Sunteți pe pagina 1din 14

Copilul rade :

,, Intelepciunea si iubirea mea e j o c u l ! "

Tanarul canta :

,,J o c u l si - ntelepciunea mea - i iubirea ! "

Batranul tace :

,, Iubirea si j o c u l meu e - ntelepciunea ! "

Lucian Blaga - Trei fete

1 . DEFINIREA CONCEPTULUI :

JOC

Jocul este , fundamental , un simbol al luptei , al luptei cu elementele (jocurile agrare) , cu


fortele potrivnice (jocurile razboinice) , cu sine( cu propria frica , slabiciune , indoiala
etc. ) . Chiar si atunci cand nu urmaresc decat simpla placere , jocurile aduc stralucirea victoriei , cel
putin de partea invingatorului .

,, Lupta , hazard , simulacru sau vartej ametitor , jocul este un intreg univers in care fiecare trebuie ,
cu sanse si riscuri , sa - si afle locul " Jean Chevalier , Alain Gheerbrant

Jocurile copiilor , ca si cele dintre adulti - din care se cunosc numeroase modele chinezesti ,
indiene , egiptene , grecesti , romane etc . - sunt in profunzime si fiecare in felul lui replici ale
marilor jocuri publice . Caracterul lor aparent frivol si gratuit nu trebuie sa le disimuleze simbolismul
fundamental ; jocurile sunt sufletul relatiilor umane si factori de educare eficienti . Jocul copiilor este
un act de dezvoltare personala neintentionata . Joaca este o pregatire instinctiva si inconstienta a
viitoarelor actiuni serioase . In joc se reflecta legaturile copilului nu numai cu lumea lui interioara , ci
si cu persoanele si evenimentele din lumea exterioara . Jocurile prezinta aspecte dintre cele mai
variate , potrivit nevoilor unei epoci . Ele nu sunt numai un prilej de destindere . Ele pot fi initiatice ,
didactice , mimetice competitive . Jocurile se dezvolta din exigentele vietii si
dezvolta facultatile de adaptare sociala . Succesul jocurilor electronice constituie prejudiciul nasterii
unei noi forme de inteligenta , capabila sa inteleaga reusitele tehnologiei mai
degraba decat subtilitatile retoricii . Ele reflecta vremea lor ; aceste jocuri vestesc era electronica si
telematica , matematica , mecanica si robotica .

Jean Piaget , cu privire la activitatea ludica , remarca rolul deosebit pe care il are jocul pentru
dezvoltarea copilului . Jocul este denumit un exercitiu functional cu rol de extindere a mediului , o
modalitate de transformare a realului prin asimilare si de acomodare la real .

In exemplificarea jocului J . Piaget delimiteaza 3 ( trei ) categorii de joc :


Jocul exercitiu = domina la varste mici , insa apare si mai tarziu . Ele sunt asociate
registrului senzorio - motor , cu rol in dezvoltarea motricitatii si interiorizarii lumii reale si a registrului
mintal : cuvinte , comunicari verbale ;

Jocul simbolic = Piaget ii recunoaste o importanta deosebita pentru dezvoltarea limbajului si imaginatiei
, dar mai ales pentru asimilarea realitatii printr - un proces de reprezentare si semnificare de o maniera
proprie a lumii reale ;

Jocul cu reguli = exercita o importanta functie de socializare progresiva a copilului


prin interiorizarea unor norme de conduita , de relationare impusa de regulile jocului .

Jocul isi gaseste motivatia si implinirea in sine insusi .

Spre deosebire de munca , jocul nu are ca finalitate obtinerea unor bunuri materiale .

Spre deosebire de invatatura , jocul nu tinteste in mod explicit obtinerea de noi cunostinte
sau alte produse ale invatarii .

Jocul apare la toti copiii si cu o frecventa mai mica si o semnificatie diferita este prezent si la adulti .
Pentru adulti jocul constituie o forma de divertisment , pentru copil , el nu este nicidecum o distractie .
Este , in esenta o modalitate de investigatie si cunoastere a lumii reale , adica o preinvatare , un spatiu
de satisfacere a dorintei firesti de manifestare si independenta , un mijloc de comunicare .

Implicarea in joc a copilului este totala. El isi antreneaza spontan si voluntar in joc toate
posibilitatile fizice , intelectuale , afective , jocul reprezentand astfel un mijloc de realizare de sine
si de formare a eului . Jocul este o sursa de placere , fiindca el presupune eliberare de realitatea
constrangatoare si libertate de reflectare si transformare in maniera personala a acesteia .
Jocul incepe si se incheie , este limitat in timp si spatiu , ceea ce confera celui implicat un sentiment
de securitate .

Jocul creeaza o ordine in realitatea dezordonata , are inclinatia sa fie frumos si captivant si
presupune placerea data de succes .

Jocul devine la copil o conditie importanta pentru evolutia lui ulterioara . Lipsirea de joc sau de
resursele necesare desfasurarii lui , determina aparitia unor carente in dezvoltarea personalitatii , chiar
daca lipsa jocului a fost compensata prin abordarea altor forme de educatie.

Joc (engl . game , play). Dictionar de pedagogie :

1.Activitate spontana , independenta , motivata intrinsec , insotita de placere si fantezie , care


se desfasoara dupa anumite reguli .

2.CARACTERISTICI : jocul este voluntar, autodeterminant , fara un scop anume,


liber de constrangeri, de seriozitatea cotidiana , activeaza fantezia , faciliteaza experienta si
prelucrarea datelor experientei cotidiene . In procesele de interactiune
din cadrul jocului au loc procese de invatare , importante pentru dezvoltarea sociala , cognitiva
si psihomotorie . Jocul pleaca de la ideea ca are un scop , dar este deschis modificarilor ,
finalul sau nefiind previzibil . Are loc aici si acum , prezentand o dinamica permanenta intre
incordare si relaxare . Tine cont de reguli , produce placere , dar si teama .
3.METODA DE ACTIUNE PRACTICA ( operationale , instrumentale ) ; actiune efectiva ,
reala ; actiune fictiva , simulata ; actiune programata .

Jocurile . In jocuri , copiii reflecta lumea inconjuratoare si se adapteaza la realitatile vietii .


Prin actiunile practice din jocuri si indeplinirea unor roluri , copiii isi dezvolta vorbirea ,
imaginatia si gandirea , rezolvand probleme . Dintre jocurile mai importante citez: jocurile de
constructie , matematice si gramaticale , jocurile electrice si electronice ,
jocurile cu calculatorul si dramatizarea , care asigura invatarea activa .

- mijlocite de rolul sau tema activitatii ludice .

2 . PARALELA JOC // JOACA

. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care
folosește mijloace de exprimare cu caracter specific

Jocul si joaca par a defini , la o prima interpretare , varsta inocentei . Dar ,


in vreme ce joaca presupune spontaneitate , tine de o stare specifica generata de instinct ,
jocul inseamna conventie si deriva din dorinta de cunoastere a lumii .
El presupune comunicare cu realul pe care il transfigureaza in planul fictional conturat prin
regulile acceptate de jucatori .

5 . NATURA SI IMPORTANTA JOCULUI

CA FENOMEN DE CULTURA

Text stiintific ( nonfictional ) :

,,Homo judens " , de Johan Huizinga .

JOCUL este mai vechi decat cultura , pentru ca , oricat de incomplet ar fi ea


definita , presupune in orice caz o societate omeneasca , iar animalele nu l - au asteptat pe
om ca sa le invete sa se joace .

Se poate afirma , fara risc , ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica


esentiala notiunii generale . Animalele se joaca intocmai ca si oamenii .

Chiar si in cele mai simple forme ale sale si chiar in viata


animalelor , jocul este mai mult decat un fenomen pur fiziologic sau decat o reactie
psihica determinata pur fiziologic . El depaseste ca atare limitele unei activitati pur
fiziologice sau cel putin pur fizice .
Jocul este o functie plina de talc . In joc ,, intra in joc " ceva care trece dincolo de
instinctul conservare nemijlocit , ceva care pune in actiune un talc . Fiecare joc inseamna ceva . Daca
acest principiu activ, care ii confera jocului esenta , il numim intelect , spunem prea mult , iar daca
il numim instinct , nu spunem nimic . Oricum l - am privi , odata cu aceasta ,, intentie " a jocului se
vadeste , in orice caz , in insasi esenta lui , un element imaterial .

Psihologia si fiziologia se ocupa de observarea , descrierea si explicarea jocului


animalelor , al copiilor si al oamenilor adulti . Ele cauta sa stabileasca natura si semnificatia jocului
si sa indice locul lui in planul vietii .

Numeroase incercari de a determina functia biologica a jocului sunt foarte divergente:

Unii au crezut ca pot defini originea si fundamentarea jocului ca o descarcare a unui surplus de
forta vitala . Altii sunt de parere ca orice fiinta vie , cand se joaca, se supune unui spirit de imaginatie
congenital . Sau ca jocul satisface o nevoie de destindere . Sau ca este un exercitiu pregatitor in vederea
activitatii serioase, pe care i-o va cere viata . Sau ca serveste drept exercitiu de stapanire de sine .

Altii cauta principiul in nevoia innascuta de a putea face ceva , sau de a pricinui ceva , sau in tendinta
de a domina ,sau in aceea de a-i intrece pe concurenti . Altii considera jocul ca pe o drenare
nevinovata a unor porniri daunatoare , sau ca pe o umplutura necesara unei activitati orientate
prea unilateral , sau ca satisfacerea , intr - o fictiune , a dorintelor cu neputinta de satisfacut in realitate
si , in consecinta , ca autoconservare a simtului personalitatii .

Toate aceste explicatii au un factor comun:toate pornesc de la presupunerea ca jocul are loc de
dragul unei realitati , ca serveste unei anumite finalitati biologice . Ele pun intrebarea : din ce cauza
si cu ce scop se practica joaca? Raspunsurile care se dau la aceasta intrebare nu se exclud catusi de
putin unul pe altul . Daca unul ar fi concludent , ar trebui sa-l excluda pe celalalt, fie sa - l cuprinda sau sa
- l preia intr - o unitate de rang superior .

Cele mai multe dintre aceste stradanii de a da o explicatie nu se preocupa decat in a


doua instanta de intrebarea : ce si cum este jocul in sine , ce inseamna el pentru jucatorii insisi ? Ele
abordeaza nemijlocit jocul cu unitatile de masura ale stiintei experimentale,fara sa acorde in primul
rand atentia necesara calitatii lui estetice profunde .

De fapt , calitatea primara ,, joc " ramane de regula necircumscrisa . Fata de fiecare dintre
explicatiile date , ramane intrebarea : bine , dar ce este de fapt ,, h a z u l" jocului ?
Intensitatea jocului nu poate fi explicata prin nici o analiza biologica . Si totusi , in aceasta intensitate ,
in aceasta capacitate de a scoate din minti rezida esenta lui , calitatea lui intrinseca .

Natura - pare sa spuna mintea logica - ar fi putut sa le dea urmasilor sai toate
acele functii folositoare-descarcarea energiei de prisos, dupa incordare , pregatirea
pentru cerintele vietii si compensarea pentru ceea ce nu s - a realizat - si sub forma unor practici
si reactii pur matamatice .
Dar nu : ea ne - a dat JOCUL , cu incordarea lui , cu bucuria lui , cu ,, hazul" lui.

Pentru Johan Huizinga , jocul este un fenomen precultural , propriu nu numai omului ,
ci si animalelor.

Studiul lui J. Huizinga pune in lumina complexitatea problemelor pe care le ridica jocul,
nu numai in natura , ci si in cultura . Ca orice studiu sistematic , limbajul este riguros , cuvintele fiind
folosite in sensul lor propriu sau denotativ , spre a preveni astfel orice alterare a adevarului stiintific
pe care autorul vrea sa - l comunice intr - un asemenea tip de mesaj . Limbajul pastreaza o functie
predominant tranzitiva , constand adica intr - un transfer de informatie de la emitator catre receptor .

,, Cine vorbeste comunica si se comunica . O face pentru altii si o face si pentru el . In


limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social .
Considerat in dubla sa intentie , se poate spune ca faptul lingvistic este in aceeasi
vreme reflexiv si tranzitiv . Se reflecta in el omul care il produce si sunt atinsi , prin el ,
toti oamenii care il cunosc " ( Tudor Vianu , Dubla intentie a limbajului si problema stilului , vol .
Arta prozatorilor romani ) .

Textul are in vedere un referent nonfictional , care este jocul , deci o forma a
realitatii cu elemente specifice , legate de varsta , de tipurile de joc , colective sau individuale , de
caracterul ritual sau neritual .

Emitatorul este un cercetator , deci un om de stiinta , iar functia receptorului revine


oricui citeste studiul .

Codul folosit este cel verbal in varianta lui scrisa , deci canalul de transmisie este unul vizual ,
reprezentat de scriere , si nu de vorbire .

Nota afectiva este egala cu zero (deoarece gradul zero al limbajului ,


il constituie limbajul stiintific ), iar caracterul este real si este ilustrat in stilul comun , functional ,
stiintific, tehnic. Johan Huizinga cauta un adevar istoric , particular in definirea
si justificarea notiunii de joc .
I. Natura şi importanţa jocului ca fenomen de cultură

Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că cultura presupune o societate omenească, în vreme ce
animalele se joacă întocmai ca şi oamenii, în absenţa unei structuri societare bine definite.

Chiar şi în cele mai simple forme ale sale, jocul este mai mult decât un fenomen pur biologic, fiziologic,
sau psihic. Există în joc ceva în plus, mai mult decât un instinct.

Există mai multe teorii despre joc:


- jocul ca descărcare a unui surplus de forţă vitală;
- supunerea la un spirit de imitaţie congenital;
- jocul satisface o nevoie de destindere;
- exerciţiu pregătitor în vederea activităţii serioase, pe care o va cere viaţa;
- cauzat de nevoie înăscută de a face ceva, sau de tendinţa de a domina;
- drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare;
- satisfacerea, într-o ficţiune, a dorinţelor cu neputinţă de satisfăcut în realitate, ca autoconservare a
simţului personalităţii.

Toate aceste explicaţii au în comun presupunerea că jocul are loc de dragul unei alte realităţi, că serveşte
unei anumite finalităţi biologice. Toate pot fi acceptate, pentru că nu se exclud una pe alta. Deci sunt
parţiale, pentru că o explicaţie concludentă le-ar exclude în mod necesar pe toate celelalte, sau le-ar
include într-un rang superior.

Încercând să circumscrie jocul unităţilor de măsură ale ştiinţei experimentale, se ratează întrebarea
fundamentală: “dar ce este de fapt « hazul » jocului?” (p.41) Acest din urmă element, “hazul” jocului, se
împotriveşte oricărei analize, oricărei interpretări logice.

“În joc avem de-a face cu o categorie absolut primară a vieţii şi care poate fi recunoscută pe loc de către
oricine, deci cu o totalitate, dacă există pe lume ceva care să merite acest nume. În totalitatea ei trebuie să
încercăm s-o înţelegem şi s-o preţuim.” (p. 42)

Jocul ţine şi de oameni, şi de animale. Jocul nu poate fi fundamentat pe un context raţional, nu este legat
de nici o treaptă a civilizaţiei, de nici o concepţie despre lume. Jocul nu poate fi contestat, în vreme ce tot
ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumuseţea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu.

Jocul nu este materie. Odată cu jocul recunoaştem spiritul. Jocul sparge limitele existenţei fizice.
“Existenţa lui confirmă fără încetare, şi în sensul cel mai înalt, caracterul supralogic al situaţiei noastre în
cosmos. Animalele se pot juca, deci chiar şi ele sunt ceva mai mult decât nişte mecanisme. Noi [ne]
jucăm, şi ştim că [ne] jucăm, deci suntem ceva mai mult decât nişte simple făpturi raţionale, pentru că
jocul este iraţional.” (p. 43)

Marile activităţi primare ale societăţii omeneşti sunt întrepătrunse de către joc.

Limba este locul unde, jucându-se, spiritul formator de limbă sare de pe planul material la idee.
Teză: facem mai mult decât o comparaţie retorică atunci când afirmăm că întreaga cultură poate fi
considerată sub specie ludi. Ideea a fost recunoscută fără rezerve în secolul al XVII-lea, când teatrul
compara lumea cu o scenă, pe care fiecare om îşi joacă rolul.

Credem îndeobşte că jocul este opus seriozităţii. Că jocul este ne-seriozitate. În mod paradoxal, nu se
poate spune că jocul nu este serios: copiii, fotbaliştii, şahiştii joacă serios.

Comicul este strâns legat de nebunie, în vreme ce jocul nu are caracter de nebunie, fiind în afara
antinomiei înţelepciune-nebunie.

Grup cu raporturi vagi între ele: jocul, râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia.

Jocul este în afara distincţiei înţelepciune-nebunie, dar şi a distincţiei adevăr-neadevăr. Jocul nu este o
activitate a spiritului, nu are funcţie morală, nici virtute, nici păcat.

“Orice Joc este în primul rând şi mai presus de toate o acţiune liberă. Jocul din ordin nu mai este joc. Cel
mult poate fi redarea obligatorie a unui joc.” (p. 47)

Jocul nu este viaţa “obişnuită”, ci o ieşire din ea, într-o sferă temporară de activitate cu tendinţă proprie.

“Orice joc poate să-l absoarbă oricând pe jucător întru totul. Opoziţia joc-seriozitate rămâne tot timpul în
suspensie. Inferioritatea jocului îşi are limita în superioritatea seriozităţii. Jocul se preschimbă în
seriozitate, iar seriozitatea în joc. Jocul se poate înălţa pe culmi de frumuseţe şi sfinţenie, unde lasă în
urmă seriozitatea.” (p. 49)

Mulţi vorbesc despre caracterul dezinteresat al activităţii numite joc. Totuşi, chiar şi ca intermezzo al
vieţii cotidiene, jocul este un complement al vieţii în general. Înfrumuseţând viaţa, jocul este necesar.
Jocul satisface idealuri de exprimare şi idealuri sociale.

Jocul oamenilor, în toate aspectele sale superioare, adică acolo unde înseamnă ceva sau unde sărbătoreşte
ceva, îşi are locul în sfera sărbătoririi şi în cea a culturului, adică în sfera sacrului.

Jocul are caracter închis, limitat, desfăşurându-se înlăuntrul unor anumite limite de timp şi de spaţiu.
Odată jucat, se fixează în memorie ca formă de cultură, ca o creaţie spirituală sau ca un tezaur spiritual.
Jocul este repetabil.

Jocul are spaţiul său delimitat în prealabil, în mod material sau în închipuire. Arena, masa de joc, cercul
magic, templul, scena, ecranul cinematografului, tribunalul, toate acestea sunt spaţii de joc, un domeniu
exorcizat, terenuri separate, înlăuntrul cărora sunt în vigoare reguli proprii.

Înăuntrul spaţiului de joc domneşte o ordine proprie şi absolută. Jocul este creator de ordine. Cea mai
mică abatere de la aceasta strică jocul, îi denaturează caracterul, îi suprimă valoarea.
Jocul are o înclinare: să fie frumos. Ca şi ordinea, factorul estetic întrepătrunde jocul în toate
aspectele lui. Jocul leagă şi dezleagă. Captivează. Conţine două însuşiri notabile: ritmul şi armonia.

Jocul presupune încordare, nesiguranţă. Elementul de încordare îi conferă un anumit conţinut etic.
Prin încordare se pune la încercare forţa jucătorului: forţa fizică, perseverenţa, dibăcia, curajul,
răbdarea, dar şi forţa psihică, jucătorul trebuind să rămână înlăuntrul limitelor permise, în ciuda
dorinţei de a câştiga.

De îndată ce regulile sunt încălcate, lumea jocului se prăbuşeşte. Nu mai e joc. Jucătorul care se
răzvrăteşte împotriva regulilor sau li se sustrage strică jocul.

Jucătorii necinstiţi, ipocriţii şi impostorii au avut întotdeauna mai puţin de suferit decât cei care au stricat
jocul: apostaţii, ereticii, reformatorii, obiectorii de conştiinţă. Pe de altă parte, proscrisul, revoluţionarul,
ereticul, dispun de o forţă extraordinară în a forma grupuri şi au un puternic caracter ludic.

Jocul crează o stare de excepţie, diferenţiază, îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care
îi place jocului să se înconjoare.

Alteritatea şi secretul jocului sunt exprimate amândouă în deghizare.

“Aşadar, în rezumat, jocul, considerat din punctul de vedere al formei, poate fi numit o acţîune
liberă, conştientă că este “neintenţionată” şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl
poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi
care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp determinat
anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după anumite
reguli şi care dă naştere la relaţii comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să se accentueze,
prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obişnuită.” (p. 55)

Funcţia jocului are două mari aspecte:


a) jocul este o luptă pentru ceva;
b) jocul este o exhibare a ceva.

În limba sanscrită, cuvintele cu înţelesul de “joc” nu sunt folosite pentru a exprima noţiunea de
“competiţie”.

Din semnificaţia cuvântului care exprimă jocul în japoneză (asobu), reiese că seriozitatea
extraordinară a idealului de viaţă japonez se ascunde în spatele unei ficţiuni, şi anume că toate
acestea nu sunt decât un joc.

Aplicarea termenului “joc, joacă” la mobilitatea restrânsă a pieselor unui mecanism este comună limbilor
franceză, italiană, spaniolă, engleză, germană, olandeză, japoneză.

În toate limbile germanice, şi nu numai în acestea, cuvântul “joc” serveşte în mod regulat şi pentru lupta
serioasă cu armele. Jocul este luptă, iar lupta este joc.
Mintea omului înclină să includă muzica în sfera jocului.

Mai există o aplicare a cuvântului “joc” în sensul erotic. Preambulul actului erotic este plin de momente
ludice.

Antonimele jocului: seriozitatea, munca.

III. Jocul şi competiţia ca funcţii creatoare de cultură

Cultura apare în formă de joc, cultura la început este jucată. Viaţa socială îşi capătă veşmântul cu
forme superbiologice, care îi conferă o valoare superioară, în chip de jocuri.

“În procesul evolutiv al unei culturi, relaţia dintre joc şi ne-joc, presupusă a fi originară, nu rămâne
neschimbată. În general, când cultura înaintează, elementul ludic trece pe ultimul plan. De cele mai multe
ori, îl găsim transferat în bună parte în sfera sacrală sau cristalizat în înţelepciune şi în poezie, în viaţa
juridică, în formele vieţii de stat. Atunci, calitatea “joc” dispare, de obicei, cu totul în fenomenele de
cultură. Totuşi, în orice moment instinctul de a juca se poate repune în vigoare cu toată forţa, chiar şi în
formele unei culturi foarte evoluate, antrenând atât individul, cât şi masele, în iureşul unui joc uriaş.” (p.
102)

Jocurile de noroc sunt sterile pentru cultura însăşi. Ele nu aduc beneficii noi pentru minte sau
pentru viaţă. Atunci când jocul competiţional cere îndemânare, pricepere, sprinteneală, curaj sau putere,
lucrurile tind să se schimbe. Cu cât jocul este mai apt pentru a spori tonusul vital al individului sau al
grupului, cu atât mai intim trece în cultură.

Competiţia, până la un anumit grad, este lipsită de scop. Ea se desfăşoară în sine, iar rezultatul ei nu face
parte din procesul de viaţă necesar al grupului.

Este “ceva în joc”. În acest termen este inclusă în modul cel mai precis esenţa jocului.

Noţiunea aflată în cea mai strânsă legătură cu jocul este cea de “câştig”. În cazul jocului solitar, a atinge
scopul jocului nu înseamnă a câştiga. Noţiunea de “câştig” apare abia atunci când se joacă împotriva
altuia. “A câştiga” înseamnă “a părea superior” la sfârşitul jocului.

Jucătorul luptă pentru ceva sau joacă pe ceva. Izbânda jocului se asociază cu tot felul de moduri în care
poate fi gustată (aclamaţii, ovaţii, onoare, consideraţie, prestigiu). Miza poate fi o cupă de aur, o bijuterie,
o prinţesă sau un gologan.

Elementul de pasiune, de hazard, de cutezanţă este propriu atât activităţii economice, cât şi jocului.
Cupiditatea pură nu face comerţ şi nu joacă.

Fără o anumită păstrare a atitudinii ludice cultura în general nu este posibilă. Dar nici într-o
societate abrutizată prin abandonarea tuturor raporturilor juridice, instinctul agonal nu este câtuşi de puţin
suspendat, pentru că el face parte din însăşi firea umană.

“O singură virtute pare să fi trecut în sfera vieţii ostăşeşti aristocratice şi agonale a preistoriei: credinţa.
Credinţa este dăruirea faţă de o persoană, o cauză sau o idee, fără motive care să determine punerea în
discuţie a acestei dăruiri sau punerea la îndoială a obligativităţii ei permanente. Este o atitudine proprie în
foarte mare măsură naturii jocului. E firesc lucru să bănuim că obârşia unei virtuţi, care în ipostaza ei cea
mai pură şi în îngrozitoarele ei perversiuni a produs în decursul istoriei un ferment atât de puternic, se
găseşte în această sferă a jocului primitiv cu viaţa.” (p. 183)

VII. Jocul şi poezia

Într-un anumit sens, problema naturii creaţiei poetice constituie tema centrală a unui studiu despre
joc şi cultură. Poiesis este o funcţie ludică. Ea se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, într-o
lume proprie pe care şi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în “viaţa
obişnuită” şi sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice. Poezia este în acea parte a
seriozităţii în care îşi au loc copilul, animalul, sălbaticul şi vizionarul.

În lumina unităţii originare dintre poezie, doctrina sacră, înţelepciune şi cult, întreaga funcţie a
civilizaţiilor vechi este înţeleasă într-o formă nouă.

“În lumina unităţii originare dintre poezie, doctrina sacră, înţelepciune şi cult, întreaga funcţie a
civilizaţiilor vechi este înţeleasă într-o formă nouă.” (p. 205) Trebuie renunţat la ideea că arta poetică ar
avea strict funcţie estetică. Orice artă poetică veche este, la un loc şi în acelaşi timp: cult, divertisment
festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmistică, catehism de înţelepciune,
persuasiune, magie, prorocire, întrecere.

La arabi, poetul e Şa’ir – ştiutorul.

Poetul arhaic exercita concomitent funcţie sacrală şi literară.

“Poezia, în funcţia ei originară, de factor al culturii timpurii, se naşte în joc şi ca joc. Este un joc
sacru, dar, în sacralitatea lui, acest joc rămâne totuşi fără încetare la hotarul veseliei, al glumei şi al
divertismentului. Despre o satisfacere conştientă a nevoii de frumuseţe nu este încă, multă vreme, vorba.
Această nevoie zace închisă necunoscută, în trăirea actului sacru, care devine cuvânt în formă poetică şi
este resimţit ca operă miraculoasă, ca beţie, ca extaz. Dar nu numai atât, pentru că activitatea poetică
înmugureşte în acelaşi timp şi într-un joc de societate, vesel şi antrenant, şi într-o întrecere, violent
însufleţită, între grupurile comunităţii arhaice.” (p. 208)

“Poezia ca joc social şi cu o intenţie care nu poate fi considerată defel sau aproape defel a fi cea a
producerii conştiente de frumuseţe se găseşte pretutindeni şi în numeroase forme. Elementul
competiţional lipseşte arareori. El domină cântul alternat, poemul de luptă, turnirul poetic, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, improvizaţia ca sarcină trasată în vederea eliberării de o năpastă oarecare.” (p. 211-
212)

În întregul Extrem Orient, a improviza poezii în sentinţe paralele era un talent aproape
indispensabil, putându-se vorbi chiar de o diplomaţie sub formă ludică.

În civilizaţiile tradiţionale se mai păstrează încă multă vreme situaţia arhaică în care forma poetică, foarte
departe de a fi concepută ca o simplă satisfacere a unei nevoi estetice, serveşte pentru a exprima tot ce
este important sau vital în viaţa obştei. Un argument ar fi cel mnemic, însă mai există unul: poezia este
modul firesc de exprimare, de îndată ce se referă la lucruri superioare.

“Tot ce este poezie se dezvoltă în joc: jocul sacru al adorării lui Dumnezeu, jocul festiv al peţitului,
jocul belicos al întrecerii, însoţit de fanfaronadă, de înjurături şi de ironie, jocul de inteligenţă şi de
îndemânare. În ce măsură calitatea ludică a poeziei se păstrează cu prilejul dezvoltării şi
diferenţierii civilizaţiei?” (p. 218)

Mitul rămâne poezie, indiferent de forma pe care o ia.

“Formele poeziei sunt numeroase: forme metrice, forme strofice, mijloace poetice ca rima şi asonanţa, ca
alternarea şi refrenul, forme de exprimare (cea dramatică, cea epică, cea lirică). Oricât de variate sunt
aceste forme, le regăsim identice în toată lumea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre motivele poeziei şi
despre comunicarea narativă în general. Numărul lor este mare în aparenţă dar toate revin, pretutindeni şi
în toate epocile. Toate aceste forme şi motive ne sunt atât de familiare, încât existenţa lor, pentru noi, ca
să spunem aşa, vorbeşte de la sine, şi prea arareori căutăm să aflam raţiunea generală care le determină să
fie aşa şi nu altfel. Raţiunea identităţii atât de profunde a expresiei poetice în toate perioadele cunoscute
de noi ale societăţii omeneşti pare că trebuie căutată, în bună parte, în faptul că această manifestare a
cuvântului creator de formă îşi are rădăcina într-o funcţie mai veche şi mai originară decât orice viaţă
culturală. Acea funcţie este jocul.” (p. 222)

Semnalmentele de fapt ale jocului: jocul este o acţiune care se desfăşoară înlăuntrul unor anumite
limite de joc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie şi în afara
sferei utilităţii sau necesităţii materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii şi a extazului,
fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment.

X. Formele ludice ale artei

Aşa cum există o corelaţie între “joc” şi “poezie”, există o corelaţie între joc şi artă.

În anumite limbi, mânuirea instrumentelor muzicale se numeşte “a juca”. Jocul se află în afara
raţionalităţii vieţii practice, în afara sferei nevoii şi a utilităţii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
expresia muzicală şi cu formele muzicale. Jocul este valabil în afara normelor raţiunii, datoriei şi
adevărului. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu muzica.
Tot ceea ce se referă la muzică este înlăuntrul hotarelor Jocului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
arta geamănă, Dansul. “Despre Dans, fie că ne gândim la dansurile sacre sau magice ale popoarelor
primitive, la cele ale cultului grec, la cel al regelui David în faţa Chivotului Legământului sau la dansul
socotit ca divertisment festiv, indiferent la care popor sau în care epocă, se poate spune că este el însuşi
Joc, în cel mai deplin înţeles al cuvântului, ba chiar că reprezintă una dintre cele mai pure şi mai
desăvârşite forme de joc.” (p. 265)

Dansul este o formă deosebită şi perfecţionată a jocului ca atare.

În domeniul artelor plastice, legăturile cu jocul sunt cu mult mai puţin evidente.

XII. Elementul ludic al culturii actuale

Întrebare: în ce măsură cultura în care trăim se desfăşoară în formele jocului? În ce măsură


spiritul ludic acţionează asupra omului care trăieşte această cultură? Secolul precedent a pierdut
mult din elementele ludice care le caracterizează pe cele dinaintea lui – această lipsă s-a remediat
sau a devenit şi mai mare?

Sportul pare să-şi fi lărgit şi mai mult semnificaţia în societate. Începând cu ultimul sfert al
secolului al XIX-lea, jocul este privit cu tot mai multă seriozitate. Cu timpul însă, mai ales atunci
când se face distincţie între profesionişti şi amatori, jocul pierde din încărcătura ludică. “În
societatea modernă, sportul se depărtează treptat de sfera pur ludică şi devine un element sui
generis: nu mai e joc, şi totuşi nici seriozitate. În societatea zilelor noastre, sportul ocupă un loc
detaşat de procesul de cultură propriu-zis, care se desfăşoară în afara lui.” (p. 309)

“Azi, sportul este mai degrabă o manifestare autonomă a unor instincte agonale, decât un factor al unui
simţ comunitar fertil. Perfecţiunea cu care ştie tehnica socială modernă să amplifice efectul exterior al
demonstraţiilor de masă nu schimbă cu nimic faptul că nici olimpiadele, nici organizarea sporturilor în
universităţile americane, nici propaganda zgomotoasă referitoare la competiţiile internaţionale nu pot
înălţa sportul la rangul de activitate creatoare de stil şi de cultură. Oricât de important ar fi el pentru
participanţi şi pentru spectatori, sportul rămâne o funcţie sterilă, în care vechiul factor ludic s-a stins.” (p.
309)

Opinia publică consideră că sportul este elementul ludic prin excelenţă în cultura noastră. În
realitate, sportul a pierdut din conţinutul său ludic tot ce avea mai bun. Jocul a devenit serios.

În sport, am avut de-a face cu o activitate conştientă şi recunoscută ca joc, dar care este împinsă la un
asemenea grad de organizare tehnică, de echipare materială şi de chibzuinţă ştiinţifică, încât în exercitarea
ei colectivă şi publică atmosfera ludică propriu-zisă ameninţă să se piardă. Totuşi, sportul prezintă un
puternic simţ agonal.

Concurenţa comercială nu face parte din jocurile originare, străvechi şi sacre. Ea devine intensivă datorită
traficului modern, propagandei comerciale şi statisticii. În aventurile comerciale, seriozitatea devine joc,
prin introducerea conştientă a factorului sportiv pentru îmbunătăţirea performanţelor.

Din secolul al XVIII-lea, arta, devenită conştientă că e factor de cultură, mai mult a pierdut din
calitatea ei ludică decât a câştigat.

Activitatea ştiinţifică este şi ea atrasă pe făgaşurile jocului de către înclinarea spre întrecere.

Unele forme ludice sunt folosite în mod mai mult sau mai puţin conştient pentru a acoperi o
finalitate socială sau politică. În acest caz, avem de-a face cu un joc fals, care intră în categoria
“puerilismului” (gen: nevoia de distracţie banală, goana după senzaţii grosolane, plăcerea
procurată de exhibiţia în masă, lipsa de simţ al umorului, pierderea calmului din pricina unui cuvânt,
neîncrederea şi intoleranţa împinse mult prea departe faţă de cei care nu fac parte din acelaşi grup,
exagerarea peste măsură a laudelor şi a blamului, accesibilitatea pentru orice iluzie care flatează amorul
propriu şi onoarea profesională). Cauze: intrarea maselor semidezvoltate în circuitul spiritual, relaxarea
normelor morale, conductibilitatea prea mare pe care tehnica şi organizarea le-au conferit societăţii, starea
de spirit adolescentină.

Întrebare: puerilismul care proliferează din abundenţă în societatea zilelor noastre trebuie văzut ca
o funcţie ludică sau nu? Nu, pentru că un copil care se joacă nu este copilăros.

“Tot mai mult se impune concluzia că elementul ludic al culturii, începând cu secolul al XVIII-lea,
în care am avut impresia că trebuie să-l mai semnalăm ca fiind încă în plină înflorire, şi-a pierdut
semnificaţia în aproape toate domeniile în care a fost odinioară la el acasă. Cultura modernă nu
prea mai este “jucată”, iar acolo unde pare că [se] joacă, jocul este fals.” (p. 321)

Războiul modern a pierdut, pare-se, orice contact cu jocul. Datorită perfecţiunii mijloacelor sale, războiul
s-a transformat din supremul argument în suprema violenţă. Tot ceea ce leagă războiul de sărbătoare şi de
cult a dispărut din războiul contemporan şi, odată cu această alienare a jocului, şi-a pierdut şi locul ca
element al culturii.

Concluzie: “[...] cultura autentică nu poate exista fără un anumit conţinut ludic, deoarece cultura
presupune o anumită autolimitare şi stăpânire de sine, o anumită aptitudine de a nu vedea în propriile ei
tendinţe extremul şi supremul, ci de a se vedea închisă înlăuntrul unor anumite hotare, acceptate de
bunăvoie. Cultura mai vrea încă şi acum, într-un anumit sens, să fie jucată, pe bază de convenţie
reciprocă, după anumite reguli.” (p. 328)

Posibil motto: “Mintea omenească nu se poate desprinde din cercul magic al jocului decât
îndreptându-şi privirea spre tot ce e mai sfânt.” (p. 330)

În locul vechiului “totul este deşertăciune”, se poate spune “totul este joc”.
Intreaga noastra viata este un joc. Dar intrebarea vietii este: Este sau nu jocul o forma de
manifestare a libertatii umane?

Din punctul meu de vedere intrebarii date i-as putea da un raspuns de forma: da in dependenta de
circumstantii.

Prin joaca nu se subintelege doar un ritual manifestat de copii ci si un proces de recreare la care in acelasi
timp creierul este pus in functie! Acest proces da un moment de usurare si eliberare a emotiilor negative
din suflet prin care omul se gateste cu emotii pozite in efectuarea unor noi lucruri.Jocul poate fi uneori
bazat pe intelectul oului in care si-ar putea expresiile si opiniile care chiar ar putea duce la descoperirea
unor noi lucruri pentru persoana.

Jocul nu este numai o forma de petrecere a timpului ci o manifestare a libertatii umane

Inca din copilarie, invatam sa comunicam, sa interactionam cu lumea ce ne inconjoara prin intermediul
jocului.
Incepand cu prima etapa de formare a modului de gandire, intalnim noi modalitati de a ne adopta lantului
de provocari pe care ni-l pregateste viata.
In primul rand, atunci cand suntem pusi in fata unor situatii reale,cotidiene, metoda prin care mintea unui
copil le intelege este jocul.
In al doilea rand, trecand in a doua etapa a dezvoltarii intelectuale modul de abordare a jocului este cu
totul diferit de ex. ideea transmisa de opera ‘Computer games forever’ sustine acest argument cu tarie.
In al treilea rand, perspectiva omului asupra jocului ajuns la maturitate se schimba, devenind nostalgica.
Acesta isi doreste sa redescopere inocenta copilariei de ex. in opera ‘Erasmo sau a doua fotografie cu
oameni mici’ construieste o paralela intre joc si realitate, amintindu-si unul dintre momentele frumoase
petrecute in copilarie.
Ca un ultim argument, parintii interpreteaza jocul ca fiind un instrument, cu ajutorul caruia isi pot
indemna copiii sa devina mai creativi si sa-si foloseasca toate cunostintele dobandite, idee surprinsa in
opera ‘Prefata’ de Tudor Arghezi.
Avand in vedere aceste caracteristici, jocul modeleaza personalitatea si gandirea omului, indiferent
in ce etapa a vietii se afla, astfel importanta jocului este una mare.

“Sint o forma de expresie creativa, intelectuala si emotionala”, nota “New York Times”. “La fel ca
si cartile, piesele de teatru si filmele, jocurile video comunica idei si chiar mesaje sociale printr-o
sumedenie de procedee literare familiare si procedee specifice mediului”, arata judecatorul Antonin
Scalia in justificarea acestei decizii. O hotarire la care s-a ajuns in urma unei incercari a statului
California de a interzice vinzarea jocurilor violente copiilor.

S-ar putea să vă placă și