Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt în general considerate invazia germano-

rusă a Poloniei și atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului
Unit și Olandei.
Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și existența
multor probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea Primului Război Mondial.
Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate
economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În
Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la
Versailles (în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii
de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat
la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie
aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-
britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat
pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă
legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei
reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice
făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa
voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.
Japonia era condusă în anii 1930 de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o
putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii
prime ale arhipelagului nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante
Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva
Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China,
deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de
război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri
petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiilor Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.

Cauzele ideologice[modificare | modificare sursă]

Comunismul[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Comunism și Anticomunism.

Vladimir Ilici Lenin

Revoluția bolșevică din Rusia a trezit numeroase temeri în sufletele germanilor în legătură cu
posibilitatea dezlănțuirii unei revoluții comuniste în propria lor țară. La scurtă vreme după terminarea
primului război mondial, a existat o încercare a comuniștilor germani de preluare prin forță a puterii,
tentativă înăbușită de soldații demobilizați, care se puseseră sub comanda foștilor lor ofițeri. Aceste
forțe paramilitare au reprezentat o parte importantă a membrilor de la începutul existenței Partidului
Nazist. În rândul aliaților occidentali exista un curent conservator de dreapta (reprezentat în Anglia de
primul ministru Neville Chamberlain), puternic anticomunist. Totuși, aceste forțe nu reușiseră să obțină
în 1920-1921 sprijin pentru o intervenție de amploare împotriva bolșevicilor din partea cetățenilor lor
epuizați de lunga conflagrație mondială, care tocmai se încheiase. Ca urmare, occidentalii au încurajat
și chiar sprijinit fanatismul de extremă dreapta din "statele tampon", precum Germania sau Polonia și au
sprijinit în mod tacit fasciștii din războiul civil spaniol. Unii dintre politicienii occidentali au văzut
în fascism o forță care ar fi putut să se opună, ca reprezentanți ai capitalismului occidental, Uniunii
Sovietice comuniste. Naziștii au primit astfel un larg sprijin economic, iar Anglia și Franța și-au trădat
practic restul aliaților europeni (în mod special este vorba de Cehoslovacia), prin politica de
"împăciuitorism". Odată cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, când a devenit
clar că agresiunea germană nu mai era îndreptată exclusiv către URSS, sprijinul occidental
pentru Hitler a scăzut dramatic. Speranțele dictatorului german ca Anglia și America să facă pace cu cel
de-al treilea Reich se bazau pe sprijinul primit din partea occidentalilor în al treilea și al patrulea
deceniu. Pe aceste speranțe și-a bazat Hitler atacul împotriva URSS-ului din 1941.

Expansionismul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Lebensraum.

Expansiunea Imperiului Japonez

Expansionismul este doctrina extinderii bazei teritoriale, sau a influenței economice a unei țări, realizată
de obicei prin mijloacele agresiunii militare.
Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a căutat să creeze un nou Imperiu Roman în Mediterana. În
1935, a invadat Etiopia, iar reacția Ligii Națiunilor și a puterilor occidentale a fost total nesemnificativă,
atitudine care s-a menținut de-a lungul întregului deceniu al patrulea. Italia a invadat Albania la
începutul anului 1939, mai înainte de declanșarea "oficială" a celei de-a doua conflagrații mondiale, iar
mai apoi a atacat Grecia.
Unele dintre dorințele expansioniste ale Italiei pot fi puse pe seama nemulțumirii față de puținele
câștiguri teritoriale obținute la încheierea primului război mondial, in ciuda eforturilor făcute alături de
aliații occidentali. La Versailles, Italiei i se promisese o bună bucată din teritoriile Austriei, dar nu a
obținut decât Tirolul de Sud, iar pretențiile în ceea ce privea Albania și Asia Mică au fost ignorate de
națiunile mai puternice.
După primul război mondial, Germania a pierdut teritorii în
favoarea Lituaniei, Franței, Poloniei și Danemarcei. Cele mai importante pierderi erau Coridorul
polonez, teritoriul Memel, Provincia Posen și cea mai mare parte a zonei bine dezvoltate din punct de
vedere economic a Sileziei Superioare. Alte două regiuni foarte bine dezvoltate din punct de vedere
economic – bazinul Saar și Renania – au fost plasate sub autoritatea (dar nu și sub jurisdicția) Franței.
Rezultatele acestor pierderi au fost migrația populației, nemulțumirea germanilor și relații încordate cu
vecinii, toate ducând la apariția revanșismului și iredentismului. Sub conducerea naziștilor, Germania a
declanșat un proces de expansiune, încercând să atingă granițele "legitime" ale Germaniei antebelice.
Astfel, Germania a reocupat Renania și a acționat pentru reocuparea Coridorului polonez, ceea ce a
dus în mod inevitabil la invadarea Poloniei. Datorită politicii și inacțiunii Aliaților occidentali, până în
momentul atacării Poloniei, Hitler a considerat că poate să declanșeze războiul împotriva vecinilor săi
răsăriteni fără să provoace un război general, sau, în cazul cel mai rău, să provoace reacția anglo-
franceză într-un moment în care soarta conflictului ar fi fost deja decisă.
Hitler prețuia în mod special ideea unei Germanii Mari, care ar fi trebuit să unească între fruntariile sale
pe toți germanii. Acțiunile din perioada interbelică în Austria și Cehoslovacia sunt ilustrative pentru
aceste ambiții pangermane. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, o uniune dintre
Austria și Germania a fost interzisă în mod explicit. Un asemenea plan, care existase mai înainte de
crearea statului german unificat din 1871, fusese respins de Austro-Ungaria din cauza luptelor pentru
hegemonie dintre Austria și Prusia. La sfârșitul primului război mondial, majoritatea populației austriece
sprijinea o asemenea uniune.
Ungaria, un aliat al Germaniei, pierduse enorm de multe teritorii la încheierea primului război mondial și
după împărtirea Austro-Ungariei și spera să-și recapete cel puțin o parte din aceste teritorii cu sprijinul
nazist.
În Asia, Japonia avea planuri expansioniste, alimentate, cel puțin în parte, de prea puținele câștiguri
teritoriale obținute la sfârșitul primei conflagrații mondiale. În ciuda faptului că ocupase o colonie
germană în China, câteva insule, unele teritorii în Siberia și portul rusesc Vladivostok, Japonia a fost
forțată să cedeze aproape toate acestea odată cu încheierea păcii.

Fascismul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Fascism.

Benito Mussolini, conducătorul Italiei Fasciste (stânga) și Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste

"Fascist" este un termen destul de cuprinzător care descrie un grup naționalist de extremă dreapta, care
a cucerit puterea în mai multe țări europene în anii antebelici.
Din multe puncte de vedere, fascismul vedea armata ca pe un model pentru organizarea societății.
Țările fasciste erau puternic militarizate, iar nevoia pentru eroismul individual era o parte importantă a
ideologiei fasciste. În cartea sa, Doctrina fascismului, Benito Mussolini declara că: "fascismul nu crede,
vorbind în general, în posibilitatea sau utilitatea păcii perpetue". [1] Fasciștii credeau că războiul este o
forță pozitivă de dezvoltare, și de aceea erau nerăbdători să participe la un nou conflict european.

Izolaționismul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Izolaționism.
Izolaționismul a fost politica externă dominantă a SUA de după încheierea primului război mondial. Deși
SUA au rămas active în emisfera occidentală și în Pacific, ele s-au retras din alianțele europene -
rămânând astfel fidele doctrinei Monroe, cu modificările ulterioare aduse de președintele Theodore
Roosevelt.
Tendințele maselor largi britanice și franceze erau de asemenea izolaționiste. În legătură cu
Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar
trebui să săpăm tranșee și să ne punem măstile de gaze datorită neînțelegerilor dintr-o țară îndepărtată,
dintre niște popoare despre care nu știm nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."
După numai câțiva ani de la această declarație, lumea se va afla cuprinsă de flăcările celei mai mari
conflagrații mondiale.
Militarismul[modificare | modificare sursă]
Printre liderii Germaniei, Japoniei și Uniunii Sovietice prevala atitudinea militaristă agresivă. Deseori
este subestimat faptul că, dacă în mod evident tradiția militaristă a Germaniei și Japoniei era
tradițională, Uniunea Sovietică moștenise o asemenea atitudine agresivă de la Imperiul Rus, în pofida
oricăror declarații propagandistice în favoarea păcii din primii ani sovietici.

Naționalismul[modificare | modificare sursă]

Probabil cel mai puternic factor determinant al războiului a fost naționalismul. Fascismul în Germania,
Italia și Japonia a fost clădit în cea mai mare parte pe fundațiile naționaliste. Hitler și naziștii săi au
folosit din plin naționalismul în Germania, într-o țară în care această atitudine nu era neobișnuită. În
Italia, ideea renașterii Imperiului Roman era atrăgătoare pentru mulți peninsulari. În Japonia,
naționalismul, în sensul datoriei față de împărat și onoarei, era bine încetățenit de secole.

Rasismul[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Politica rasială a Germaniei naziste, Drang nach Osten, Slavii
polabiani și Japonocentrism.
Naziștii considerau că germanii erau "de rasă ariană", rasă superioară. Naziștii au devenit cei mai
fervenți susținători și propagatori ai antisemitismului, atitudine folosită în lupta pentru putere. Rasismul
nazist s-a manifestat și față de "bastarzii din Rhineland", copii ai militarilor din trupele coloniale franceze
staționate în Rhineland.
Războaiele mondiale au fost la apogeul unui proces de amestec între germani și slavi lung de un
mileniu. De-a lungul anilor, grupuri mari de germani s-au așezat în teritoriile estice locuite în mod
preponderent de slavi (de exemplu germanii de pe Volga). Deseori, migrația germanilor era rezultatul
invitațiilor făcute de conducătorii locali. Darwinismul social considera în mod eronat acest proces ca pe
o luptă pentru dominație "teutoni versus slavi", care ar fi dus ambele popoare la distrugere reciprocă.
Japonia, condusă de un guvern militarist, a avut în deceniul al patrulea un program de guvernare cu
accente imperialiste din ce în ce mai evidente. Mulți japonezi aveau o atitudine rasistă atât față de
europeni, cât și față de alte popoare asiatice, precum coreenii, poporul Ainu și chinezii. Pentru acești
rasiști, toți cei care nu erau japonezi erau inferiori și trebuiau tratați ca atare. Industrializarea rapidă de-a
lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea i-au plasat pe japonezi într-o situație privilegiată în competiția
economică cu vecinii lor. Oficialii de la Washington au devenit foarte neîncrezători față de acțiunile
japonezilor, ceea ce s-a dovedit o atitudine întemeiată, Imperiul Nipon invadând numeroase națiuni din
Asia în deceniul al patrulea și al cincilea al secolului trecut. În ciuda întinderii și populației numeroase,
China nu a fost capabilă să contrabalanseze puterea japoneză datorită unor factori precum: războiul
civil chinezesc, lipsa unei conduceri puternice cât și inferiorității tehnologice, în special în domeniul
dotării armatei aerului.

Relații politice și economice[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Versailles[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Tratatul de la Versailles.
Tratatul de la Versailles nu a fost nici suficient de îngăduitor ca să liniștească Germania, nici suficient de
aspru pentru a împiedica un fost asupritor să redevină o putere dominantă pe continent.
Mulți istorici au considerat acest tratat de pace drept cauza cea mai importantă, indirectă a războiului.
Acest tratat plasa întreaga vină a declanșării războiului (așa numita "clauză de vinovăție") în sarcina
Germaniei și Austro-Ungariei și pedepseau această responsabilitate, în loc să stabilească niște
înțelegeri care să asigure pacea pe termen lung. Tratatul impunea învinșilor reparații de
război împovărătoare, cedări teritoriale (ceea ce a dus la migrații masive) și clauze economice care au
provocat, în special economiei germane, pierderi grele și o uriașă hiperinflație. Republica de la
Weimar a imprimat o masă de mărci absolut uriașă în încercarea de a-și plăti datoriile, s-a împrumutat
din Statele Unite (fără a mai fi capabilă să returneze sumele respective) pentru a plăti reparațiile de
război către Anglia și Franța.
Un alt aspect important al Tratatului a fost acela că a creat resentimente adânci față de învingătorii din
război, care promiseseră poporului german că cele 14 puncte ale lui Wilson vor fi liniile directoare ale
păcii. Cei mai mulți germani considerau că guvernul acceptase un armistițiu în condițiile înțelegerii
greșite a sus-numitelor 14 puncte, în vreme ce alții considerau că revoluția germană fusese pusă la cale
de "criminalii din noiembrie", cei care mai apoi aveau să ajungă în posturi cheie în nou înființata
Republică de la Weimar.
Resentimentele germane se bazau și pe aceea că Aliații nu reușiseră să cucerească nici un petec de
pământ german, iar, în răsărit, Germania își învinsese adversarii până la sfârșitul războiului. Toate
aceste fapte au fost cele care au asigurat apariția "teoriei loviturii de cuțit dată pe la spate", care a oferit
naziștilor o unealtă propagandistică extrem de valoroasă.
Un punct de vedere total opus este acela că Tratatul de pace nu a mers suficient de departe în acțiunea
de neutralizare a capacităților economice și militare germane prin împărțirea țării în mai multe state mici,
lipsite de putere. O astfel de acțiune era cerută de delegația franceză la Conferința de pace de la Paris,
acțiune care ar fi ar fi distrus "creația lui Bismarck". O asemenea împărțire ar fi putut avea efecte greu
de sesizat la prima vedere, așa cum ar fi fost victoria comunismului într-unul dintre statele germane
mici. Cert este că, Tratatul de la Versailles nu a mers destul de departe în nici o direcție.

Competiția pentru resursele de materii prime[modificare | modificare sursă]

Japonia, cu excepția unor zăcăminte de cărbune și fier, era lipsită de resurse de materii prime. Japonia,
care era în acea perioadă era singura țară cu o economie burgheză industrială, se temea că lipsa de
materii prime ar putea paraliza industria sa în plin avânt. Din dorința de a-și lărgi posibilitățile de
aprovizionare, Japonia a invadat Manciuria, făcându-și planuri pentru ocupare a noi și noi teritorii pe
continentul asiatic și pentru cucerirea întregului Pacific occidental. În scurtă vreme, Marina Imperială a
început să resimtă lipsa carburanților.
Pentru a scăpa de amenințarea lipsei de carburanți și de alte materiale strategice necesare economiei și
mașinii sale de război, Japonia a fost obligată să intre în competiție cu puterile coloniale europene în
teritorii precum Indiile Olandeze de Est (Indonezia). Un atac împotriva puterilor coloniale europene era
de așteptat să deschidă un conflict și cu Statele Unite ale Americii.
În august 1941, criza din Pacific a ajuns la un apogeu, când SUA, care la acea vreme asigurau
aproximativ 80% din volumul importurilor nipone de țiței, a inițiat un embargou petrolier complet. Acest
embargou amenința nu numai economia dar și puterea militară japoneză. Pusă în fața alegerii între a
încerca îmbunarea americanilor sau a declanșa războiului, Japonia a optat pentru a doua variantă.
Sperând să dea o lovitură devastatoare americanilor, care ar fi permis Japoniei să-și atingă țintele
propuse în război și să-și consolideze cuceririle în zona Pacificului, flota niponă a atacat Marina SUA
la Pearl Harbor în decembrie 1941.
Pentru numeroase motive, relațiile japono-americane se derulau sub semnul neîncrederii reciproce.
Cele două puteri s-au aflat deseori în competiție directă pentru resursele regiunii.
Japonia se simțea amenințată de SUA și dorea să devină singura putere dominantă în Pacific. În același
timp, americanii începuseră să aibă sentimente rasiste față de americanii de origine niponă sau asiatică.
În SUA și Canada au fost date mai multe legi care aduceau atingeri mai mari sau mai mici cetățenilor de
origine asiatică.

Liga Națiunilor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Liga Națiunilor.
Liga Națiunilor a fost o organizație internațională înființată după încheierea primului război mondial cu
scopul declarat al prevenirii unor noi conflicte. Metodele folosite de Liga Națiunilor cuprindeau printre
altele: controlul armamentului; prevenirea războiului prin măsuri de securitate colectivă; rezolvarea
disputelor dintre state prin negocieri diplomatice; și nu în ultimul rând prin adoptarea unor măsuri pentru
ridicarea nivelului general de trai. Filozofia diplomatică aflată în spatele activității Ligii a reprezentat o
schimbare fundamentală în modul de abordare a vieții internaționale. Vechea filozofie, apărută
după Congresul de la Viena din 1815, considera Europa ca un mozaic schimbător de alianțe politice
între state, care crea o balanță a puterii menținută în echilibru cu ajutorul unor armate puternice și
înțelegeri secrete. Odată cu apariția Ligii Națiunilor, această organizație internațională trebuia să devină
un guvern al guvernelor, cu rolul rezolvării conflictelor dintre națiunile individuale, într-un organism legal
și deschis. Imboldul principal pentru înființarea Ligii a venit de la președintele Statelor Unite ale
Americii Woodrow Wilson, deși SUA nu au devenit niciodată membre ale acestei organizații
internaționale.
Liga nu dispunea de forțe armate proprii și din acest motiv depindea de marile puteri pentru punerea în
practică a rezoluțiilor, pentru menținerea sancțiunilor economice ordonate sau pentru mobilizarea unei
forțe militare cerută de nevoile Ligii.
După un număr de succese notabile și după câteva eșecuri de început, Liga Națiunilor s-a dovedit
incapabilă în deceniul al patrulea să prevină sau să împiedice agresiunile puterilor Axei. Neparticiparea
SUA, incapacitatea de negocia decizii unanim acceptate, lipsa unei forțe armate proprii și
individualismul celor mai puternice state membre au dus la eșecul organizației.

Conciliatorismul[modificare | modificare sursă]

Conciliatorismul este o strategie prin care, una dintre părți, în schimbul păstrării stării de pace, face
concesiuni unei alte părți. Anglia și Franța au făcut concesiuni majore Germaniei în 1938 cu
ocazia Înțelegerii de la München, sacrificând un aliat mic, Cehoslovacia. Această atitudine nu i-a
asigurat lui Hitler câștigurile pe care și le dorise, dar l-au făcut încrezător că poate obține tot ceea ce
mai dorește în viitor fără să provoace un conflict european. Desfășurarea evenimentelor a dovedit însă
că dictatorul german s-a înșelat până în cele din urmă.

Evenimente favorizatoare[modificare | modificare sursă]

Războiul franco-prusac[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Războiul franco-prusac și Alsacia-Lorena.
Războiul franco-prusac a fost inițiat de Napoleon al III-lea, care era îngrijorat de rapida creștere a
populației și de mărirea potențialului economic al unei potențiale Germanii unite. A doua revoluție
industrială, la fel ca naționalismul, a schimbat din rădăcini peisajul politic european. Această perioadă a
fost marcată și de declinul relativ al puterii Franței, care va fi un proces neîntrerupt până în secolul al
XX-lea.
Războiul franco-prusac s-a încheiat cu înfrângerea Franței, plata de către aceasta a unor importante
reparații de război și cedarea regiunii Alsacia-Lorena către noul stat unificat german.

Primul război mondial[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Primul război mondial și Cauzele primului război mondial.
Există părerea, deși nu unanimă, că cel de-al Doilea Război Mondial este de fapt o continuare a primei
conflagrații mondiale. Se mai crede că Tratatul de la Versailles, semnat la încheierea Marelui război, a
eșuat în încercarea de a preveni izbucnirea unui al doilea conflict de amploare.
Primul război mondial nu s-a încheiat cu o victorie decisivă a uneia dintre părțile beligerante. Trupele
aliate nu au intrat pe teritoriul Germaniei, iar populația țării a sperat ca tratatul de pace să respecte linia
generală stabilită de propunerile președintelui american Wilson. Propunerile de pace inițiale au fost
abandonate în favoarea pedepsirii Germaniei pentru ceea ce a fost considerată responsabilitatea sa în
declanșarea conflagrației. A fost semnat un tratat de pace care transforma Germania într-o țară mai
mică, mai slabă dar și mai înrăită, capabilă însă să se refacă din punct de vedere militar, animată
de revanșism.
În noile state formate după încheierea războiului au rămas minorități naționale importante din punct de
vedere numeric și compacte din punct de vedere al distribuției teritoriale. De
exemplu, Iugoslavia (Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor) avea cinci grupuri etnice importante
(sârbii, croații, macedonenii, muntenegrenii și slovenii), și a fost creată după război. Un alt exemplu este
cel al fostei Austro-Ungarii. Ungaria, care a fost găsită vinovată de declanșarea războiului în aceeași
măsură cu Austria, a pierdut două treimi din teritoriu, pe teritoriul statelor succesoare rămânând un mare
număr de maghiari, în vreme ce partenera sa, Austria, a câștigat teritorii la încheierea păcii.
Germanii nu au acceptat cu ușurință înfrângerea. La sfârșitul râzboiului, marina era în stare de revoltă,
armata se retrăgea (dar nu în debandadă!) din fața unui inamic superior din punct de vedere numeric și
al înzestrării militare. În ciuda acestor fapte de necontestat, Hitler a afirmat că armata ar fi câștigat până
în cele din urmă războiul, dacă nu ar fi existat revoltele comuniste din țară. Această teorie a "înjunghierii
pe la spate" a fost folosită pentru convingerea populației că un alt război împotriva foștilor inamici ar
putea fi câștigat, dacă nu se repetau vechile greșeli.

Criza economică[modificare | modificare sursă]

Marea criză economică a făcut ca în Germania rata șomajului să crescă la 33%, în vreme ce în SUA era
de 25%. Dezastrul economic i-a făcut pe numeroși oameni să devină sprijinitorii dictatorilor, care
promiteau slujbe stabile și un nivel de trai decent.
Marea criză economică a lovit profund Germania, șomajul de proporții nemaiîntâlnite, provocând și o
schimbare la nivelul membrilor Partidului Nazist. Nivelul șomajului deosebit de ridicat a fost factorul
hotărâtor care l-a propulsat pe Hitler în fruntea statului german.

Invazia italiană in Etiopia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Al doilea război italo-abissinian.
Benito Mussolini a încercat să extindă stăpânirea Imperiului Italian în Africa prin invazia din Etiopia, țară
care rezistase până în acel moment colonizării europene. Folosindu-se de pretextul incidentului din
oaza Walwal din septembrie 1935, Italia a atacat Etiopia pe 3 octombrie 1935, fără o declarație oficială
de război. Liga Națiunilor a declarat Italia țară agresoare, dar nu a reușit să impună sancțiuni reale
împotriva acesteia.
Războiul a evoluat mult prea încet față de avantajul militar italian și în ciuda faptului că invadatorii au
folosit și arme chimice. Pe 31 martie 1936, italienii au câștigat ultima bătălie majoră a războiului
– bătălia de la Maychew. Împăratul Haile Selassie a fugit din țară pe 2 mai, iar capitala Addis Ababa a
fost cucerită pe 5 mai. Italia a anexat țara pe 7 mai, unind Eritreea, Abissinia și Somaliland într-o
posesiune unică, cunoscută ca Africa Răsăriteană Italiană.
Pe 30 iunie 1936, împăratul Haile Selassie a ținut un discurs mișcător la Liga Națiunilor, denunțând
ocupația italiană și criticând inacțiunea comunității mondiale. El a avertizat: "Azi am fost noi. Mâine veți
fi voi." În urma condamnării Italiei de către Liga Națiunilor, Mussolini a hotărât să-și retragă țara din
organizația mondială.

Războiul civil spaniol[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Războiul civil spaniol.
Germania și Italia au dat un ajutor substanțial insurecției naționaliste spaniole conduse de
generalul Francisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijnit guvernul legal de stânga al Republicii Spaniole.
Atât URSS-ul cât și Germania și Italia au folosit acest război pentru a-și testa și perfecționa armamentul
și tacticile de luptă. Bombardarea orașului Guernica a fost un atac devastator asupra unui oraș fără
importanță strategică specială, care a prefigurat evenimentelor care aveau să ruineze majoritatea
orașelor europene nu peste multă vreme.

Războiul chino-japonez[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Al doilea război chino-japonez.
Al doilea război chino-japonez a început în 1937 cu atacul Japoniei pornit împotriva Chinei din
avanspostul cucerit de niponi în Manciuria. Japonezii au cucerit capitala Nanking (azi Nanjing) și s-au
dedat la numeroase crime de război în timpul a ceea ce a fost numit Masacrul de la Nanking.

Anschlussul[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Anschluss.
Anschluss este numele sub care este cunoscută anexarea Austriei de către Germania în 1938. Unirea
celor două țări era interzisă în mod expres de tratatul de la Versailles. Din punct de vedere istoric, ideea
de a crea Germania Mare printr-o astfel de uniune era populară în cele două țări, susținătorii ei fiind
foarte activi la sfârșitul primei conflagrații mondiale. În anii de dinaintea anexării din 1938, austriecii își
pierduseră interesul pentru o asemenea unire, iar Partidul Național Socialist din Austria și mișcarea
naționalistă a germanilor din Austria au devenit tot mai dependenți de vecinul lor nordic. Germania a
făcut presiuni importante pentru legalizarea Partidului Național Socialist Austriac, a jucat un rol decisiv
în asasinarea cancelarului austriac Engelbert Dollfuss și a făcut intervenții pentru ca anumiți membri
marcanți ai partidului nazist local să fie numiți în funcții publice importante.
După unul dintre discursurile lui Hitler în Reichstag, succesorul lui Dollfuss, Kurt Schuschnigg, a
declarat că el nu poate fi obligat la mai mult decât fusese obligat până în acel moment. În ciuda
presiunilor făcute de la Berlin, cancelarul a ales să organizeze un plebiscit, prin care spera să fie
confirmată dorința de independență a austriecilor. Cu doar câteva zile inaintea votului, naziștii austrieci
au organizat o lovitură de stat încununată cu succes. Preluarea puterii de către naziștii locali a permis
Germaniei să-și trimită trupele în "sprijinul Anschlussului", conducătorii de la Viena transferând rapid
puterea lui Hitler. Nu au existat nici un fel de lupte, iar Anglia, Franța și chiar Italia fascistă, care se
opuneau din diferite motive acestei uniri, nu au făcut nimic ca să o împiedice. La fel de important,
certurile dintre aceste trei puteri a împiedicat continuarea cooperării în ceea ce se numea Frontul
Stresa. Italia nu numai că a fost nevoită să accepte Anschlussul, dar s-a apropiat și mai mult de
Germania Nazistă. Austria a încetat să mai existe ca țară independentă.

Înțelegerea de la München[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Înțelegerea de la München și Împăciuitorism.
Regiunea Sudeților a fost o regiune locuită în mod predominant de germani în nou formata
republică Cehoslovacia.
În cele din urmă, prin Înțelegerea de la München din 30 septembrie 1938, prim-miniștrii britanic Neville
Chamberlain și francez Édouard Daladier i-au făcut pe plac lui Hitler. Mâna liberă dată Germaniei i-a
permis să deplaseze trupe în zonă și să anexeze Sudeții "pentru salvarea păcii". În schimb, Hitler a
promis că nu va mai avea alte pretenții teritoriale în Europa.[2] Cehoslovacia, care în acel moment
mobilizase peste 1 milion de soldați și era pregătită să lupte pentru a-și salva suveranitatea, nu a avut
dreptul să participe la discuții. Anglia și Franța au amenințat că, dacă Cehoslovacia nu va fi de acord cu
termenii oneroși ai înțelegerii, Praga va fi făcută responsabilă de declanșarea războiului.
Președintele Edvard Beneš a capitulat. Germania ocupa Sudetenland cu aprobarea puterilor
occidentale.
În martie 1939, încălcându-și promisiunile făcute la München, Hitler a ordonat ocuparea întregii
Cehoslovacii.

Războiul de frontieră sovieto-japonez[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Bătalia de la Halhin Gol.
În 1939, japonezii au atacat din Manciuria în direcția nord, în încercarea de a cuceri o parte a Siberiei.
Sovieticii au obținut o victorie decisivă la Halhin Gol sub comanda generalului Gheorghi Jukov. În urma
acestei infrângeri, Japonia a făcut pace cu URSS, (până în 1945) și, în schimb, și-a îndreptat atenția
către sud, intrând în conflict cu SUA și aliații acestora. URSS-ul și-a îndreptat la rândul ei atenția către
apus, lăsând numai un număr redus de militari care să asigure apărarea Siberiei.

Pactul Molotov-Ribbentrop[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pactul Molotov-Ribbentrop.

În mod oficial, Pactul Molotov-Ribbentrop era un tratat de neagresiune între Germania Nazistă și
Uniunea Sovietică. Tratatul a fost semnat la Moscova pe 23 august 1939 de către miniștrii de externe
sovietic Viaceslav Molotov și, respectiv, german Joachim von Ribbentrop.
Deși tratatul fusese etichetat în mod oficial "de neagresiune", Pactul conținea un protocol secret prin
care statele independente Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România erau împărțite
între sferele de influență ale celor două puteri semnatare. Protocolul secret desemna în mod
explicit "rearanjamentele teritoriale și politice" din zonele acestor țări care urmau să fie făcute de comun
acord de țările semnatare.
Ca urmare, țările vizate au fost invadate, ocupate sau forțate să cedeze părți ale teritoriului lor în
favoarea Uniunii Sovietice și/sau Germaniei Naziste.