Galbenul asurzitor ce strigă după schimbare

Am avut în spatele minții, de-a lungul acestui întreg proces creativ, sistematizarea curentelor
făcută de Ihab Hassan, ce mi-a călăuzit pașii în călătoria la care am pornit de mai bine de o lună,
călătorie ce nu are o destinație aparentă, dar care are menirea de a mă ajuta să dezlușesc ce
reprezintă postmodernismul pentru mine și pentru bula mea existențială.

ANTIFORMĂ, TĂCERE, PARTICIPARE, METONIMIE, IRONIE.

Cuvinte aparent fără sens evident, dar care exprimă concepte de bază ale postmodernismului și
pe care le împletesc alături de imaginile surprinse în distopia urbană bucureșteană.

Dacă este necesar să fiu 100% sinceră consider că Bucureștiul nu este într-atât de modern
încât să fie postmodern, așa că am apelat la o tehnică digitală postmodernă, anume alterarea
realității vizuale a imaginilor pentru a putea reprezenta mai bine adevărul meu, perspectiva mea
pseudoculturală.

Am dorit să surprind sfârșitul, schimbarea, moartea dorită, strigătul mut al revoltei.

Prima poză, intitulată „Ți-am pus flori galbene pe mormânt”, reprezintă moartea socială
surprinsă fix în mijlocul orașului, kilometrul 0 al capitalei. Este vorba despre o clădire
dezafectată, închisă, la care cineva a atașat simbolic un buchet de flori, un simbol mortuar.
A doua imagine „Tăcere, El Dictator!” este o ironizare ludică a unui regim ce a marcat istoria
recentă a noastră, dar care pentru tinerele generații este doar un subiect de glumă, o poveste de
groază cu caracter semi-fictiv, o relatare impersonală. Poza a fost făcută în cadrul unei petreceri
cu tematică „Nostalgia”, un paradox social cu puternic impact cultural.
Cea de-a treia imagine „10 august la Victoriei” surprinde participarea colectivă cu scopul de a
produce schimbarea în societate, galbenul din imagine nu are culoare politică, este pur și simplu
reprezentant al căldurii, al speranței și al furiei mocnite din zilele de 10 august. Este vocea
străzii, voce puternică, cu ecou în timp și spațiu, dar pe care unii au învățat să nu o asculte.

În concluzie fotografiile surprind moartea modernismului, moartea vechiului timp ce este

înfășurat la gâtul vechiului regim, unii țin cu dinții de el, dar cei mai mulți îi sărbătoresc moartea,
îi caută tăcerea, acoperindu-o cu glasul colectiv al noilor timpuri, al noilor căutări nebune într-un
timp ce se măsoară altfel, ce curge mai repede ca oricând, ce nu mai așteaptă răcirea mortului,
fugând către o nouă victimă.

Bibliografie orientativă:
CRĂCIUN, Alexandra, Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern, Presa
Universitară Clujeană, 2012
HASSAN, Ihab, The postmodern turn, 1987