Ec Europeana

Fosztó Mónika Economie
europeană
I. INFORMAŢII GENERALE
 Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de

curs:
Nume: Lect. univ. dr. Fosztó Mónika

Birou: Sala Profesorală, sediul
extensiei
Telefon: 0267-352805
Fax: 0267-352805
E-mail: fmoni77@yahoo.com
Consultaţii: Miercuri, 18-20
Date de identificare curs şi

contact tutori:
Numele cursului: Economie europeană

Codul cursului: EBE0002
Nr. de credite: 4
Anul, Semestrul: Anul I, semestrul 1
Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: fmoni77@yahoo.com
Tutori: Lect. univ. dr. Fosztó Mónika
Ec. Kiss András István
Ec. Vaszi Mónika
Adresa e-mail tutori:
fmoni77@yahoo.com
andrismagellan@yahoo.com
v_moisza@yahoo.com
 Descrierea cursului
Cursul de „Economie europeană” face parte din pachetul

de discipline fundamentale ale specializării ştiinţei economice,
nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi
Gestiunea Afacerii a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Disciplina continuă familiarizarea studenţilor cu conceptul de
integrare şi formele integrării, instituţiile Uniunii Europene şi
politicile U.E (politica comercială, agrară, educaţională).
Conceptele de „integrare europeană” şi „economie europeană”.
1
europeană
Aspectele teoretico-metodologice au menirea de a-i introduce pe

studenţi în domeniul integrării europene. Prezentarea instituţiilor
europene are ca scop înţelegerea şi aprofundarea sistemului
instituţional-politic al Uniunii Europene care joacă rolul
fundamental al deciziei politice şi economice. Studenţii trebuie să
parcurgă şi să înţeleagă mecanismele de funcţionare ale
politicilor economice europene şi să încerce să prevadă noile
evoluţii instituţional economice din acest domeniu.
 Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe 10 module şi anume:

- Modulul I. - Conceptul de integrare ( integrare în sens
general, integrare economică, integrare economică
internaţională);
- Modulul II. - Formele integrării economice (colaborarea
economică, cooperarea economică, clubul de comerţ
preferenţial, zona de comerţ liber, uniunea vamală,
uniunea economică şi monetară, piaţa unică, piaţa
comună, integrarea economică completă);
- Modulul III. - Istoricul formării Uniunii Europene;
- Modulul IV. – Tratatele Uniunii Europene;
- Modulul V. – Statele membre ale Uniunii Europene, state
candidate la U.E. şi simbolurile Uniunii Europene;
- Modulul VI. – Instituţiile Uniunii Europene (Consiliul Uniunii
Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European,
Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi
Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală
Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Ombudsmanul
European şi Controlorul European pentru Protecţia Datelor);
- Modulul VII. – Politica comercială a Uniunii Europene;
- Modulul VIII. – Uniunea economică şi monetară;
- Modulul IX. – Politica agricolă comună;
- Modulul X. – Educaţie şi cercetare.
Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informaţiilor pe

care le regăsiţi în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în
timpul parcurgerii suportului de curs, veţi consulta sursele
bibliografice recomandate. De altfel, rezolvarea tuturor lucrărilor
de verificare impune, cel puţin, parcurgerea referinţelor
obligatorii, menţionate la sfârşitul fiecărui modul în parte. În
situaţia în care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele
bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei.
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
2
europeană
Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă,

reprezintă un sprijin direct acordat dumneavoastră din partea
titularului şi a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la
prezentări contrase a informaţiilor neclare aferente fiecărui
modul dar mai cu seamă vă vom oferi, folosind mijloace auditive
şi vizuale explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările
pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea
individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastră şi se va
concretiza în parcurgerea tuturor materialelor bibliografice
obligatorii, rezolvarea proiectului de semestru. Reperele de timp
şi implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate sunt
monitorizate de către noi prin intermediul calendarului
disciplinei. Predarea şi prezentarea proiectului de semestru la
ultima oră ( 13 decembrie 2008). Modalitatea de notare şi,
respectiv, ponderea acestor activităţi obligatorii, în nota finala
sunt următoarele: 50% proiectul de semestru şi 50% examenul
final.
 Materiale bibliografice obligatorii
Sursele bibliografice sunt prezentate la sfârşitul fiecărui

modul şi au fost astfel stabilite încât să ofere posibilitatea
adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea
fiecărei teorii.
 Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Echipamentele, instrumentele, materialele suplimentare

care sunt necesare pentru a participa la un nivel optim la
activităţile cursului:
• folosirea videoproiectorului şi retroproiectorului;
• calculator conectat la internet;
• acces la resursele bibliografice (ex: la Biblioteca Extensiei
Universitare Sfântu Gheorghe)
• acces la echipamente de fotocopiere.
 Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului I, în care se studiază disciplina de

faţă, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi
studenţii; ele sunt destinate soluţionării, nemediate, a oricăror
nelămuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale.
Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a celor 10
3
europeană
module; iar la ultima sunt prezentate de către studenţi proiectul

de semestru şi se realizează o secvenţă recapitulativă pentru
pregătirea examenului final. De asemenea în cadrul celor 2
întâlniri studenţii au posibilitatea de solicita titularului şi/sau
tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrări de verificare
sau a proiectului de semestru, în cazul în care nu au reuşit
singuri. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor 2 întâlniri
studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii
din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puţin a
uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor 2
întâlniri sunt precizate în orarul afişat în incinta extensiei
universitare. Sunt afişate de asemenea şi termenele la care
trebuie transmise/depuse lucrările de verificare aferente fiecărui
modul precum şi dat limită pentru depunerea proiectului de
semestru.
 Politica de evaluare şi notare
Nota finală este compusă din:

- 50% - proiectul de semestru;
- 50% - examenul final.
Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare,
redactare, dar şi criteriile de notare ale proiectului, vă vor fi
furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor
faţă în faţă.
Pentru predarea proiectului se vor respecta cu stricteţe
cerinţele formatorilor. Orice abatere de la acestea aduce după
sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător acelei
lucrări.
Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare,
iar afişarea pe site a notelor acordate se va realiza la cel mult 2
săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă studentul
consideră ca activitatea sa a fost subapreciată de către
evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin
contactarea titularului sau a tutorilor prin e-mail.
 Elemente de deontologie academică
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură

organizatorică:
- orice material elaborat de către studenţi pe parcursul
activităţilor va face dovada originalităţii. Studenţii ale căror
lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea
finală;
- orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată
prin acordarea notei minime sau, în anumite condiţii, prin
exmatriculare;
4
europeană
- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj

electronic (internet) şi la aviziere;
- contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea
rezultatelor iar soluţionarea lor nu va depăşi 48 de ore de la
momentul depunerii.
 Studenţi cu dizabilităţi
Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprimă

disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp, de a
adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor
precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, etc.) în funcţie
de tipul dizabilităţi cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o
prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la
activităţile didactice şi de evaluare.
 Strategii de studiu recomandate
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se

recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasă a
secvenţelor de studiu individual, colaborată cu secvenţe de
dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de
disciplină. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor
de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului
tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a
acestei discipline.
 Includerea unei părţi detaşabile cu următorul

conţinut:
Subsemnatul/Subsemnata ....................................................
.............. am luat la cunoştinţă modul de desfăşurare a
cursului/seminariului/lucrării
practice.............................................................. şi sunt de acord
cu condiţiile de participare, respectiv cu modalitatea şi criteriile
de evaluare ............................................................ .
5
europeană
MODULUL I.
CONCEPTUL DE INTEGRARE
Concepte de bază:
 integrare în sens,
 integrare economică,
 integrare economică internaţională.
Obiective urmărite: predarea acestui modul are ca scop

familiarizarea studenţilor cu conceptele de integrare şi aspectele
teoretico-metodologice au menirea de a-i introduce pe studenţi
în domeniul integrării europene.
Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta

pentru acest domeniu o bibliografie vastă, preocupările de
definire a integrării economice putând fi regăsite într-o serie
mare de studii şi cercetări cuprinse în cărţi sau reviste de
specialitate. Se recomandă studiul individual, organizat în funcţie
de bibliografia indicată. A se aprofunda in mod special:
6
europeană
- Mihaela Luţaş, Integrare economică europeană, Ed. Economică,

1999,
- Mihaela Luţaş, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed.
Dacia, 2005.
Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască noţiunile
teoretice ale integrării economice.
INTEGRARE ÎN SENS GENERAL
În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a

elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia
să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un
întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea
este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor
membri”.
Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului
“integrare“ datează din anul 1620, când, în prima ediţie a “The
Oxford English Dictionary“ integrarea este definită prin
“combinarea părţilor dintr-un întreg”.
În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză,
franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba
latină, unde “integratio- integrationis “ era utilizat în limbajul
uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.
INTEGRARE ECONOMICĂ
În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la

microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi
economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între
firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la
obţinerea unui produs.
7
europeană
Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a

utiliza acest concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost
descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul
unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare
a blocurilor economice.
Definiţiile date integrării economice la macroscară au
câteva elemente comune. Primul este acela ca integrarea
economica semnifica ”crearea unor spaţii economice de mari
dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi
a specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei,
obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri ridicate.
Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de
vedere:
 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură,
naţional, regional sau global;
 principiul discriminării sau al non-discriminării ;
 mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;
Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică
trebuie abordata din perspectiva duala: ca proces si ca o stare de
fapt.
Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi
menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi
politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”.
Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor
politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de
comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare
informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu,
coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ
care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de
integrare formală.
Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un
proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care să
conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice
aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte
această latură a procesului drept “integrare negativă”, si crearea
unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale
pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.
Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin
intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă
absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile
naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei
economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci
funcţionează împreună ca o entitate.
INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ
8
europeană
Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă,

două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a regionalizării.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1.) Definiţi noţiunea de integrare.

2.) Care sunt elementele definitorii ale integrării?
3.) Care sunt cele două forme ale integrării economice
internaţionale?
BIBLIOGRAFIE
1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana, Ed.

Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
2. LUŢAŞ, MIHAELA, Integrare economică europeană, Ed.
Economică, 1999;
3. LUŢAŞ, MIHAELA, Uniunea Europeană - Mecanismul
Integrării, Ed. Dacia, 2005.
MODULUL II.
FORMELE INTEGRĂRII
Concepte de bază:
 colaborarea economică,
 cooperarea economică,
 clubul de comerţ preferenţial,
 zona de comerţ liber,
 uniunea vamală,
 piaţa unică,
 piaţa comună,
 uniunea economică şi monetară,
9
europeană
 integrarea economică completă.
Obiective urmărite: care sunt formele integrării

economice – definiţia şi prezentarea lor.

pentru acest domeniu o bibliografie vastă, preocupările de
definire a integrării economice putând fi regăsite într-o serie
mare de studii şi cercetări cuprinse în cărţi sau reviste de
specialitate. Se recomandă studiul individual, organizat în funcţie
de bibliografia indicată. A se aprofunda in mod special:
- Mihaela Luţaş, Integrare economică europeană, Ed. Economică,
1999, - Mihaela Luţaş, Uniunea Europeană - Mecanismul
Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască noţiunile
teoretice ale formelor integrării economice.
Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este

una complexă, reflectând multitudinea de relaţii care se
stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă
eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele
pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de
complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate bogată în delimitări ale
conceptului de integrare, autori de prestigiu în domeniu au
distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice,
geografice, structurale, etc. următoarele forme /grade/ ale
integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense
sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice,
sociale şi politice.
1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor

economice dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional
şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice
internaţionale.
2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept
o formă primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de
ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.
10
europeană
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât

şi de formă, diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp
ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea
discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa
intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept
rezultat eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre
entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări
în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de
cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale
cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare
sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de
integrare economică.
3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai
multe ţări care îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor
bunurilor, deci practic atunci când realizează un schimb de
preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îţi păstrează tarifele
vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de
comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al
Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48
de ţări asociate din Commonwealth.
4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării
prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele
tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord preferenţial
de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere
comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră
zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod
obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o
serie de forme integrative simple de tipul zonei de comerţ liber
dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a
Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza
Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi
Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state
europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative
aflate în Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este
format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia
Elveţiei, toate celelalte state membre ale AELS sunt şi
componente ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt
NAFTA (North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite,
Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central
European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR
(format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul
Americii Centrale şi ASEAN (Association of South East Asian
Nations) în spaţiul asiatic.
11
europeană
5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările

membre înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat între ele
şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune
vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea
barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a
fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a transformat
într-o comunitate economică confederativă care, alături de
transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a
statului german.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative
ale bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre, cu
repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi
consumului.
6. PIAŢA COMUNĂ, care reprezintă o uniune vamală în cadrul
căreia, liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este
acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între
ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională
completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la
crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o
tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a
factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii
de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie
etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice
Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri
finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de
producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa
Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice.
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această
între economii de comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul
de Ajutor Economic Reciproc).
7. PIAŢA UNICĂ, presupune, în afara realizării unei pieţe
comune pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor,
aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea achiziţiilor
guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a
standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor,
eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.
8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind

de la piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de
armonizare a politicilor economice naţionale, în special a celor
vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede
unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor
monetar financiare la nivel comunitar.
9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă
stadiul ultim al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor
economice este întregită prin stabilirea unei unităţi
12
europeană
supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele

membre.
1.) Prezentaţi noţiunea de colaborare economică.

2.) Prezentaţi noţiunea de cooperare economică.
3.) Definiţi noţiunea clubul de comerţ preferenţial.
4.) Definiţi noţiunea zona de comerţ liber.
5.) Definiţi noţiunea uniunea vamală.
6.) Prezentaţi noţiunea de piaţă unică.
7.) Prezentaţi noţiunea de piaţă comună.
8.) Prezentaţi noţiunea uniunea economică şi monetară.
9.) Prezentaţi noţiunea integrarea economică completă.
BIBLIOGRAFIE
1.) BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica

europeana, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
2.) LUŢAŞ, MIHAELA, Integrare economică
europeană, Ed. Economică, 1999;
3.) LUŢAŞ, MIHAELA, Uniunea Europeană -
Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, 2005.
MODULUL III.
ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE
13
europeană
Concepte de bază: istoricul formării Uniunii Europene –

date cronologice.
Obiective urmărite: prezentarea unor date mai

importante din istoricul formării Uniunii Europene.
Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta pentru

acest domeniu o bibliografie vastă în cărţi sau reviste de
specialitate, web-site-uri.
Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască datele mai

importante din istoricul formării Uniunii Europene.
- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei,

inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza
Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO
("Declaratia Schuman");
- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru
constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia,
Luxemburg si Olanda;
- 1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului
devine functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele
vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime
14
europeană
mentionate;
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si
Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari
- Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda; tratatele
de infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma
si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958;
- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care
adauga cooperarea politica celei economice;
- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa
mai puternica si mai extinsa", care trateaza reforma
institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si
opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor
zece tari central europene;
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11
state europene care au indeplinit criteriile de convergenta
(Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia,
Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;
- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei
ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu
Malta, Romania, Slovacia, Letonia, Lituania si Bulgaria are loc la
Bruxelles, Belgia
- 2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a
aniversare a "Declaratiei Schuman";
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al
zonei euro;
- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre
guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa
ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale;
- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in
circulatie in cele 12 state participante la zona euro: Austria,
Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea
Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)
- 2005, 13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde
aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497
voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri, a fost adoptata
rezolutia referitoare la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana
in 2007.
- 2005, 25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate
la Abatia de Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei,
Traian Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea
Europeana ca si primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa
Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre.
15
europeană
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO):
înfiinţată în 1951 prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o
piaţă comună în sectorul cărbunelui şi oţelului.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate
înfiinţată în 1957 prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv
principal crearea unei Pieţe Comune pentru Statele Membre. De-
a lungul anilor, activităţile s-au extins către alte domenii, astfel
că CEE şi-a pierdut caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht
a luat act de această nouă dimensiune, subliniind că este nu
numai o organizaţie economică, ci şi una cu dimensiune politică.
EURATOM
EURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea
Economică Europeană (CEE) prin Tratatul de la Roma, având
menirea de a elabora o politică comună de utilizare a energiei
atomice în scopuri paşnice.
Pilonii Uniunii Europene

Pilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:
- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din
aranjamentele stabilite prin Tratatele celor trei comunităţi (CE,
CECO, EURATOM), ex. cetăţenia europeană, politicile comune,
UEM, etc.;
- al doilea pilon – politica externă şi de securitate comună;
- al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea
criminalităţii.
1.) Definiţi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO).
2.) Definiţi Comunitatea Economică Europeană (CEE).
3.) Ce este Euratom-ul?
4.) Care sunt cele 3 piloni ale Uniunii Europene?
BIBLIOGRAFIE

Economică, 1999;
16
europeană
MODULUL IV.
TRATATELE UNIUNII EUROPENE
Concepte de bază: tratate de bază, tratate care modifică

tratatele de bază, tratate care reglementează domenii specifice
ale Uniunii Europene.
Obiective urmărite: clasificarea tratatelor Uniunii

Europene.

pentru acest domeniu o bibliografie vastă în cărţi sau reviste de
Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască tratatele
Uniunii Europene.
17
europeană
Tratatele pot fi clasificate astfel:

a.) tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht;
b.) tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic
European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
c.) tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul
privind Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul de Constituirea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO
Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în
vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea
barierelor din calea comerţului şi crearea unei pieţe comune pe
care cărbunele şi oţelul produs în statele membre să poată
circula liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor
comunităţii.
TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei

atomice a fost semnat la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1
august 1958, răspunzând nevoii de a suplimenta sursele de
energie tradiţionale. Punctele forte ale tratatului vizau crearea
unei pieţe unice pentru materialele şi echipamentele nucleare,
stabilirea legislaţiei nucleare comune, introducerea unui sistem
de supraveghere a folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.
ACTUL UNIC EUROPEAN
Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1

iulie 1986, modificând tratatele de bază ale Comunităţii. El
relansează construcţia europeană care are nevoie de un nou
imbold, atât economic, cât şi instituţional.
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective:

 susţinerea progresului economic şi social care poate fi
susţinută în particular prin crearea unei arii fără bariere
interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
crearea uniunii economice şi monetare culminând cu
moneda unică;
 întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale
cetăţenilor din ţările membre prin introducerea cetăţeniei
unionale;
18
europeană
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne.
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern

din cele 15 ţări membre au semnat tratatul.
Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale:
 plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de
muncă în centrul Uniunii;
 depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de
circulaţie a cetăţenilor;
 acordării Europei o poziţie mai puternică în sfera
economică prin responsabilizarea Consiliului European
pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie
administrate de statele membre;
 eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva
lărgirii Uniunii în special spre ţările Europei de Est.
TRATATUL DE LA NISA
Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit

în cadrul Conferinţei Interguvernamentale a adoptat un nou
Tratat care a adus modificări importante în 4 probleme
instituţionale:
 mărimea şi compoziţia Comisiei Europene;
 ponderea voturilor în Consiliu;
 înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu
majoritatea calificată;
 intensificarea cooperării.
BIBLIOGRAFIE
1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana,

Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
2. LUŢAŞ, MIHAELA, Integrare economică europeană,
Ed. Economică, 1999;
19
europeană
MODULUL V.
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

STATE CANDIDATE LA U.E.
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Concepte de bază: statele membre ale Uniunii Europene

şi statele candidate la U.E., simbolurile U.E.
Obiective urmărite: prezentarea statelor membre ale

U.E. cu anul aderării, statele candidate le U.E. şi prezentarea
simbolurile U.E.

pentru acest domeniu o bibliografie vastă în cărţi sau reviste de
Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască statele
membre ale Uniunii Europene cu anul aderării, care sunt statele
candidate la U.E, şi nu în ultimul rând simbolurile U.E.
20
europeană
"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii

umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a
respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţa, justiţie, solidaritate şi egalitate între
bărbaţi şi femei.[...]".
Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare
între ţările europene, început după cel de-al doilea război
mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a
devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei Europe unite
din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând,
în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor
componente.
CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ?

 Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de
cooperare şi integrare;
 Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile
dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o
manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
5.1. STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25

de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria),
care formează împreună un spaţiu de peste 4 milioane km 2, cu o
populaţie totală de aproximativ 460 milioane de locuitori.
1.) AUSTRIA
Anul aderarii: 1995

Forma de guvernamant: Republica
parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia: 8,18 milioane locuitori
21
europeană
2.) BELGIA
Anul aderarii: Membru fondator

Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
3.) BULGARIA
Anul aderarii: 2007

Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Sofia
4.) CIPRU
Anul aderarii: 2004

Capitala: Nicosia
Populatia: 771.651 locuitori
5.) DANEMARCA
Anul aderarii: 1973

Capitala: Copenhaga
6.) ESTONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Tallinn
7.) FINLANDA
22
europeană
Anul aderarii: 1995

Capitala: Helsinki
8.) FRANŢA

Capitala: Paris
9.) GERMANIA

Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
10.) GRECIA
Anul aderarii: 1981

Capitala: Atena
11.) IRLANDA
Anul aderarii:1973
Capitala: Dublin
12.) ITALIA

23
europeană
Capitala: Roma
13.) LETONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Riga
14.) LITUANIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Vilnius
15.) LUXEMBURG

Capitala: Luxembourg
16.) MALTA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
17.) MAREA BRITANIE
Anul aderarii: 1973

Capitala: Londra
24
europeană

Populatia: 60,09 mil.loc.
18.) OLANDA

Capitala: Amsterdam
19.) POLONIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Varsovia
20.) PORTUGALIA
Anul aderarii: 1986

Capitala: Lisabona
21.) REPUBLICA CEHĂ
Anul aderarii: 2004

parlamentara
Capitala: Praga
22.) ROMÂNIA
Anul aderarii: 2007

Capita: Bucuresti
25
europeană
23.) SLOVACIA
Anul aderarii: 2004

parlamentara
Capitala: Bratislava
24.) SLOVENIA
Anul aderarii: 2004

parlamentara
Capitala: Ljubljana
Populatia: 1,93
mil.loc.
25.) SPANIA
Anul aderarii: 1986

Forma de guvernamant: Monarhie
constitutionala
Capitala: Madrid
26.) SUEDIA
Anul aderarii: 1995

Capitala: Stockholm
27.) UNGARIA
Anul aderarii: 2004

Capitala: Budapesta
26
europeană
5.2. STATE CANDIDATE LA U.E.
1.) CROAŢIA

Capitala: Zagreb
2.) TURCIA

Capitala: Ankara
5.3. SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza,

moneda unică Euro şi Ziua Europei.
Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un

fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea
şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă
perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea
crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de
Consiliul Europei, organizaţie internaţională apărătoare a
drepturilor omului şi valorilor culturale europene. În anul 1985,
statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor
Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate
instituţiile Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în
1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de
Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE
l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea
Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască
imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii
27
europeană
ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în

diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau
la baza Uniunii Europene.
Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate

în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu
propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
Moneda unică EURO - la originea

conceptului de monedă unică se află tratatele
care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul
de la Roma (1957) declară că piaţa comună
este unul dintre obiectivele Comunităţii
Europene ce va contribui la o “uniune mai
strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene
(1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi
pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul
European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele
de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis
în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel
moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior
li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii
Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona
Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera
grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul
civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din
cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic
sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a

reprezentat primul pas către crearea a ceea ce
este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la
Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert
Schuman, a citit presei internaţionale o
declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi
celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi
cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”.
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul
căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi
28
europeană
cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării

izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând
această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp
de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial
aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcţiei
europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua
de 9 mai să devină Ziua Europei.
MODULUL VI.
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
29
europeană
Concepte de bază: Consiliul Uniunii Europene, Comisia

Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Curtea de
Conturi, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul
Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de
Investiţii, Ombudsmanul European, Controlorul European pentru
Protecţia Datelor.
Obiective urmărite: prezentarea instituţiilor europene are

ca scop înţelegerea şi aprofundarea sistemului instituţional-
politic al Uniunii Europene care joacă rolul fundamental al
deciziei poltice şi economice.
Recomandări privind studiul: problemtica predată

trebuie aprofundată prin studiul individual care necesită
selectarea materialului bibliografic cel mai potrivit racordat la
realităţile contemporane ale Uniunii Europene. Se recomandă şi
folosirea informaţiilor de pe site-urile oficiale ale Uniunii
Europene.
Rezultate aşteptate: studenţii trebuie să acumuleze

informaţia necesară în domeniul funcţionării instituţionale a
economiei europene şi trebuie să aplice informaţiile obţinute în
coroborare cu ultimele evoluţii ale Uniunii Europene.
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE sunt:
 Consiliul Uniunii Europene

 Comisia Europeană
 Parlamentul European
 Curtea de Justiţie
30
europeană
 Curtea de Conturi
 Comitetul Economic şi Social European
 Comitetul Regiunilor
 Banca Centrală Europeană
 Banca Europeană de Investiţii
 Ombudsmanul European
 Controlorul European pentru Protecţia Datelor.
6.1. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
Funcţie: Organul legislativ al UE; reprezintă statele membre.

Membri: Un ministru din fiecare stat membru UE
Preşedinţie:Prin rotaţie, o dată la şase luni
În anul 2008, semestrul II – preşedintele – Nicolas
Sarkozy
Reuniuni: La Bruxelles (Belgia), cu excepţia lunilor aprilie, iunie
şi octombrie (Luxemburg).
Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca

Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele
fundamentale în anii ′50. Consiliul reprezintă statele membre, iar
la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.
În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni
participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor
discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de
resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul
„Consiliul pentru Mediu”.
Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul
pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe”. Însă această
configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă
variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la
reuniunile sale participă oricare ministru sau secretar de stat pe
care îl numeşte guvernul ţării respective.
În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale
Consiliului:
• Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
• Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
• Justiţie şi Afaceri Interne,
• Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia
Consumatorilor,
• Competitivitate,
• Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
• Agricultură şi Pescuit,
• Mediu,
31
europeană
• Educaţie, Tineret şi Cultură.
Ce face Consiliul?
Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale:
1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul
European, în multe domenii de politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale
statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau
organizaţii internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de
securitate comună a UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute
de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi
autorităţile poliţieneşti în materie penală.
Câte voturi are fiecare ţară?
Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu

cât populaţia ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe voturi
are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în favoarea
ţărilor cu o populaţie mai redusă:
Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit
29
Polonia şi Spania 27
România 14
Ţările de Jos 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria
12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia
7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Cum este organizată activitatea Consiliului?
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare
şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul
32
europeană
agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o

perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi
negociind pentru realizarea unui compromis între statele
membre.
Secretariatul General
Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care
pregăteşte şi asigură funcţionarea optimă a activităţii Consiliului
la toate nivelurile.
În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al
Consiliului. Dl Solana este şi Înaltul Reprezentant pentru politica
externă şi de securitate comună (PESC) şi, în această calitate,
contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial.
Secretarul General este asistat de un Secretar General
Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului
General.
Coreper
În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă
permanentă („birou de reprezentare”) care îl reprezintă şi care îi
apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărui birou de
reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.
Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi
permanenţi” şi se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul acestui comitet
este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii
problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un
Comitet special pentru agricultură. Coreper este asistat de un
număr de grupuri de lucru, la care participă oficiali din cadrul
birourilor de reprezentare sau al administraţiilor naţionale.
Securitate şi apărare
Consiliul este asistat de o structură separată pe probleme
de securitate şi apărare:
• Comitetul Politic şi de Securitate (CPS), care reprezintă
pentru această cooperare ceea ce reprezintă Coreper
pentru alte tipuri de decizii;
• Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE), alcătuit din Şefii
Statului Major Militar ai statelor membre;
• Statul Major Militar al Uniunii Europene (SMMUE), alcătuit din
experţi militari şi civili trimişi de statele membre la
Secretariatul Consiliului;
• Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor.
33
europeană
6.2. COMISIA EUROPEANĂ
Funcţie: Organul executiv al UE şi iniţiatorul propunerilor

legislative
Membri: 27: unul din fiecare stat membru
Durata mandatului: Cinci ani (2004-2009)
Comisia este independentă de guvernele naţionale.

Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot
unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe
care le prezintă Parlamentului European (PE) şi Consiliului.
De asemenea, Comisia este organul executiv al UE – cu
alte cuvinte, este responsabilă pentru aplicarea deciziilor
Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege
administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea
politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.
La fel ca PE şi Consiliul, Comisia Europeană a fost înfiinţată
în anii ′50 în temeiul Tratatelor fundamentale ale UE.
Ce este Comisia?
Termenul „Comisie” are două sensuri. În primul rând,

termenul denotă echipa de bărbaţi şi femei – câte unul sau una
din fiecare stat membru UE – care a fost constituită pentru a
conduce instituţia şi a adopta deciziile acesteia. În al doilea rând,
termenul „Comisie” se referă la instituţia în sine şi la personalul
ei.
La nivel informal, membrii numiţi ai Comisiei sunt cunoscuţi
sub denumirea de „comisari”. În general, aceştia au ocupat
poziţii politice în ţările lor de origine şi mulţi dintre ei au fost
miniştri în guvern, dar în calitate de membri ai Comisiei ei şi-au
luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi
de a nu se supune eventualelor recomandări venite din partea
guvernelor naţionale.
La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în
termen de şase luni de la alegerile pentru Parlamentul European.
Procedura este următoarea:
• guvernele statelor membre convin asupra persoanei pe care o

vor desemna ca nou preşedinte al Comisiei;
• persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei este aprobată
de Parlament;
• persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei alege ceilalţi
membri ai Comisiei prin discuţii cu guvernele statelor
membre;
34
europeană
• noul Parlament intervievează fiecare persoană propusă în

calitate de comisar şi îşi dă avizul cu privire la întreaga
echipă. După aprobare, noua Comisie îşi poate începe
activitatea în mod oficial.
Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie

2009. Preşedintele Comisiei este José Manuel Barroso.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care deţine

puterea de a demite întreaga Comisie prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură. Membrii individuali ai Comisiei au obligaţia
de a demisiona la solicitarea Preşedintelui, susţinută de ceilalţi
comisari.
Comisia este reprezentată în toate sesiunile Parlamentului,
unde are obligaţia de a clarifica şi justifica politicile pe care le
derulează. De asemenea, Comisia răspunde periodic la
întrebările scrise şi verbale adresate de MPE.
Activitatea cotidiană a Comisiei este desfăşurată de
funcţionari administrativi, experţi, traducători, interpreţi şi
personal cu atribuţii de secretariat. Numărul acestor funcţionari
publici europeni este de circa 23 000. Numărul poate părea
impresionant, dar este mai mic decât numărul personalului
angajat într-un consiliu municipal de talie medie din Europa.
Unde se află sediul Comisiei?
„Sediul” Comisiei se află la Bruxelles (Belgia), dar Comisia

mai are birouri la Luxemburg, birouri de reprezentare în toate
statele membre UE şi delegaţii în multe capitale ale lumii.
Ce face Comisia?
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;

2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de
Justiţie);
4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre
exemplu prin negocierea acordurilor între UE şi alte ţări.
35
europeană
6.3. PARLAMENTUL EUROPEAN
Funcţie: Organul legislativ al UE ales prin vot direct

Următoarele alegeri: Iunie 2009
Reuniuni: Sesiuni plenare lunare la Strasbourg, reuniuni
ale comisiilor parlamentare şi sesiuni
suplimentare la Bruxelles.
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii

Europene pentru a le reprezenta interesele. Îşi are originea în
anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către
cetăţenii UE.
Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE
are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în
UE. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor
aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le
reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE.
Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2004.
Parlamentul are 785 de membri din toate cele 27 de state
membre UE.
Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în
funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice la nivelul UE.
La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate
punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea
europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la
euroscepticii fervenţi.
Hans-Gert Pöttering a fost ales preşedinte al PE în 2007
şi va ocupa această funcţie până la alegerile din 2009.
Unde se află sediul Parlamentului?
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei

sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi Strasbourg (Franţa).
La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul
General”). Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub
denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg şi uneori la
Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la
Bruxelles.
36
europeană
Număr de locuri pentru grupurile politice la 1 septembrie

2007
Grup politic Abreviere Nr. de

locuri
Grupul Partidului Popular European PPE-DE 278
(Creştin-Democrat) şi al Democraţilor
Europeni
Grupul Socialist din Parlamentul PSE 216
European
Grupul Alianţei Liberalilor şi ALDE 104
Democraţilor pentru Europa
Grupul Uniunea pentru Europa UEN 44
Naţiunilor
Grupul Verzilor/Alianţa Europeană Verts/ALE 42
Liberală
Grupul Confederal al Stângii Unite GUE/NGL 41
Europene /Stânga Verde Nordică
Grupul Independenţă şi Democraţie ID 24
Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate ITS 23
37
europeană
Independenţi şi locuri vacante temporar IN 13

Total 785
Număr de locuri pentru fiecare ţară
Austria 18 Luxemburg 6
Belgia 24 Malta 5
Bulgaria 18 Polonia 54
Cipru 6 Portugalia 24
Danemarca 14 Regatul Unit 78
Estonia 6 Republica 24
Cehă
Finlanda 14 România 35
Franţa 78 Slovacia 14
Germania 99 Slovenia 7
Grecia 24 Spania 54
Irlanda 13 Suedia 19
Italia 78 Ţările de Jos 27
Letonia 9 Ungaria 24
Lituania 13 Total 785
Ce face Parlamentul?
Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale.

1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe
domenii de politici publice. Faptul că PE este ales prin vot
direct de către cetăţenii UE reprezintă o garanţie a legitimităţii
democratice a legislaţiei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte
instituţii UE, în special asupra Comisiei. Parlamentul deţine
puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi
şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul,
Parlamentul deţine autoritatea asupra bugetului UE şi poate
influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge
întregul proiect de buget.
6.4. CURTEA DE JUSTIŢIE
Funcţie: Să se pronunţe în cazurile care îi sunt

prezentate spre soluţionare.
Curtea de Justiţie: Un judecător din fiecare stat membru UE;
opt avocaţi generali.
Tribunalul de Primă Instanţă: Cel puţin un judecător din fiecare
stat membru UE (27 în 2007).
38
europeană
Tribunalul Funcţiei Publice: Şapte judecători

Durata mandatului: Mandate de şase ani care pot fi reînnoite
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (pentru care se
foloseşte frecvent prescurtarea „Curtea”) a fost instituită în
temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO din 1952. Sediul se află
la Luxemburg.
Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este
interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre
UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor.
Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele naţionale nu
pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz.
Curtea se asigură şi că statele membre şi instituţiile UE
aplică prevederile legislative. Curtea are puterea de a soluţiona
litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori
economici şi persoane fizice.
Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat
membru, astfel încât toate sistemele juridice naţionale din cadrul
UE sunt reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienţă,
Curtea funcţionează rar în structură completă. De obicei, Curtea
se întruneşte în „Marea Cameră” cu numai 13 judecători sau în
camere de cinci sau trei judecători.
Curtea este asistată de opt „avocaţi generali”. Rolul
acestora este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile
înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile trebuie susţinute
public şi trebuie să fie imparţiale.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror
imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei deţin calificările sau
competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte
funcţii juridice din ţările lor de origine. Aceştia sunt numiţi la
Curtea de Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor
membre UE. Fiecare este numit pentru un mandat de şase ani,
care poate fi reînnoit.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului
mare de cazuri înaintate spre soluţionare şi pentru a oferi
protecţie juridică sporită cetăţenilor, în 1988 a fost creat un
Tribunal de Primă Instanţă. Acest tribunal (care funcţionează pe
lângă Curtea de Justiţie) este responsabil pentru pronunţarea
sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni intentate de
persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se
încadrează în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire
câte un judecător din fiecare stat membru UE.
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă
în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii
acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte judecători şi
funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.
Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul
Funcţiei Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru
39
europeană
un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vassilios Skouris a

fost ales preşedinte al Curţii de Justiţie în 2003. Marc Jaeger este
actualul preşedinte al Tribunalului de Primă Instanţă. Paul J.
Mahoney este preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice din 2005.
Ce face Curtea?
Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate

spre soluţionare. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent
sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor;
3. acţiuni în anulare;
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona;
5. acţiuni în despăgubiri.
6.5. CURTEA DE CONTURI
Funcţie: Controlează dacă fondurile UE sunt utilizate

corespunzător
Membri: Unul din fiecare stat membru UE
Durata mandatului: Membrii sunt numiţi pentru un mandat de
şase ani care poate fi reînnoit
Curtea de Conturi a fost înfiinţată în 1975. Sediul este la

Luxemburg. Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile UE
sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii Uniunii să
obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de
a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri
UE.
Curtea are un membru din fiecare stat membru UE, numit
de Consiliu pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit.
Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat
de trei ani care poate fi reînnoit. Vitor Manuel da Silva
Caldeira (din Portugalia) este preşedinte al Curţii de Conturi,
secretarul general Michel Herve (din Franţa).
Ce face Curtea?
Rolul principal al Curţii este de a verifica dacă bugetul UE

este aplicat corect – cu alte cuvinte, dacă veniturile şi cheltuielile
UE sunt obţinute, cheltuite şi înregistrate legal şi de a asigura un
management financiar sănătos. Prin urmare, activitatea curţii
reprezintă o garanţie a faptului că sistemul UE funcţionează în
40
europeană
mod economic, eficient, efectiv şi transparent. Pentru a-şi

îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele
aparţinând oricărei persoane sau organizaţii care lucrează cu
veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează frecvent
controale la faţa locului. Constatările sale sunt consemnate în
rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia Comisiei
şi a guvernelor statelor membre UE.
Pentru a-şi îndeplini activitatea în mod eficient, Curtea de
Conturi trebuie să rămână complet independentă de celelalte
instituţii, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu acestea.
Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a
susţine activitatea Parlamentului European şi a Consiliului prin
prezentarea anuală a unui raport de audit pentru anul financiar
anterior. Parlamentul examinează acest raport în detaliu înainte
de a hotărî dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a
gestionat bugetul. În caz afirmativ, Curtea de Conturi trimite
Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie prin care confirmă că
banii contribuabililor europeni au fost utilizaţi în mod adecvat.
În sfârşit, Curtea informează cetăţenii cu privire la
rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează subiecte de
interes deosebit.
Cum este organizată activitatea Curţii?

Curtea de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi, inclusiv
traducători şi administratori, precum şi auditori. Auditorii sunt
împărţiţi în „grupuri de audit”. Aceştia pregătesc rapoarte
preliminare pe baza cărora Curtea adoptă decizii.
Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor
instituţii UE, în statele membre şi în orice ţară care primeşte
ajutoare din partea UE. De fapt, deşi activitatea curţii are
legătură în cea mai mare măsură cu banii de care este
responsabilă Comisia, peste 80 % din cheltuielile UE sunt
administrate de autorităţile naţionale.
Curtea de Conturi nu deţine puteri legale. Dacă auditorii
descoperă fraude sau nereguli, aceştia informează OLAF – Oficiul
European de Luptă Antifraudă. OLAF este un departament al
Comisiei Europene cu un statut special, care îi asigură o
autonomie totală.
6.6. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL
Funcţie: Reprezintă societatea civilă organizată

Membri: 344
Durata mandatului: Patru ani
Reuniuni: Bruxelles, lunar
41
europeană
Înfiinţat în 1957 prin Tratatul de la Roma, Comitetul

Economic şi Social European (CESE) este un organ consultativ
care le furnizează reprezentanţilor grupurilor de interese din
Europa, precum organizaţiile patronale şi sindicatele, şi altor
organisme ale „societăţii civile organizate”, precum asociaţiile de
consumatori, o platformă formală pentru exprimarea punctelor
lor de vedere asupra problemelor UE.
CESE are 344 de membri – numărul membrilor din fiecare
stat membru nu reprezintă neapărat mărimea populaţiei din ţara
respectivă. Numărul de membri din fiecare ţară este următorul:
24
România 15
Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia,
Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria
12
9
Estonia, Letonia şi Slovenia 7
Cipru şi Luxemburg 6
Malta 5
Total 344
Membrii sunt numiţi de guvernele UE, dar beneficiază de

independenţă politică totală. Ei sunt numiţi pentru un mandat de
patru ani care poate fi reînnoit.
Comitetul se reuneşte în adunare plenară, iar discuţiile
comitetului sunt pregătite de şase subcomitete denumite
„secţiuni”, fiecare ocupându-se de domenii de politică specifice.
Comitetul îşi alege preşedintele şi doi vicepreşedinţi pentru un
mandat de doi ani. Dimitris Dimitriadis a devenit preşedinte al
CESE în octombrie 2006.
Ce face CESE?
Comitetul Economic şi Social European îndeplineşte trei

roluri principale:
• asigură consultanţă pentru Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia Europeană, la solicitarea acestora
sau la iniţiativa Comitetului;
• încurajează societatea civilă să se implice în mai mare
măsură în procesul de elaborare a politicilor publice la nivelul
UE;
42
europeană
• susţine rolul societăţii civile în statele nemembre UE şi

contribuie la înfiinţarea structurilor consultative.
Avizele Comitetului sunt transmise instituţiilor de talie mai

mare – Consiliul, Comisia şi Parlamentul European. Se impune
consultarea Comitetului înainte de adoptarea unor decizii de
politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin urmare,
Comitetul îndeplineşte un rol esenţial în procesul decizional din
cadrul Uniunii. CESE este o punte între Uniune şi cetăţenii săi,
promovând o societate mai activă, mai receptivă şi, prin urmare,
mai democratică în Europa.
Cine sunt membrii CESE?
Membrii CESE îşi desfăşoară activitatea preponderent în

ţările lor de origine şi formează trei grupuri care reprezintă
angajatorii, angajaţii şi diferite alte interese economice şi sociale.
Grupul Angajatorilor are membri din sectorul industrial
public şi privat, întreprinderi mici şi mijlocii, camere de comerţ,
comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, sectorul bancar şi al
asigurărilor, transport şi agricultură.
Grupul Salariaţilor reprezintă toate categoriile de angajaţi,
de la muncitori necalificaţi la directori executivi. Membrii grupului
provin din sindicatele naţionale.
Grupul Activităţi diverse reprezintă organizaţiile
neguvernamentale (ONG), organizaţiile de agricultori,
întreprinderile mici, atelierele şi profesiile meşteşugăreşti,
cooperativele şi asociaţiile nonprofit, organizaţiile de
consumatori şi de protecţia mediului, comunităţile ştiinţifice şi
academice şi asociaţiile care reprezintă familia şi persoanele cu
dizabilităţi.
6.7. COMITETUL REGIUNILOR
Funcţie: Reprezintă autorităţile regionale şi locale

Membri: 344
Durata mandatului: Patru ani
Reuniuni: Bruxelles, cinci sesiuni plenare în fiecare an
Înfiinţat în 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii

Europene, Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ consultativ
alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale
europene. Se impune consultarea CoR înainte de adoptarea unor
decizii la nivelul UE în domenii precum politica regională, mediul,
cultura, educaţia şi transportul – care sunt, fără excepţie,
domenii de interes local şi regional.
43
europeană
Comitetul are 344 de membri. Numărul de membri din

fiecare stat membru UE reflectă cu aproximaţie mărimea
populaţiei ţării respective, după cum urmează:
24
România 15
Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Republica Cehă,
Portugalia, Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria
12
9
Estonia, Letonia şi Slovenia 7
Cipru şi Luxemburg 6
Malta 5
Total 344
Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de
decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din regiunea
din care provin. Ei sunt nominalizaţi pentru Comitet de către
guvernele naţionale şi sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene
pentru patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Fiecare ţară îşi
alege membrii după cum consideră potrivit, dar componenţa
trebuie să respecte reprezentarea politică şi geografică. Dacă îşi
pierd mandatul electoral în regiunea de origine, va trebui ca
membrii să demisioneze din Comitet.
Există patru grupuri politice: Partidul Popular European,
Partidul Socialiştilor Europeni, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor
pentru Europa şi Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor –Alianţa
Europeană.
Preşedintele CoR este ales pentru un mandat de doi ani
dintre membrii comitetului - Luc van den Brande.
Ce face Comitetul?
Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de
vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest
sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la
propunerile Comisiei.
Comisia şi Consiliul au obligaţia de a consulta CoR înainte
de adoptarea unor decizii la nivel UE în probleme care sunt de
interes pentru guvernul local şi regional. Acestea pot fi politica
forţei de muncă, mediul, educaţia, cultura, formarea profesională
şi tineretul, energia, transportul, telecomunicaţiile şi sănătatea
publică.
Lista nu este exhaustivă. Comisia, Consiliul şi Parlamentul
European au libertatea de a se consulta cu CoR şi în alte
probleme. În ceea ce priveşte Comitetul, acesta poate adopta
44
europeană
avize din proprie iniţiativă şi le poate prezenta Comisiei,

Consiliului şi Parlamentului.
Cum este organizată activitatea Comitetului?

În fiecare an, Comitetul Regiunilor se întruneşte în cinci
sesiuni plenare în care defineşte politica generală a comitetului şi
adoptă avize. Există şase „comisii” care examinează diferite
domenii de politică şi pregătesc avizele care urmează să fie
dezbătute în sesiunile plenare.
6.8.BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII
Funcţie: Finanţează dezvoltarea economică

Membri: Statele membre UE
Consiliul Director – 28, Comitetul Administrativ – 9
Internet: www.eib.org
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în 1958

prin Tratatul de la Roma. Rolul principal al băncii este de a
împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european,
precum căile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile
sau programele de mediu. Banca finanţează, de asemenea,
investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea economică
din ţările candidate şi ţările în curs de dezvoltare.
Philippe Maystadt a fost ales preşedinte al BEI în ianuarie

2000.
Ce face banca?
BEI este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi

este independentă de bugetul UE. Banca este finanţată prin
împrumuturi pe pieţele de capital. Acţionarii băncii – statele
membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul
băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a
acesteia în Uniune.
Prin susţinerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai
bun rating de credit (AAA) de pe pieţele de capital, de unde
poate ridica sume foarte mari de capital în condiţii foarte
avantajoase. La rândul ei, banca poate să investească în proiecte
de interes public pentru care nu s-ar putea găsi fonduri din alte
surse – sau pentru care ar trebui efectuate împrumuturi
costisitoare.
45
europeană
Proiectele în care banca investeşte sunt selectate atent.

Priorităţile băncii la nivelul UE sunt de a susţine:
• coeziunea şi convergenţa;
• întreprinderile mici şi mijlocii;
• durabilitatea mediului;
• inovaţia,
• dezvoltarea reţelelor de transport transeuropene şi
• sursele de energie durabile, competitive şi sigure.
În exteriorul UE, BEI susţine politicile UE de dezvoltare şi

cooperare în ţările candidate şi potenţial candidate, în ţările din
regiunea Mării Mediterane şi din estul Europei (inclusiv Rusia)
care se încadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, şi în ţările
din Africa, Caraibe, Pacific, Asia şi America Latină. Împrumuturile
acordate acestor ţări se concentrează asupra următoarelor
domenii:
• dezvoltarea sectorului privat;
• dezvoltarea infrastructurii;
• securitatea surselor de energie şi
• durabilitatea mediului.
În final, BEI este acţionarul majoritar al Fondului European

de Investiţii, alături de care formează „Grupul BEI”. Fondul
investeşte în capitalul de risc şi oferă garanţii pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. Fondul nu împrumută şi nu
investeşte în mod direct. În schimb, Fondul îşi desfăşoară
activitatea prin intermediul băncilor şi al altor intermediari
financiari, oferindu-le garanţii pentru acoperirea împrumuturilor
pe care le acordă întreprinderilor mici.
Fondul este activ în toate statele membre ale Uniunii
Europene şi în ţările candidate în vederea aderării.
Cum este organizată activitatea băncii?
BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de

împrumut şi de creditare pe baza punctelor forte ale fiecărui
proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare
an, banca prezintă un raport cu privire la toate activităţile sale.
BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu,
reprezentanţii săi participă în comitetele Parlamentului
European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului
atunci când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din
statele membre UE.
Deciziile băncii sunt adoptate de următoarele organisme:
• Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniştri (în mod
normal, miniştrii de finanţe) din toate statele membre. Acesta
46
europeană
defineşte politica generală de împrumuturi a băncii, aprobă

bilanţul contabil şi raportul anual, autorizează banca să
finanţeze proiecte în exteriorul UE şi ia hotărâri cu privire la
creşterile de capital.
• Consiliul Director aprobă operaţiunile de creditare şi de
împrumut şi se asigură că BEI este administrată
corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul
nominalizat de fiecare stat membru UE şi unul nominalizat de
Comisia Europeană.
• Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al
băncii. Acesta administrează activităţile zilnice ale BEI şi are
nouă membri.
6.9. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Funcţie: Să menţină stabilitatea preţurilor în zona euro şi să

aplice politica monetară
Membri: Consiliul Guvernatorilor – 19, Consiliul General – 29,
Comitetul Executiv – 6
Internet: www.ecb.eu
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998.

Sediul băncii este la Frankfurt (Germania). Misiunea băncii este
să administreze moneda euro – moneda unică a UE şi să păstreze
stabilitatea preţurilor pentru cele peste două treimi din cetăţenii
UE care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă şi pentru
crearea şi implementarea politicii monetare în zona euro.
Pentru a-şi îndeplini rolul, BCE lucrează cu „Sistemul
European al Băncilor Centrale” (SEBC). Ţările care au adoptat
moneda euro până în prezent alcătuiesc „zona euro”. Băncile
centrale ale acestor ţări, împreună cu Banca Centrală Europeană,
alcătuiesc ceea ce se numeşte „Eurosistemul”.
BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă
totală. BCE, băncile centrale naţionale ale SEBC sau alt membru
al organismelor lor de decizie nu pot solicita sau primi
instrucţiuni de la niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele
statelor membre UE trebuie să respecte acest principiu şi au
obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile centrale
europene.
Jean-Claude Trichet a fost numit preşedinte al BCE în

noiembrie 2003.
Ce face banca?
47
europeană
Una dintre atribuţiile principale ale BCE este de a menţine

stabilitatea preţurilor în zona euro, astfel încât puterea de
cumpărare să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv să
asigure o creştere anuală a preţurilor de consum mai mică, dar
aproape egală cu 2 % pe termen mediu.
Pentru a face acest lucru, BCE stabileşte praguri pentru
ratele dobânzilor în urma analizei evoluţiilor economice şi
monetare. Banca măreşte ratele dobânzilor dacă doreşte să
controleze inflaţia şi le reduce în cazul în care consideră că riscul
de inflaţie este limitat.
Cum este organizată activitatea băncii?
Comitetul Executiv al BCE este responsabil pentru

aplicarea politicii monetare stabilite de Consiliul Guvernatorilor (a
se vedea în continuare) şi pentru transmiterea instrucţiunilor
către băncile centrale naţionale. De asemenea, Comitetul
pregăteşte reuniunile Consiliului Guvernatorilor şi este
responsabil de administrarea activităţilor zilnice ale BCE.
Comitetul este alcătuit din preşedintele BCE,
vicepreşedintele şi alţi patru membri, toţi fiind numiţi de comun
acord de către preşedinţii sau prim-miniştrii ţărilor din zona euro.
Membrii Comitetului Executiv sunt numiţi pentru un mandat de
opt ani care nu poate fi reînnoit.
Consiliul Guvernatorilor este organul de decizie la cel mai

înalt nivel din cadrul Băncii Centrale Europene. Acesta este
alcătuit din cei şase membri ai Comitetului Executiv şi
guvernatorii băncilor centrale din zona euro. Consiliul este
condus de preşedintele BCE. Misiunea fundamentală a acestui
Consiliu este să definească politica monetară a zonei euro şi, în
special, să fixeze ratele dobânzilor pentru băncile comerciale
care doresc să împrumute fonduri de la BCE.
Consiliul General este alcătuit din preşedintele şi
vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale naţionale
din toate cele 27 de state membre UE. Consiliul General
contribuie la activitatea consultativă şi de coordonare a BCE şi
contribuie la pregătirile în vederea extinderii zonei euro.
6.10. OMBUDSMANUL EUROPEAN
Funcţie: Să descopere cazurile de administrare

defectuoasă şi să propună soluţii
Durata mandatului: Cinci ani; poate fi reînnoit
48
europeană
Internet: ombudsman.europa.eu
Poziţia de Ombudsman European a fost înfiinţată prin

Tratatul de instituire a Uniunii Europene în 1992. Ombudsmanul
acţionează ca intermediar între cetăţean şi autorităţile UE. El are
dreptul de a primi şi investiga plângerile trimise de cetăţenii,
companiile şi organizaţiile din UE şi de orice persoană cu
domiciliul sau sediul într-un stat membru UE.
Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru
un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit; coincide cu
mandatul legislativ al Parlamentului. Nikiforos Diamandouros
a preluat postul de Ombudsman European în aprilie 2003 şi a fost
reales în ianuarie 2005 pentru un mandat de cinci ani.
Ce face Ombudsmanul?
Ombudsmanul investighează „administrarea defectuoasă” la

nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene.
„Administrarea defectuoasă” înseamnă administrare incorectă
sau incompletă – cu alte cuvinte, o instituţie nu acţionează în
conformitate cu legislaţia sau nu respectă principiile de bună
administrare sau încalcă drepturile omului. Iată câteva exemple:
• nedreptate;
• discriminare;
• abuz de putere;
• necomunicarea sau refuzul de a comunica informaţii;
• întârzieri nejustificate;
• proceduri incorecte.
Ombudsmanul începe investigaţiile ca urmare a unei

plângeri primite sau din proprie iniţiativă. El îşi desfăşoară
activitatea independent şi imparţial. Ombudsmanul nu solicită şi
nu primeşte instrucţiuni de la niciun guvern sau organizaţie.
Cum pot să trimit o plângere la Ombudsmanul European?
Dacă doriţi să trimiteţi o plângere despre administrarea

defectuoasă constatată la nivelul unei instituţii sau al unui
organism european, primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este
să contactaţi instituţia sau organismul în cauză pe căile
administrative obişnuite şi să încercaţi să îl determinaţi să
remedieze situaţia.
Dacă această abordare nu dă rezultate, puteţi trimite o
plângere Ombudsmanului European.
49
europeană
Este necesar să depuneţi plângerea la Ombudsman în

termen de doi ani de la data la care aţi constatat actul de
administrare defectuoasă. Trebuie să specificaţi cine sunteţi,
care este instituţia sau organismul împotriva căruia faceţi
plângerea şi care este problema dumneavoastră. Puteţi solicita
ca plângerea să rămână confidenţială.
Pentru sfaturi practice referitoare la redactarea plângerii,
accesaţi site-ul internet al Ombudsmanului:
ombudsman.europa.eu.
Ce rezultate pot aştepta?
În cazul în care nu poate trata plângerea dumneavoastră —

de exemplu, dacă problema reclamată a făcut deja obiectul unui
proces în instanţă — Ombudsmanul va depune toate eforturile
necesare pentru a vă recomanda o altă instituţie care vă poate fi
de ajutor.
Pentru a soluţiona problema dumneavoastră,
Ombudsmanul poate informa instituţia sau organismul în cauză.
Dacă problema nu este clarificată în timpul investigaţiilor,
Ombudsmanul va încerca să identifice o soluţie amiabilă pentru
remedierea situaţiei, pe care dumneavoastră să o consideraţi
satisfăcătoare.
În caz contrar, Ombudsmanul poate face recomandări
pentru rezolvarea problemei. Dacă instituţia respectivă nu
acceptă recomandările sale, Ombudsmanul poate întocmi un
raport special pe care îl trimite Parlamentului European pentru ca
acesta să poată întreprinde acţiunile politice ce se impun.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă Parlamentului

European un raport în care îşi prezintă întreaga activitate.
6.11. CONTROLORUL EUROPEAN PENTRU PROTECŢIA DATELOR
Funcţie: Să protejeze datele cu caracter personal

prelucrate de instituţiile UE
Durata mandatului: Cinci ani; poate fi reînnoit
Internet: edps.europa.eu
Poziţia de Controlor European pentru Protecţia Datelor

(CEPD) a fost creată în 2001. Responsabilităţile CEPD sunt să se
asigure că instituţiile şi organismele UE respectă dreptul la
intimitate al cetăţenilor atunci când prelucrează datele cu
caracter personal.
50
europeană
Ce face CEPD?
Atunci când prelucrează date cu caracter personal despre o

persoană care poate fi identificată, instituţiile şi organismele UE
au obligaţia de a respecta dreptul la intimitate al persoanei în
cauză. CEPD se asigură că acest lucru se întâmplă.
„Prelucrarea” implică activităţi cum sunt colectarea
datelor, înregistrarea şi arhivarea lor, identificarea lor în vederea
consultării, transmiterea şi furnizarea lor către alte persoane,
precum şi blocarea, ştergerea sau distrugerea lor.
Există reguli stricte cu privire la intimitate care se aplică
acestor activităţi. De exemplu, în general, instituţiile şi
organismele UE nu au permisiunea de a prelucra datele cu
caracter personal care comuincă informaţii despre originea
rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau
filozofice sau calitatea de membru al unui sindicat.
CEPD lucrează cu funcţionarii cu atribuţii de protejare a
datelor în fiecare instituţie sau organism UE pentru a se asigura
că se aplică regulile cu privire la intimitate.
CEPD oferă recomandări privind toate aspectele prelucrării
datelor cu caracter personal – atât cu privire la prelucrarea în
cadrul instituţiilor şi organismelor UE, cât şi propuneri de
legislaţie nouă. Acesta cooperează cu autorităţile naţionale de
protecţie a datelor din statele membre UE, precum şi cu alte
instituţii importante din acest domeniu.
În 2004, Peter Johan Hustinx a fost numit Controlor

European pentru Protecţia Datelor.
Cum vă poate ajuta CEPD?
Dacă aveţi motive să consideraţi că dreptul dumneavoastră

la intimitate a fost încălcat de o instituţie sau un organism UE, vă
recomandăm să vă adresaţi, mai întâi de toate, persoanelor
responsabile cu prelucrarea datelor. Dacă nu sunteţi mulţumit de
rezultat, vă recomandăm să contactaţi funcţionarul pentru
protecţia datelor (numele figurează pe site-ul internet al CEPD).
Aveţi şi posibilitatea de a trimite o plângere Controlorului
European pentru Protecţia Datelor, care va investiga plângerea
dumneavoastră şi vă va informa despre rezultat cât mai curând
posibil.
Spre exemplu, CEPD poate dispune ca instituţia sau organismul
în cauză să corecteze, să blocheze, să şteargă sau să distrugă
datele cu caracter personal care au fost prelucrate într-un mod
care contravine legii.
51
europeană
Dacă nu sunteţi de acord cu decizia Controlorului, puteţi

apela la Curtea de Justiţie.
BIBLIOGRAFIE

Economică, 1999;
4. DICK, LEONARD, Ghidul Uniunii Europene, Editura
Teora, Bucureşti, 1998
5. www.europa.eu.int
MODULUL VII.
POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII

EUROPENE
Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele

formării Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non
tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi
tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor
52
europeană
în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea

obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor de natură
non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care
să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.
Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de
tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei
10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin aplicarea instrumentelor
integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din
calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a
procesului de tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea
instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor
instituţii comune şi aplicării unor politici comune.
In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important
l-a jucat stabilirea tarifului extern comun calculat ca medie
aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi
Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual ajustate în
funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele
ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare, iar pentru
altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii.
În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi
măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile
manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate încă
din 1961.
Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat
perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea
Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci
ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de
tranziţie.
INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE
Tariful extern comun (CET) ; Nivelul şi structura CET

Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai
scăzut decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia. El a
continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale
GATT, ajungând în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul
timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife
preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să
întreţină relaţii privilegiate.
Acestea sunt:
 AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca
urmare a lărgirii UE prin aderarea fostelor state membre
AELS la UE;
 cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite
accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul
mediteranean, în special materii prime sau
semifabricate;
53
europeană
 cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida

relaţiile dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei lor
de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de
ţările membre UE;
 cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de
materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile
cum ar fi textilele sau produsele siderurgice;
 cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat
acorduri de importanţă nesemnificativă până în 1989 şi
cu care au fost semnate Acorduri de Asociere
(acorduri care au un puternic caracter comercial ).
În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de
prevederi a căror punere în practică s-a realizat cu ajutorul
directivelor. Acestea au conţinut pe lângă instrumente ale
integrării negative şi reglementări privind armonizarea
procedurilor şi a metodelor de administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din
Tratatul de La Roma conform căruia înainte de încheierea
perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea
reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă,
acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar
pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a
regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul
mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării
Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din
ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse
considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.(pentru
Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în
timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg)
reprezentau 50-60% din PIB.
La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare
spectaculoasă atât în privinţa volumului cât şi a structurii şi
dimensionării schimburilor comerciale comunitare.
Clauzele sau măsurile de salvgardare.

Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului
aplicarea unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care
importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor
autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de
salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii
aplicarea unor măsuri de natură tarifară.
Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană
în conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului
Antidumping din 1976. Conform documentelor prezentate
anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul
de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a
54
europeană
exportatorului(mai mare). Un sistem apropiat taxelor

antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror
preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele
ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul
subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor respective.
In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri
antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva
ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate
spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud
(12%).
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie
au fost produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau
ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din
ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.
Noul instrument de politică comercială are drept scop
aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe
piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale
ilicite. Acest nou instrument permite retragerea concesiilor
vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de
practici comerciale ilicite.
Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip
s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, după cum
urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub
incidenţa politicii agricole comune;cele cu produse siderurgice
intră sub incidenţa codului E.S.C.E.;cele cu produse textile intră
sub incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate
ţările UE.
SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate
de UE pe piaţa americană.
Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o
reducere a schimburilor comerciale, reducere care se explică prin
faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare
de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a
fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost
şi au rămas SUA.
Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al
relaţiilor comerciale cu UE până in 1990, când în urma semnării
Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut
deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central
şi est-european.
Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au
înregistrat o scădere drastică începând cu anii 80 ca urmare a
răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală,
dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane
ale UE.
55
europeană
MODULUL VIII.
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un

anumit punct de vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant
proiect al construcţiei europene este rezultatul unei decizii
politice fundamentată pe o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau
politică) ar fi stat la baza creării Uniunii Economice şi Monetare,
aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct
de vedere economic sau doar din punct de vedere politic
argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi
Monetare reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra
deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult,
introducerea şi utilizarea monedei unice ar presupune o singură
conducere economică care ar necesita transferul de
responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri politice
unice.
Nici strict din punct de vedere economic, uniunea
economică şi monetară nu prezintă argumente suficiente pentru
crearea ei. Spaţiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară
optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune un grad
ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de
muncă, o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor, transferuri
fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt
redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului
comunitar, lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state
comunitare în căutarea unui loc de muncă, tot aşa cum, datorită
unei protecţii sociale generoase nu sunt dispuşi să accepte locuri
de muncă prost plătite. Pentru statele membre mai puţin
competitive, creşterea concurenţei nu va determina nici
scăderea salariilor nici migrarea lucrătorilor, iar, odată intrate în
zona euro, autorităţile monetare naţionale nu vor putea utiliza
devalorizarea, ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la
niveluri la care aceste efecte adverse sunt reversibile. Efectul va
fi creşterea şomajului în aceste state. UE nu are resurse bugetare
suficiente şi nici un mecanism bine opus la punct la transferurilor
fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În esenţă, statele
dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga reciproc din
deţinerea unei monede comune doar atunci când structurile lor
56
europeană
economice sunt similare şi când nu există riscul ca şocurile

asimetrice să lovească doar unele din aceste ţări.
Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă
faptul că între economiile statelor membre există diferenţe
notabile între nivelurile de dezvoltare, fapt care va determina o
reacţie diferită la şocurile venite din exterior. Astfel, pentru ţara
exportatoare modificarea preţului mondial al unui produs va avea
efecte opuse decât pentru ţara importatoare.
În mod similar, consumatorii din unele state membre se
împrumută mai mult, alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în
mod diferit fluctuaţiile ratelor dobânzilor. Mecanismul ratei de
schimb nu va reuşi să atenueze şocurile asimetrice. Mai există
apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor de afaceri, în sensul
că unele state membre se pot afla în faza de creştere, altele în
cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică
nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai
au posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobânzii sau de a
utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai
mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi
migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital, politica fiscală,
transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la
parametri optimi în spaţiul Euro. În acelaşi timp, există bariere
culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă.
Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care
există stagnare economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea
scăzută pentru economiile aflate în pericol de supraîncălzire.
Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană
reprezintă şi în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce
constituie un impediment în această etapă a integrării.
Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la
introducerea unei monede unice şi nici la un sistem de
coordonare a politicilor monetare între statele membre. La
sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului financiar de la Bretton
Woods, coroborat cu şocurile petroliere ale deceniului opt au
adus în discuţie crearea unui sistem monetar european. În 1969,
Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea cooperării şi
asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin
Raportul Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare
care urma să înceapă să funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.
În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie
1978, pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit
şi a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’ Estaing s-a creat
Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a
unei zone de stabilitate monetară în spaţiul comunitar, dar şi ca
o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică
şi Monetară..
57
europeană
Sistemul Monetar European, adoptat de către

membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri
de facto ai acestuia are ca şi componente:
 unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările
financiare
 un fond de cooperare monetară, instituit în 1973
 mecanismul ratei de schimb
 institutul monetar european.
ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont
a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont.
Din punct de vedere a structurii, ECU a reprezentat o monedă
nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie de puterea
economică a statelor membre participante la constituirea
acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a
inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului
Monetar European.
Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a
fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-
monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de
creanţă), publice şi private de unde şi denumirile de ECU public
şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru
acoperirea tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de
cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor
comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EURO iar din
1999 ECU şi-a încetat existenţa.
Fondul European de Cooperare Monetară, creat în
aprilie 1973, reprezintă un fond comun creat din depunerile în
aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale
căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte
din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcţiona pe principiul
acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le acordau
băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu
pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de
ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost
abilitată Banca Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu
prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi
Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat
şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar
European.
Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul
la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente şi proceduri
financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a
întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor
comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar
European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.
58
europeană
Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale,

calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.
Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a
reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor
membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale
băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au
intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de
monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat
pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei
valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi
numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au
intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În
momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece
membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea
Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu făcut
parte din mecanism, datorită lipsei de performanţă a economiei,
iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de
parităţi care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în
relaţia cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi
timp, o rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a
permis o fluctuaţie de +/-2,25% în jurul parităţii centrale, cu
excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6%
datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi dificultăţilor politice
interne.
Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături
particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb
în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă
extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei
monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină
şi cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au
realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez,
lira Irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre
ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că
integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu
dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea
acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar
financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operaţională şi
crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea
monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda
unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb
(numit MRS 2) în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit
cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are
definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism
59
europeană
permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de

către băncile centrale ale statelor membre atunci când cursul de
schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central.
Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi
Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de
fluctuaţie de +/- 2,25%.).
Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl
reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro
în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu
scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa
necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcţionarea
mecanismului ratei de schimb sunt:
 creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea
unui sistem de cursuri semi fixe care au permis
reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;
 acţiuni colective care le-au permis statelor membre să
se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menţinere a
valorii monedelor lor;
 impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva
inflaţiei prin stabilirea unei marje permise de depreciere
a unei monede;
 mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării
incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb şi,
prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca
instrument de alocare a resurselor;
 stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea
cursului de schimb; în absenţa acestei stabilităţi,
resursele se orientau spre sectoarele economice care nu
aveau legătură cu exportul;
 stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse
riscului legat de cursul de schimb;
 creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să

nu poată evita o criză de proporţii cum a fost cea din
1992, au fost:
 faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea
monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie
guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată
a guvernelor de a acoperi piaţa;
 faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a
fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină
atunci când monedele altor state membre s-au
depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea
acestora;
60
europeană
 mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale

inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi
negativ în momentul în care pe piaţă au apărut
perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de
rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune
monetară sau monedă unică în unele din statele
membre;
 a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător
garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana
băncilor centrale ale statelor membre;
 pierderea, de către guvernele statelor membre, a
suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale cu
toate implicaţiile care derivă din acest aspect.
Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în

cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat
respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a
determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei
băncilor centrale, generând aşa numita “trinitate imposibilă”
adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o politică
monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate
deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii
mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru
stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al
mişcării capitalurilor.
Independenţa monetară a permis statelor membre să
opereze cu rate diferite ale inflaţiei însă şocurile petroliere din
anii 70 au determinat o creştere a diferenţei dintre aceste rate
ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin renunţarea
la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare la independenţa în
stabilirea ratei inflaţiei şi menţinerea sistemului cursurilor fixe.
Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii divergenţelor între ratele
inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar
pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan
intern şi extern.
Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la
reducerea impredictabilităţii cursului de schimb între monedele
componente ale acestuia, introducerea şi creşterea gradului de
convergenţă între ratele inflaţiei la nivelul statelor membre,
încurajarea aplicării unor rate de creştere a ofertei de bani din ce
în ce mai mici şi mai apropiate, reducerea variabilităţii ratelor
naţionale ale inflaţiei, ale creşterii ofertei de bani şi ale
dobânzilor.
Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică
şi Monetară, aşa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la
Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993
a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului
61
europeană
asupra Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub numele

de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative
în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale
europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei
monede unice. Opoziţia Marii Britanii, argumentată prin
pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază
integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.
Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de
Tratatul Uniunii Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice
şi Monetare, cadrul instituţional necesar funcţionării acesteia,
format din Banca Centrală Europeană şi sistemul băncilor
centrale precum şi criteriile de convergenţă pentru economiile
statelor membre.
Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31
decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite
înainte de Maastricht, a reprezentat etapa consolidării pieţei. În
cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea
restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea
mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între
băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în
procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de
convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi
de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte
periodice.
Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de
formare instituţională, a marcat alinierea şi convergenţa
economiilor statelor membre dar a şi implicat transferul
autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale
şi crearea Institutului Monetar European.
Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de
cursuri fixe, utilizarea unei politici monetare unice pentru statele
membre participante precum şi înlocuirea progresivă, până la
eliminare, a monedelor statelor membre care au îndeplinit
criteriile de convergenţă cu moneda unică Euro.
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în
cadrul Uniunii Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii
de convergenţă nominală, un fel de ţinte cantitative de referinţă,
cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea
sunt:
 rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai
mult de 1,5 % cele mai bune performanţe ale statelor
membre participante în anul dinaintea examinării;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care
să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele
mai performante state membre participante în anul
dinaintea examinării;
62
europeană
 un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3%

din PIB
 datorie publică cumulată care să nu depăşească 60%
din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii
cursului naţional în limitele marjelor normale de
fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea
intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a cursului
de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la
Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele
membre înainte de adoptarea monedei unice. Aceasta
presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi
ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu
este permisă realinierea parităţii centrale în sensul
devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.
În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de

alţi factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul
balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de muncă precum şi alte
elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.
Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a
face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa
Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de
criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii
structurilor economice ale statelor membre şi ale celor
candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de convergenţă reală
privesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a
schimburilor comerciale externe în PIB,
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii
Europene în totalul comerţului exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie,
agricultură şi servicii),
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea
puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.
La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis
că 11 din cele 15 state membre îndeplineau criteriile de
convergenţă şi deci puteau participa la etapa a treia a procesului
integrativ. În fapt, s-au făcut o serie de concesii dintre care le
amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în
cazul Italiei şi al Belgiei. Pentru a se evita controlul guvernelor
asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat
Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era
asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite
bugetare peste limitele stabilite.
Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele
care aderă la Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în
63
europeană
ceea ce priveşte adoptarea monedei comune şi implicit intrarea

în zona euro, ceea ce presupune ca, ulterior aderării, acestea să
intre în MRS2.
Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare
este dată în principal de către Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale ale statelor membre formează Sistemul
European al Băncilor Centrale.
Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor
membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la
luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona
Euro.
Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea
stabilităţii preţurilor alături de definirea şi implementarea politicii
monetare unice, crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale
statelor participante şi asigurarea stabilităţii sistemului
financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a
Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel naţional, ci la
nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană.
Instrumentele şi procedurile de politică monetară
utilizate de către BCE sunt:
 operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte
operaţiunile de cesiune temporară, operaţiile ferme de
vânzare de active de către SEBC, emisiunea de
certificate de depozit, operaţiuni de schimburi de devize
şi lichidităţi în alb;
 facilităţi permanente care permit furnizarea sau
retragerea de lichidităţi;
 rezervele obligatorii;
 controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte
scurt, dar nu şi pentru cele pe termen lung, cu ajutorul
cărora se finanţează datoria publică.
MODUL IX.
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ
Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”,

Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una
din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în
prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar
(spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul
populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte
64
europeană
atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu

principalii săi parteneri comerciali.
Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau
mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment
sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o
ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată.
Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:
Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor
vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din
elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă
instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.
Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile
sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de
ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină
buna funcţionare a acestor ramuri;
Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are
un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de
dependenţa acesteia de factori naturali.
Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ
rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul
liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte
scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în
acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile
producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei,
atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi
instrumente specifice.
În ultima perioadă se pune accentul pe componenta
ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ
scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în
alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea
statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.
În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că
agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat
de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia
acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei
generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului.
Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au
fost:
a).contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în
momentul constituirii structurilor comunitare, contraste datorate
pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în
care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema
agriculturii;
b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin
acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele
sărace au încercat să atragă la bugetul de stat cât mai multe
venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale;
65
europeană
c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori
aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o
populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri
semnificative între statele membre, în sensul că ponderea
populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în
Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-ul Italiei, 30%
din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă
acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;
d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al
dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene
comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele
Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai
mare decât cele europene; un fermier american hrănea 50 de
locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.
Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia
inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra
includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor
naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente
teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu
poate fi net avantajoasă decât atunci când, conform teoriei
veneriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi
niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale
ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate
lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor
comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi
accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice
au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei
europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura
avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de
funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a
produselor în interior, obligând la specializarea producătorilor, cu
efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea
produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza
instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi
pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.
Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost
“o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis
piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor
industriale germane.
Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat
dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare.
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la
Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de operare au
fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în
1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând cu
1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi
66
europeană
specifice dintre care amintim controlul schimburilor comerciale

cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri
ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii
nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate,
etc.
Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33
din Tratat, sunt:
creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea
progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă;
asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;
stabilizarea pieţelor agricole;
asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;
asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru
produsele agricole.
Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa,
cele două tipuri de politici:
A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de
funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări
privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;
B. politica structurală, vizând modificări în factorii de
producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de
finanţare a acestei politici la nivel comunitar.
9.1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI
Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este

acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate,
instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de
producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente
ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente
noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor,
stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la
cultivarea pământului etc. Indiferent de natura instrumentelor
utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.
Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole
Comune
 unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării
produselor agricole în limitele spaţiului comunitar;
 preferinţa comunitară realizată prin protecţia de
importurile de produse agricole din afara spaţiului
comunitar şi promovarea exporturilor comunitare; acest
principiu, care favorizează producătorii, restrânge
posibilitatea de alegere a consumatorilor comunitari;
 solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară
comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de
către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod
67
europeană
direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul

comunitar .
Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se

utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele de
garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din
produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul
minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse
pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un
număr limitat de produse;
Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de
control a pieţei sunt :
 sistemul de susţinere a preţurilor;
 subvenţiile directe;
 barierele de import;
 subvenţiile la export;
 existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii
(agrimonetary system).
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al

pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De
menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în
prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele
agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% până la
100% mai mari decât preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
 preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile
comunitare cumpără şi stochează produsele de pe piaţă
atunci când producţia este excedentară. Nu trebuie
confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine,
care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ
unic pentru spaţiul comunitar;
 preţul ţintă e format din preţul de intervenţie +
diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la
care se adaugă costul transportului între zona cu
producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai
mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se
fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu
producţia cea mai mică;
 preţul prag, utilizat pentru importurile de produse
agricole atunci când preţul acestora este mai mic decât
preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi
se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul
depozitării la care se adaugă costul transportului.
68
europeană
Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri

specifice unor produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price)
pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru
legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla
price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating
un anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru
anumite produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei
acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de
surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta
pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele
propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime
garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea
producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în
surplus.
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar
acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale,
cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de
seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe
vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor
cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a
încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale
care permit accesul produselor agricole din statele în curs de
dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind
în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol
pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă
un mod de a susţine exporturile de produse agricole comunitare
pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel
comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea
unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de
distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia
Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a
cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din
totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de
10% în 1998.
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia
de a asigura, şi prin pârghii monetare, stabilitatea preţurilor
produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor
agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de
schimb speciale numite “ cursuri verzi” aplicate produselor
agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile
“verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări
monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi
subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de
diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost
69
europeană
înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-monetare, prin care se

fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare
ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând
cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu
mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru
state membre care în acel moment nu făceau parte din zona
Euro.
9.2. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE

COMUNE
Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea

Uniunii Europene dintr-un importator net de produse agricole la
mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse
agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a
creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare
puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul
comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor
alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor
de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului
bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.
Costuri
Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt
legate în principal de aspectele financiare legate de buna
funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai
costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare
dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.
Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de
faptul că:
 Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45
şi 50% din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile
legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul
comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual
de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de
aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai
Comunităţii, stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la
aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale
aplicate importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite
pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi
stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de
exportul produselor agricole;
 Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii
care existau în momentul creării ei nu mai există .
Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole
s-a transformat în problema surplusului de produse
agricole, în condiţiile în care, începând cu 1973
70
europeană
consumul de produse agricole a înregistrat o creştere

anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în
aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an.
Problema surplusului de produse agricole a ridicat o
serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi
depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea
problemei surplusului a fost căutată în mai multe
direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din
alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul
comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica
Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit
din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la
export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se
acopere diferenţa dintre costul obţinerii produsului (mai
mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export
(mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE
încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole
comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste
practici au fost interzise;
 Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte
datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte
importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii,
pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale
produselor agricole comunitare comparativ cu cele din
alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni
există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul
ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri
scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa
cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi
susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai
mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana
acoperită de produse agricole. Utilizarea plafoanelor de
preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de
cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;
 Este o politică generatoare de inechitate între
categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă
numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din
sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi
mineritul sau industria oţelului);
 Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că
producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii
producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de
mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară,
produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele
ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca
urmare a introducerii taxei vamale va determina o
creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total,
71
europeană
ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial

plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform
estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994
aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au
primit aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece
aproximativ 80% din producţia agricolă provine din
fermele de mari dimensiuni;
 Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o
sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele
Unite;
 A generat distrugerea mediului înconjurător prin
încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.
Beneficii
Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de
costuri de natură economico-socială dar a şi generat o serie de
efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt
următoarele:
 utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul
preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin
aceasta atingerea unui grad de coeziune socială între
Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se
menţin încă diferenţe semnificative între nivelul
veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu
media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al
unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de
40% din venitul mediu al unui lucrător din UE;
 creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate
anterior, o creştere a producţiei agricole, reducând prin
aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;
 în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o
creştere a veniturilor medii mult mai accentuată decât
cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole
ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor
cu alimentele din totalul veniturilor personale
 aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv
utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a
hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei
dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această
modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o
creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în
care cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ
rigidă, motiv pentru care , după 1977, UE s-a
transformat din importator net în exportator net de
produse agricole.
72
europeană
MODUL X.
EDUCAŢIE ŞI CERCETARE
Ce este programul Leonardo da Vinci?
Programul “Leonardo da Vinci” a fost iniţiat şi lansat de UE

în anul
1994, ca un program comunitar de cooperare transnaţională în
domeniul formării profesionale a forţei de muncă. Comisia
Europeană coordonează şi cofinanţează acest program, care este
operaţional începând cu anul 1995.
România participă la Programul “Leonardo da Vinci” ca
partener cu drepturi depline, începând cu 1 septembrie 1997.
Obiectivele programului:
a. dezvoltarea aptitudinilor şi competenţelor persoanelor, mai
ales ale tinerilor aflaţi în formare profesională iniţială,
b. ameliorarea calităţii formării profesionale şi încurajarea
accesului la formarea profesională continuă şi la dobândirea de
aptitudini şi competenţe pe tot parcursul vieţii;
c. promovarea şi întărirea contribuţiei formării profesionale (FP)
la procesul de inovare, pentru a ameliora competitivitatea şi
spiritul antreprenorial, în scopul creării de noi locuri de muncă.
Stimularea cooperării între instituţiile care se ocupă cu FP,
inclusiv întreprinderile, în special întreprinderile mici şi mijlocii
(IMM).
Obiectivele programului se realizează prin: mobilităţi
transnaţionale, proiecte pilot, promovarea competenţelor
lingvistice, dezvoltarea reţelelor de cooperare transnaţională,
73
europeană
elaborarea sau actualizarea unor materiale de referinţă

comunitare.
Care este vârsta până la care se poate aplica la

programul Socrates?
Acţiunile SOCRATES se adresează unor beneficiari cu

vârste foarte
diferite. De exemplu:
 Acţiunea ARION – vizează schimbul de informaţii şi
experienţă pentru factorii de decizie din domeniul
educaţiei. Acţiunea constă în vizite de studiu cu durata de
5 zile, adresate factorilor de decizie din domeniul
învăţământului preuniversitar. Poate participa personalul
de conducere de la nivel local, regional sau naţional, din
structura ministerului sau a departamentelor
guvernamentale legate de educaţie, inspectori, directori,
conducători de instituţii şi departamente, formatori,
responsabili şi coordonatori de programe naţionale în
domeniul educaţional. Profesorii nu fac parte din grupul
ţintă al acţiunii Arion, pentru aceştia existând alte
componente ale programului Socrates.
 Acţiunea COMENIUS se adresează tot învăţământului
preuniversitar. COMENIUS urmăreşte îmbunătăţirea calităţii
şi consolidarea dimensiunii europene în educaţie,
încurajarea învăţării limbilor străine şi a cooperării
transnaţionale între şcoli, promovarea cunoaşterii
diferitelor culturi şi a inovaţiei, în ceea ce priveşte
metodele pedagogice şi tehnicile informaţionale. Acţiunea
se adresează, cu precădere, învăţământului preuniversitar,
de la grădiniţe până la şcoli post-liceale, întregii comunităţi
educaţionale: elevilor, tuturor categoriilor de personal
didactic, precum şi comunităţii locale, asociaţiilor non-
guvernamentale sau de părinţi. Acţiunea sprijină iniţierea
de parteneriate şcolare (Comenius 1), formarea
personalului didactic (Comenius 2), reţele de cooperare
(Comenius 3).
 Acţiunea ERASMUS – se adresează învăţământului
universitar şi urmăreşte dezvoltarea dimensiunii europene
a studiilor universitare şi postuniversitare prin:
- lărgirea accesului la resursele educative şi promovarea
egalităţii de şanse,
- creşterea nivelului de cunoaştere a limbilor europene,
- promovarea cooperării şi a mobilităţii studenţilor şi a cadrelor
didactice,
- armonizarea şi dezvoltarea programelor de învăţământ,
programe intensive şi reţele tematice paneuropene.
74
europeană
 Acţiunea GRUNDTVIG - urmăreşte educaţia adulţilor prin

educaţia de-a lungul întregii vieţi. Grupul-ţintă cuprinde
orice persoană de peste 16 ani, care nu se mai află în
sistemul formal de educaţie. Proiectele GRUNDTVIG se pot
adresa şi celor care se află în sistemul formal de educaţie,
dar numai dacă acestea oferă programe şi activităţi de
educaţie informală sau non-formală.
 Acţiunea LINGUA - urmăreşte promovarea predării şi a
învăţării limbilor străine.
 Acţiunea MINERVA - urmăreşte dezvoltarea
învăţământului deschis şi la distanţă (IDD).
BIBLIOGRAFIE
1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana,

Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
2. CONSTANTINESCU, NICOLAE, Dileme ale
tranzitiei la economia de piata, Ed. Ager Economistul,
1992;
3. DAIANU, DANIEL, Transformarea ca proces real,
IRLI Bucuresti, 1996; 4. LA CACHEUX, JACQUES,
Europe, la nouvelle vague, Perspectives
economiques de l’elargissement, Presses de la
Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris,
1996;
4. DENT, CHRISTOPHER M. The European Economy,
The Global Context, Routledge 1997;
5. DICK, LEONARD, Ghidul Uniunii Europene, Editura
Teora, Bucureşti, 1998
6. ERBES, ROBERT, L’integration economique
internationale, Presses Universitaire de France, Paris,
1996;
7. FAWCETT, LOUISE; HURRELL, ANDREW,
Regionalism in World Politics. Regional Organization
and International Order, Oxford University Press,
1995
75
europeană
8. HOLLAND, MARTIN, European Integration: From

Community to Union, Pinter Publishers, 1994.
9. IGNAT,ION, Uniunea economica si monetara
europeana,Ed. Synposion, Iasi, 1994.
10. MIHAELA LUŢAŞ, Uniunea Europeană - Mecanismul
Integrării, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
11. NECHITA, VASILE, Integrarea europeana, Ed.
Desteptarea, Bacau, 1996.
12. www.infoeuropa.ro
13. www.mie.ro
14. www.europa.eu.int
76

Ec Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ec Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fosztó Mónika Economie

 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de

Nume: Lect. univ. dr. Fosztó Mónika

Date de identificare curs şi

Numele cursului: Economie europeană

Cursul de „Economie europeană” face parte din pachetul

Aspectele teoretico-metodologice au menirea de a-i introduce pe

 Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 10 module şi anume:

Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informaţiilor pe

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă,

 Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt prezentate la sfârşitul fiecărui

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Echipamentele, instrumentele, materialele suplimentare

Pe parcursul semestrului I, în care se studiază disciplina de

module; iar la ultima sunt prezentate de către studenţi proiectul

 Politica de evaluare şi notare

Nota finală este compusă din:

 Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură

- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj

Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprimă

 Strategii de studiu recomandate

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se

 Includerea unei părţi detaşabile cu următorul

Obiective urmărite: predarea acestui modul are ca scop

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta

- Mihaela Luţaş, Integrare economică europeană, Ed. Economică,

INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la

Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă,

1.) Definiţi noţiunea de integrare.

1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana, Ed.

 integrarea economică completă.

Obiective urmărite: care sunt formele integrării

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este

1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor

Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât

5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările

8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ, care se formează, pornind

supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele

1.) Prezentaţi noţiunea de colaborare economică.

1.) BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica

ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Concepte de bază: istoricul formării Uniunii Europene –

Obiective urmărite: prezentarea unor date mai

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta pentru

Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască datele mai

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei,

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Pilonii Uniunii Europene

1.) Definiţi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana, Ed.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Concepte de bază: tratate de bază, tratate care modifică

Obiective urmărite: clasificarea tratatelor Uniunii