. Domeniul sociale de apartenenta a subiectilor era foarte neomogen, ca si
preocuparile lor profesionale care mergeau de la invatator la profesionist, la medic, pana la
muncitor, la gospodina si la student.
In consecinta, putem afirma ca esantionul era reprezentativ, avand realitati personale
multe diverse asimilabile numai pentru simptomatologia fobica, este semnificativ la nivel
statistic dat numarul de cazuri tratate

1.c.2 Eficacitatea
Eficacitatea a fost evaluata considerand: a) evaluarea raspunsului final al terapiei; b) daca
la distanta de timp rezultatele obtinute au fost obtinute sau, din contra, au avut loc recaderi
simptomatice sau aparitia simptomelor inlocuitoate a celor originale.
Pe baza criteriului metodologic, rezultatele tratamentului au fost urmatoarele:
Treizecisidoua cazuri complet rezolvate. Adica insemnand cazuri cu rezolvare completa
a problemei pana la terapia si absenta de recaderi in intervalul unui an.
Sapte cazuri mult ameliorate. Adica insemnand cazuri cu remisie completa a simptomelor
la sfarsitul terapiei, care au demostrat insa la follow-up prezenta de sporadice si lejere crize de
anxietate, crize care, oricum se pot controla rapid.
Doua cazuri putin ameliorate. Cazuri cu reducere partiala a simptomatologiei la sfarsitul
tratamentului, care au evidentiat la follow-up prezenta unor frecvente momente critice de
anxietate si teama. Dar aceste momente critice au fost definite de subiecti mereu mai putin
puternice a celor precedente terapiei.
Nici-un caz schimbat.
Nici-un caz inrautatit.

16. pentru o explicitate a conceptului de eficienta se face trimitere la capitolul relativ la cercetarea de evaluare, p. 152

Aceasta inseamna ca tratamentul a obtinut deplin succes la 78% din cazuri; succesul la
sfarsitul tratamentului, dar cu usoare recaderi in timp, la 17% din cazuri; succes scazut la 5% din
cazuri atat la 5% la sfarsitul tratamentului ca si in continuare.

1.c.3 Eficienta 17
Durata medie a tratamentului a fost de 15,6 sedinte , de la un minim de 6 sedinte pentru
tratamentul cel mai scurt la amximum de 34 sedinte pentru tratamentul cel mai lung. Pentru
evaluarea mai buna a eficientei putem subdivide tratamentele cu rezultata pozitiv, adica au fost
cazuri solutionate sau mult imbunatatite, in patru grupe: terapia care a durat de la 6 la 10
secunde; de la 11 la 20; de la 21 la 30 si de la 31 la 34 (vezi tabela rezumativa a rezultatelor).
Din acest tip de ordonare a datelor rezulta ca 1,80% a cazurilor , subiectul a fost tratat in
mai putin de douazeci de sedinte.

56
Eficacitate Nr. %
Cazuri rezolvate 32 78
Cazuri mult imbunatatite 7 17
Cazuri putin imbunatatite 2 5
Cazuri neschimbate - -
Cazuri inrautatite - -
Total cazuri tratate 41 100
Eficienta: Durata medie a tratamentului: sedinte 15,6
Durata tratamentului Nr. cazuri rezolvate sau Nr. cazuri
semnificativ ameliorare
De la 6 la 10 sedinte 9 23
De la 11 la 20 sedinte 22 57
De la 21 la 30 sedinte 6 15
De la 31 la 34 sedinte 2 5

17. Pentru o solicitare extinsa a conceptului de eficienta a terapiei, vezi capitolul referitor la cercetare evaluare de la pag. 159

Consideratii asupra rezultatelor

Datele referitoare la rezultatele obtinute cu aplicarea modelului nostru de terapie a


tulburarilor fobice demonstreaza amplu eficienta lor notabila. De fapt, la 95% din cazuri , la
sfarsitul tratamentului s-a ajuns la remisia simptomelor prezente, chiar daca apoi la cativa din
acestia, mai exact in 7 cazuri, au fost constatate, ulterior, usoare si controlabile recaderi. De
notat, deci, ca numai un 5% a obtinut rezultate slabe si ca nici-un caz nu a ramas complet
neschimbat sau a avut inrautatiri ca urmare a tratamentului.
In fine, data care pentru noi pare si mai de luat in sema decat acest tip de tratament este
surprinzatoarea sa eficienta.In fapt, daca consideram ca cca. 1,80% din cazuri au fost tratate in
mai putin de 20 sedinte, adica cca 4-5 luni, si daca comparam acest timp cu timpii uzuali
psihoterapeutici, rezulta ca evidenta extrema capacitate a acestui protocol de tratament de
produs rezultate efective in scurt timp.

2. Tratarea tulburarilor obsesive

2.a. Problema prezentata

Subiectii esantionului caruia i-a fost aplicat tipul de tratament care va fi descris aici
prezentau cu totii forme destul de grele de nevroze obsesive cu prezenta de repertorii de actiuni
compulsive.
Persoanele acuzau puternice fixatii si manii si erau obsedate de a trebui sa repete in
continuare anumite “ritualuri”, in anumite cazuri, care trebuiau repetate si controlate de mai
multe ori, orice actiune executata pentru a verifica corectitudinea indoielnica. Gandul lor era
continuu indreptat sa incerce sa nu aiba aceste ciudate idei in cap, dar cu cat se implicau in a nu
face anumite lucruri si in a nu se gandi, cu atat se trezeau ca executa repetitii, ritualuri si ca
gandea in maniera din ce in ce mai fortata. Dar in mod sigur cateva exemple pot sa redea mai
bine ideea tipului de probleme prezentate de acesti subiecti : 1. Un tanar contabil, care era
constrans de fixatia sa obsesiva de a fi gresit, sa controleze si sa recontroleze la infinit numerele
progresive ale facturilor si a altor materiale de lucru; pana cand a cedat nervos si a trebuit sa
intrerupa temporar lucrul; 2. Un tanar obsedat de ideea angoasanta de a fi homosexual, care se
supunea la maratonul zilnic de film si reviste pornografice pentru a masura si a verifica excitatia
sa provocata de sexul feminin sau de cel masculin; 3. O femeie persecutata de convingerea ca a fi
lovit un trecator, si care era constransa sa se intoarca la locul presupusului “delict”cu o alta
persoana care i-a confirmat ca nu era adevarat ceea ce credea .4. Un sot convins , obsesiv, ca
sotia l-a tradat si care nu reusea sa gaseasca o falsa confirmare a acestei tradari in oricare
eveniment care nu avea nimic in legatura cu aceasta posibila realitate, si care era constrans sa-si

57
urmeze oriunde sotia si sa-i controleze toate miscarile; 5. O fata care, pentru a putea dormi,
trebuia sa execute, inainte sa mearga in pat un control ritual al inchiderii tuturor robinetelor, a
usilor, a ferestrelor casei, reluand de mai multe ori. Apoi, pe perioada noptii se trezea si incepea
de la capat ritualul de control. In toate cazurile mentionate, situatia devenise de necontrolat si
multi din subiectii esantionului au trebuit sa intrerupa activitatile lucrative uzuale.. Fixatiile
obsesive, in plus, ajunsesere la punctul de abandon rareori gandurile acestor persoane, se reducea
putin consumarea repertoriului de actiuni compulsive, dar incepeau cu si mai mare forta sa se
manifeste, dupa scut timp.

2.b. Protocolul de tratament

Pentru a face ca procesualitatea si procedurile terapeutice sa fie clare, consideram util sa


prezentam, (ca in expunerea tratamentului fobiilor) o fisa rezumativa a tratamentului. Si in acest
caz tratamentul este subdivizat in patru stadii progresive caracterizate de obiective prefixate si de
strategii terapeutice specifice.
Fisa rezumativa a tratamentului

Primul stadiu: de la prima la a treia sedinta


Obiective: a. obtinerea increderii si colaborarii; b. ruperea lantului obsesiv de ganduri si actiuni;
c. producerea unei mici schimbari concrete.
Strategie: 1. secondarea pacientului in obsesiile sale; 2. restructurarea paradoxala si tehnica a
confuziei. 3. prescrierea simptomului 4. povestirea de anecdote si povestioare.
Al doilea stadiu: de la a patra la a sasea sedinta.
Obiective: a) stimularea si intarirea primei mici si concrete schimbari; b. mutarea atentiei de la
sine catre altii; c. progresul ulterior in schimbarea concreta.
Strategie: 1. paradoxul lui “mai incet”; 2. prevederea paradoxala a recaderilor; 3. prescrierea
“antropologului”.
Al treilea stadiu: de la a sasea sedinta in continuare
Obiective: a) consolidarea progresiva a capacitatii de a nu recadea in obsesii; b) redefinirea
perceptiei de sine, a altora si a lumii.
Strategie: 1. redefinire a actualei situatii; 2. prescrierea “formulei magice”(in anumite cazuri).

Al patrulea stadiu: ultima sedinta.


Obiective: a) consolidarea definitiva a capacitatilor si a autonomiei personale a pacientului.
Strategie: 1. explicarea detaliata a muncii executate; 2. redefinire concluziva a curajului si
capacitatii demonstrate de pacient.

Primul stadiu: de la prima la a treia sedinta


Prima intalnire cu pacientul a fost ca de obicei axat pe capatarea puterii de interventie prin
constituirea unui act contact si acceptare interpersonala.
In acest scop, cu pacientii obsesivi, si chiar si cu alte tipologie de pacienti, este fundamentala
secondarea si acceptarea a fixatiilor si a gresitelor proceduri de gandire. Altfel se produce
imediat o relatie contraproductiva, de fapt terapeutul care incearca sa convinga pacientul de
absurditatea convingerilor sale crezand ca astfel incearca sa-l faca sa schimbe modalitatea de
actiune, pune in opera ceea ce incearca sa faca in confruntarea cu subiectii obsesive, fara nici-un
succes, persoanele impinse de de “bunul sens comun”, adica cele care folosesc logica “bunului
simt” placandu-i lucrurilor care nu functioneaza pe baze respectivei logici, cu efectul de a nu
produce la subiectul obsesiv nici-o schimbare ci numai senzatia ca nu a fost de loc inteles.
Contrar, atitudinea care este rezultatul muncii noastrecu astfel de subiecti, cel mai productive
este cel care se bazeaza pe o logica paradoxala, care se concretizeaza, la prima intalnire in a
demostra in mod activ acceptarea fixatiilor lor, luand in mod serios in consideratie convingerilor
lor absurde si incercand, un fel de justificare la baza posibilelor utilitati.
Ca o consecinta a acestei constatari, in a defini problema si la adaptarea la scopul
tratamentului, a fost utilizata o strategie uzualade copiere a comunicarii, fiind absolut de evitat

58
emiterea unor afirmatii sau pareri care ar putea sa contrazica punctul de vedere al pacientului ,
mai mult, acesta a fost secondat si intarit , in continuarea sedintei, cu o restructurare a problemei.

S-a procedat, in fapt, in partea sedintei finale, la o elaborata, intortocheata, pedanta si


putin clara restructurare a tulburarii prezentate, cu recurgerea la citarea faptelor si gandurilor,
orientata catre catre demonstarerea faptului ca adesea, astfel de tulburari pot avea un rol
important si o functie determinanta in personalitatea umana. Poate fi un beneficiu in plus, un dar
rezervat putinelor fiinte mai atente si sensibile decat altele .Si s-a sfarsit cu sugestia de a reflecta,
pe durata saptamanii, asupra unor astfel de posibile realitati.
In practica, se redefineste simptomul prezentat imprastiind indoiala ca acest lucru poate
avea un rol pozitiv pe care sa-l cerceteze. Totul inseamna a complica, odata mai mult, deja
complicata retea de de ganduri ale pacientului si sa-l conduca la paradoxala sa exasperare si in
acelasi timp sa orienteze subiectul catre o noua perspectiva surprinzatoare de analiza a acestei
realitati.
Crearea confuziei mentale la pacient prin intermediul unor rationamente mai complicate si
elaborate decat ale sale si introducerea unor dubii absurde a unei posibile pozitivitati ale
suferintelor sale, a produs urmatoarele efecte:
La a doua sedinta, pacientii au semnalat doua feluri de reactii, care pot fi clarificate prin
inregistrarile facute.”Doctore, stiti, m-am gandit toata saptamana la ce servesc ideile astea ale
mele si aceste actiuni ale mele ciudate, dar nu am inteles nimic. Dar trebuie sa va spun ca am
avut mintea mai libera in aceste zile”. Sau “ Doctore, cred ca am inteles ca aceste actiuni ale
mele folosesc intr-adevar la ceva, dar nu stiu exact la ce, oricum trebuie sa va spun ca m-am
simtit ceva mai bine, am avut mai putine fixatii.”
Efectul de restructurare paradoxala a fost, deci, acela de a incetini, chiar cu putin,
tensiunea obsesiva, complicand-o mai mult, dar orientand-o in complicarea sa catre o obscura,
misterioasa si posibil pozitiva ca sens a tulburarilor provocate in pacient. Acest lucru a permis de
a concentra atentia asupra a ceva diferit de obisnuit, astfel incat subiectul , in loc sa incerce sa nu
gandeasca si sa nu actioneze in maniera compulsiva, fortandu-se sa controleze aceste, si-a
concentrat atentia asupra posibilelor utilitatii ale acestor simptome ale sale sau tulburari..
Evident, aceste inexistente utilitati nu au fost identificate , dar complicata cercetare in aceasta
directiea facut sa se incetineasca, prin efectul paradoxului, mecanismul obsesiv al “solutiilor
incercate”,, printre care aceea de a incerca sa nu se gandeasca si, de aceea, sa se gandeasca si mai
multsau sa incerce sa nu actioneze intr-un anumit fel si de aceea sa o faca si mai mult. Cum
spuneam mai inainte, a incerca voluntary sa facem ceva spontam, inhiba spontaneitatea si face
imposibila executia a ceea ce s-ar vrea cu orice efort. La persoanele obsesive tentativa, obsesia,
de a controla obsesiilep roduce un efect de mentinere a cresterii acestora Dazamorsate, chiar si
putin, acest mecanism produce o rapida incetinire a tensiunii.
In a doua sedinta, dupa raportul facut de pacient, s-a trecut la intarirea ipotezei unui rol
functional pozitiva simptomele pentru personalitatea pacientului mediu o ulterioara complicata, o
serie complicata de rationamente si presupuneri pentru a adauga in ultimele minute ale sedintei
atribuirea unei prescriptii de comportament de tip paradoxal, avand drept scop actionarea direct
asupra comportamentelor compulsive. Pentru exactitate o prescriptie al simptomului, adevara
formulata dupa cum urmeaza: “Bine, in baza a ceea ce am spus pana acum, eu, acum va dau o
tema precisa pe care trebuie sa o executati fara sa puneti intrebari sau sa cereti explicatii, pentru
ca acest lucru va va ajutasa stergeti dubiile asupra rolului pozitiv pe care il are tulburarea Dvs.,
de aceea va trebui sa ajungeti singur la rezultat. Va voi da explicatiile mele numaidecat. Deci,
vreau ca dvs. , de cate ori sunteti in situatia de a trebui sa faceti aceste anumite lucruri pe care va
simtiti obligati sa le faceti, in loc sa rezisteati impulsului de a nu le face, sa le faceti repetat, in
mod voluntar, de zece ori. Nici-o data in minus, nici una in plus. Exact de zece ori.
Aceasta prescriptie a fost dispusa ca o adevarata sugestie hipnotica, cu limbaj lent, cadentat,
repetat si redundant specificand exact comportamentul de executatat. Pentru a clarifica mai bine
continutul prescriptiilor, de exemplu, in cazul contabilului care controla in continuare numerele
progresive ale facturilor, el a continuat sa le controleze de fiecare data , dar de zece ori; in cazul
doamnei cu ritualuriloe prenocturne , ea ar fi trebuit sa le repete mereu de cata 10 ori; sau in

59
cazul tanarului obsedat de teama homosexualitatii , el ar fi trebuit sa priveasca fotografiile si
fotogramele cele mai tulburatoare ale unui film mereu de cate 10 ori. In fine, doamna terorizata
de frica de a fi lovit un trecator, ar fi trebuit sa treaca de zece ori prin ipoteticul “loc al delictului”
de fiecare data cand ar fi avut un dubiu. La a treia sedinta raportul cel mai frecvent a fost: “D.le
Doctor, am executata cu mare grija tema data de Dvs. , dar nu am reusit sa fac de zece ori acelasi
lucru, mai mult, cateodata nu am facut nimic.. Dvs. mi-ati spus ca am inteles utilitatea
problemelor mele, dar eu continui sa nu inteleg nimic!”. Unii au raportat chiar ca nu au fost in
stare sa repete actiunile sau ritualurile pentru ca nu s-au simtit obligati sa o faca, si nu au vrut sa
le faca voluntar.Dar si acesti pacienti continuau sa nu inteleaga rolul pozitiv al problemelor lor.
Manevra terapeutica a fost, dupa atatea rapoarte de a sublinia importanta executarii cu exactitate,
de 10 ori, acea actiune determinata, altfel nu ar fi putut sa clarifice rolul pozitiv a acestor
simptome si sa-si assume controlul asupra lor. De aceea a fost mentinuta prescriptia pentru inca
o saptamana , subliniindu-se ca se incepea asumarea controlului situatiei.
La sfarsitul sedintei, in timp ce erau insotiti la usa, pacientilor le-a fost povestita
urmatoarea istorioara:”Se povesteste intr-o veche istorioara ca odata o furnica a cerut unui
miriapod , stiti, acele animalute care se misca atat de bine si elegant cu mii de picioruse simultan:
Poti sa-mi spui cum faci sa mergi atat de binecu mii de picioare impreuna, imi explicit cum
reusesti sa le controlezi pe toate in acelasi timp? Miriapodul a cazut pe gandurisi din acel
moment nu a mai reusit sa se miste sau sa mearga”.
Dupa aceasta scurta povestioara, pacientii au fost salutati si invitati sa reflecteze asupra
semnificatiei acestei povestiri.

Al doilea stadiu: de la a patra la a sasea sedinta.


La a patra sedinta, majoritatea pacientilor a raportat ca se simt clat mai bine, ca nu au decat
putine episoade de obsesivitate si de repetare a actiunilor si ca, de cata ori simteau impulsuld e a
face acele lucruri determinate, imediat dupa incepeau sa le execute voluntary nu mai aveau
impulsul de a le face. In plus, multe din aceste persoane au declarat ca s-au gandit mult la
miriapod si ca au inteles ca si ei insisi cazusera in aceeasi capcana, dar nu-si dadeau seama de ce
acum lucrurile incep sa se schimbe. Cum este posibil sa fi fost diminuate, sau in alte acazuri
chiar disparate, impulsurile pe care nu le puteau inainte sa le infraneze.
La acest punct am redefinit situatia, explicand intrucul utilizand ca un paradox al”fii spontan”
functiile in a produce probleme, dar poate fi folosit si pentru dezradacinarea anumitor alte
probleme. In cazul lor in speta. In particular ne-am oprit asupra unei clare posibilitati de a
solutiona acestei probleme.Dar ca urmare a afirmatii s-a declarat ca la acest punct era necesar sa
fie incetinit procesul schimbarii”Daca se apasa prea mult pe accelerator, se va iesi din spatial
carosabil”Si in plus s-a afirmat: “Stii, eu cred ca este previzibila , pentru ca anumite tulburari pot
reveni mai ales dupa ce au fost rezolvate. Mai mult, va spunca eu cred ca in urmatoarele zile o sa
va ia flama din nou. Si oricum veti continua sa faceti ceea ce ati invatat”.
Cum este posibil sa prevedeti, in saptamana urmatoare numai putini au raportata recaderea
respective, majoritatea s-au intors afirmand ca nu au mi avut recaderi si ca s-au simtit mai bine,
cu mai putine idei fixe si deci fara repertorii de actiuni repetate.
In ambele cazuri de gasesc , in etape diferite, dupa o ulterioara redefinire a situatieisi a
posibilitatii amnifestate de schimbare si de rezolvare a problemei, a fost aceea de a prevedea , in
cazul persoanelor cu recadere, o alta recadere, dar mult mai usoara; in alte cazuri in schimb,
recaderea prevazuta nu apare in saptamana urmatoare.
Tuturor le-a fost facuta urmatoarea precizare:”Bine, acum ca am dezamorsat acele mecanisme pe
care le cunoasteti, putem incepe sa folosim in sens pozitiv sensibilitatea si marea capacitate de
atentie pe care le aveti. In urmatoarele zile vreau ca Dvs. , cand iese din casa, sa faceti ceea ce
face de obicei un antropolog cand merge sa studieze o anumita cultura.El observa cu mare atentie
modul de comportament a persoanelor , cum se misca, cum vorbesc, modurle lor de a
secomporta, si pe baza acestor observatii incercati sa intelegi ca aceste persoane si regulile care
le guverneaza comportamentul, societatea lor, cultura lor.Eu vreau sa faceti acest lucru observand
si studiind comportamentul persoanelor pe care le vedeti in afara casei, pe care le intalniti. Vreau
sa faceti efortuld e a invata , din modul lor de actiona, ce fel de persoane sunt. Sunt convins ca,

60
folosind sensibilitatea si capacitatea de atentie pe care le aveti, veti descoperi lucruri interesante
despre care sa vorbim la urmatoarea intalnire.”
Aceasta prescriptie, numita “prescriptia antropologului”, are ca obiectiv mutarea atentiei
subiectului de la el insusi catre altii.. Acest lucru foloseste persoanei sa evite a sta foarte atent la
ceea ce se poate intampla in interiorul sau , la propriile actiuni , mecanisme , acele care de obicei
functioneaza ca o profetie care se autoimplineste, mutand atentia de la observarea si studiul
“antropologului “ asupra altora.
La intalnirea urmatoare , majoritatea pacientilor au precizat ca nu au mai avut nici-o recadere si a
descries cu mult interes multe tipologii de comportament uman. Si, cateodata , surprinde masa de
informatii si reflectii despre care pacientii povestesc , dupa “prescriptia antropologului”.cu
provirea la observarea si studiul comportamentului altuia.Anumite eprsoane au relatat, ca au
constatat la alte persoane cu probleme, ceea ce nu ar fi crezut niciodata mai inainte, crezand ca
numai ei au astfel de probleme.
Intalnirea a fost alocata in intregime asupra reflectiilor stimulate de raportul pacientului si
asupra stumularii continuarii aceasta cercetare de cunoastere a altora, intarand cu aprecieri
capacitatile demonstrate ale subiectuluiin executia acestei teme care nu este usoara si subliniiand
marea utilitate in a interactiona cu altii care pot avea si ei aceasta capacitate a sa de cercetare
evaluativa.

Al treilea stadiu: de la a sasea sedinta in continuare


In anumite cazuri, la sedinta urmatoare, de obicei a sasea sau a saptea, situatia obsesiva era
redusa la termenii minimi , si de aceea s-a procedat la redefinirea unei situatii menita sa
sublinieze capacitatile demonstrate de pacient in a combate propriile probleme colaborand in
maniera exceptionala cu terapeutul.In aceste cazuri s-a inceput la prelungirea timpului dintre o
sedinta si alta, cu intentia clara de a intari autonomia personala si sa demonstreze ca are o mai
mare incredere in capacitatile capatate de persoanaIn urmatoarele sedinte ati mers inainte cu o
ulterioara redefinire positive ale situatiei si a schimbarii obtinute pana chiar si la ajunge la
sfarsitul terapiei.
In majoritatea cazurilor, totusi, , in sedinta urmatoare ultimei saptamania “prescriptiei
antropologului” situatia s-a prezentat in mod diferit. Subiectii au redus la termini minimi
repertoriul de actiuni succesive si nu mai erau sclavi ai fixatiilor, dar continuau sa aiba o tendinta
frecventa sa gandeasca prea mult despre lucruri, complcandu-le, facandu-le dificile si deci
preocupante.Deci, daca nu manifestau comportamente obsessive, mentineau o inclinattie
obsesiva a analizai pe care o fac realitatii, cu tendinta de a gandi mult si a actiona putin.
Pentru astfel de situatii a fost “inventata “o forma de interventie speciala: prescrierea
“formulei magice” ( la p. 142 ss. se refera la cum s-a nascut prescriptia).In practica a fost
prescrisa tema de a executat concomitent cu transcrierea oricarei reflectie, repetata de cinci ori,
dintr-o fraza in limba engleza: “ Think little and learn by doing!”(Gandeste putin si invata din ce
faci) .
Aceasta tema a fost prescrisa fara explicare enuntului. Anumiti subiecti cunosteau limba
engleza sau l-au inteles imediat , altora li s-a sugerat sa stie traducerea.
Oricum prescriptia a fost scrisa de cinci ori pe o hartie data de catre terapeut, cu fraza de
mai sus, ori de cate ori pacientul s-a gasit in situatia de a se gandi mult la un anumit lucru sau
situatie.
Niciunul nu a executat prescriptia. Din acest motiv l-am numit in mod ironic “formula
magica”. Aproape toti au spus ca, numai la gandul de a trebui sa scrie aceasta fraza, s-au simtit
eliberati de gandirea si regandirea lucrurilor, incepand sa actioneze cu si mai multa dezinvoltura
si cu mici si complicate reflectii a priori. Noua ne pare ca greutatea acestei interventii , in scopul
in inloturarii finale a mecanismului obsesiv de perceptie si reactie in raport cu realitatea, se
bazeaza pe mesajul ironic pe care el ii transmite , si pe faptul ca persoana care vrea sa execute
aceasta tema, dupa ce a obtinut in saptamanile precedente succese semnificative in a combate cu
propriile probleme, este pusa in situatia de a se autoironiza, care apoi semnifica sa de
autodefineasca drept un cretin. Pentru a se evita aceasta situatie, persoana actiona si asupra
ramasitelor obsesiilor sale. In acest punct, si in aceste cazuri, s-a procedat la a redefiniri

61
progresiva pozitive de schimbare concretizat si a capacitatilor demonstrate in a infrunta
problemadiluand termenul scadent sedintelor pana la atingerea sfarsitului de tratament.
Al patrulea stadiu: ultima sedinta
In ultima sedinta cu pacientii obsesivi, s-a facut exact ceea ce a fost despre acesta de catre
pacientii fobici, deci pentru a evita repetari antipatice si amanari la pg. 62.

2.c Eficacitatea si eficienta tratamentului


2.c.1 Esantion
Protocolul de tratament expus pana acum a fost aplicat pe 24 subiecti, care prezentau
tipologiile descrise de tulburari obsesive. Acest esantion este format din 10 femei si 14 barbati ,
cu varsta medie de 29 ani, plecand de la un minim de 17 ani vorbind de subiectul cel mai mic si
de maxim 51 ani pentru subiectul cel mai in varsta. Provenienta sociala a subiectilor este foarte
neomogena ca si preocuparile acestora: functionari, cadre didactice, profesionisti, medici, agenti
de comert, studenti, ecc.; o particularitate a acestui esantion este ca nu avea nici-o casnica in
componenta.
Acest esantion, pe cat de reprezentativ de realitati personale care au in comun
simptomatologia acestui tip, nu pare inca destul de semnificativa din punct de vedere statistic,
intrcat numarul de cazuri tratate nu este inca suficient de mare.

2.c.2 Eficacitate
Utilizand aceeasi parametrii folositi pentru evaluarea eficacitatii protocolului de
tratament a dereglarilor fobice, rezultate au fost dupa cum urmeaza:
Saptesprezece cazuri complet rezolvate. Adica cu completa rezolutie a problemei la
sfarsitul terapiei si absenta unei recaderi in timpul unui an. Nici-un caz foarte imbunatatit. Adica
cazuri cu remisie completa a simptomelor la sfarsitul terapiei, care insa au declarat prezenta unor
sporadice si usoare recaderi la follow-up.
Sase cazuri usor ameliorate Adica cazuri cu reducerea partiala a simptomatologiei la
sfarsitul tratamentului, care au referit prezenta de momente de obsesivitate, episoade mai degraba
frecvente, totusi definite de aceeasi subiecti, ca fiind mult mai putin intense si frecventa
simptomatologiei precedente a terapiei.

Un caz neschimbat. Adica cazul in care terapia a fost introdusa dupa zece sedinte,
deoarece nu a produs nici-o modificare.
Nici-un caz inrautatit. Adica cazuri care, ca urmare a tratamentului, au manifestat o
inrautatire a tulburarilor prezentate la inceputul terapia.

2.c.3 Eficienta
Durata medie a tratamentului a fost de 16,1 intalniri la un minim de 7 sedinte , pentru
terapia cea mi scurta terapie, la un maxim de 31 sedinte, pentru terapia cea mai lunga.. Dar chiar
si in acest context, pentru a oferi o imagine mai clara a eficientei terapiei, putem sa subdividem
in obisnuitele patru grupe tratamentele executate care au avut rezultat favorabil (adica cazurile
rezolvate si mult imbunatatite: tratamente care au durat de la 7 la 10 sedinte; de la 11 la 20; de la
21 la 30 si pana la 31 (vezi tabela rezumativa a datelor). De la acest tip de ordonare a datelor
rezulta ca 94% din cazuri a fost tratat in mai putin de 20 sedinte.

TABELA REZUMATIVA A REZULTATULUI TRATARII TULBURARILOR OBSESIVE


Eficacitate NR. %
Cazuri rezolvate 17 71
Cazuri mult ameliorarte - -
Cazuri putin ameliorarte 6 25
Cazuri neschimbate 1 4
Cazuri inrautatite - -
Total cazuri tratate 24 100
Eficienta: durata medie a tratamentului: 6,1 sedinte
62
Durata tratamentului Nr. cazuri rezolvate sau mult Nr. cazuri %
ameliorarte
De la 7 la 10 sedinte 9 53
De la 11 la 20 sedinte 7 41
De la 21 la 30 sedinte 1 6
Pana la 31 sedinte - -

Consideratii asupra rezultatelor


Datele relative la rezultatele obtinute cu aplicarea modelului nostru de demonstreaza o
satisfacatoare eficienta , de fapt 71% a cauzrilor tratate au ajuns la remisia completa a
simptomele prezentate initial a terapiei a terapiei in acest caz nu au manifestat recaderi.
De notat un procent mai mare , fata d etratamentul a tulburarilor fobice, in cazurile putin
ameliorate si prezenta unui caz complet neschimbat.
In timp ce, in ceea ce priveste timpul consumat pentru obtinerea acestor rezultate
(eficienta), chiar si acest protocol de tratament, ca inainte, ofera rezultate in mod decisive
surprinzatoare daca sunt comparate cu timpii psihoterapeutici uzuali pentru tulburarile in
discutie. De fapt 94% din cazuri sunt cu rezultat pozitiv a fost tratat in mai putin de 20 sedinte.
In concluzia acestui capitol, ne pare important sa reflectam asupra relevantei
epistemologice care acopera psihoterapia, ca si in orice alt tip de interventie terapeutica,
necesitatea de a studia si pune intr-un plan specific de interventie pentru problema prezentata de
pacient. In rest, orice disciplina care trebuie sa asume un minim de stiinta, in metoda sa de
cercetare, trebuie sa puna la punct tehnicile sale de studiu si de interventie in baza obiectivelor
care se pun, si nu in mod cert sa adapteze obiectivele la propriile teorii si tehnici.
Din acest punct de vedere, pare absurda convingerea, frecventa intre psihoterapeuti ca
aceleasi tehnici psihoterapeutice, neschimbate, pot fi potrivite pentru rezolvarea tuturor tipurilor
de probleme psihice si comportamentale.
Ca urmare a acestui lucru, apare indispensabila adaptarea la tulburarea prezentata, teoria
si tehnica terapeutului.
Pe aceasta baza, credeam ca se pot pune la punct in mod corect planuri specifice de
tratament, potrivite pentru anumite tulburari, care nu sunt in mod sigur panaceu universal.
La final, credeam ca studiul si punerea la punct tot mai eficace si eficiente programe
specifice de tratament trebuie sa fie o directie fundamentale a viitoarei cercetari in psihoterapia.

Capitolul sase
Exemple de tratament neuzual

Inainte de a blestema, trebuie permanent sa incerci sa afli daca nu este posibil sa gasesti o
justificare.
G.C. Lichtenberg, Cartea consolarii

In acest punct, dupa prezentarea practica si clinica uzuala a strategiilor aplicate in cele
doua modele specifice de tratament, aplicate unui esantion specific de subiecti, consideram util
sa descriem anumite tipuri de interventie terapeutica executate asupra subiectilor care prezentau
tipuri de problematici. Acest lucru pentru a evidentia cum, mai mult decat strategii si tehnici
prezentate pana acum, campurile posibilelor tipuri de interventie este vast si deschis celor mai
disparate tipuri de actiuni. Si cum adaugat la aceasta uneori, in acest context, mai mult decat
tehnica rece poate fi un fel de karaoke creativ care sa conduca la inventarea acelei miscari
neasteptate si imprevizibile care clatina sistemul rigid al patologiei, deschizandu-l catre
schimbare.
Tot in analogie cu manualele de joc de sah, dupa ce a prezentat regulile jocului, strategiile
uzuale pentru obtinerea sah mat si invingerea partidei, si a doua serii speciale de miscari de
executat pentru obtinerea unui sah mat rapid, in particular tipuri de partida apare necesar, la
finalul reprezentarii unei formidabile partide de posibilitati de miscari si contramiscari in
63
interactiunea dintre doi jucatori, prezentarea unor anumite partide jucate, care evidentiaza
creativitatea pe care uneori o cere.
Toate acestea nu sunt, dupa parerea noastra, in contradictie cu ceea ce am afirmat in
capitolul precedent, dar reprezinta o completare a acestor consideratii. Intrucat credem, dupa
cum am clarificat deja anterior, ca exista in sfera problemelor umane fie situatii asemanatoare
care, data fiind orignalitatea fiecareia, sunt tratabile cu un model de terapie comuna, fie situatii
absolut atipice care cer pentru tratarea lor interventii originale. Dar adesea, tocmai pe bazele
acestor interventii originale, se pun la punct strategii terapeutice inovative, aplicabile apoi cu
adevarate adaptari a diverselor situatii problematice. In rest, in interiorul procesului de crestere a
unei discipline stiintifice, este indispensabila atat in contextul justificarii cat si in contextul
descoperirii.

1. Cazul 1 Terapia fara locul terapiei

Ca prim caz clinic deosebit, voiam sa prezentam o interventie terapeutica intradevar


neobisnuita, care in mod sigur va provoca orice reactie intre lectori ferm convinsi de absoluta
exigenta in psihoterapia unui setting rigid.
Am fost invitat intr-un oras din nordul Italiei, pentru a tine ciclu de lectii destinate
educatorilor. La finalul uneia din aceste lectii, unul dintre educatori a cerut o intrevedere
privata.Era o doaman tanara de douazecisipatru de ani, care m-a implorat sa ma ocup de ea
pentru ca de cca. doi ani suferea de frecvente atacuri de panica, care ii produceau blocajul
total si adesea lesinuri. Mi-a povestit ca aceste crize erau generate, ca urmare a unei serii de
factori anxiogeni certificate medical, carora a trebuit sa fie supusa pentru ca era suspectata de
o boala grava, care s-a dovedit alarma falsa. De atunci a inceput sa acuze crize de panica.
Aceste incepeau sa devina din ce in ce mai puternice si mai frecvente, astfel incat de cateva
luni a trebuit sa suspende munca. Primul raspuns care i-a fost dat acestei persoane a fost ca ar
dificil sa intervina, intrucat distanta intre orasul sau de resedinta era in mod clar notabila. Si
acest lucru ar fi facut destul de dificila urmarirea cazului. Dar dominsoara nu s-a descurajat si
a afirmat ca ar fi mers pana la capatul lumii pentru a se trata. Am reactionat spunandu-i ca as
fi putut sa-i ofer adrese ale colegilor mei mai apropiati de ea, dar ea a fost asa de insistenta
astfel, aproape in joaca, a luat decizia de a incerca ceva oarecum neobisnuit. I-am
spus:”Asculta, eu cred ca am putea rezolva problemele tale rapid si fara multe deplasari
pentru nimeni. Eu va trebui sa mai vin, pentru lectiile mele, inca de sase ori in orasul tau.
Bine, cu aceste ocazii, inainte sau dupa , ne vom vedea , poate putem si sa ne intalnim si
vom face terapia problemelor existente.”
Tanara educatoare a ramas fara cuvinte si surprinsa de disponibilitatea relatorului si
de aparenta absurditate a ideii de a urma un tratament psihoterapeutic intr-un astfel de mod
ciudat.
Si astfel a inceput imediat, in acel loc (antecamera salii unde se tineau lectiile),
tratarea problemelor tinerei educatoare. In practica, urmand punctual tratarea tulburarilor
fobice, prezentate in capitolul precedent, a fost operata prima restructurare (frica de ajutor) si
a fost atribuita prima prescriptie de comportament (“jurnalul de bord”) (vezi pg. 53-54).
Urmatoarea intalnire a avut loc doua saptamani dupa, si s-a desfasurat la un
restaurant pe durata micului dejun. Doamna mi-a explicat ca a executat prescriptia cu
“jurnalul de bord” de cateva ori (dandu-mi foile relative de adnotari) concomitnt cu
atacurile de panica, dar acestea au fost in mod cert mai putine decat de obicei; a mai spus
apoi, ca si-a dat seama, notand episoadele, ca scriind, starea de anxietate se reducea.; la
final a afirmat ca si-a impus sa nu ceara ajutor nimanui, nici rudelor si nici logodnicului.
Se trecu, deci, la redefinirea in maniera obisnuita a situatiei (v. P. 54) facand mai ales
asupra faptului ca problemele nu-i mai pareau atat de invincibile si ineluctabilec a inainte.
Dupa care a fost prescrisa: 1. sa mentina tema “jurnalului de bord”; 2. prescriptia
paradoxala de o jumatate de ora in fiecare zi (vezi p. 56.)
A treia intalnire a avut loc in sala dinaintea salii unde prezentam lectiile, dupa cca
zece zile. Ea a spus ca a avut numai doua episoade de panica, dar mai degraba usoare si

64
reduse si controlabile, prin intermediul transcrierii in “jurnalul de bord”. Referitor la
jumatate de ora, a spus ca nu a reusit absolut deloc sa se simta rau si ca dupa ce se
chinuia putin sa se gandeasca la boala si la frica de a se simti rau. Mintea ii zbura in cu
totul alta parte, trezindu-se chiar ca se gandeste la lucruri hazlii si la episoade fericite din
viata sa. S-a procedat atunci la o ulterioara uzuala redefinire a problemei si la efectele
provocate de prescriptii (vezi p.55s) si la intarirea increderii sale in posibilitatea
demonstrata si concreta de a-si rezolva simptomele. S-au mentinut inca doua prescriptii
de comportament.
A patra intalnire a avut loc doua saptamani dupa, tot intr-un restaurant in timpul
unui mic dejun. Tanara doamna a povestit ca in aceasta perioada de timp nu a acuzat
nici-un episod critic de panica, numai cate un moment de anxietate pe care nici macar nu
l-a notat pentru ca ii parea atat de usor fata de crizele precedente, incat nu meritau atata
atentie. In plus, a povestit ca pe perioada jumatatii de ore zilnice nu reusea absolut sa
faca sa simta frica, mai mult, ii veneau in minte lucruri pe care si-ar fi dorit sa le faca. In
acest punct, dupa ce a povestit, tot in modul obisnuit, situatia sa fiind in mod cert
schimbata si a scos la suprafata capacitatile sale personale demonstrate, i-am retras cele
doua prescriptii precedente si i-am sugerat tinerei doamne sa-si reinceapa munca la
scoala, dandu-i tema de a executa prescriptia “antropologului” (vezi pag. 62 atat la scoala
cu colegii si cu copii, cat si in afara ei, cu rudele , cu prietenii si chiar cu strainii pe care
avea ocazia sa-i intalneasca.
Dupa aproximativ doua saptamani a avut loc ultima intalnire “terapeutica” , tot la
restaurant in timpul micului dejun. Doamna mi-a povestit ca a inceput serviciul fara nici-
o problema. Mai mult, ingrijindu-se de copii, observandu-i si studiindu-i , le-a stimulat
multe reflectii pozitive ca si in cazul studierii si observarii colegilor sai, a descoperit
cateva lucruri ciudate la unii din ei, si acest lucru le-a produs efectul pozitiv, astfel incat
nu s-a mai simtit unica “pasare rara”.. in acest punct a fost redefinita schimbarea radicala
a situatiei, a fost operata uzuala strategie a ultimei sedinte (vezi pg. 56-57). I-am cerut
numai doamnei sa-mi telefoneze pentru a ma informa despre propria situatie, o luna mai
tarziu. Ea, punctuala, mi-a telefonat, spunandu-mi ca nu a mai avut atacuri de panica si ca
se simte bine, cum de putine ori s-a simtit in viata sa. Este evident ca nici-o concluzie de
asteptat poate fi tratata de la un singur caz tratat. Dar credem ca acest exemplu trebuie sa
ne faca sa reflectam pe noi, terapeutii, asupra faptului ca, pentru a obtine schimbarea , nu
este atat de indispensabil rigidul setting traditional al psihoterapiei cu sedinte la o
scadenta rigida, intr-o anumita camera, cu canapeaua sau fotoliul clasice, cu lumina
difuza, ecc.
In rest, s-a demonstrat de acelasi. Freud, in solutionarea problemelor psihosexuale
ale lui Mahler.
Freud, de fapt, a tratat problemele lui Mahler, care ii era prieten drag, intr-o zi
intreaga petrecuta impreuna, mancand impreuna si plimbandu-se impreuna prin Viena
(Fachinelli 1983).
In acest caz, Freud si-a contrazis propriile reflectii relative la setting -ul psihianalitic,
operand insa, cu siguranta, o splendida interventie teraputica scurta si focalizata.

2. Cazul 2. A restructura importanta faptului de a fi frati

Un psihiatru, care nu mai era tanar de varsta, s-a adresat Centrului nostru cu cererea de a
intra in training. Din ceea ce a povestit in prealabil reiese situatia critica a cererii sale de formare
intr-o cerere de ajutor.
Situatia era urmatoarea: el a povestit ca nu este casatorit deoarece nu a mai putut s-o
faca; supunerea sa morbida, la inceput fata de o mama castranta, apoi fata de o sora mai mare
nemaritata, care la moartea mamei si-a asumat rolul de autoritate familiala, nu i-au permis o
atare alegere de viata. Actualmente, dupa ce si sora a murit, el traia aceeasi morbida stare de
supunere fata de fratele mai mic afectat de tulburari paranoide.

65
Cei doi frati au crescut cu o indiscutabila stare de supunere si morbida relatie cu aceste
doua figuri feminine familiare; orice femeie care se apropia de ele intra in coliziune cu situatia
lor familiala deoarce fie nu faceau fata confruntarii cu sora sau altfel, daca nu era la inaltime, mai
devreme sau mai tarziu, intra in conflict puternic cu femeia casei si era din ce in ce mai rau. In
putine cuvinte, cei doi frati au trait in imposibilitatea de a realiza o viata afectiva proprie. In plus,
psihiatrul a declarat ca fratele era “un paranoic”(conform tabloului sau clinic psihiatric) si
prezenta stari de delir euforic si da omnipotenta alternand cu stari de adanca depresie; totusi
starea dominanta era aceea de exploziva omnipotenta si hiperactivitate.
La momentul actual, conform dispozitiei ultimei femei din casa, sora moarta de cca doi
ani, fratele “paranoic” si-a asumat figura dominanta familiala, inlocuind in totalitate figura sorei
decedate, si intervenind in maniera violenta si exploziva asupra oricarei tentative a fratelui sa –si
construiasca o relatie afectiva.
El justifica interventiile sale impotriva relatiilor cu fratele, afirmand ca femeile pe care
fratele le-a gasit, nu erau demne de el. Le definea ca fiind femei sara suflet, superficiale, fara
profunzime si interesate numai de bani si de pozitia fratelui. De aceea el se simtea dator sa
intervina pentru a evita ca fratele sau sa aiba de suferit.
In ultimii ani, psihiatrul traise o relatie agitata cu o femeie, care a avut de suferit mai intai
din cauza rautatilor din partea sorei mai mari, care a atacat-o in maniera violenta de mai multe
ori, de cate ori au intrat in contact. Situatia ajunsese in punctul in care ca si in precedentele
episoade afective, pacientul nostru se gasea in situatia in care trebuia sa aleaga intre a ramanea in
interiorul morbidului sau sistem familial, abandonand femeia din viata sa, sau sa rupa cu sistemul
sau familial, aruncandu-se in relatia afectiva. Dar acum situatia era complicata de faptul ca
ramasesera numai ei, cei doi frati, ca nucleu familial si, in plus, psihiatrul era constient de
problemele fratelui si se temea de un jug psihic in cazul unei rupturi sau a unui abandon din
partea sa. Cu alte cuvinte, el se simtea realmente crucificat de situatia de pseudo – santaj in care
fratele, in mod inconstient, il tinea. In rest, insa, psihiatrul tinea mult la relatia afectiva cu femeia,
pe care o considera ca fiind ultima sansa pentru a-si constitui o familie, considerata ca nu mai
este la o varsta tanara. In plus, femeia se temea de faptul ca el trebuia sa aleaga daca sa stea cu
ea definitiv si sub acelasi acoperis, sa sa ramana cu “fratiorul” si sa intrerupa relatia lor.
Ce sa mai vorbim, psihiatrul nostru se gasea in situatia clasica descrisa de metafora
asinului nehotarat, care in mijlocul fluviului, cu desagii plini de bureti tot mai grei din cauza apei
pe care o absorbeau, nu reuseste sa se decida daca sa mearga inaintea valurilor din fata sau sa se
intoarca la mal, pana cand sfarseste prin a fi luat de curenti. In fata acestei dileme si a acestei
complicate situatii, prima manevra terapeutica a fost aceea de a evalua atent cum sa gestioneze
relatia morbida dintre cei doi frati, pentru a gasi eventualele parghii de schimbare.
Psihiatrul se ingrijea din punct de vedere farmaceutic de fratele sau, care evident ca nu
era constient de propria stare de boala mintala, in calitate de frate si in maniera absolut
neautorizata, suferind maniile sale si hiperactivitatea sa, si pentru ca a preferat sa nu declare
fratelui sau situatia sa reala. Fratele insa, in euforia si omnipotenta sa dezordonata si confuza,
gestiona complet viata lor de familie si sociala, conducand si o activitate profesionala in cel mai
complet haos si bombardata de probleme care apareau punctual si silentios, aplanate de fratele
psihiatru. Practic, situatia parea cel putin paradoxala, intrucat fratele “paranoid” era cel care avea
puterea reala de a gestiona viata lor si de a interveni chiar in viata afectiva si profesionala a
fratelui psihiatru. El era cel care il impingea sa faca cursuri noi de formare si sa participe la
congrese. El era cel care intentiona sa gaseasca o tovarasa potrivita pentru frate. El era cel
care, in delirul sau de omopotenta, isi asuma in mod perturbator, controlul asupra oricarei
activitati sociale pe care fiecare dintre ei o desfasura.
Terapia s-a dezvoltat in urmatoarea maniera: de acord cu psihiatrul, am incercat o
manevra speciala pentru ca era nevoie de prezenta ambilor frati la sedinta respectiva. El ar fi
trebuit sa spuna celuilalt tot ceea ce era necesar pentru trainingul sau, fara a declara in nici-un
caz scopul terapeutic ale intalnirii (ceea ce urmeaza este transcrierea directa a anumitor parti,
cele mai evidente , ale sedintei video inregistrata si sinteza acesteia si a urmatoarelor colocvii).
Conversatia a inceput cu explicarea din partea terapeutului al motivului convocarii fratelui
dominant, el a declarat ca acest lucru este indispensabil, pentru formarea psihoterapeutica a

66
fratelui psihiatru. Si continua prin a explica importanta venirii in ajutorul sau dat fiind ca, avand
probleme de nesiguranta si instabilitate emotiva, nu are acea carisma cecesara pentru a-si
exercita cu succes profesia de psihoterapeut si pentru a-si rezolva aceasta problema are nevoie de
ajutorul sau
Fratele dominant, in primul moment ramane surprins de aceste asertiuni si se
culpabilizeaza pentru exuberanta sa (“cand fac aprecieri la adresa lui il sochez extrem de tare ,
plec cu-a patra si el, care este introvertit, moare de frica...”), iar apoi declara necesitatea acestei
atitudini fata de frate. Vorbeste, de fapt, de viata sentimentala a fratelui , spune ca in trecut a
“risipit” opt ani cu o asistenta medicala si ca actuala prietena a lui nu are suficient caracter si
cultura, si de aceea se simte dator sa-l ajute sa-si gaseasca femeia potrivita. Psihologul l-a
intrerupt si ii pune intrebari asupra vietii sale afective si cand subiectul vorbeste ca a petrecut mai
multi ani cu o femeie casatorita, l-a intrebat daca au fost ani “irositi”. . la raspunsul acestuia
negativ, l-a indemnat sa reflecteze asupra diferentei importante intre cele doua istorisiri afective,
in comparatie cu acea a fratelui.
In acest punct a fost introdusa urmatoarea restructurare prin intermediul unei aparente
restructurari printr-o aparenta reflectie asupra caracterelor diferite a celor doi frati.

Terapeutul (adresandu-se fratelui dominant) Din discutiile cu fratele dvs. si cu dvs. , mi


se pare evident ca aveti doua viteze diferite si doua stiluri de comunicare diferite.Dvs. sunteti
foarte puternic, exuberant afirmativ. Fratele dvs. este introvertit, remisiv, si conciliant. Este
evident ca fratele dvs., in acest tip de dimensiune familiala, se poate simti doborat de aceasta
viteza excesiva a dvs. Stiti, diferenta intre voi doi este cea dintre un crucisator si un bac (pod
plutitot) de marfuri. Crucisatorul este o nava de razboi extrem de puternica si rapida, in timp de
bacul este o nava lenta, rezistenta la greutatea incarcaturii, dar care nu poate sustine viteze mari.
Acum imaginati-va ca amandoi sunteti un crucisator care remorcheaza dupa el un bac pentru
transportat marfuri. Daca crucisatorul accelereaza prea mult, bacul nu poate atinge viteza
respectiva si se poate face bucati sau se poate defecta si sa fie furat de ape. (Pauza)
De exemplu, acum sunteti in cautarea de femei; calm, sa nu ne miscam cu asa viteza!
(Pauza) Trebuie calm si intelegere, pentru ca daca nu...
Fratele Ne facem rau unul altuia
T. Va creati daune reciproc
F. De exemplu pentru aceste doamne pe care le caut...
T. Foarte bine! Dar este evident ca doamna respectiva trebuie sa-i placa fratelui.
F. Dar eu numai caut, pe urma alege el... Problema este ca acum sta cu alta si nu stiu cum sa fac
sa-l determin s-o termine cu acea femeie de valoare indoielnica.
T. Puteti sa o faceti. Dar acum fratele dvs. traieste intr-o dimensiune care ii face bine , de ce vreti
sa-i luati acest bine? Dvs, ati stat ani in sir cu femeia nepotrivita! Si dvs. ati primit ceva, este
adevarat?
F. Cred ca da!
T. Acum fratele dvs. este intr-o dimensiune asemanatoare. Dvs, va amintiti, sunteti ca si
criucisatorul care trage dupa el bacul: daca mergeti prea repede se poate rasturna sau, mai mult,
o puteti face bucati.
F. Atunci nu trebuie nici sa vorbim?
T. Nu, nu trebuie sa nu vorbiti, numai ca trebuie sa o facti cu o atitudine diferita , mai flexibila.
Noi toti suntem diferiti din fericire, trebuie sa invatam sa respectam diversitatile, ritmul altora.
Uneori este greu sa accepti ca celalalt este diferit fata de mine, si cu ata mai mult cu cat este
vorba de cineva la care tin foarte mult.
F. Mi-ar place pentru fratele meu o femeie care sa-i poata umple viata...
T. Scuzati, dar dvs. aveti o femeie?
F. Nu
T. Nu credeti ca fratele dvs. sa gandeste ca si dvs. va puteti simti singur? El macar are o
prietena...
F. Da, ma gandesc

67
T. Atunci va trebui sa va creati o familie, dar deschisa, nu inchisa cum este acum. Ati trait mereu
impreuna creiand o legatura putin prea puternica Dar casa o puteti tine mereu asa, mai mult, in
crestere...
F. Este nevoie de respect profund
T. Disponibilitate reciproca, daca intelegi ce vreau sa spun?
F. Da
T. Si nu mergeti prea mult in cautarea femeii. Disponibilitate reciproca inseamna si sa nu vorbiti
numai dvs., ci sa-i dati voie si fratelui sa vorbeasca (pauza). Prima data cand ati venit la mine,
fratele nu vorbea deloc.
F. Este adevarat
T. Ganditi-va mereu la crucisator si la bac; persoanele nu trebuiesc ajutate decat daca solicita
acest lucru, si nu trebuiesc luate pe sus, in mod navalnic...
F. Atunci eu nu ar fi trebuit sa vin. Daca eu nu i-as fi cerut-o, el nu ar fi venit niciodata. Acum
am inteles. Scopul meu este de a-l solicita, dar nu de a exagera. Asta e problema.
T. Exact. Stimulati, dar nu in exces.Va sugerez acest lucru pentru nesiguranta si instabilitatea
fratelui dvs, pentru ca daca el nu rezolva aceste probleme, nu va deveni niciodata un bun
psihiterapeut.
F. Ascultati-ma doctore, pentru problemele pe care trebuie sa le infrunte, de cat timp este nevoie?
T. Nu-mi cereti magie imediat. V-am spus sa procedati lent, acum ganditi-va la asta (pauza). Va
trebui sa gasiti si dvs. solutii. (pausa). Trebuie sa gasiti impreuna calea corecta, intelegeti? Va rog
sa-mi acordati colaborarea dvs. pentru ca cred ca va va fi de folos ambilor.

La intalnirea urmatoare psihiatrul a povestit cu entuziasm ca fratele, pe parcursul


saptamanii, nu a mai interferat cu viata sa afectiva si nu a mai fost nici macar depresiv sau
agresiv, ci s-a arata in mod special disponibil si atent fata de psihiatru.
In acest moment i-a fost prescris psihiatrului sa organizeze o vacanta cu prietena sa
pentru a verifica reactiile fratelui, fata de care manvra, in cursul unei noi sedinte, a fost
urmatoarea:
T. Foarte bine, dvs. ati demonstrat cu adevarat ca sunteti o persoana la inaltimea situatiei, am
inceput sa vad in fratele dvs. Putin mai multa fermitate si pentru acest lucru trebuie sa va
multumesc pentru felul in care ati fost capabil sa il responsabilizati
F. Multumesc, dle. doctor, stiti, m-ati facut sa ma gandesc, si sunt foarte bucuros ca fratele meu
poate sa devina si mai grozav. Dar, dle. doctor, cu femeia aia...
T. Perfect, tocmai voiam sa vorbim despre asta, eu chiar cred ca trebuie sa va preocupati pentru
gasirea unei femei mai bune pentru fratele dvs., dar pana cand o s-o gasiti, sa-l lasati sa se bucure
putin cu aceasta care nu este cea mai potrivita. De acord?
F. De acord, doctore, veti vedea ca am sa-i gasesc femeia potrivita.

La intoarcerea din vacanta, psihiatrul a venit la mine si mi-a povestit ca fratele s-a
comportat foarte bine, nu se simtise rau “cu tot dinadinsul” in absenta fratelui, asa cum facea
cand acesta il “abandonase” pentru cateva zile, constrangandu-l sa se intoarca imediat.Tineau
legatura telefonica intr-un fel asiduu, dar linistit.
Psihiatrului i-a fost sugerat, in acest moment, sa organizeze, daca acest lucru era posibil,
o serata la cina cu prietena sa, cu fratele sau si cu o prietena a iubitei sale.
Practic era vorba de un cvartet “adolescentin”format din fratele logodit, care procura o
posibila logodnica celuilalt frate, printre prietenele propriei logodnice.
Psihiatrul si-a manifestat frica ca acest procedeu ar fi dus la un refuz din partea fratelui
de a participa la serata, sau, mai rau, la o explozie, in timpul cinei, de agresivitate din partea
fratelui fata de prietena sa. Dar situatia a fost prescrisa in mod hotarat.
Serata, a povestit dupa aceea psihiatrul la intalnirea urmatoare, a avut o desfasurare dupa
parerea sa extraordinara. Fratele a socializat rapid cu amica prietenei sale, fata de care a fost
gentil si pe durata intregii seri a mentinut o atmosfera relaxata, cu poantele sale si cu vitalitatea
sa savuroasa. Nu numai ca s-au simtit foarte bine, dar au repetat experienta de intalnire in timpul

68
saptamanii. In plus, fratele i-a sugerat psihiatrului sa invite in casa lor pe cele doua femei, pentru
o seara mai intima in zilele urmatoare.
In acest moment, retusul final a acestui mod special de interventie terapeutica, a fost
convocarea din nou a fratelui dominant si complimentandu-l din plin pentru capacitatea
demonstrata in a colabora cu terapeutul la solutionarea problemelor fratelui psihiatru care acum,
atingand o mai mare stabilitate emotiva si de afirmare, ar fi putut sustine training-ul cerut initial.
Nici-o referire nu s-a facut la cele doua femei si la serile petrecute impreuna, sau la
rasturnarea situatiei initiale (fratele psihiatru era cel care gasise tovarasa potrivita pentru el).
Psihiatrul avea acum posibilitatea sa-si traiasca propria viata afectiva, fara sa-si
abandoneze fratele, dar acesta din urma, prin realizarea unei perechi, a gasit cu el o noua
dimensiune a complicitatii: complicitatea masculina a jocului seductiei si a curtarii. Daca aceasta
noua baza relationala situatia lor era radical schimbata.
Credem ca aceasta interventie singulara in cazul unei probleme umane speciale,
reprezinta un exemplu:
a. Despre cum poate interveni in caz de probleme, fara a declara actiunea care este in
desfasurare;
b. A puterii, uneori chiar navalnica, a artei restructurarii si de mici si indirecte manevre;
c. A exigentei, uneori fundamentala, de a-si da obiective limitate in interventia noastra de
terapeuti; de fapt, in acest caz, nu suntem absolut de loc condusi de idea preconceputa de a lucra
direct si in maniera focala asupra tulburarilor paranoide ale unuia din frati, in cautarea unei
profunde si definitive insanatosiri., dar a fost focalizata interventia numai asupra schimbarii
concrete a vietii relationale a celor doi frati, facand astfel sa-si asume o mai fericita si corecta
conotare. Deci obiectivul a fost limitat la deblocarea unei situatii interpersonale absurde si a
organizarii ei functionale ulterioare; nu s-a luat in considerare una prea laborioasa si, dupa
parerea noastra, riscanta, foarte probabil, insanatosire a subiectului paranoic. Foarte adesea,
totusi, sunt micile lucruri care produc mari efecte.

3. Cazul trei Depre utilitatea erorii: inventarea “formulei magice”.

Cazul clinic special pe care vrem sa-l descriem este cel referitor la imaginarea unui tip de
prescriptie utilizata in mod repetat, in continuare, in tratarea subiectilor obsesivi. Ceea ce este
interesant, dupa parerea noastra, este faptul ca aceasta “inventie” a fost rodul unei erori de
diagnostic-evaluativ si a procedurilor terapeutice aplicate in consecinta, care nu sunt adecvate
cazului. Pe baza erorii, s-a produs o situatie care a condus la o declansare decisiva de manevre
terapeutice, care ar fi trebuit sa fie adecvate in situatia speciala constituita si acest lucru a cerut
acel karaoke bizar si creativ care ar fi putut sa produca o reala dezradacinare al problemei.
Deoarece fara greseala initiala acest lucru nu s-ar fi putut intampla, credem ca, uneori,
eroarea daca este acceptata de catre terapeut in mod flexibil, poate fi o cale de descoperire si un
productiv impuls “neghentropic” la dezvoltarea terapiei.
Nici-un terapeut nu este infailibil, dar multi terapeuti nu accepta sa falimenteze. In timp
ce, acceptarea si analizarea propriilor greseli, duce la imbunatatirea pe termen lung a
capacitatilor interventiei.
Cazul este acela al unei persoane care s-a prezentat cu solicitarea unei terapii: era o
doaman tanara care prezenta o mare simptomatologie fobica. Ella, o functionara de
douazecisisase ani, a declarat ca a trebuit sa intrerupa de cca doua saptamani munca, datorita
aparitiei unor crize de anxietate precipitate si a unor imobilizante atacuri de panica, care se
dovedeau a pune in imposibilitate desfasurarea propriei munci de contabila la o firma.
Tanara doamna a prezentat, cu propriul limbaj si cu o surprinzatoare claritate
conceptuala, propria simptomatologie, descriind-o, ea insasi, ca pe o perfecta simptomatologie
fobica si dand o detaliata si exhaustiva reprezentare prin intermediul exemplului atacuriilor sale
de panica si a starii sale de anxietate. Ea a referit ca si-a autostudiat propriile simptome in
anumite carti de psihologie.
Terapeutul a fost pacalit de aceasta “perfecta” autodiagnosticare si a inceput imediat
manevrele terapeutice, urmarind in maniera punctuala protocolul de tratament a tulburarilor

69
fobice.(vezi pag. 53) La a doua sedinta femeia a povestit ca se simte putin mai bine si ca si-a
notat atacurile de panica in “jurnalul de bord”, acestea fiind mai reduse. Ea a consemnat
teraperutului jurnalul avut in prima sedinta, complet plin de adnotari , impreuna cu un alt jurnal,
pe care-l facuse din proprie initiativa, pe modelul celuilalt, si el plin de adnotari. Acest lucru l-a
surprins pe terapeut, care insa nu a dat mare importanta acestui lucru, si a procedat la continuarea
tratament uzual in cazul tulburarilor fobice.
La a treia sedinta, pacienta a referit ca simptomele sale continuau sa scada atat ca
frecventa cat si ca intensitate, dar aduse inca doua caiete intregi de adnotari.Terapeutul aminti
doamnei ca trebuia sa intrerupa tinerea jurnalului si sa mearga inainte in terapia uzuala..
La a patra sedinta, ea a relatat, referitor la prescriptia de “jumatate de ora” (vezi pg. 55),
ca nu mai reusea absolut sa se simta rau sau sa-i fie rau in acea jumatate de ora, cu toate ca se
forta sa se gandeasca la cele mai rele situatii sau fantezii, mai mult, spunea ca ii venea sa rada
gandindu-se la acestea. In plus, a declarat ca se simtea in stare, in acel moment, sa inceapa lucrul.
Dar cel mai nostim era ca, in ciuda faptului ca aceasta prescriptie fusese deja scoasa cu
doua sedinte in urma, si de aceasta data avea doua “jurnale de bord” complet pline de adnotari,
povestind ca faptul de a scrie, o facea sa se simta in mod clar mai bine, o ajuta da se descarce.
La acest punct, terapeutul incepe sa aiba dubii, si pentru faptul ca, controland jurnalele de
bord, si-a dat seama ca ea nu nota numai episoadele critice, ci tot ce ii trecea prin minte, ganduri,
emotii, idei, ecc. Totusi, deoarece pe ansamblu situatia se imbunatatea, terapeutul a procedat in
continuare cu tratamentul uzual.
La a cincea sedinta, tanara functionara a povestit ca s-a intors la serviciu fara a avea
probleme semnificative, ca a vut cateva episode de anxietate, dar controlate. Dar a lasat inca o
data cele doua jurnale pline de adnotari, afirmand, in raspunsul la intrebarile terapeutului despre
ceea ce inseamna pentru ea executarea acestui obositor exercitiu zilnic, ca era fundamental sa
scrie deoarece, simtea ca astfel nu mai avea acele manifestari fobice. Acestea sunt vorbele sale:
“Stiti, d.le doctor, pentru mine este foarte important sa scriu, chiar daca ma costa mult efort si
timp, pentru ca am inteles ca astfel imi controlez fricile. Eu simt ca scriind tin la distanta ideile
mele inspaimantatoare , si cum daca scriu reusesc sa tin in afara mea anumite lucruri”.
In acest moment terapeutul a avut o reala iluminare cu privire la acest comportament care
nu parea compatibil cu diagnosticul de subiect fobic si cu reactiile obisnuite ale acestor subiecti
la tratamentul executat, si si-a dat seama ca are in fata un subiect fundamental obsesiv. Ea nu a
intrerupt completarea jurnalului pentru ca era obsesiv convinsa ca incetarea acestei teme ar fi
determinat reintoarcerea fricilor sale si crizelor de panica. In practica, adnotarea “jurnalului de
bord” a fost transformata in ritual obsesiv pentru tinerea la distanta a simptomelor. Aceasta
consideratie a fost, apoi, consolidata de aprofundarea anumitor aspecte din viata personala a
femeii, trecute cu vederea in timpul aplicarii tratamentului aparent eficient si pe baza
diagnosticului perfect de fobie oferit terapeutului de catre pacienta insasi. In fapt, de la o astfel
de cercetare, a reiesit ca persoana ajunsese la crize fobice, ca urmare a unei lungi perioade in
care a trebuit sa execute in mod repetat, zile intregi, aceleasi rituale comporatmentale. Acestea, in
activitatea sa lucrativa, o determinau sa fie extrem de nesigura, sa recontroleze totul de multe ori
si a nu fie niciodata sigura si linistita cu privire la propriile actiuni, pana cand a inceput sa
prezinte crize de panica.
Deci, atacurile de panica erau numai simptomul cel mai exploziv al unei radacini
simptomatice obsesive a problemelor unei tinere femei. In consecinta, ipoteza diagnosticata
initiala, deturnata de autodiagnoza pacientei, nu era cea potrivita si tratamentul executat, pe baza
respectivului diagnostic, a condus la imbunatatiri concrete ale comportamentului persoanei prin
intermediul unei “ ritualizari obsesive prescrise “ . Dar acest lucru nu putea fi considerat in mod
cert un succes, dat fiind ca, taind “ritualul”, situatia se putea probusi din nou. Terapeutul a intrat
puternic in criza, nestiind cum sa rezolve o situatie atat de incurcata, care s-a creat si datorita
interventiei sale. El a hotarat sa-si ia timp , si fara sa spuna nimic despre ceea ce intelesese in
acel moment, i-a spus doamnei, daca considera util, putea sa continue linistita sa scrie si sa-i
aduca caietele de adnotari.

70
Problema in aceasta situatie era: cum sa faca sa intervina asupra obsesivitatii , fara sa
strice acea minima de ajustare comportamentala obtinuta in urma unui tratament neadecvat. Cum
ar face sa intrerupa ritualul obsesiv, produs de terapie , fara a crea alte probleme?
In contextul acestor ganduri a iesit la iveala din mintea terapeutului o idee pe cat de
bizara pe atit de eficace.
La urmatoarea sedunta, dupa ce a ascultata raportul pacientei, fericita de progresul ei in a-
si imbunatati situatia, si dupa ce a primit a nu stiu cata pereche de “jurnale de bord” pline de
adnotari, terapeutul a dat pacientei urmatoarea prescriptie: “Foarte bine, dar putem face si mai
mult. Si pentru a obtine acest lucru, va trebui ca de obicei sa executati intocmai tema pe care v-o
dau.
Dat fiind importanta care o are pentru dvs. scrierea gandurilor si a ideilor pe care le aveti,
ca si descrierea emotiilor dvs. si a momentelor critice prin care treceti , va dau tema de a scrie, in
acest caiet pe care acum vi-l dau , de zece ori, ori de cate ori va manifestati dorinta de a scrie
ceva pentru mine, fraza pe care o scriu acum pe prima pagina a jurnalului . Este o fraza in limba
engleza, cunoasteti putina engleza, nu? Dar acum ca de obicei, nu ma intrebati, explicatiile
referitor la tema, va voi explica dupa executie; pentru moment executati si gata!”.
Pe prima pagina a caietului era scris ;”Think little and learn by doing! (gandeste putin si
invata din ceea ce faci).
La sedinta a saptea, tanara doamna reveni nervosa si a spus ca s-a simtit tratata ca o
cretina. Apoi, scriind fraza data, si-a dat seama de stupiditatea faptului, gandindu-se la
semnificatia enuntului. In consecinta a facut tema numai de doua ori dupa care a intrerupt si
rupsese doua pagini de adnotari. La final, a afirmat ca de cate ori avea impulsul de a scrie pentru
terapeut, se simtea automat o cretina si de aceea nu a mai scris nimic.
Prescriptia, in ciuda reactiei indignate a pacientei, a fost mentinuta pentru o alta
saptamana, fara explicatii.
La a opta sedinta, el a referit ca nu a spus nimic si ca nu a avut nici macar dorinta de a
scrie terapeutului. Dar lucrul cel mai important, in aceste doua sapatamani, era ca pacienta a
continuat sa creasca starea sa bine, si la momentul actual a referit ca s-a simtit cu adevarat bine,
cu prezenta numai a catorva reactii sporadice anxioase, care insa imediat au fost reduse si
controlate.Acest lucru fara necesitatea “ritualului obsesiv” al adnotarilor din “jurnalul de bord”.
Terapia a durat alte doua intalniri, survenite la distanta mai mare, destinate redefinirii
concluzive privind autonomia personala dobandita de subiect. Putem concluziona aceasta
expunere a unui caz particular subliniind necesitatea, in terapie, de a evalua continuu propria
interventie terapeutica. Si daca acest rezultat ca nu este potrivit, trebuie sa avem elasticitatea
mentala si capacitatea de a-l modifica si reorienta pe baza exigentelor cazului. Acest lucru,
uneori, poate conduce, ca in cazul descris, la punerea la punct a unei noi strategii eficace.
Eroarea deci, ca si dezordinea, devine un element de ruptura a unui echilibru preexistent,
care poate conduce, daca este acceptata si utilizata, la constituirea unui nou si mai eficient
echilibru din interiorul sistemului terapeutic.

4. Cazul 4. Declararea unui secret perturbant

Un tanar de douazecisinoua ani , blind, frumos, fascinant si bogat, curtat si adulat de


multe femei, avand faima unui adevarat playboy, s-a prezentat cerand ajutor pentru “dramatica ‘
sa problema”. El a povestit ca de circa un an nu reusea sa aiba o erectie satisfacatoare si, in
consecinta, capacitatea sa de penetrare si de a conduce la un adevarat raport sexual’ este nula.
Tanarul nu stia absolut sa-si explice cum s-a putut sa apara o astfel de problema, dat fiind
faptul faptul ca avusese numeroase femei si numeroase acte sexuale in trecut. In ultimul timp
insa, de fiecare data cand se gasea in situatia de a avea un raport sexual , el avea o erectie
normala pana in momentul penetrarii, si apoi tot asa pana la “blegirea” completa a organului
sau, astfel incat el trebuia sa intrerupa totul, consternat, incurcat si umilit.
Playboyul nostru a povestit ca a fot tratat de mai mult timp de catre un sexolog , care i-a
prescris sa incerce multe tehnici printre care si curatarea prelungita inaintea raportului,
penetrarea cu penisul lipsit de vigoare, stimularea manuala si orala din partea partenerei, coitul in

71
cele mai ciudate pozitii si folosirea de medicamente de excitare. Dar nimic din aceastea nu a dat
nici-un fel de rezultat, de cate ori era tentat sa fac o penetrare, organul sau sexual era fara putere.
In momentul solicitarii terapiei, el se afla intr-o stare de adanca depresie si obsesie
referitoare la problema si convins, de acum, de imposibilitatea de a o rezolva, considerand ca au
falit toate tentativele de rezolvare executate pana la acel punct. Din cercetarea diagnosticata a
rezultata ca totul era initiat ca urmare a faptului ca el citise ca in trecut, intr-un cotidian, un
articol referitor la o teorie conform careia toti asa zisii playboy , adica acele persoane care traiesc
multe raporturi sexuale cu multe persoane fata de care nu simt in mod necesar dragoste, dar care
traiesc ca un joc superficial, mai devreme sau mai tarziu devin impotenti sau au ejaculari
precoce.. Conform acestei teorii, aceste persoane mai devreme sau mai tarziu ar fi urmat sa
manifeste probleme psihosexuale. Din acel moment , el a inceput sa se gaseasca la o astfel de
posibilitate, incepand sa aiba un dubiu asupra eficientei sale sexuale. Si dupa caum cititorul a
inteles foarte bine, el a inceput sa controleze, de cate ori avea un raport sexual, eficienta sa
sexuala, in modul in care sa cada in clasicul efect al paradoxalului “fii spontan”. Cu alte cuvinte ,
ca in istorioara cu miriapodul (vezi pag. 61) care nu a mai reusit sa mearga cand a inceput sa
gandeasca la cat este de dificil cu cele o mie de picioare, tanarul playboy , cand a inceput sa
gandeasca si sa controleze propriile capacitati sexuale, sfarsi prin a le inhiba. Astfel incat intra in
jocul paradoxal de a controla tot mai mult si deci sa se inhibe tot mai mult, pana cand dubiul ca
are o problema a devenit realitate.In practica profetia era autodeterminata. (18)
Aceasta ipoteza de diagnostic a fost confirmata si de faptul ca el povesteste ca in fazele
preliminarii ale raportului totul decurgea normal, erectia era prezenta, dar imediat ce trecea la
penetrare (care pentru el era proba reala a eficientei erective) membrul sau pierdea din forta
toate eforturile sale mecanice sau de imaginatie pentru reproducerea erectiei nu dadeau nici-un
rezultat. Ajunsi la aceasta evaluare a problemei si a sistemului perceptiv – reactiv care il
mentinea operant si mereu mai complicat, la scopul punerii la punct a manvrei terapeutice, a fost
analizata atent situatia comportamentala actuala a subiectului
18. Referitor la mecanismul profetiilor care se autodetermina vezi Watslawick 1988 pg. 87-105

El, in ultimile luni, se exchiva de la orice raport sexual, de frica sa nu faca aceeasi
umilitoare figura cu care era de acum obisnuit; cand se intampla sa ramana singur cu femeia cu
care era oricum obisnuit, inventa scuze si se lasa prada fricii sale, mereu mai depresiv de o
situatie atat de frustranta. In plus, grotescul acestei situatii era ca fiind cu adevarat frumos si de
dorit pentru orice femeie, evitarea de catre el a oricarei intimitati sexuale se interpreta de catre
doamnele care se apropiau cu interes de el, drept un comportament de frumos – tenebros, al unui
om la misterelor, servind astfel la cresterea semnificativa a faptului ca era dorit. Deci se gasea
intr-o situatie paradoxala si pentru faptul ca, multe femei , impulsionate in dorinta lor si de
misteriosul sau mod de a se face dorit, aproape ca il asaltau cu seductia lor, in timp ce el continua
sa fuga de aceste tentative de a fi curtat si sedus, constient de propria incapacitate sexuala si
infricosat de faptul ca trebuie sa –si recunoasca impotenta.
Pe aceasta baza de evaluare, pe durata celei de a treia sedinte a fost propusa urmatoarea
strategie terapeutica:
Terapeutul: Foarte bine, cred ca am inteles care este problema dvs. , si cred ca as putea sa
fac ceva ca sa o rezolv. Dar nu stiu daca veti fi capabil sa faceti ceea ce va cer. Totusi, eu acum
va propun si cred ca va pot ajuta cu conditia ca, asa cum deja am cazut de acord impreuna, sa
faceti civant cu cuvant ceea ce eu am sa va cer
Pacientul As face orice pentru a rezolva problema mea, d.le doctor , spuneti-mi si eu voi
face!
T. De acord. Deci eu vreau ca dvs. , la intalnirea noastra urmatoare, care va fi de azi in
doua saptamani, pentru a lasa timpul sa faca ceea ce ii cerem, sa executati aceasta lectie precisa:
trebuie sa iesiti cu diverse femei in intervalul acesta de doua saptamani, pentru dvs. nu va fi greu
sa gasiti trei partenere, nu-i asa? Va trebui sa sa duceti pe fiecare din ele la cina, in oras, intr-un
local foarte elegant si intim, sa mancati la lumina lumanarii mancaruri rafinate. Stiti, trebuie sa
creati acea atmosfera romantica si seducatoare despre care cred ca va pot invata foarte putin, data
fiind experienta dvs. de seducator. Dupa care, seara tarziu, va trebui sa conduceti situatia pana la
72
raportul sexual dar, foarte important, dupa cateva momente de preludiu, va trebui sa va
intrerupeti si sa va declarati complet si detaliat problema, scuzandu-va fata de partenera, de
faptul ca sigur nu veti ati reusit sa-i oferiti o satisfactie erotica. Apoi, considerand faptul ca
prietena este la curent cu problema dvs. si ca nu veti mai avea nici-un motiv sa fiti preocupat de
eventualitatea unei dezamagiri din partea ei, sa conduceti raportul sexual asa cum simtiti, pentru
ca oricum odata declarata problema, nu veti mai avea de ce sa va rusinati.; cel putin un pic de
placere veti simti. Nu credeti?
P. Doctore, dar imi cereti sa declar ca sunt impotent. In felul asta toti vor afla.
T. Eeh, v-am spus ca nu stiam daca sunteti in stare sa faceti ceea ce va cerem, poate chiar
nu puteti s-o faceti.
P. Nu, nu am spus asta. Dar daca va folosi, am s-o fac. Si-inca cum! Mai deverme sau mai
tarziu tot or sa afle toti.

Dupa cum cititorul a inteles foarte bine, situatiei paradoxale a pacientului i s-a raspuns cu
o prescriptie si mai paradoxala. A trebui sa declari propria impotenta chiar inainte de a avea un
raport sezxual, inseamna dezvaluirea propriul secret teribil de jenant , dar inseamna si sa se
eleibereze de tensiunea specifica faptului de a trebui sa reusesti cu orice pret, impunandu-ti sa fii
spontan in erectie, efort care, de regula, produce efectul paradoxal al inhibarii aceastei reactii
spontane; declarand insa inainte propria presupusa impotenta, anuleaza “solutia incercata”
descrisa, producand de obicei o stranie relaxare emotiva si exprimarea libera a raspunsului
comportamental spontan, in cazul acesta erectia. Asa s-a intamplat si pentru playboyul nostru ,
care la a patra intalnire a povestit apropate neincrezator ca a fost in stare de splendide si lungi
penetrari cu toate cele trei doamne invitate si seduse. El era mirat de faptul ca, dupa ce a declarat
jenat si umilit problema sa de impotenta, am fost capabil sa sustina in mod miraculos, contrar
celor declarate, relatii sexuale. Femeile s-au simtit luate in ras de aceste declaratii de impotenta
urmata de o contradictorie performanta sexuala., si erau convinse ca a fost vorba de trucuri si
glume ale seducatorului pentru a le stimula prestatia. De fapt, el a povestit ca toate cele trei
doamne au fost foarte surprinse de confesiunea lui si au manifestat o mare afectiune si
disponibilitate care a facut mult mai tandra si frumoasa situatia erotica.
Tanarului nostru playboy i-a fost explicat in detaliu tipul de manevra executata si tipul de
paradoxala autosugestie mai intai si a “solutiei incercate” mai apoi, in care s-a integrat si inchis
pe toata perioada problematica. Dupa care au fost fixate doua intalniri, la distanta de
cincisprezece zile prima si o luna a doua, si tratamentul a fost inchis.

Credem ca acest caz este un exemplu despre cum, cateodata, in terapie, manevre sau
prescriptii foarte simple pot produce efecte foarte mari, cu conditia sa primeze asupra parghiilor
care mentin situatiile preblematice.
Nu ne-am intrebat ce relatie ciudata cu propria mama ar fi putut avea tanarul, sau ce
traume teribile infantile suferise acest om, sau ce dubii asupra identitatii sale sexuala o fi trait
pacientul nostru, dar suntem interesati sa gasim situatia focalizata a problemei sale. Acest lucru
fara sa se intrebe de ce, dar analizand ce este si cum functioneaza, se poate ajunge la cum se
poate schimba situatia problematica. Daca apoi, dupa solutionarea problemei, pacientul doreste
sa faca o lunga calatorie in sinele sau in cautarea unor posibile si ipotetice “de ce”-uri sau
explicatii cauzale, va putea sa o faca oricand, dar eliberat de problema concreta.

73
CAPITOLUL SAPTE
Cercetare si evaluare

Invatati sa aveti mereu mereu in minte, cu luciditate, ca nimeni nu este perfect fericit si
poate, acest lucru este calea directa pentru a deveni perfect fericiti.
Nu exista cu siguranta nimeni totalmente fericit , dar sunt multe grade ale suferintei
noastre; aceasta este problema!
G.C. Lichtenberg, Cartea consolarii

Una din cele mai recurente critici care sunt indreptate catre abordarea strategica in
psihoterapie este carenta datelor referitoare la rezultatele efective al muncii lor terapeutice. De
fapt, cercetatorii dedicati evaluarii comparate a rezultatelor diferitelor tipuri de psihoterapie, se
plang de faptul ca autorii strategici nu au prezentat niciodata datele relative la rezultate muncii
lor terapeutice.
Aceasta critica apasa cu atat mai greu cu cat poate fi afirmata, pe baza carentei datelor
sistematice, ca acesta abordare a terapiei apare mult prea taumaturgica si magica, pentru a fi
considerata un model de psihoterapie repetabil si demn de a fi luat in seama. Totul este, fara
dubiu, din cauza slabei relevante si carentei de atentie de pana acum din partea autorilor
strategici la prezentarea datelor relative ale rezultatelor, la aplicarea modelului lor de terapie in
maniera uzuala si tipica a cercetarii psihologice si sociale. Fapt este ca acesti autori au preferat sa
acorde spatiu justificat de mare inovatoarelor perspective teoretice si descierii unor rafinate si
uneori excentrice tipologii de interventie terapeutica, care, in confruntare cu procedurile
terapeutice ale altor modele de psihoterapie , pot parea adesea ca prea eficiente si aproape
magice.
Acest lucru ar putea sa mire si mai mult un observator strain de dezbaterea intre
psihoterapii si modul in care abordarea sistemica si evolutia sa strategica, care fundamenteaza
teoria lor si practici aplicative asupra unei riguroase metodologii de cercetare observationala
(folosirea videoinregistrarii, al oglinzii unidirectionala, al muncii in echipa -care vezi cap. III),
pot prezenta carente referitor la un aspect fundamental al rigorii metodologice, aceea a evaluarii
si prezentarii sistematice a rezultatelor. Ar putea chiar sa para ca aceasta rafinata constructie
teoretica si aplicativa a mers pana la snobism in exigenta de a prezenta datele relative la propriul
rezultat in maniera acceptabila de comunitatea cercetatorilor Rare si limitate sunt, de fapt,
tentativele prezentarii sistemice a rezultatelor terapiei, ca de exemplu aceea a lui Weakland si
altii, 1974.
Proba acestei stridente disonante intre cantitate mare de literatura sistemica si strategica,
referitoare la efective si strategice cu privire la teoria si procedurile terapeutice,si carenta
prezentarii sistematice a datelor si rezultatelor efective ale terapiilor, se reflecta in mod clar in
absenta, in literatura de cercetare comparata a rezultatelor psihoterapiei, a referintelor directe la
abordarea sistemica si strategica. Putinele date relative la aceasta fie sunt considerate
neinsemnate, fie sunt incorporate datelor relative la rezultatele psihoterapiilor eclectice. (19)
In rest, de acord fiind cu Sirigatti, (20) daca autorii sistemici si strategici doresc
considerarea rezultatelor de catre cercetatori, rebuie sa le prezinte comunitatii stiintifice in
maniera cercetarii sociale, astfel incat sa fie inca comparabile cu datele relative altor tipologii de
psihoterapie.
Pe baza acestor reflectii si in incercarea de sse debarasa de astfel de critici pe care, printre
altelele consideram justificabile, va fi prezentata, in paginile urmatoare o cercetare de evaluare a
rezultatelor aplicarii abodarii strategice, descrisa anterior, unui esantion de subiecti mai degraba
numeros si eterogen.
Dar inaintea expunerii si discutarii datelor, este important sa ne oprim asupra criteriilor
metodologice unei astfel de cercetari de evaluare, pentru declararea alegerilor epistemologice
care stau la baza criteriilor utilizate.
(19) Pentru o viziune a intregului reactualizata din literatura de specialitate comparata asupra rezultatelor psihoterapiei, vezi
garfield (1980), Sirigatti S (1988).
(20) Comunicare personala, Siena 1988

74
CRITERII METODOLOGICE

1. Conceptul de eficacitate a terapiei

Evaluarea efectelor sau a rezultatului obtinut prin interventia terapeutica este, fara
indoiala, unul din argumentele cele mai spinoase cu care va confruntati in psihoterapia.
Aceasta dificultate se datoreaza faptului ca diferite scoli de psihoterapie au criterii diferite
intre ele pentru a stabili eficienta terapiei, acest lucru fiind o ineluctabile consecinte a diverselor
perspective teoretice, care uneori sunt in pozitii de contrapunere.
De exemplu, pentru un analist adept al lui Jung, eficienta terapiei va fi atingerea
“individualizarii personale”, in timp ce pentru un comportamentist succesul terapeutic este
reprezentat de “stingerea” simptomelor comportamentale. Si acesta este numai unul din
posibilele numeroase exemple de disparitate de conceptii referitoare la obiectivele terapiei si a
evaluarii conceptiilor referitoare la obiectivele terapiei si la evaluarea rezultatelor in raport cu
eficienta sau la noneficienta tratamentului. Este logic ca diferite teorii asupra personalitatii
umane sa prevada si obiective de atins diferite, si ca aceste obiective diferite sa prevada la randul
lor modalitati de evaluare a rezultatelor diferite intre ele.
Inca o data in plus putem spune ca sunt perceptiile si conceptiile noastre i care determina
observatiile noastre.
Cu alte cuvinte, conceptia teoretica privitoare la “natura umana” la care ne referim este
cea care determina criteriile noastre de evaluare a aceea ce este sanatos sau nesanatos, normal
sau patologic, si deci, in consecinta, si conceptul de “insanatosire” si obiectivele terapiei. In
consecinta, in interiorul panoramei psihoterapiei sunt multe concepte de “insanatosire” de
eficienta a tratamentului. Totusi, cum spne Sirigatti (1988,230), pare ca este, acum, un acord
sigur intre a defini eficienta unui tratament cand acesta conduce la:
Imbunatatirea simptomatica.
Imbunatatirea productivitatii muncii.
Imbunatatirea ajustarii si a dorintei sexulae.
Imbunatatirea relatiilor interpersonale.
Cresterea abilitatii in infruntare a conflictelor psihologice uzuale.
Cresterea abilitatii de a reactiona la stresul cotidian.
Abordarea strategica a terapiei, cum a fost ilustrata in capitolul doi, nu se refera la o
teorie care descrie exhaustiv conceptele de normalitate si anormalitate, si nici macar la o teorie
asupra “naturii umane” care ne descrie in mod absolut caracteristicile; mai degraba se leaga de
filozofia cunoasterii constructiviste care, bazandu-se pe ideea de ireductibilitatea naturii si a
comportamentului uman la o unica, atotcuprinzatoare descriere si explicare, se intereseaza de
manierele apte sa faca mai functional raportul nostru cu realitatea noastra.. Pe bazele acestei
perspective teoretice, eficacitatea unei interventii terapeutice, eficienta unei interventii
terapeutice este reprezentata de rezolutia problemei specifice a pacientului/lor.
Conceptul de “insanatosire”nu inseamana atingerea unei ipotetice si tot atat de
improbabile stari de absenta absoluta a problemelor, ci depasirea problemelor traite de subiect /i,
in acel detrminat moment si context al vietii sale. Deci, evaluarea efectelor terapiei poate fi
considerata cu certitudine in consonanta cu criteriile descrise mai sus, cu care sunt de acord toti
cercetatorii , dar subliniind faptul ca nici-o generalizare absoluta nu poate fi facuta si ca succesul
sau insuccesul sunt considerate pe baza obiectivelor care trebuiesc atinse. De aceea, in terapie,
succesul va fi rezolvarea efectiva si permanenta a problemelor prezentate de pacient si in
atingerea obiectivelor stabilite cu acesta, ca scop al terapiei.In plus, succesul sau insuccesul poate
fi de diverse tipuri si de aceea este bine sa fie considerate nu numai categoriile de cazuri
“rezolvate” dar si categoriile referitoare la cazurile ameliorate mai mult sau mai putin, asa cum
este important sa fie evaluata posibilitatea unor inrautatiri de situatie survenite in urma terapiei
(vezi Sirigatti 1988, 221). Criteriul de eficacitate utilizat in cercetarea evaluativa prezenta este
definit in continuare.

75
Eficacitatea tratamentului

Pentru evaluarea eficientei tratamentului am utilizat doi parametri:


1. Eficacitatea demonstrata de tratament in timpul executarii acestuia, adica evaluarea
rezultatului final al terapiei. Au fost atinse la finalul terapiei obiectivele prefixate si
stabilite cu subiectul care cere ajutor? Problemele prezentate de pacient au fost
rezolvate si nu mai exista la sfarsitul tratamentului? S-au inregistrat schimbari
(mutatii) ale simptomului?
2. Eficacitatea tratamentului in timp. Adica rezultatele obtinute la sfarsitul terapiei se
mentin in timp sau se inregistreaza recaderi. Sau daca au aparut tulburari care le
inlocuiesc pe cele originare.
In acest scop s-a procedat la trei folow-up la distanta de trei luni, sase luni si un an de la
sfarsitul tratamentului . Aceste folow-up-uri au fost executate intervievand, in afara pacientului
insusi, si familia sa sau partenerul sau de viata; interviul structurat se refera la punctele citate de
Sirigatti (1988) si a obiectivelor prefixate si concordate la inceputul terapiei.
Noi consideram cazul rezolvat, si deci tratamentul complet reusit numai cand, in afara
rezultatului pozitiv al eficientei:
1. s-a obtinut raspunsul pozitiv si la criteriul de eficacitate
2. Cu alte cuvinte, disparitia simptomelor si a problemelor la finalul terapiei se mentine in timp
fara ca sa se manifeste recaderi sau simptome care le inlocuiesc pe cele originare.
Pe baza acestui criteriu metodologic, apoi, s-a pronuntat evaluarea efectelor terapiei in
urmatoarele cinci categorii ale rezultatului tratamentului:
Cazuri rezolvate. Adica, cazuri cu rezolvare completa a problemei la sfarsitul terapiei si
fara recaderi in intervalul de 1 an.
Cazuri mult ameliorare. Adica, cazuri cu remisie completa a simptomelor la sfarsitul
terapiei, care au demostrat la folow-up o ameliorare clara a situatiei lor, dar si prezenta unor
sporadice si usoare recaderi, care insa au fost rapid controlate.
Cazuri putin ameliorate. Adica cazuri cu reducere partiala a simptomatologiei la sfarsitul
tratamentului, care au povestit la folow-up prezenta unor frecvente momente critice si recaderi
simptomatice. Char daca aceste momente critice au fost definite de subiecti ca fiind semnificativ
mai putin puternice decat cele dinaintea terapiei.
Cazuri neschimbate Adica sunt cazurile in care tratamentul nu a condus in timpul a zece
sedinte la nici-o schimbare a situatiei problematice prezentata de pacient.. In aceste cazuri, la a
zecea sedinta tratamentul a fost intrerupt cu convingerea ca, daca nu s-a reusit obtinerea niciunei
schimbari in zece sedinte, este foarte improbabil sa se reuseasca intr-o perioada si mai mare de
tratament.
Cazuri inrautatite. Adica sunt cazurile in care tratamentul a determinat o inrautatire a
situatiei pacientului.
In afara definirii si masurarii eficientei in diversele sale pobibilitati, dupa parerea noastra
este este foarte important sa evaluam eficacitatea unei interventii terapeutice chiar si
diferentiindu-l in raport cu diferite tipologie a problemelor tratate. Acest lucru inseamna ca este
necesara, pentru o mai buna evaluare a eficacitatii unui model de terapie, sa masuram ce tipuri
de probleme sunt depasite de subiect cu o mai mare sau mai mica eficacitate, adica eficacitatea
diferentiala.
In acest scop, datele prezentate mai inainte au fost ordonate in opt categorii de tulburari,
ceea ce inseamna ca evaluarea eficacitatii , in fara faptului ca a fost efectuata pe intreg esantionul
de subiecti tratati, a fost diferentiata chiar si cu privire la tipologia problemei tratate. Cele opt
categorii de tulburari sau tipuri de probleme, au fost obtinute ordonand regruparile diagnosticelor
cazurilor tratate. Definirea problemei sau a tulburarii, uneori neunivoca, a fost executata prin
intermediul considerarii simptomatologiei prevalente sau dominante manifestat de pacient.
Clasificarea esecutata este urmatoarea :
Tulburari fobice.
Tulburari obsesive
Tulburari sexuale

76
Probleme de cuplu
Probleme de identitate si de relatie
Tulburari depresive.
Tulburari alimentare
Psihoze si presupuse ca fiind psihoze.
Aceasta clasificare, executata pe baza empirica, se poate regasi in clasificarile tipice din
literatura de diagnosticare psihologica si psihiatrica.(D.S.M.III) pentru toate categoriile de
tulburari prezentate mai putin decat pentru tulburari de cuplu, care, poate pentru ca prezinta
tulburari pure de relationare, nu sunt tratate in astfel de literatura de clasificare a diagnosticului
Este de amintit, totusi, ca abordarea sistemica si strategica a terapiei scapa clasificarilor
traditionale, intrucat se considera tot ceea ce este reductiv pentru complexitatea tipica a
sistemelor umane. Preferam sa vorbim de tipologia problemelor si de solutia acesteia la
clasificarea prezentata, care ar putea parea contradictorie cu astfel de pozitii epistemologice, a
fost executata in scopul permiterii unei comunicatii a rezultatelor chiar si din afara mediului
celor la care se refera prin optica sistemica. In plus, consideram ca acesta este unicul mod de a
compara rezultatele acestui model de terapie cu alte modele
Prezenta subdiviziune in tipologia problemelor, fiind relativa la esantionul cazurilor
tratate in arcul de timp care merge din ianuarie 1987 pana in septembrie 1988 la Centrul de
terapie strategica din Arezzo, nu reprezinta sigur o distributie echilibrata de cazuistica.. Deci,
pentru anumite tipuri de probleme tratate, cazuistica este suficient de numeroasa, in timp ce
pentru alte tipuri de tulburari numarul cazurilor tratate este mult mai redus; de aceea o evaluare
completa este de luat in seama la nivel statistic al eficacitatii diferentiale a terapiei nu este de
urmat.Totusi acest lucru nu anuleaza posibilitatea de a obtine informatii interesante si utile chiar
si de la aceasta articulata subdiviziune a evaluarii interventiei pe baza tipului de problema tratata.
(vezi tabela 1).

In concluzie, din prezentarea datelor in modalitatea declarata este posibil sa fie trase
concluzii semnificative privitor la eficacitatea generala a modelului terapeutic, coroborate in
evaluarea diferentiala care, chiar daca nu este in totalitate de asteptat pentru toate categoriile de
tulburari, data fiind putinatatea cazurilor tratate, ofera indicatii mai specifice asupra capacitatii de
interventie a modelului de psihoterapie propus in aceasta activitate.

2.Conceptul de eficienta a terapiei

Unul din aspectele de evaluare a psihoterapiei relativ la rezultate, mai putin cercetat si
mai putin considerat, este, dupa cum afirma Garfield (1980) , eficienta sa sau raportul costuri /
beneficii ale terapiei.
Si totusi aceasta proprietate acopera un rol atat teoretic cat si social, foarte important, de
fapt este o mare diferenta intre a rezolva determinate probleme in trei luni sau in trei ani.
Diferenta rezida in costurile sustinute si mai ales, in faptul ca persoana, cu cat mai repede
rezolva problemele care au determinat-o sa apeleze la terapie, cu atat mai repede traieste mai
bine, imbunatatindu-si calitatea existentei si devenind, in mod cert, mai fericita. Dar in mod
ciudat, dupa cum releva tot Garfield (1980) ceea ce ar parea sa fie regula de etica profesionala
fundamentala pentru orice tip de practica terapeutica, adica incercarea de a rezolva cat mai
repede posibil problemele si suferintele persoanei care cere ajutor, nu a gasit printre
psihoterapeuti prea multa consideratie. Acelasi autor explica aceasta atitudine, aparent de
neinteles, de atentie scazuta din partea majoritatii psihoterapeutilor privitor la eficienta muncii
lor clinice, cu faptul ca pentru multe decenii gandirea psohoterapeutica a fost dominata de ideea
ca, pentru a fi eficient, terapia trebuie sa fie lunga, profunda si obositoare.
Dar aceasta conceptie tipica traditionalelor teorii psihoterapeutice, a fost dezmintita in
mod solemn de cercetarea asupra eficacitatii comparate a psihoterapiei. De fapt, datele
demostreaza cu claritate ca nu exista diferente semnificative intre rezultatele obtinute cu terapii
pe termen lung si cele obtinute cu terapiile pe termen scurt. (Avnet 1965; Muench 1965; Shlien
1957, 1962; Luborsky si altii, 1975, Garfield si altii 1971, Butcher si Koss 1978, Harris si altii

77
Phillips si Wiener1966; Gurman si Kniskern 1978). In unele din cercetarile executate,
eficacitatea demonstrata de terapiile pe termen scurt este mai mare fata de cea demonstrata de
terapiile pe termen lung.Deci, dizertatia in confruntarea cu privire la eficienta tratamentului ar
parea ca rezida numai in eficienta schimbarii propriilor convingeridin partea acelor
psihoterapeuti care se refera la teoriile tradizionale ale psihoterapiei.
Este evident ca pentru acesti psihoterapeuti este mai importanta salvarea propriei teorii
sacre teorie sacra decat s atrateze repede si bine proprii pacienti.
Dupa ce au fost lamurite, in mod necesar, aceste puncte, apare evident cum considerarea
atenta a eficientei muncii clinice este un factor important de studiu cand se doreste realizarea si
evaluarea unei puteri reale de a interveni a unui model de terapie. De fapt, o data stabilita
eficacitatea unei terapii, cu cat aceasta este mai eficienta cu atat mai mult trebuie considerata
pozitiva. Cu alte cuvinte, timpul afectat obtinerii unui rezultat califica inca o data rezultatul
insusi, de fapt raportul intre costuri si beneficiu al unei interventiiva fi cu atat mai bun (pozitiv)
cu cat tratamentul va fi mai scurt, pentru obtinerea efectiva si permanenta rezolvarii problemelor
prezentate.

Eficienta tratamentului
Pentru a masura eficienta muncii noastre am recurs la o reprezentare similara celei
utilizate pentru descrierea eficacitatii. (vezi tab. 2)
Eficienta a fost masurata in termeni de durata medie a tratamentului, atat la nivel general
a intregului esantion cat si la nivelul diferential, pentru genul de tulburare. In plus, eficienta a
fost si mai precis evaluata, extragand din esantionul total al cazurilor tratate, cazurile considerate
cu rezultat pozitiv , adica cazurile complet rezolvate si a ceror mult imbunatatite (vezi tab. 3).
La acest punct, dupa ce am definit criteriile metodologice ale cercetarii de evaluare,
putem trece la expunerea directa a cercetarii si a rezultatelor sale.

Esantionul
Esantionul este reprezentat de toate tratamentele executate pe langa Centrul de terapie
strategica din Arezzo, din ianuarie 1987 pana in septembrie 1988.
Si pentru ca Centrul este institutie privata, subiectii tratati sunt persoane care s-au
prezentat in mod autonom pentru a fi tratate si reprezinta un esantion cu desemnare
intamplatoare. Unica variabila care uneste toti subiectii este cererea de terapie adresta acestui
Centru, si faptul de a fi tratati toti prin intermediul unei abordari strategice a terapiei.
Cazurile tratate sunt 132, chiar daca s-au prezentat cu cererea de a fi tratati 149 subiecti
(17 [11%]) au abandonat terapia primele trei sedinte , si de aceea nu sunt considerate cazuri
tratate si cazuri drop-out).
Esantionaul este format din 53 de barbati si 79 de femei, varsta medie este de 26 ani
plecand de la un minim de 8 anila un maxim de 71 ani. Palierul de apartenenta sociala si
activitatile lucrative a subiectilor sunt cele mai disparate si eterogene. .
Unica , aparent evidenta, consideratie este aceea relativa la faptul ca toti subiectii puteau
sa-si permita sa plateasca costurile aferente catre Centrul de psihoterapia, si acest lucru se datora
faptului ca niciunul dintre ei nu avea dificultati economice.

78
Rezultate

Tabela 1

EFICACITATEA TRATAMENTULUI .PERIOADA 1987-1988 FOLOW-UP LA 1 AN


Tip probleme Cazuri Cazuri mult Cazuri putin Cazuri Cazuri Cazuri
rezolvate imbunatatite imbunatatite neschimbate inrautatite tratate
N % N % N % N % N % N %
Tulburari fobice 32 78 7 17 2 5 - - - - 41 100
Tulburari obsesive 17 71 - - 6 25 1 4 - - 24 100
Tulburari sexuale 10 67 2 13 5 20 - - - - 15 100
Probleme de cuplu 9 100 - - - - - - - - 9 100
Probleme de identitate 8 57 3 21 3 21 - - - - 14 100
Probleme depresive 8 80 - - 2 20 - - - - 10 100
Dezordine alimentara 4 67 - - 1 17 1 17 - - 6 100
Psihoze sau presupuse 2 15 7 54 2 15 2 15 - - 13 100
a fi psihoze
Total 90 69 19 14 19 14 4 3 - - 132 100

Tabela 2

DURATA MEDIE A TRATAMENTULUI TOTAL CAZURI TRATATE


Tip probleme Nr. cazuri Durata medie Durata Durata maxima
tratament(sedinte) minima(sedinte) (sedinte)
Tulburari fobice 41 15,6 6 34
Tulburari obsesive 24 16,1 7 31
Tulburari sexuale 15 12,0 5 42
Probleme de cuplu 9 16,4 5 34
Probleme de identitate 14 13,1 5 33
Probleme depresive 10 17,6 6 40
Dezordine alimentara 6 14,0 7 21
Psihoze sau presupuse a fi psihoze 13 22,6 10 43
Total 132 15,9 6,4 34,8

Tabela 3

Tip probleme Cazuri mult Cazuri neschimbate Cazuri tratate


imbunatatite N % N %
N %
Tulburari fobice 32 14,3 7 18,2 39 16,2
Tulburari obsesive 17 12,5 - - 17 12,5
Tulburari sexuale 10 14,2 2 13,0 12 13,6
Probleme de cuplu 9 16,4 - - 9 16,4
Probleme de identitate 8 10,8 3 20,3 11 15,5
Probleme depresive 8 18,7 - - 8 18,7
Dezordine alimentara 4 13,7 - - 4 13,7
Psihoze sau presupuse a fi psihoze 2 42,0 7 21,8 9 31,9
Total 90 17,8 9 18,3 109 17,8

Consideratii asupra rezultatelor

Prezenta evaluare a rezultatelor aplicatiei modelului di psihoterapia prezentat in aceasta activitate


asupra esantionului descris, conduce la anumite concluzii care te fac sa reflectezi atat asupra
capacitatii de interventie al modelului specific cat si asupra temelor generale ale cercetarii de
evaluare in psihoterapia.

79
A. Eficacitatea tipului de tratatment este in mod clar demonstrata, si procentajul
general de succes apare in mod decisiv mare. De fapt, rezultatele pozitive ale tratamentului sunt
relative la 83% din cazurile tratate.
In plus, aceasta eficacitate rezulta mai mare comparativ cu alte forme specifice de tulburari
cum ar fi de exemplu tulburarile fobice(agorafobia si atacurile de panica) unde atinge
procentul de 95% dein cazurile de succes terapeutic.
Daca confruntam aceste date cu rezultatele continute in literatura de cercetare asupra
eficacitatii diferitelor forme de psihoterapie (Andrews si Harvey 1981; Bergin 1971; Garfield
1981; Giles 1982; Luborsky 1975; Sirigatti 1988; Strupp si harley 1979, care evalueaza
procentul de rezultata pozitiv a psihoterapiei variabile , in functie de abordari si de cercetari
de la 50% la 80% cca din cazurile tratate, este evident ca abordarea terapiei , utilizat in
munca analizata conform cercetarii de evaluare, poseda o eficienta peste medie.In plus,
aceasta cum am mai spus, a depasit si marja de folow-up la un an dupa incheierea
tratamentului.
B. Eficacitatea tratamentului se mentine in timp, de fapt procentul de recaderi se bazeaza in
mod decisiv pe rezultatele obtinute la sfarsitul tratamentului si sunt mentinute, in
majoritatea cazurilor, pana la al treilea folow-up , la diferenta de 1 an, facand improbabile
eventuale noi recaderi, asa dupa cum nu a fost relevata aparitia de simptome substitutive.
Acaesta dezminte, dupa cum a afirmat Garfield (1980) presupunerea, comuna multor
terapeuti, ca terapiile scurte sunt superficiale si simptomatice si de aceea conduc
obligatoriu la recaderi ale problemei originare (mutari ale simptomului) dupa mai mult
timp.

C. Eficienta tratamentului este o caracteristica carepermite, totusi, sa se poata distinge mai


bine rezultatele obtinute prin abordarea strategica din rezultate obtinute prin intermediul
altor abordari psihoterapeutice. Cu alte cuvinte, timpul alocat pentru a se obtine rezultate
ale raportului costuri / beneficii. Exista fara dubiu la nivel de eficienta, o considerabila
diferenta intre o terapie care dureaza in medie 14 sedinte si una care dureaza in medie
835 (media duratei tratamentelor psihoanalitice considerate in Menninger Foundation
Psychoterapy research Project, in Garfield 1981. Adevaratul cost , relativ la durata mai
mare sau mai mica a terapiei, nu este, dupa parerea noastra, cea economica , ci cea
existentiala referitoare la calitatea vietii pacientului . Adica a celui care are oportunitatea
sa traiasca mai bine, schimbandu-si situatia simptomatica rapid. De exemplu, diferenta
concreta si reala intre a trata fobii grave ale unui pacient agrofobic in 14 sedinte (trei sau
patru luni cca.) sau in 150 sedinte (trei sau patru ani cca.) rezida in faptul ca, in prima
ipoteza pacientul, dupa cateva luni, traieste clar mai bine, eliberat de problemele sale, in a
doua ipoteza el traieste mai rau, sufera din cauza problemelor sale, pentru cca. trei ani si
jumatate in continuare.Acest lucru insemana ca viata sa se va mentine problematica mai
mult timp, cand ar fi putut sa devina nu la fel de problematica in timp mai scurt. Reluand
Garfield (1980), apare indispensabila evaluarea , in interesul real al bunastarii
pacientului, care tip de interventie, pe langa faptul ca este eficace, expune subiectul la
costuri minore atat in sens economic cat si existential. Evaluand astfel, conform acestui
autor, corelat cu problemele specifice prezentate, ar trebui sa se inceapa tratamentul cu
procedurile despre care se crede ca sunt celle mai eficiente. Daca aceste procedee nu
functioneaza sau nu sunt suficiente pentru rezolvarea in totaliate a problemelor
pacientului, atunci va fi normal sa se treaca la proceduri mai putin eficiente dar care ar
putea sa fie mai eficace pentru acea problema specifica. Dat fiind ca, evident, nu toate
problemele umane pot fi rezolvate in timp scurt, dar pentru a fi siguri trebuie incercat; de
aceea metodologia corecta ar trebui sa fie initiata incercand cu un tratament scurt care
poate functiona, dupa care, daca acest lucru nu functioneaza sau nu este suficient, se
poate trece daca este cazul, la un tratament pe termen mai lung.

O data garantata eficacitatea unei interventii terapeutice, eficienta sa devine un aspect de


tinut in mare consideratie, acest lucru in eticul respect a persoanei care cere ajutor si a
80
dreptului sau de a se simti mai bine cat mai repede posibil si daca, pentru obtinerea acest
lucru, este necesar sa utilizati strategii “de manipulare”sau “beneficii prin autoinselare” cum
se face in multe din procedurile descrise in acest volum, consideram, in baza a ceea ce a fost
afirmat anterior, ca acest lucru este cel mai etic si corect dintre comportametele terapeutice,
intrucat scopul sau este de a conduce si obtine cat mai rapid posibil solutia problemelor
pacientului, in alte cuvinte bunastarea lui. Deci “manipularea” si “beneficiul autoinselarii” nu
sunt instrumente de tortura lipsite de umanitate , ci strategii pentru schimbarea rezistentei la
schimbare a pacientului si pentru a-l conduce sa se simta mai bine cu costuri minore
existentiale si economice posibile.

BIBLIOGRAFIA

Alexander 1946
F. Alexander, T. French, “Psychoanalitic therapy” Ronald Press Co, New York
Alexander 1956
F. Alexander, Psychoanalysis and psychoterapy, W.W.W Norton and Co., New York
Andrew, Harvey, 1981
G. Andrews, R. Harvey, Does psychotherapy benefit neurotic patient? A reanalysis of the Smith,
Glass si Miller, in “Archives of general psychiatry”. 38, 1203-1208.
Ashby 1954
W.R. Ashby, Design for a brain, Wiley si Fii, New YorK; tr. it. , Bompiani, Milano 1970.
Ashby 1956
W.R. Ashby, An introduction to cybernetics, Methuen, Londra, trad.in it. Introducere in
cibernetica, Einaudi, Torino, 1971
Austin 1962
J.L. Austin, How to do things with words,, Harvard University Press, Cambridge; trad. Ital. Cum
sa faci lucruri cu cuvinte, Marietti, Genova 1987.
Avnet, 1965
H.H. Avnet, How effective is short-term therapy? in I.R. Wolberg (ed.) , Short –term
psichoterapy, Grune and Stratton, New York.
Balint 1968
M. Balint , The basic fault, Tavistock, London
R. Bandler, J. Grinder, The structure of magics, Science and behavoir books, Meta Publications ,
Palo Alto, tr. It. Structura magiei, Astrolabio , Roma, 1984
Bannister Fransella 1977
D. Bannister, F. Fransella 1977
D. Bannister, F. Fransella, Inquiring man: the theory of personal construct, Penguin Books,
Harmondsworth, England.
Bateson 1967
G. Bateson, Cybernetic explanation, in “America behavioral scientist” 10,pp. 29-32.
Bateson, 1972
G. Bateson, Steps to an ecology of mind, Ballantine Books, New York; tr. It catre o ecologie
a mintii, Adelphi, Milano 1978.
Bateson 1980
G. bateson, Mind e nature, Bantam Books, New Yorktr. It. Minte si natura, Adelphi, milano,
1984
Bateson jackson 1964
G. bateson, Don D. Jackson, Some varieties of pathogenic organisation, in “Disoedes of
communications” vol 42, research publications association for research in nervous and
mental disease, pp. 270-283.
Bateson si altii, 1956

81
G. Bateson, Don D. Jackson, J. Haley, J.H. Weakland, Toward a theory of schizophrenia, in
“Behavioral science”, I, pg. 251-264; tr. it. Ctre o teorie a schizofreniei, pg. 21-42 in C.E.
Sluzky, D.C. Ransom, Dubla legatura, Astrolabia, Roma 1979.berghin Strupp, 1972
A.E. bergin, H.H. Strupp, Changing frontieres in the science of psicoterapy, Aldine, Chicago
Bergin Lambert, 1978
A.E. Bergin , M.J. Lambert, The evaluation of therapeutic outcomes, in S.L. garfield, A.E.
Bergin (ed.) Handbook of psychoterapy and behavoir chance, II-a ed. Wiley and Sons, New
York.
Bergman 1985, Fishing for barracuda: pragmatics of brief systtemic therapy, W.W.W. Norton
and Co., New York; tr. it. Pargmatismul terapiei sistemice scurte: cum se pescuieste
baracuda, Astrolabio, Roma, 1986
Bloch, 1984
S. Bloch, To be a therapist : the teaching and learning, Bruner/Mazel, New York; tr. it.
Introducere in psihoterapie, Martinelli , Florenta.
Bodin, 1980
A. Bodin, The international view: family therapy approaches of the menthal research
institute, in A.S.gurman si D.P.Knistern (ed. ), The handbook of family therapy,
Brunner/mezel, New York.
Brown, 1973
G.S. Brown, Laws of form, Bantam Books, new York
Butcher, Koss, 1978
J.N. Butcher , M.P. Kpss, M.M..P.I. research of brief and crisis –oriented therapyes, in S.L.
Garfield, A.E. Bergin (ed.) The handbok of psychoterapy and behavoir change, II-a ed. ,
Wiley and Sons, New York.
Chambers Hamlin 1957
G.S. Chambers, R. Hamlin, The validity of judgements bases on “blind” Roschach records,
in “Journal of consulting psychology”, 21, pg. 105-109.
Cialdini 1984
R.B. Cialdini. How and why people agree to things, William Morow and. Co., New York; tr.
it. Armele persuasiunii, Giunti Barbera, Florenta, 1989
Dini, 1980
V. Dini, Puterea mamelor antice, Boringhieri, Torino.
Elster, 1979
J. Elster, Ulysses and the sirens, Cambridge University press, cambridge; tr. it. Ulisse esi
sirenele> Cercetare asupra rationalului si irationalului, Il Mulino
Bologna, 1983
Erickson , Rossi 1982
M.H. Erickson, E.L. Rossi (eds), The collected papers of Milton H. Erickson of hypnosis,
vol. I, II, III, IV: Hypnotic investigation of psychoadynamic process, Irvington , New York.
Erickson si altii, 1979
M.H. Erickson, E.L. Rossi, S.I. Rossi, Hypnotic realities: the introduction of clinical
hypnosis and forms of indirect suggestion, Irving Publishers, New York, tr. it tehnci de
sugestie hipnotica: inducree in hipnoza clinica si forme de sugestie indirecta, Astrolabio,
Roma , 1982
Fachinelli, 1983
E. Fachinelli, Claustrofilia, Adelphi, Milano
Fiora si altii, 1988
E. Fiora, I. Pedrabissi, A. Salvini, Pluralism teoritc si pragmatism al cunoasterii in psihologia
personalitatii, Giuffre`, Milano.
Fish si altii, 1975

R. Fish, J.H. Weakland, P. Watzlawick, L.Segal, F. Hoeble si M. Deadoff, Learning Brief


therapy: an introductorytraining manual, menthal Research Institute, palo Alto (calif.)
Fish si altii, 1982

82
R. Fish, J.H. Weakland, L. Segal, The tattics of change, Jossey-Bass, San Francisco; tr. it.
Change: tacticile schimbarii, Astrolabio, Roma, 1983
Fish si altii 1982
R. Fisch, P. Watzlawick, J.H. Weakland, A. Bodin, On ambecoming family therapists, in The
book of family therapy, A. Ferber, M. Mendelson, A. Napier (ed.) Scienze house, new York,
pg. 25-48.
Foerster 1970
H. Von Foerster, Thoughts and notes on cognition, in P.L. Garvin (ed.) Cognition: A multiple
wie, Plenum press, new York , pg. 25-48.
Foerster 1973
H. von Foerster , On constructing reality, in P. Watzlawick (ed. 1984), The invented reality,
W.W. Norton and Co., New York, pg. 41-61.
Foerster, 1974
H. von Foerster, Kybernetik einer erkenntnistheorie, in W. D. Keidel, W. Handler, M. Spring
(eds), Kybernetik and bionik, Oldenburg, Munchen Wien, pp.27-46
Foerster 1987
H. von Foerster, Sisteme care observa, Astrolabio, Roma
Frank, 1971
J.D. Franck, Therapeutic components of psychoterapy. A 25-year progress report of research
in ‘Journal of consulting and clinical psychology”, 37, pg. 307-3013.

83

S-ar putea să vă placă și