Sunteți pe pagina 1din 3

Modernismul si Avangardismul

Orice curent e modern fata de cele anterioare, prin insusi caracterul de noutate pe care il are.
Modernismul devine pentru prima oara numele unui curent in 1890, cand Ruben Dario fondeaza
“il modernismo”.
Modernismul, in opinia lui Hogo Friedrich, incepe cu poetul francez Baudelaire, la sfrasitul
secolului al XIX-lea, insa curentul se cristalizeaza autonom in jurul primului razboi mondial.
Modernismul este o miscare ampla, “mai veche si mai cuprinzatoare” (Matei Calinescu), care
include si avangarda, desi in multe sudii de specialitate cele doua concepte se suprapun.
Avangarda este “mai radicala, mai putin flexibila si mai dogmatica” decat modernismul, desi ea
“imprumuta practic toate elementele de la traditia moderna, dar in acelasi timp le dinamizeaza,
le exagereaza si le plaseaza in contextele cele mai neasteptate, facandu-le adesea aproape de
nerecunoscut” (Mateiu Caragiale, “Cinci fete ale modernitatii”).
Principiul de baza al modernismului, dar mai ales al avangardei, pare a fi lozinca lui William
Fleming: “Singurul lucru permanent este schimbarea”.

In “Discursul despre avangarda”, Eugen Ionescu scria: “Avangarda este un fenomen artistic si
cultural care intr-adevar schimba totul. Prefer sa definesc avangarda in termeni de opozitie si de
ruptura. In vreme ce majoritatea scriitorilor, artistilor, ganditorilor isi imagineaza ca sunt ai
timpului lor, autorul rebel are cosntiinta ca este impotriva timpului sau. Omul de avangarda este
ca un dusman in interiorul insusi al cetatii impotriva careia se revolta, este opozantul fata de
sistemul existent”.

Avangardistii opereaza intr-un spatiu intens bulversat, unde negarea si distrugerea sunt principii
de baza, ei caracterizandu-se printr-o anume stare de furie si de exasperare pe care foarte bine o
defineste Geo Bogza intr-un articol din revista “Unu”, intitulat “Exasperarea creatoare”: “Scrisul
nostru nu e cautarea de a ajunge intr-o lume care ne exaspereaza. Nu exasperare impotriva unei
lumi, unei tari, unei categorii oarecare, ci o exasperare totala, organica, o exasperare cosmica.
Viata nostra e arsa de conflicte (...). Exasperarea noastra e o exasperare pura. O exasperare
impotriva a tot ce exista, o exasperare impotriva a tot ce nu exista. O exasperare impotriva
noastra. O exasperare impotriva exasperarii!”.

Adrian Marino, in “Avangarda literara”, defineste scriitorii apartinand acestui curent ca avand
constiinta contemporaneitatii, a sincronizarii, a integrarii si a participarii la viata imediata,
actuala, cu largi deschideri, totodata catre viitor. Avangardismul se revolta impotriva trecutului
osificat cu formele vide, academice, invechite, cultivand spiritul de rebeliune, agresiunea,
nihilismul, scandalul.

Avangarda corespunde unei crize a valorilor, a cautarii identitatilor, a sensului literaraturii.


Curentele artistice si literare subordonate acestei titulaturi generice sunt futurismul, cubismul
plastic si literar, expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul.
Principalele caracteristici ale avangardei literare pot fi formulate astfel: caracter eterogen,
permanenta cautare a unei formule artistice, caracter insurectional, extremism, caracter
antifilistin, anticonformism, antiacademizat, antiburghez, anticonventional, indrazneala, libertate
absoluta, negativism radical, anarhism.

Avangardismul nu a dat opere literare prestigioase, dar a insuflat literaturii un spirit nou, bantuit
de neliniste, de framantari si tensiune, opunandu-se lancezelii, inertiei, automultumirii si
dogmelor estetice de pana la el. Revolutia se produce atat in expresie, eliberata de orice
constrangeri, mergand pana la refuzul rtegulilor gramaticale, logice si poetice, cat si in continut,
deoarece incep sa se cultive starile vagi, onirice, subconstientul, ocultismul, automatismul psihic,
hazardul.

a) DADAISMUL – apare ca termen si miscare literara in 1916, cand, la Zurich, un grup de tineri
scriitori, in frunte cu romanul Tristan Tzara, pun bazele noii literaturi, subordonata principiului
“Antiarta pentru antiarta”.
Dadaistii voiau cu orice pret sa socheze bunul-simt comun prin insubordonarea fata de orice
autoritate morala, culturala, sociala, logica chiar, prin negarea violenta a culturii, a civilizatiei, a
progresului, a familiei, prin initierea unor conferinte in care oamenii politici sau militari ai timpului
erau facuti “idioti”, prin organizarea de spectacole si concerte cu totul epatante, teribile,
scandaloase (expozitie de pictura unde apare Gioconda purtand mustati).
Noul curent a fost botezat de Tzara, prin implantarea unui cutit intr-un Larousse si prin
decshiderea cartii la cuvantul “dada”. Reteta de creare a poeziei era formulata astfel: “Luati un
ziar/Luati niste foarfeci./Alegeti un ziar un articol care sa aiba lungimea pe/Care doriti s-o dati
poeziei dumneavoastra/Decupati articolul/Decupati de asemenea, cu grija, fiecare cuvant ce intra
in/alcatuirea articolului si puneti toate cuvintele intr-o punga./Agitati incetisor./Scoateti cuvintele,
unul dupa altul, dispunandu-le/in ordinea in care le veti extrage./Copiati-le constiincios./Poezia
va va semana./Iata-va un scriitor deosebit de original si inzestrat cu o/incantatoare
sensibilitate...(“Manifestul despre iubirea slaba si iubirea amara”, 1920).

Antipoetica dadaista cere imperativeliberarea cuvantului de sub controlul ratiunii, dezagregarea


semantica si sintactica a frazei, asocierea intamplatoare a cuvintelor, care duce la un adevarat
haos verbal, inventat din convingerea ca limbajul obisnuit este plin de constrangeri, contine
formule si clisee care nu mai spun nimic, ducand la falsificarea spiritului. Prin aceasta poetica a
“intamplatorului” se prefigureaza literatura absurdului.

b) CONSTRUCTIVISMUL. Desi au existat manifestari ale avangardei inca inainte de primul razboi
mondial, suportul sau teoretic va fi elaborat abia dupa razboi. Prima si una dintre cele mai
importante reviste de acest gen este “Contimporanul”, publicatie condusa de poetul Ion Vinea,
care va promova un “dadaism constructiv”, opus nihilismului lui Tristan Tzara.
Pozitia teoretica a constructivismului se precizeaza in 1924, intr-un “Manifest activist catre
tinerime” de o violenta negatie, in care romanul este condamnat la moarte in favoarea
“reportajului cotidian”, se vorbeste despre un teatru “de pura emotivitate”, in timp ce artele
plastice trebuie sa fie “expresie a formelor pure in raport cu ele insele”.
Constructivismul condamnha individualismul, preconizand trairea artistului in social, raportarea
artei la stilul activist-industrial al epocii: “Traim definitiv sub zodie citadina. Inteligenta, filtru,
luciditate-surpriza. Ritm-viteza...”.

c) SUPRAREALISMUL – este o miscare artistica aparuta in Europa dupa primul razboi mondial; o
prima definitie a curentului a dat-o Andre Breton in 1924, in primul “Manifest al
suprarealismului”: “Automatism psihic pur, prin intermediul caruia se propune exprimarea fie
verbal, fie scris, sau in orice alta maniera, functionarea reala a gandirii. Dicteu al gandirii, in
absenta oricarui control exercitat de ratiune, in afara oricaror preocupari estetice sau morale”.
Curentul se increde in subconstient si vis, in jocul dezinhibat al gandirii, tinde sa anuleze
mecanismele psihice anchilozate, sa nege notiunea de “talent” in literatura si sa propuna o arta a
suprarealitatii: “Vis plus realitate”.
Suprarealistii vor sa se rupa definitiv de traditie, sa distruga vechii idoli (“Sa scuipam, in trecere,
pe Edgar Poe”), sa reconceapa literatura aflata, dupa parerea lor, intr-un moment mort. Poetul se
intoarce acum in interior, in domeniul subiectivitatii, in imaginea visului si a somnului, spre
senzatiile primitive, crude, necenzurate.
In literatura romana, pincipalii exponenti ai acestui curent sunt Gherasim Luca, Gellu Naum,
Virgil Teodorescu, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Urmuz, Miron Radu Paraschivescu, Aurel Baranga,
grupati in jurul revistei Alge.

Modernismul romanesc s-a cristaliza pe trei etape, toate contribuind esential la dezvoltarea
literaturii: “avangarda”, ca o miscare radicala, “modernismul lovinescian”, care estompeaza
declajul dintre literatura romana si cea occidentala, valorificand o parte din momentele anterior
(Ion Barbu, T.Arghezi, B.Fundoianu, Anton Holban, Camil Petrescu), si “neomodernismul”,
reprezentat de Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, care isi propun
o intoarcere a poeziei la ea insasi.