Sunteți pe pagina 1din 41

PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

LECT.UNIV.DR. GABRIELA FLORENȚA POPESCU


PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

1. Definiții și teorii ale jocului

1.1. Introducere

Expunerea copilului la numeroasele schimbări sociale și informaționale, precum și


nevoia de a forma o personalitate armonioasă, impun existența, în demersurile educative, a unor
conținuturi flexibile și a unor metode interactive care să formeze un stil euristic de cunoaștere. În
cadrul acestor metode interactive, un loc aparte îl ocupa jocul, acesta fiind forma de activitate
dominantă în copilărie. În mod evident, dezvoltarea laturii ludice a personalității, oferă
individului un cadru de abordare a problemelor în mod inventiv, creativ.
Jocul este o activitate dominantă în copilărie, care se diferențiază de învățare prin scop, în
sensul că nu se urmărește în mod explicit, direct, asimilarea unor cunoștințe.
Conform principiilor didacticii clasice, activitățile de predare se impun a fi adaptate
particularităților de dezvoltare specifice celor ce se adresează aceste demersuri. În consecință, în
perioda preșcolarității, dar și în mare măsură și în cea a învățământului primar, jocul se poate
consitui în modalitate importantă de organizare a demersurilor instructiv-educative.
Cercetările de specialitate din domeniul psihologiei au relevat numeroasele avantajele pe
care le prezintă activitățile ludice pentru dezvoltarea anumitor dimensiuni psihice. Astfel, putem
enumera următoarele contribuții ale jocului la dezvoltarea copiilor:
- prin intermediul acestei activități se formează identitatea personală;
- este antrenată abilitatea de rezolvare a problemelor;
- este antrenată flexibilitatea în gândire, ca abilitate esențială a creativității și adaptabilității;
- se învață exprimarea prin simboluri, ceea ce pregătește drumul spre capacitatea de
abstractizare;
- se dezvoltă abilitatea de comunicare verbală și nonverbală;
- este educată atenția concentrată și distributivă;

1
- se învață operarea cu reprezentări, în care copilul investește afectivitate și rațiune, cum este
cazul transpunerilor în rol, care presupun, de asemenea și implicarea unei dimensiuni
complexe de personalitate, și anume – empatia;
- este stimulată asertivitatea, mai ales în cazul copiilor timizi, care nu reușesc să ia inițiativa,
să se afirme în grupurile de copii;
- este întărită voința, prin respectarea regulilor jocurilor, finalizarea acestora.

1.2. Jocul – definirie și caracteristici

Noțiunea de joc este una foarte complexă, cu implicații pentru dezvoltarea, pentru
comportamentul uman, având numeroase semnificaţii. Astfel, el poate desemna un ansamblu
de atitudini („a juca şah”, „joc didactic”, „a se juca de-a şcoala”, „a se juca cu munca”,
cu viaţa, joc de hazard, joc de cărţi, joc de scenă). Pe lângă varietatea de semnificaţii jocul,
se aplică în variate domenii (în medicină: metoda psihodramei, în psihologie: sociodrama, în
tehnică: metoda simulării) .
Jocul asigură formarea unor achiziţii importante pentru dezvoltarea ulterioară a
copilului dând specificitate personalităţii, angajând copilul cu resursele sale, stimulându-i
dezvoltarea precum şi efortul său de perfecţionare. Acționând cu plăcere în cadrul jocului,
copiii acceptă mai ușor sarcina de învățare.
Jocul, ca nevoie vitală a copilului de reconstrucție imaginară a realității, prin care acesta o
analizează, căutând să o înțeleagă, este activitatea principală care asigură dezvoltarea
personalității și a competențelor de bază.
Sunt autori care apreciază că în joc, un copil depune un efort similar cu cel depus în
muncă, fiind o activitate în care are loc un proces intens de învățare. Astfel, Maria Montessori
aprecia că jocul poate fi considerat ca fiind activitatea de muncă a copilului, această descriere
accentuând, de fapt, eforturile de învățare și elaborare. Dar, această reprezentare a lumii, prin joc,
este realizată prin strategii de divertisment și recreere.
Alți autori au subliniat caracterul acțional al jocului, iar în acest sens, amintim contribuția
lui E. Erikson, conform căruia prin aceste activități copiii își dezvoltă instrumente de acțiune. De
asemenea, J. Piaget descria jocul copilului ca pârghie de a influența realitatea înconjurătoare.

2
Jocul poate fi definit ca activitate specific umană, activitate ce predomină în copilărie,
fiind desfășurată în mod conștient și prin intermediul imaginației.
Principalele caracteristici ale jocului, ca activitate specifică în copilărie sunt următoarele:
- este o activitate specific umană;
- între joc și alte activități umane, cum ar fi învățarea, munca și creația, se stabilesc relații de
interdependență;
- jocul se desfășoară la nivel imaginativ, în mod conștient;
- principalul scop al jocului este acțiunea, prin intermediul căreia copilul își poate împlini
aspirațiile;
- jocul asigură un echilibru al funcționalității vieții psihice.

1.3. Teorii ale jocului

Teoria recreării (odihnei) – una din cele mai vechi teorii cu referire la jocuri, ai căror
reprezentanți sunt: Schaller (1861) şi Lazarus (1883). Conform acestei teorii copilul alege
această formă de activitate deoarece efectele sunt de recreere și de odihnă.
Criticile acestei orientări susțin că oboseala nu poate determina un copil către joc, ci mai
degrabă către repaus; în plus, observațiile asupra copiilor relevă faptul că aceștia se joacă, chiar
dacă sunt odihniți, imediat ce se trezesc din somn.
Teoria surplusului de energie – formulată de Schiller și Spencer (1795), prin care se
apreciază că orice copil acumulează un excedent de energie, care se descarcă prin intermediul
activităților ludice.
Contraargumentele acestei teorii prezintă situații cum sunt cele de oboseală sau
convalescență, stări în care copiii sunt atrași, totuși, către activități ludice.
După cum se observă, aceste două orientări, fără prea multă susținere, din punct de
vedere al explicațiilor psihologice, sunt contradictorii, una accentuând rolul odihnei și cealaltă
rolul surplusului de energie.
Teoria exerciţiului pregătitor – formulată de K. Gross (1896), oferă o perspectivă
biologică asupra jocului. Astfel, se consideră că jocul a fost abordat din perspectiva semnificației
funcționale a jocului, putând fi identificate tot atâtea tipuri de jocuri, câte instincte pot fi descrise
(jocuri de luptă, de competiție). Jocul devine, astfel, un fel de antrenament pentru viața de adult.

3
Patrick a fost unul din criticii acestei orientări, întrucât acesta considera că doar jocurile
dominate de imitație împrumută ceva din activitatea din viața de adult, iar Rabick crede că se
impune o distincție între joc și învățare, acesteia din urmă fiindu-i specifică activitatea de
asimilare a unor deprinderi pentru viață. Argumentele lui Rabick nu sunt tocmai pertinente,
deoarece învățarea și jocul nu pot fi considerate total opuse, din perspectiva unor achiziții de
cunoștințe. Claparède oferă o altă perspectivă asupra criticii acestei orientări, și anume aceea
referitoare la imposibilitatea acesteia de a explica în profunzime şi în totalitate diversele
modalităţi ale jocului.
Teoria jocului ca stimulent al creşterii – H.Carr (începutul secolului al XX-lea)
formulează o teorie care se înscrie tot în cadrul orientărilor biologice, conform căreia jocul are
rol în întreținerea instinctelor deja existente la nivel individual.
Unul din criticii acestei orientări este W. Wundt, conform căruia o cauză nu poate fi
constituită dintr-o acțiune finală, cum este instinctual format. De asemenea, E. Claparède
apreciază că în joc, un copil va intregra, va reproduce ceea ce îl impresionează, aceasta
determinând asimilarea realităţii. Astfel, în jocul cu păpuşile nu se exercită la copii instinctul
matern, ci un complex de stări afective, care vor lua forma unui antrenament de adaptare la viața
de adult.
Teoria exerciţiului complementar- formulată de K. Lange, la începutul secolului XX,
care susținea că acesta poate fi descris ca activitate care susține și suplimentează procesul de
dezvoltare, inclusiv cea somatică. Această orientare își are rădăcinile în orientările psihanalitice
ale lui Freud, Jung și Adler. În viziunea lui K. Lange, prin joc, fiecare copil se adaptează la
mediu, deoarece se desfășoară o activitate de proiectare, dar și de compensare a acelor funcții
psihice care vor facilita raportarea la exigențele vieții. Se poate vorbi de efectele chatartice ale
jocului manifestate în cazul unor tendințe, cum ar fi instinctul de pândă, compensat prin jocurile
de competiție. Desigur, acțiunea cathartică este mai vizibilă și nuanțată la copilul mai mare.
Nefiind decât o continuare a teoriilor precedente, această orientare poate fi considerată
limitată, deoarece nu este explicată suficient complexitatea jocului la copil și nici diferitele
categorii.
Teoria lui J.Piaget, mult mai complexă decât precedentele, prezintă jocul ca o activitate
de asimilare, cu funcţie dublă: de repetiţie activă şi consolidare, precum și de asimilare, în
continuă dezvoltare încorporând o vastă simbolistică de-a lungul ontogenezei timpurii, în special.

4
„Prin repetări de conduite în joc sau în afara acestuia, se constituie treptat scheme de acţiune şi
scheme mentale corespunzătoare acţiunilor, controlului şi reprezentării acestora“ (U.Schiopu,
1970, p.35). Jocul simbolic constituie polul extrem al asimilării realului după J. Piaget, copilul
folosind imagini care sunt, în fapt, imitaţii interiorizate. În jocul simbolic, obiectul simbol este un
înlocuitor al unui obiect real. Astfel, o eșarfă poate fi steag, pansament, zgardă, în diferite jocuri
ale copiilor; steagul, pansamentul, zgarda oarecare sunt, la rândul lor substitute ale tuturor
obiectelor incluse în clasa respectivă.
Așadar, putem spune că în jocul simbolic, obiectele au rolul de subsituenți ai altor obiecte
și a acțiunilor asociate acestora, în anumite contexte concrete, J. Piaget, considerând că jocul se
naște odată cu ficțiunea pe care, de fapt, o și întreține. Autorul elvețian a avut un rol major în
abordarea teoretică a jocului infantil, propunând o abordare multidimensională.
Criticile aduse teoriei lui Piaget se referă la caracterul egocentrist al jocurilor copiilor
mici, din prima și a doua copilările.
Contribuția lui A. Gesell, apropiată de cea a lui Piaget, prezintă jocul ca fiind o cale de
socializare și culturalizare a copilului, accentul fiind pus pe conduita de joc.
L. S. Vâgotski subliniază rolul formativ al jocului, rol îndeplinit atunci când cerinţele
manifestate faţă de copii (prin regulile sau sarcinile de rol ale jocului, prin subiectul acestuia)
depăşesc cu puţin nivelul de dezvoltare al copilului. Astfel stabilind cerințele în „zona proximei
dezvoltări sau a dezvoltării apropiate”, după cum precizează autorul, jocul se poate constitui în
factor stimulator al dezvoltării.

2. Clasificarea jocurilor

2.1. Introducere

Având în vedere multitudinea de orientări formulate în descrierea și definirea jocurilor, s-


au conturat și numeroare modalități de clasificare a acestora, pornind de la criterii diferite. U.
Șchiopu (1970) a realizat o sistematizare a acestor clasificări, pe care le vom prezenta în
continuare.
Quérat aminteşte trei categorii de joc:
1. jocuri cu caracter ereditar (de luptă, de urmărire, de vânătoare);

5
2. jocuri de imitaţie prin care sunt reproduse activitățile ăadulților; în această categorie
autorul le include şi pe cele cu praştia, cu arcul alături de cele de-a familia, de-a vizita
etc.;
3. jocuri de imaginaţie.
După cum se poate observa, criteriul de clasificare folosit de Quérat nu este foarte clar
descris, iar categoriile prezentate se intersectează în cazul multor jocuri, care pot fi încadrate atât
la prima categorie, cât și la celelalte. De exemplu, jocul de urmărire se poate dezvolta prin
imitație.
O clasificare similară, în care criteriile nu sunt clar delimitate, fiind incluse și funcțiile
psihice dezvoltate prin desfășurarea jocului, îi aparține și lui K. Gross și prezintă următoarele
categorii:
1. jocuri de experimentare
2. jocuri de funcţii generale
3. jocuri senzoriale
4. jocuri motorii
5. jocuri intelectuale
6. jocuri afective
7. jocuri de voinţă
Urmărind demersurile formative ale jocurilor, E. Claparède, pornind de la clasificarea
lui Gross, elaborează următoarea clasificare:
1. jocuri de funcţii generale – unde sunt incluse jocurile senzoriale (cele care antrenează
capacităţile senzoriale, cum sunt jocurile de stimulare auditivă, vizuală sau kinestezică);
2. jocurile motorii, antrenează îndemânarea, coordonarea mişcărilor, agilitatea (folosirea
corzii, a elasticului, gimnastica, jocurile de echipă);
3. jocurile psihice, care includ două subcategorii: a) intelectuale, care solicită o activitate
intelectuală complexă, antrenează strategii ale gândirii cu grade diferite de complexitate
(cum ar fi: domino, şah, asociaţii verbale, rezolvarea enigmelor); b) afective, care
declanșează, în scopul experimentării, emoţii din registrul pozitiv sau negativ
(expunerea la apă foarte rece, jocuri ce antrenează emoţii estetice în desen, pictură);
4. jocuri privind funcţiunile speciale care cuprind următoarele cinci subcategorii:
jocuri de luptă; jocuri de vânătoare; jocuri speciale (de imitație a comportamentelor

6
sociale, cum sunt: jocul de-a şedinţa, de-a plimbarea); jocurile familiale (de imitare a
comportamentelor specifice cadrului familial,cum ar fi masa în familie, îngrijirea
copiilor); jocuri de imitaţie.
Principalele critici aduse acestei clasificări se referă la următoarele aspecte: în primul
rând, o data cu dezvoltarea, copilul este antrenat în jocuri de complexitate crescută, în care sunt
incluse mai multe categorii; în al doilea rând, în categoriile prezentate nu pot fi plasate jocurile
cu reguli, în care sunt stimulate dimensiuni intelectuale, afective și volitive.
W. Stern stabilește o clasificare în două mari categorii, pornind de la nivelul de
desfășurare, și anume:
1. individuale, specifice în funcție de vârstă;
2. sociale, care apar la anumite vârste și se modifică pe parcursul dezvoltării copilului.
Această clasificare a fost criticată, în special de către J. Piaget, care consideră că în
jocurile simbolice nu se poate stabili o graniță clară între manifestările în formă individuală şi
cele cu mai mulţi parteneri.
Charlotte Bühler, autoare specializată în psihologia dezvoltării, a stabilit următoarele
categorii: jocurile funcţionale (senzorio-motorii); jocurile de ficţiune şi iluzie; jocurile
receptive (de consum- contemplare, participare pasivă, cum sunt cele cu elemente din poveşti);
jocurile de construcţii; jocurile colective. Această clasificare este contestată pentru inexistența
unui criteriu unic de stabilire a acestor categorii.
Activismul este principalul criteriu luat în considerare de A. Demarbre, atunci când
stabilește următoarea clasificare: jocuri foarte active; jocuri active; jocuri de slabă
intensitate.

2.2. Clasificarea lui J. Piaget

Pornind de la stadialitatea inteligenței, J. Piaget identifică de trei mari categorii de jocuri:


1. jocuri exerciţii;
2. jocuri simbolice;
3. jocuri cu reguli.
1. Prima categorie, cea a jocurilor exerciții, ar cuprinde, în viziunea lui J. Piaget, două
subcategorii:

7
1.1. jocuri senzorio-motorii sau de mânuire (manipulare), care pot fi: jocuri exerciţiu
simple prin care se realizează însuşirea unei conduite ludice, având la bază experienţe proprii
inteligenţei senzorio-motorii (sunt jocuri care presupun acțiuni de tragere, împingere, manevrae a
diferitelor obiecte); jocuri de combinaţii, desfășurate de copil fără scop precis, prin care copilul
dezmembrează şi reconstituie obiecte complexe, acestea fiind condiderate exerciţii funcţionale,
prin care curiozitatea participă la dezvoltarea inteligenței; jocuri de combinaţii de obiecte şi
acţiuni cu scopuri precise.
Jocurile din această categorie, sunt efectuate de copil cu plăcere și sunt susținute de
dorința de manifestare activă şi de stăpânire a activităţii. Aceste categorii de jocuri se pot
dezvolta ulterior în următoarele direcţii: se pot integra în acţiunile ulterioare, în reprezentări ale
imaginatiei şi se pot transforma în jocuri simbolice; se poate antrena socializarea prin
dezvoltarea jocurilor cu reguli; se pot transforma în modalități de adaptare la viaţa cotidiană
desprinzându-se de conduita ludică.
1.2. jocuri de exersare a gândirii (de tip calamburi, anagramări, fabulații), utile pentru
dezvoltarea gândirii.
Piaget aprecia că întrebările frecvente, referitoare la mediul înconjurător (de ce, cum,
cine), adresate de preșcolar, sunt un exemplu de modalități ludice de exersare la nivel intelectual.
2. Și în categoria jocurilor simbolice au fost identificate, în teoria lui Piaget, următoarele
subcategorii:
2.1. jocuri cu o simbolistică conştientă, cu referire la diverse aspect ale contextului de
viață al copilului;
2.2. jocuri cu o simbolistică inconştientă (cu o anume valoare chatartică sau fiind
determinate de mecanisme de compensație (un copil ai căror părinți divorțează, poate imagina un
joc în care părinții sunt mustrați).
Raportându-se la evoluția schemelor specifice jocurilor simbolice Piaget a identificat trei
stadii de evoluție a acestora: copilul utilizează, mai întâi, scheme simple; sunt folosite scheme
combinatorii numeroase şi variate; simbolistica ludică este în descreștere și este înlocuită, treptat,
de jocul cu reguli.
3. Jocurile cu reguli sunt prezente în viața copilului începând cu nivelul preșcolarității și
sunt dominante în școlaritatea mica. Pentru această categorie mare, Piaget propune două
subclasificări:

8
3.1. după modul de stabilire a regulilor pot fi descrie jocuri cu reguli spontane, respectiv
cu reguli transmise de la o generaţie la alta;
3.2. după dimensiunile psihologice antrenate: senzoriale (simple sau complexe),
respectiv intelectuale (simple sau complexe).

În literatura de specialitate, au fost formulate numeroase alte clasificări, prin raportare la


criterii cum sunt: rolul formativ al jocului, complexitatea, numărul participanților la joc,
activităţile antrenate în joc. Astfel, au mai fost descrise jocurile de creaţie, care presupun fie
produse în care se folosesc materiale şi obiecte, fie cele care presupun elaborarea unor roluri pe
teme diferite (inspirate dinviața reală sau din cea imaginară, a poveștilor);

2.3. Jocurile didactice

Studiile de psihologie și pedagogie au subliniat atât influența pozitivă a jocului asupra


dezvoltării intelectuale și afective a copilului, cât și valențele pedagogice și catacterul plăcut al
activităților ludice.
Un loc aparte, în orice clasificare, îl ocupă jocurile didactice, ce pot fi asimilate uneia sau
alteia dintre categorii, dar care au două caracteristici fundamentale: au funcţii formative și sunt
organizate în scop educativ. Învățarea bazată pe jocurile didactice este un tip de învățare care
presupune participarea activă și interactivă a elevului, în procesul de asimilare a cunoștințelor,
într-un cadru în care sunt îmbinate elementele instructiv-educative cu cele distractive, ludice
(M.D. Bocoș, 2013).
Argumentele care susțin utilizarea jocurilor didactice în scopuri educative-formative sunt
următoarele (M.D. Bocoș, 2013):
- formularea unei sarcini de învățare sub forma jocului îi stimuează pe elevi la nivel cognitiv,
afectiv, psihomotor, precum și volitiv;
- conținuturile de învățare devin mai atractive;
- folosind strategii euristice, este o formă a învățării prin descoperire;
- stimulează gândirea logică, activă, creativă, inițiativa personală, observația, colaborarea;
- susține dezvoltarea unor deprinderi de activitate independentă.

9
3. Funcțiile jocului

3.1. Introducere

Jocurile la vârsta preșcolarității și a școlarității mici sunt influențate, ca mod de


desfășurare și ca teme abordate de copil de numeroși factori, din care se evidențiază, în mod
deosebit, următorii: nivelul de dezvoltare a sistemului cognitiv, asimilarea normelor și valorilor
sociale, formarea conștiinței de sine, experiența oferită copilului de mediul ambiant, modelul de
interelaționare oferit de adulții care au influență educativă în viața copilului, care sunt prezenți în
viața acestuia, contextul general, cu ansamblul stimulilor specifici, în care se desfășoară jocul.
În preșcolaritate, activitatea dominantă este jocul, din punct de vedere al timpului alocat,
al intereselor și preocupărilor copilului. În această perioadă, se poate vorbi de un caracter
dinamic al jocurilor, aflate în permanentă schimbare și de manifestarea activități ludice în
numeroase sfere ale vieții copilului, cum ar fi îmbrăcarea, hrănirea.
Așa cum amintea și C. Stan, jocul, considerat ca activitate integrată fenomenului
educațional, poate fi considerat o modalitate de exercitare a demersurilor educative, care
îndeplinește următoarele funcții: adaptativă, formativă, informativă, de relevare a psihicului, de
socializare (2000). Considerăm că acest inventar al funcțiilor este unul din cele mai complexe,
reprezentând, în mod semnificativ, importanța pe care jocul o are pentru dezvoltarea
preșcolarului.

3.2. Principalele funcții ale jocurilor

1. Funcția adaptivă, se referă la rolul pe care îl are jocul în asimilarea informațiilor din
mediul fizic și social, informații ce vor facilita integrarea copilului în realitatea în care trăiește.
Prin intermediul jocului, preșcolarul va interioriza condițiile externe ale mediului și se va adapta
solicitărilor acestuia. Această interiorizare presupune o reflectare în joc, a unor elemente din
realitate, cum ar fi obiecte, atitudini sau roluri ale adulților. Astfel, prin aceste jocuri, copilul
experimentează, de fapt, roluri în care el intervine în mod direct în mediul înconjurător, ceea ce îi

10
facilitează înțelegerea elementelor ce alcătuiesc realitatea, la care urmează să se adapteze, odată
cu înaintarea în vârstă.
Această importantă funcție este amintită de numeroși autori importanți din istoria
psihologiei. Astfel, Freud, reprezentantul de seamă al psihanalizei, apreciază că un copil va reuși
să controleze evenimentele traumatizante reale, experimentate, prin repetarea lor în joc. Urmând
aceeași direcție, Erikson consideră că prin intermediul jocului copiii își organizează și integrează
experiențele de viață. Ideea este susținută și de către Piaget, conform căruia un copil stăpânește
realitatea prin jocuri, care-i dau acestuia sentimentul de control al mediului înconjurător.
2. Funcția formativă permite prezentarea jocului ca modalitate de dezvoltare
psihomotorie, cognitivă, afectivă, precum și a dimensiunilor de personalitate. Această funcție
este relevată de faptul că jocul, permite o cunoaștere în mod direct a realității, ceea ce implică
numeroase dimensiuni psihice: percepția, reprezentarea, gândirea, capacitatea de analiză,
abilitatea de rezolvare a problemelor, limbajul.
3. Funcția informativă – copilul are posibilitatea, jucându-se, să achiziționeze concepte,
esențiale pentru înțelegerea și integrarea în lumea reală. În această perioadă, funcția informativă
este evidentă atât la nivelul realității fizice, cât și la nivelul celei sociale. La nivelul realității
fizice, prin manipulare, alegere, ordonare, clasificare, evaluare a dimensiunilor, copilul își
formeză concepte cum ar fi: greutatea, duritatea, înălțimea, volumul. Investigând realități fizice
diverse, copilul manipulează, alege, ordonează, clasifică, măsoară, se familiarizează cu
proprietățile diverselor lucruri și dobândește cunoștințe despre greutate, duritate, înălțime,
volum, legile fizice. În privința realității sociale, sunt exersate concepte cum ar fi statusul,
limbajul, regulile de conviețuire specifice fiecărui grup social sau societății în cae trăiește
copilul.
4. Funcția de socializare, este o continuare firească a celei informative și se referă la
exersarea prin joc și asimilarea în plan comportamental a exigențelor vieții sociale. Jocurile prin
care este evidențiată, în mod special, această funcție sunt cele de cele de cooperare, de competiție
sau de rol. Aceste jocuri presupun antrenarea abilităților de relaționare, adaptarea acțiunilor
proprii la acelea ale unui partener de joc și respectarea convențiilor comportamentale impuse de
situația de joc. Prin intermediul rolurilor interpretate în jocuri, preșcolarul mare își va forma un
sens al identității proprii și va acumula elemente ale imaginii de sine.

11
5. Funcția de relevare a psihicului. Jocul este o cale de transpunere, de interpretare a
unor trăiri, sentimente, intenții neîmplinite în real, impresii, temeri, gânduri, atitudini, conflicte
intrapsihice sau interrelaționale. Astfel, adulții cu influență educativă asupra copilului vor putea
descoperi în jocul copilului aceste aspecte, prin observarea alegerii temei jocului, a obiectelor, a
partenerilor, a implicării în rolurile asumate, interesele, aptitudinile acestuia, nivelul dezvoltării
psihofizice și eventualele tulburări sau disfuncții din dezvoltarea personalității. De asemenea,
putem considera că jocul este o pârghie importantă pentru autocunoaștere a propriilor abilități,
dar și pentru consolidarea încrederii în forțele proprii.
Ca urmare a formulării cerințelor de la nivelul școlarității, apar numeroase schimbări la
nivelul dimensiunilor de personalitate, în sensul orientării trebuinţelor, intereselor, preferinţelor
şi aptitudinilor în direcția atingerii unor performanțe superioare. În această perioadă, în
dezvoltarea copilului, o influență deosebită o au doi factori specifici: volumul mare de
cunosștințe și extinderea relațiilor sociale, fie cu cei din aceași categorie de vârstă, fie cu cei mai
mari.
Toate aceste modificări își pun amprenta asupra tututor activităților copilului, inclusiv a
celor ludice. Astfel, putem identifica următoarele caracteristici ale jocului la nivelul școlarității
mici, caracteristici care marchează o diferențiere față de jocul la preșcolar:
- jocurile cu subiect şi roluri, cele cu reguli, de construcţie, de creaţie se manifestă ca activităţi
ludice, de distracţie, precum și ca oprtunități de valorificare a dimensiunilor psiho-motorii;
- dacă jocurile de imițație presupun la preșcolari o reproducere unică a modelelor umane, la
școlarul mic sunt mai complexe, presupunând extinderea orizontului de cunoaștere și
depășirea realității nemijlocite ( în scenariul jocului, copilul interpretează un rol în care îi
organizează pe ceilalți participanți, sunt redate activitățile adultului sau ale copilului);
- jocul prezintă o mai bună organizare, din perspectiva regulilor, a cooperării dintre
participant, cu finalizarea acțiunii;
- tendința spre competitivitate este mai evidentă în această perioadă;
- conținutul spectacolelor, filmelor vizionate, precum și a cărților parcurse, este redat, uneori în
mod simbolic, în desfășurarea jocurilor la această vârstă;
- la 6-8 ani jocurile, sunt încă apropiate de cele ale copiilor preșcolarilor, iar mai târziu se vor
desfășura la un nivel mai mare de complexitate, cu interpretarea unor roluri ce presupun o
mare diversitate de responsabilități, strategii de acțiune bine elaborate, conduite complexe

12
(cadru didactic, șef, medic); A.N. Leontiev subilinia importanța jocurilor cu reguli, care
presupun o explicare, o conștientizare și o respectare a unor condiții de desfășurare a jocului;
- în această perioadă, jocuri mai elaborate, cum sunt șahul, tablele, țintarul, presupun și
raportarea la strategia adversarului, anticiparea mișcărilor acestuia, ceea ce implică educarea ,
imaginației, gândirii, creativității, atenției sau voinței;
- în privința jocurilor sportive, la această vârstă sunt antrenate atât deprinderile motorii, cât și
spiritul competitiv;
- o notă distinctă apare în privința diferențelor de gen la această perioadă, în sensul că băieții le
preferă pe cele care presupun mișcare, vioiciune, agilitate, iar fetele, pe cele care presupun un
ritm mai lent de acțiune;
- micii școlari desfășoară și jocuri cu un pronunțat caracter didactic, în care sunt implicați și
adulții, ce pot ajuta la transmiterea unor informații importante pentru educația acestora; în
această direcție, se poate dezvolta și tendința de colecționare a copilului, prin care pot fi
educate autocontrolul, voința și conturate diverse interese;

4. Evoluția jocului în ontogeneză

Se poate vorbi de anumite caracteristici ale jocului, în funcție de diferite perioade din viața
copilului, caracteristici care se nuanțează sub influența dezvoltării psihice corespunzătoare.

4.1. Primul an de viață

În perioada de debut a vieţii se observă o variată activitate preludică. Contactul între copii se
stabileşte chiar dacă ei se joacă separat. Fiecare se joacă singur, dar schimbă priviri din când în
când, îşi surâd, îşi arată ceva. Această etapă preludică este o fază pregătitoare a jocului comun:
fiecare vrea să atragă pe celălalt în jocul lui; apar mișcările simbolice, prin care sunt intermediate
schimburile de jucării, de obiecte; aceste schimburi facilitează comunicarea dintre copii.
La sfârșitul acestei perioade, în jurul vârstei de un an, se poate vorbi și de o colaborare în
cadrul jocurilor, în sensul că apar schimburi de obiecte însoțite de stări afective pozitive, ceea ce
determină o comuniune între copii (copiii sunt mulțumiți de schimburi, le inițiază, le întrețin, se

13
apropie de ceilalți). Astfel, în literatura de specialitate, se consideră că în această etapă de
sociabilitate intensă, apare sentimentul de colaborare, de integrare într-o echipă. Dar, nu
întotdeauna afectele sociale sunt pozitive, pot apărea şi reacţii contrare, de nemulțumire, de
aversiune, respingere a celorlalți.
În acest context al dezvoltării, al schimbului agreat sau nu de obiecte/jucării, se pot contura și
relații de dominare, de supunere sau rivalitate. Dominanța poate fi exercitată de copilul mai
vârstnic, mai vioi sau de cel cu un timp de reacție mai scurt.

4.2. Perioada antepreşcolară (1 – 3 ani)

Având în vedere că în această perioadă se înregistrează progrese semnificative, în privința


dezvoltării psihomotorii, apar numeroase schimbări și la nivelul jocurilor. Astfel, folosind
obiectele cu destinația lor specifică (lingura pentru a mânca), copilul va învăța că regulile sociale
reprezintă cadrul prin care se stabilește destinația obiectelor din jur.
Aspecte deosebite, la această vârstă, sunt înregistrate și în privința formării deprinderilor,
pe baza a două acțiuni principale: imitaţia şi jocul de manipulare a obiectelor.
a. Imitaţia acţiunii cu ajutorul obiectelor se manifestă din primul an de viață (10 – 11
luni), dar la această vârstă este inițiată mai ales de adulți (de exemplu, părintele îl
antrenează pe copil într-un joc în care sunt reproduse anumite acțiuni, prin intermediul
unor jocuri, scopul principal fiind învățarea).
După primul an, copilul va conștientiza că este subiect al unei activități concrete și că
poate folosi anumite obiecte, conform dorințelor sale, aceste insight-uri fiind posibile
prin intermediul jocului, ca pârghie importantă a dezvoltării psihice.
b. Prin intermediul jocului de manipulare a obiectelor (așază jucăriile în dulap, pune
capacul unui borcan etc.) se formează, de asemenea, deprinderile, dar se pot contura
două diferențe semnificative în raport de etapele de dezvoltare: dacă în etapa anterioară
inițiativa o aveau adulții, acum aceasta îi aparține copilului; spre deosebire de preșcolar,
antepreșcolarul nu imaginează situații complexe de joc, ci doar repetă o anumită acțiune
a adultului.
Trebuința de a acționa este cea care îl impulsionează pe copil către jocul de manipulare,
care se derulează spontan și din plăcere, dar și cu implicații formativ-cognitive. Mediul social în

14
care trăiește copilul este cel care influențează temele abordate în joc și tipul de joc; astfel,
alegerea personajelor, a obiectelor suferă influența contextului social.
Dacă până la un an, copilul este interesat, mai ales, de manipularea obiectelor, jucăriilor
din jurul lui, ulterior se poate vorbi de o orientare spre rezultatul acțiunii, mai ales după 1 an și
șase luni, când construcția este însoțită de entuziasm, bucurie. De asemenea, între 2 şi 3 ani,
copilul manifestă interes şi bucurie faţă de creațiile sale, ceea ce va stimula acţiunea constructivă
şi fantezia copilului, pe baza cărora se va dezvolta jocul preşcolarului.
Treptat, jocul manipulare va fi înlocuit de jocul de rol și astfel, copilul va interpreta diverse
jocuri, în care sunt incluse obiectele folosite în etapa anterioară, devenind astfel, personaj
imaginar. Se aproximează că la 2 ani copilul se joacă 90% din timp. Astfel, la această vârstă, se
dezvoltă noi tipuri de jocuri, care reproduc relații sociale din viața reală (relații de negociere,
relații familiale). Specific, la această vârstă este și concentrarea atenției la nivel superior pe
activitățile din jocurile respective.
În privința duratei pe care o are jocul, la antepreșcolari este vorba de aproximativ o oră, iar
în perioada următoare trece de o oră.
Jocurile colective apar în jurul vârstei de 3 ani, fiind caracterizate de simbolistică, apariția
de atitudini și conduite noi, complexitate ridicată, toate aceste caracteristici susținând formele de
manifestare ale simpatiei, cooperării. Raportarea la ceilalți copii, se realizează în mod diferențiat,
în sensul că se poate vorbi de mai multă toleranță, înțelegere față de copiii mai mici și de un grad
de activism față de cei mai mari decât el.
La sfârşitul acesrei perioade, relaţiile de joc ale copilului pot fi încadrate în următoarele
categorii: active (pozitive - oferirea unei jucării, sau negative - însușirea jucăriei de la alt copil);
pasive (pozitive - acceptă când i se ia o jucărie sau negative - protestează când i se ia jucăria);
defensive (se retrage lângă părinți când i se ia jucăria).
Jocurile, sub aspectul tipurilor și formelor, sunt influenţate de mediul cultural general şi cel
familial, de stilul de viaţă al familiei, obiceiurile şi nivelul de cultură.

4.3. Perioada preşcolară

Este perioada în care se poate vorbi de joc ca activitate dominantă a copilului și în care
acesta doreşte să folosească şi obiectele inaccesibile (mașina, de exemplu). În acest sens,

15
Leontiev aprecia că apare o contradicţie caracteristică acestei vârste: cea dintre tendinţa copilului
de a supune prin acţiune lumea obiectelor şi faptul că posibilităţile sale sunt limitate. Această
stare contradictorie se rezolvă prin simbolism, prin jocul cu subiect care reproduce o acţiune
cunoscută. Spre deosebire, însă, de jocul-manipulare, când se reproduce modalitatea acţiunii,
prin jocul cu subiect se reproduce conţinutul acţiunii. Astfel, apar următoarele diferențe: în jocul-
manipulare copilul doar folosește un obiect (lingurița) în scopul mânuirii acestuia, iar în al doilea
caz, jocul va reda conținutul din viața reală a obiectului (hrănirea copilului de către mama,
folosind lingurița). Un aspect deosebit al jocului, care se dezvoltă în acest interval, este cel al
simbolismului, la care face apel copilul, de exemplu, un scaun poate fi considerat o mașină, un
tractor etc.
Prin intermediul jocului, astfel dezvoltat, copilul va asimila cunoștințe despre funcțiile
obiectelor din mediul înconjurător, așa cum sunt ele descrise de normele sociale. Astfel, mama
este cea care îngrijește copilul, vânzătoarea este angajata care comercializează diverse produse.
Jocurile cu subiect pot fi considerate jocuri de roluri, deoarece copilul îşi asumă un rol, prin
intermediul căruia îşi satisface dorinţa de a domina şi lumea obiectelor inaccesibile. În acest
mod, scopul jocului este îndeplinirea rolului şi a situaţiei închipuite. Acest scop descrie
următoarele caracteristici, care corespund caracterului imaginar al jocului, ca principal factor
motivator al jocului cu subiect:
- stabilirea unui consemn în privința semnificaţiei obiectului (jocul se desfășoară în prezent,
sunt stabilite rolurile ce vor fi interpretate);
- este respectată ordinea din viața reală a derulării evenimentelor (mâncarea copilului este
pregătită, apoi oferită copilului, farfuriile sunt strânse);
- copiii respectă regulile jocului (semnificația obiectelor, ordinea acțiunilor);
- participanții la joc urmăresc rezultatul final al jocului (hrănirea păpușii, vânzarea unui
produs);
- acțiunea din joc este uneori simbolică (copilul doar întinde lingurița unui alt copil,
considerând că deja a mâncat).
În cadrul stadiului preșcolarității apare o diferență clară, în privința scopului. Astfel,
preşcolarul mic urmăreşte în joc atât mânuirea obiectului, cât şi reprezentarea rolului, în timp ce
preşcolarul mare va realiza unele acţiuni în formă redusă, simbolică.

16
Principalele nuanțe care apar în privința jocului, la nivelul preșcolarității, ca urmare a
evoluției psihice, sunt următoarele:
- trecerea de la jocul de manipulare la cel cu rol, de la activitatea cu obiectul la acţiunea
simbolică;
- jocul cu subiect este, apoi, înlocuit de cel cu reguli; jocul cu subiect predomină în prima
parte a vârstei preşcolare (până la 5 ani), iar cel cu reguli în a doua parte (după 5 ani); putem
considera că în jocul cu subiect, intervine într-o mai mare măsură imaginația de tip creativ a
copilului, acesta stabilind datele jocului;
- trecerea de la jocul individual la cel social; jocurile se desfășoară în grupuri (la 4-5 ani,
grupurile de joc sunt alcătuite din 4-5 copii, iar numărul lor creşte după 5 ani);
- copilul va înlocui, treptat, jocul imitativ cu cel constructiv (prin care copilul creează
obiecte din diferite materiale, cum ar fi plastelina, piesele modulare); s-a constatat că în jocul
constructiv se manifestă o mare implicare emoțională a copilului;
Prin extinderea formelor de manifestare, jocul capătă roluri psihologice tot mai complexe:
funcţii formative, funcţii de relaxare, funcţii de facilitare a adaptării copiilor la aspectele mai
complexe ale mediului înconjurător, funcţii de umanizare, constituind o preparare a copilului
pentru viaţă, funcţii de dezvoltare psihofiziologică şi de satisfacere a trebuinţei de activitate etc.

4.4. Perioada școlară

Prin provocările determinate de școală și învățare, ca activitate dominantă, se produc


structurări, conturări evidente ale următoarelor dimensiuni psihice: trebuințe, interese, preferințe,
aptitudini. În plus, este evidentă și dezvoltarea interrelațiilor sociale, ca urmare a extinderii
grupurilor în care intră copilul. Aceste schimbări în personalitatea și sociabilitatea copilului se
reflectă nu doar la nivelul activității de învățare, ci și la nivelul jocului, unde putem descrie
următoarele caracteristici specifice vârstei:
- jocurile cu subiect şi roluri, cele cu reguli, de construcţie, de creaţie se constituie la şcolarul
mic ca activităţi ludice, de distracţie în care îşi valorifică activităţile psiho-motorii, în care
participă activ;

17
- în jocurile de imitaţie se manifestă un plan mai complex, o lărgire a orizontului de cunoaştere
şi o depăşire a realităţii înconjurătoare nemijlocite (copilul interpretează un rol, activitățile
copiilor sau cele adulților sunt redate în joc);
- jocul este mai bine organizat, regulile sunt respectate cu mai multă rigoare, cu o cooperare
evidentă între parteneri şi cu o finalizare clară a acţiunii;
- este tot mai evident spiritul competitiv dintre parteneri sau dintre grupurile de joacă;
- subiectele jocurilor sunt inspirate din filme, cărţi, emisiuni TV, din vizionarea unor
spectacole de teatru de păpuşi, a căror conţinut se transpune cu o oarecare fidelitate;
- jocurile au durate mai mari și prezintă manifestarea unor conduite complexe.
Dacă ne raportăm la solicitările și beneficiile jocurilor, putem descrie următoarele
aspecte:
- șahul, tablele, păcăliciul solicitând abilități, strategii de anticipare a acțiunii adversarului,
stimulează astfel, atenţia, gândirea, imaginaţia, voinţa şi cooperarea cu partenerii;
- în jocurile sportive sunt stimulate mișcările și deprinderile motorii; se poate observa, la
școlarul mic, o separare între grupurile de fete și cele de băieți, deoarece primele preferă
jocurile mai lente;
- jocurile în care sunt redate scene din activitatea didactică (unde pot participa și adulții), pot
constitui o cale de asimilare a informațiilor, dar și de orientare a interesului pentru activitatea
de colecționare; în acest sens, E. Claparède arată că tendinţa de colecţionare este deosebit de
activă pentru intervalul 9-12 ani când apar caracteristici psihologice legate de interesul
copilului, de stăpânirea de sine şi de calităţile voliţionale.

Perioada școlarității mijlocii (a pubertății) este caracterizată de maturizarea biologică şi


dezvoltarea personalităţii, pe mai multe planuri. Astfel, relaţiile interpersonale se complică
progresiv, facilitând integrarea în generaţia sa, premisă a integrării sociale mai largi. Integrarea
în grupuri de covârstnici este foarte importantă la această vârstă. Grupurile constituite pentru joc,
pentru activităţi de învăţare sau pentru orice alte forme de acţiuni, au o mare stabilitate şi devin
mai omogene pe criterii relativ constante, dar mai cu seamă pe cel al vârstei şi al genului, fiind
evidentă o separare a grupurilor de băieți de cele de fete, chiar la nivelul jocurilor. Personalitatea
copilului este foarte importantă, având rolul de criteriu de validare în grup; astfel, sunt respinși
copiii interiorizaţi excesiv, timizi, retraşi, sau, dimpotrivă, certăreţi, zgomotoşi, indiferenţi faţă

18
de alţii, egoişti. Gesell aprecia că spiritul de camaraderie este mai puternic într-un grup de
covârstnici, decât spiritul de competiţie deoarece valoarea individuală este apreciată în măsura în
care un copil este la fel ca ceilalţi şi nu în concurență cu ei.
Aceste caracteristici ale vieții de grup se manifestă și în activitățile ludice. De exemplu,
prieteniile puternice se pot manifesta în activitățile de explorarea mediului înconjurător şi
afişarea unor disponibilităţi afective de durată. Puberul se poate angaja cu pasiune în diferite
jocuri, poate participa la mici spectacole şi mimează diferite conduite adulte. Tendința de
colecţionare este mai activă ca în perioada micii şcolarităţi datorită faptului că apar noi tendinţe
dominante de selectare riguroasă după criterii bine stabilite a obiectelor ce intră sub această
incidenţă (timbre, ilustrate, a monede, maşinuţe, alte jucării etc.
În prima etapă a perioadei pubertăţii se manifestă, încă, jocurile de performanţă în care
sunt implicate aspecte ale competiţiei, ale cooperării şi valorificării posibilităţilor individuale sau
de grup (şotronul, leapşa).
O categorie de jocuri sunt subordonate activităţilor şcolare şi prin ele se pun în evidenţă
abilităţi intelectuale deosebite. Acestea sunt jocurile de colecţionare, excursiile, competiţiile
şcolare, cercurile de teatru, artă. Este evident că aceste activităţi au un pronunţat caracter creator,
organizator, de originalitate şi de antrenare a componentelor intelectuale.
La finalul perioadei pubertății (13-14 ani) se manifestă o preocupare mai deosebită pentru
amuzamentul jocului şi pentru sentimentul de succes ce poate fi probat în activităţile ludice. De
asemenea, scade interesul pentru unele jocuri specifice unor perioade anterioare, cum ar fi
căţăratul în pom, jocul cu păpuşi, cu mașinuțe şi apare preocuparea pentru activități cum ar fi
bancurile, tachinările, citirea de cărţi, vizionarea de spectacole etc.
Adolescenţa este perioada plină de fantezie, de visuri, în care proiecţia viitorului este amplă
și fără limitări. Ca urmare a caracteristicilor de personalitate, jocurile şi distracţiile parcurg etape
importante şi semnificative pentru evoluţia psihică, aceasta presupunând că atitudinile
adolescentului se nuanţează şi se raportează la cerinţele sociale atât prin conţinutul jocului cât şi
al distracţiilor în care se investesc cunoştinţe, experienţe, aptitudini, atitudini cu mare încărcătură
emoţională, prezentând următoarele caracteristici:
- construirea de aparate şi demontarea acestora sunt activităţi încărcate de elemente ludice;
- adolescentul organizează nu numai propriile sale jocuri, dar şi a celor exercitate de copii mai
mici în care îşi proiectează personalitatea și preocupările sale;

19
- adolescentul manifestă preferinţe pentru jocurile şi distracţiile ce au un pronunţat caracter
intelectual cum sunt: şahul, ţintarul, remi, cărţile, audierea de scenete, audierea muzicii etc.
în care-şi probează forţele intelectuale şi îşi afirmă însuşirile de personalitate.
- jocurile colective pun în evidenţă modalităţi de raportare la alţii, la modul cum se cooperează
şi se implică în finalizarea acţiunilor respective.
În perioada tinereţii, activităţile ludice ocupă un loc mult mai restrâns ca timp, fiind
reprezentate de lecturi, activităţi de joc în grup (eventual antrenând și copiii în joc) şi vizite.
Adultul este implicat mai mult în rezolvarea problemelor de desăvârşire profesională sau
în dezvoltarea copiilor pe plan cognitiv (a rezultatelor şcolare).
Bătrânii sunt antrenați, mai ales, în activităţi ludice desfăşurate cu nepoţii, dar și în cele
cum sunt șahul, tablele, cu cei din aceeași categorie de vârstă.

5. Jocul didactic

5.1. Caracterizare generală

Numeroși specialiști din domenii cum ar fi psihologia dezvoltării, pedagogie


preşcolară şi şcolară, psihosociologie, au abordat problematica jocului din perspective variate
şi au adus contribuţii valoroase pentru înţelegerea valenţelor complexe ale conduitei
ludice. Astfel, concluzia acestora este că în copilăria mică şi mijlocie jocul constituie
tipul fundamental de activitate, adică forma de activitate care susţine în cel mai înalt grad
dezvoltarea psihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă.
(Claparede, E., 1975; Piaget, J., 1973; Roşca, Al., Chircev, A., 1970; Schiopu, U., 1970;
Chateau, J., 1980)
Jocul didactic, ocupă un loc central în cadrul procesului instructiv-educativ, fapt dovedit de
numeroasele cercetări din domeniul psihologiei și pedagogiei. Putem considera că un joc este din
categoria celor didactice, atunci când prin formularea sarcinii, solicitării jocului, copilului îi este
stimulat potențialul fizico-psihic, în direcția dezvoltării psihice în anasamblu.
Când se discută de jocul de tip didactic, este vorba de jocul care implică o dimensiune
instructivă a activității prin care se face apel la un volum de cunoștințe și care favorizează
aspectul formativ, dar și pe cel informativ al procesului de învățământ.

20
Principala caracteristică a jocului didactic utilizat în activitatile școlare este aceea că
îmbină elementul instructiv-educativ și exercițiul cu elemente distractive, care să-l atragă, sa-l
binedispună pe copil, dar sa-l și stimuleze, sa-l motiveze să participe.
Prin intermediul jocurilor didactice pot fi atinse numeroase obiective, în toate tipurile de
activități didactice, în toate etapele procesului de învățământ: sensibilizarea copiilor pentru o
anumită activitate, predarea unor noțiuni, asimilarea, fixarea, feed-back-ul, evaluarea,
consolidarea, recapitularea.
O condiție esențială pentru organizarea jocurilor didactice este asigurarea unei ambianțe
de lucru destinse, relaxante, de bună dispoziție, în care sunt prezente elementele: surpriza,
ghicirea, întrecerea, aplauzele).

5.2. Structura jocului didactic

Jocul reprezintă o cale formativă de antrenare a creativității, deoarece orice strategie de


joc presupune o inițiativă de tip euristic, în care se dezvoltă flexibilitatea, fluiditatea, inițiativa
personală, capacitatea de a susține efortul pentru finalizarea sarcinii. Procesul instructiv-educativ
devine mai accesibil și mai atractiv prin intermediul jocului didactic, acesta îmbogățind sistemul
de cunoaștere și afectiv al copilului.
Principalele componente ale jocului educativ sunt următoarele:
- conținuturile jocului;
- sarcina didactică urmărită;
- regulile jocului respectiv;
- acțiunea propriu-zisă de joc.
Continuturile jocului se referă la cunoștintele pe care copiii le-au asimilat anterior și care
sunt folosite în jocul respectiv.
Sarcina didactică urmărită este evidentă sub forma unei probleme de gândire, de
recunoaștere, denumire, descriere, reconstituire, comparație, analiză etc.
Pentru ca jocurile să fie cât mai atractive pentru copii, acestea pot avea același conținut,
și să difere prin sarcina didactică pe care o are de rezolvat copilul preșcolar sau școlar.
Regulile jocului stabilesc modul de rezolvare a problemei respective sau modul de
interacțiune între copii în joc. Astfel, putem spune că regulile au un rol reglatoriu pentru acțiunile

21
și relațiile reciproce dintre copii, fiind condiționate de conținutul și sarcinile didactice ale jocului.
Exemple de reguli: cele reglementează repartizarea rolurilor pentru copii (profesorul, elevul);
regulile care arată copiilor cum se rezolvă problema intelectuală; regulile care stabilesc
succesiunea acțiunilor în joc; reguli referitoare la conduita copiilor în joc, cu referire la drepturi
și interdicții.
Acțiunea de joc este componenta de bază a jocului, prin care rezolvarea sarcinii
didactice să devină plăcută și atractivă. Acțiunea de joc presupune momente de așteptare, ghicire,
desen, mișcare sau întrecere.
Jocul didactic se finalizează cu un anumit rezultat care reflectă măsura în care copilul și-
a format abilitatea de a identifica răspunsul corect, de a face descrieri, reconstituiri, comparații,
de a memora.

5.3. Tipuri de jocuri didactice

O clasificare generală, des utilizată în literatura de specialitate, pentru jocurile didactice,


în mod special este cea conform căreia, putem folosi două criterii fundamentale: conțintul
jocurilor și prezența sau absența materialului didactic.
Astfel, după continutul lor, jocurile didactice pot fi grupate în:
a. jocuri didactice, care au ca scop cunoașterea mediului înconjurător;
b. jocuri didactice pentru educarea limbajului (cuprind aspecte fonetice, lexical-semantice și
gramaticale);
c. jocuri didactice ce vizează formarea noțiunilor din matematică (capacitatea de formare a
unor mulțimi, consolidarea și verificarea numerației, elaborarea judecăților de valoare
prin jocurile logico-matematice);
d. jocuri didactice pentru însușirea unor norme de conduită în societate.
Al doilea criteriu, care se referă la prezența sau absenta materialului didactic, permite
clasificarea jocurilor în:
a. jocuri didactice care se desfășoară oral, fără a se folosi vreun material didactic;
b. jocuri didactice cu ajutor material, care pot fi, de asemenea, clasificate astfel: cu material
didactic (jucării, corpuri geometrice); cu material ajutător (obiecte și jucării cu rol

22
auxiliar); jocuri de interpretare a unor povești, lectura, prezentate pe un suport material
(imagini, diapozitive, CD-uri).
Clasificarea prezentată de M.D. Bocoș este una din cele mai complexe, fiind luate în
considerare criteriile: scopul urmărit, materialul utilizat, modul de organizare a copiilor
(2013).
După scopul urmărit, putem identifica următoarele jocuri didactice:
- de sensibilizare;
- de pregătire pentru înțelegerea unor noțiuni;
- de exersare a achizițiilor;
- de explicare a achizițiilor;
- de memorie;
- simbolice;
- de îndemânare;
- de creație;
- de construcții tehnice;
- de cunoaștere a realității înconjurătoare;
- pentru dezvoltarea limbajului și a comunicării orale;
- pentru formarea reprezentărilor matematice și a gândirii logice;
- pentru însușirea normelor de comportament civilizat etc;
După materialul utilizat, jocurile pot fi:
- bazate pe modele naturale;
- bazate pe modele materiale construite special;
- bazate pe modele grafice;
- bazate pe completare de rebusuri;
- bazate pe utilizare de software etc.
În funcție de modul de organizare al copiilor care participă la joc, avem:
- jocuri colective;
- jocuri în perechi;
- jocuri organizate pe grupe;
- jocuri organizate pe echipe.

23
Dacă este bine conceput, jocul jocul poate fi un instrument de lucru foarte util cu copiii
preșcolari și scolari mici, cu valențe formative semnificative.

5.4. Aspecte metodologice ale organizării și desfășurării jocurilor didactice

În desfășurarea jocurilor didactice pot fi definite trei etape principale:


1. pregătirea jocului didactic;
2. organizarea jocului didactic (inclusiv pregătirea casei pentru joc);
3. desfășurarea jocului didactic.
1.Pregătirea jocului didactic presupune demersuri riguroase utile pentru a putea fi atins
obiectivul propus. Aceste demersuri presupun următoarele:
- pregătirea în vederea cunoașterii jocului sub toate aspectele, alegerea materialului
necesar;
- asigurarea legăturii și a continuității cu activitatea care este vizată în joc și care
constituie sursă de cunoștințe necesare jocului didactic.
2. Organizarea jocului didactic cuprinde un ansamblu de acțiuni, cum ar fi: amenajarea
cadrului de desfășurare a jocului; distribuirea materialului necesar, pregătirea copiilor pentru joc;
3. Desfășurarea jocului didactic presupune prezentarea și familiarizarea cu jocul didactic
și antrenarea copiilor la participarea cât mai eficientă în joc. Această etapă include: anunțarea
titlului și a scopului jocului, explicarea regulilor jocului, executarea jocului, încheierea jocului,
formularea concluziilor, evaluărilor și autoevaluărilor.
Putem considera că un joc didactic își atinge obiectivele instructiv-educative, atunci când
educatoarea/învățătoarea face uz de elemente de joc atractive și adecvate pentru mentinerea
atenției și interesului copiilor și când la sfârșit obține un plus de intensitate pe planul participării
active, și dă satisfacție copiilor participanți.

5.5. Rolul instructiv-educativ al jocului didactic

În general, când se vorbește de eficiența procesului instructiv-educativ aceasta se stabilește


în funcție de precizarea adecvată a conținutului cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, dar și
în funcție de modalitățile prin care acestea sunt asimilate de copii.

24
Jocul, ca mijloc de educare și instruire a copiilor, stă la baza conceperii activității
educative, fiind un mijloc de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care și le propune procesul
de învățământ și, de asemenea, ca formă de organizare a activității de cunoaștere și de dezvoltare
a capacitățiilor psihofizice pe toate planurile. Este considerat una din cele mai eficiente
modalități de educare utilizate în vederea consolidării anumitor cunoștințe sau deprinderi.
Este evident că, o dată cu înaintarea în vârstă a copilului, ca urmare a dezvoltării fizice și
psihice, se schimbă ponderea celorlalte activități specifice procesului de învățământ, în
defavoarea jocurilor. Astfel, copiii sunt antrenați în activități cum sunt: observarea unor obiecte
sau fenomene, concentrarea atenției mai mult timp pe anumiți stimuli.
Dar, jocul didactic are un rol bine stabilit în planul de învățământ, deoarece se urmărește
facilitarea acumulării de cunoștințe, deprinderi, priceperi.
În esență, putem spune că jocul didactic presupune îmbinarea, într-un ansamblu unitar, a
sarcinilor specifice jocului și pe cele specifice procesului de învățare.
În concluzie, se desprind următoarele funcții principale ale jocului didactic:
- instruirea copiilor într-un domeniu al cunoașterii;
- sporirea interesului copiilor pentru activitățile didactice, prin utilizarea unor elemente
distractive;
- facilitarea atingerii scopului formativ-educativ stabilit și pregătirea copiilor pentru școală și
pentru celelalte etape de școlarizare;

Importanța jocului didactic pentru dezvoltarea dimensiunilor psihice ale copiilor


Creativitatea poate fi influențată de conținutul activității, de tipurile de metode utilizate,
de pregătirea și gradul de angajare al cadrelor didactice participante la acțiunile educative. În
jocurile didactice sunt implicați atât factori intelectuali (gândirea divergentă, gândirea
convergentă) cât și nonintelectuali (motivația, aptitudinile, atitudinile) specifici creativității, ca
dimensiune complexă de personalitate.
În ciclul primar, metodele activ-participative, cunoscute și ca metode de rezolvare
creativă a problemelor (brainstorming-ul, metoda celor șase pălării gânditoare) sunt foarte
eficiente și facilitează procesele de învățare.
Jocurile didactice își aduc contribuția la obiectivele legate de formarea personalității
copilului. Astfel, prin participarea la toate activitățile din cadrul școlii/grădiniței, inclusiv cele

25
ludice, preșcolarul/școlarul mic simte că este acceptat așa cum este, prin cooperarea cu ceilalți
copii sau cu cadrul didactic.
Capacitățile intelectuale și dimensiunile afectiv-motivaționale sunt stimulate în joc
deoarece jocurile didactice au un conținut specific obiectelor de studiu, au ca punct de plecare
noțiunile dobândite de elevi, aceștia fiind încurajați să identifice diverse soluții de rezolvare,
diferite de cele cunoscute.
Efortul voluntar este mai ușor declanșat și susținut atunci când se stabilesc conexiuni între
învățare și joc, când se face apel la activitatea ludică, prin care se stabilesc conexiuni între acestea.
În concluzie, prin modul de desfășurare și scopul propus, jocul didactic oferă oportunitatea
pentru: asimilarea de noi informații, consolidarea unor cunoștințe, priceperi si deprinderi,
dezvoltarea unor capacități cognitive, afective și volitive ale copiilor, educarea unor trăsături ale
personalității creatoare, asimilarea unor modele de relații interpersonale, formarea unor atitudini
și convingeri. În plus, întrecerile din cadrul jocurilor, fac apel la cunoștințele elevilor, la spiritul
de disciplină, la coeziunea de grup.
Din perspectiva învățătorului/educatorului, jocul didactic este un tip specific de activitate
prin care acesta consolidează, precizează sau verifică nivelul de cunoștințe al elevilor, dar și
antrenează capacitățile creatoare ale acestora. Utilizat în procesul de învățământ, jocul didactic
deține funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a elevului la procesul
de învățământ, stimulând interesul de cunoaștere față de conținutul lecției.
Elkonin preciza că jocul didactic în învățământul preșcolar și primar îi permite cadrului
didactic să valorifice principalelor cinci direcții de dezvoltare: de la grupurile mici spre grupurile
tot mai numeroase; de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile; de la jocurile fără
subiect spre cele cu subiect; de la șirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect și cu
desfășurare sistematică; de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la reflectarea
evenimentelor vieții sociale.
În funcție de obiectivele urmărite, jocul este folosit în cadrul tuturor ariilor curriculare, iar
în funcție de tipul lectiei, jocul este folosit ca mijloc de predare, asimilare, mijloc de consolidare,
sistematizare, recuperare a cunostintelor. Jocul didactic îl ajuta pe elev să-și mobilizeze întregul
potențial psihic, să-și stimuleze inițiativa, inventivitatea, flexibilitatea, spiritul de cooperare și de
echipă.

26
În aplicarea jocului didactic, este recomandat ca educatorul sau învățătorul să asigure
următoarele condiții:
1. jocul să fie conceput pe fondul activității dominante urmărindu-se scopul și sarcinile
lecției;
2. să fie pregatit de învățător în direcția dozării timpului și a materialului folosit;
3. să fie variat, atractiv, să îmbine forma de divertisment cu cea de învățare;
4. să creeze momente de relaxare, de odihnă;
5. să antreneze toți copiii în activitatea de joc;
6. să fie raportat la activitatea prevazută de programa școlară și cu tipul desfășurare;
7. să urmărească formarea deprinderii de muncă independentă;
8. sarcinile didactice ale jocului pot fi date diferențiat, în funcție de caz;
9. să stimuleze gândirea creatoare și să valorifice posibilitățile intelectuale ale elevilor;
10. să fie repartizate, după caz, în diferite secvențe, sarcinile didactice cu caracter caracter
progresiv;
11. indicațiile privind desfăușrarea activității să fie clare, corecte, precise, și motivante pentru
elevi;
12. activitățile de joc să se desfășoare într-un cadru activ, stimulator și dinamic;
Studiile de psihopedagogie au demonstrat că folosirea jocului didactic în cadrul procesului de
învățare are următoarele efecte:
a. randamentul orei este crescut, întrucât verificarea cunoștințelor se realizează într-un mod
agreabil și activ;
b. gândirea de tip convergent și cea de tip divergent este stimulată la nivelul elevilor;
c. este stimulată independența în gândire, inițiativa personală și creativitatea;
d. prin categoriile diferite de jocuri implicate în procesul instructiv-educativ, se dezvoltă spiritul
de observație, de analiză, de judecată, și în același timp, anulează monotonia, rutina, stereotipia;
e. oferă posibilitatea elevilor să-și dezvolte vocabularul;
Ursula Șchiopu a sintetizat cercetările de specialitate, stabilind următoarele funcții ale
jocului didactic, funcții care se află într-o relație de determinare socială:
a. funcția psihomotrică - evidentă chiar din primii ani de viață și fundamentală pentru
dezvoltarea personalității copilului.

27
b. funcția de socializare - se manifestă în cadrul activităților din grupurile de copii, din
clasele de elevi; socializarea este esențială pentru adaptarea copilului la grădiniță și
școală;
c. funcția cognitivă – relevă faptul că jocul dezvoltă diferite tipuri de învățare
perceptivă, motrică;
d. funcția terapeutică – copilul are posibilitatea, în cadrul jocului, să declanșeze un
catharsis, o descărcare a tensiunii acumulate anterior, prin intermediul unor situații de
dramatizare; prin aceste manifestări, verbale sau atitudinale, copiii realizează o
proiecție a dorințelor sau conflictelor;
e. funcția simbolică – în joc simbolismul poate juca un rol major, întrucât copilul
folosește simboluri care să înlocuiască diferite obiecte reale.

6. Caracteristicile jocului în învățământul preșcolar

6.1. Introducere

Având în vedere că în această perioadă se dezvoltă, la nivel superior și sub multe aspecte,
motricitatea, Ursula Șchiopu, sublinia o caracteristică importantă, și anume, nevoia de acțiune a
copilului ca bază a dezvoltării sale psihice; pornind de aici, se conturează o direcție educațională
esențială, cea a dezvoltării aptitudinilor motrice, cum ar fi coordonările mișcărilor, orientarea
spațială.
Având în vedere că dezvoltarea motricității este o direcție importantă psihoeducațională,
sunt recomandate jocurile de mișcare, care au ca finalități principale eliberarea energiilor și
exploararea mediului înconjurător.
Luând în considerare faptul că percepțiile pe care copilul le realizează prin diferite
cunoașteri senzoriale stau la baza reprezentăriilor, este recomandat material didactic diversificat,
specific activităților din grădiniță. În alegerea acestui material, este bine să se țină cont de
următoarele schimbări în dezvoltarea psihică a copilului:
- în privința percepțiior, se formează structurile specifice formelor superioare ale acestora:
spațiul tridimensional, timpul, mișcarea;

28
- dezvoltarea imaginației reproductive pe baza experienței perceptive care conservă constantele
perceptive în contextul formării reprezentărilor;
- activitatea cognitivă este îmbogățită prin dezvoltarea imaginației, gândirii, limbajului, atenției
și memoriei; aceste dimensiuni sunt caracteristice stadiului preoperatoriu, stadiu în care
copilul este capabil de a organiza mulțimi și operații de mulțimi cu obiecte concrete, de a face
comparații între mulțimi, de a clasifica după un citeriu, de a le ordona;
- componenta afectiv-motivațională, ca dimensiune de susținere a activităților, prin trăirile ce
însoțesc și motivează activitățile din grădiniță, este foarte utilă și pentru menținerea atenției
copilului pe diferite activități;
- socializarea eului și definirea conștiintei de sine (sub aspect corporal, afectiv și cultural) sunt
facilitate de jocuri, activități de creație, comunicare, activități de grup; dezvoltarea stimei de
sine a fiecărui copil este foarte ușor realizatată prin încurajări, expoziții ale produselor
activității.

6.2. Dezvoltarea personalității preșcolarului prin intermediul activității ludice

Jocurile didactice pot fi descrise ca activități instructiv-educative specifice învăţământului


preşcolar. În grădiniță, activităţile ludice sunt din următoarele categorii: activităţi la alegere şi
activităţi de învăţare dirijată; activităţi recreative şi de relaxare; activităţi de dezvoltare şi
recuperatorii; activităţi ocupaţionale care îl apropie pe copil de activităţile zilnice. Una din
formele pe care le îmbracă activităţile la alegere este jocul ca formă de activitate instructiv-
educativă. Jocul didactic are o contribuţie majoră în precizarea, consolidarea, adâncirea,
verificarea, sistematizarea şi evaluarea cunoştinţelor. Modalitățile prin care sunt puse în
practică jocurile didactice sunt următoarele: observație, lecturi după imagini, memorizări,
povestiri, asigurându-se, astfel, conexiunea şi continuitatea cu activităţile didactice specifice
vârstei respective.
Jocurile didactice vor reflecta evoluția proceselor psihice de la această vârstă, în acest
sens, ținându-se cont de următoarele aspecte:
- se dezvoltă gândirea logică, operațiile gândirii, copilul realizând comparații între fructe,
legume, animale, evidențiază deosebiri şi asemănări, face analize şi sinteze ajungând la
generalizări şi abstractizări;

29
- dezvoltarea limbajului se realizează prin jocuri didactice care ajută la îmbunătăţirea
pronunţiei unor sunete mai greu de rostit, folosirea corectă a numărului substantivelor;
- prin intermediul jocurilor propuse de educatoare este dezvoltată sensibilitatea auditivă,
gustativă, olfactivă, tactilo-kinstezică;
- stimularea şi dezvoltarea atenţiei, memoriei, imaginaţiei, conturarea personalităţii
copilului preşcolar, pregătirea lui pentru şcoală;

6.3. Categorii de jocuri

La nivelul preșcolarității pot fi folosite, în scop instructiv-educativ, următoarele categorii


de jocuri:
- jocul de imitație care presupun jocuri cu subiect și roluri alese din viața cotidiană;
- jocuri de dramatizare, adică jocuri cu subiecte şi roluri din basme şi povestiri;
- jocul de construcţie trece de la manipularea materialului de construcţie cu eventuale încercări
şi reuşite de suprapuneri, specifică la 3 ani, la realizarea unor construcţii sofisticate din
cuburi sau lego; în mod frecvent, jocul de construcţie precede sau se împletește cu jocul de
creaţie; prin intermediul acestuia, copiii îşi construiesc cadrul de joc necesar subiectului din
jocul de creaţie (şantierul, castelul prințesei, cabinetul doctorului); principala utilitate a
jocurilor de construcție este dezvoltarea deprinderilor manuale ale copiilor;
- jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mişcării; la
vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context, care reflectă
fragmente din viaţa reală;
- jocurile hazlii foarte apropiate uneori de cele de mişcare, nu se confundă cu acestea, întrucât
există astfel de jocuri în care mişcarea lipseşte cu desăvârşire; principala lor caracteristică
este funcția recreativă; din perspectivă formativă, putem spune că acestea dezvoltă atenţia,
perspicacitatea, spiritul de observaţie; atmosfera de joc este creată prin cerinţa de a ghici ceva
(„Cald, rece, fierbinte”), de a rezolva o sarcină surpriză (jocul „Ghiceşte şi taci!" care educă
şi stăpânirea de sine) sau competiţia; în prima parte a preşcolarităţii, iniţiativa unor astfel de
jocuri aparţine adulţilor sau copiilor mai mari; odată însuşite regulile şi exersată plăcerea de a
juca, se naşte şi iniţiativa proprie pe la 5-6 ani;

30
- jocurile didactice sunt integrate demersului educaţional explicit, sunt propuse de către
adultul educator, au obiective educaţionale bine precizate şi reprezintă forma ideală prin care
jocul, ca activitate fundamentală a vârstei preşcolare poate sprijini învăţarea, pregătind
integrarea ulterioară a copilului în şcoală. U. Şchiopu aprecia că jocul didactic își are
originile în jocurile exerciţiu ale vârstei antepreşcolare, având o sarcină didactică specifică (o
problemă de rezolvat);

Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire şi educare a copiilor de vârstă


preşcolară, creat de pedagog, orientat şi subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative.
Ceea ce deosebește jocul de celelalte activităţi, cu un conţinut asemănător, este unitatea deplină
între sarcina didactică şi acţiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă şi o păstrează
permanent. Putem spune că jocul didactic ne ajută să organizăm activitatea intelectuală a
copiilor în forme cât mai atrăgătoare, accesibile şi de o vădită eficienţă. Funcția principală a
jocului didactic este legată de consolidarea, adâncirea, verificarea, sistematizarea şi evaluarea
cunoştinţelor. Având în vedere aceste funcții, jocul didactic se desfăşoară după activităţile de
observare, lecturi după imagini, memorizări, povestiri, deci este necesar să se asigure legătura şi
continuitatea cu activităţile care constituie rezerva de cunoştinţe necesare jocului didactic.
Jocul didactic în grădiniță, permite realizarea obiectivelor şi sarcinilor de învăţare,
folosind un conţinut accesibil, modalităţi atractive şi recreative de organizare şi desfăşurare,
precum şi materiale didactice interesante. Jocul didactic contribuie la realizarea sarcinilor
formative ale procesului de învăţământ, în cadrul jocului copilul fiind solicitat pe toate
planurile psihicului său: cognitiv, afectiv şi voliţional. De fapt, jocul didactic facilitează
pregătirea copiilor preşcolari pentru introducerea lor în activitatea de învăţare, din cadrul școlii.
Dacă ar trebui să facem o comparație între joc și învățare, putem constata că în
activitatea de joc, preşcolarul dispune de totală independenţă, libertatea lui mergând la
autoorganizarea şi conducerea jocului. Activitatea de învăţare solicită un efort intelectual și
presupune o disciplină riguroasă. Dar, jocul didactic ramâne forma fundamentală de
organizare a activităţii instructiv-educative din grădiniţa de copii.
În derularea jocului, pot fi identificate câteva momente principale:
- introducerea și anunțarea jocului poate realiza printr-o scurtă convorbire
pentru familiarizarea copiilor cu unele aspecte ale jocului şi cu regulile care trebuie

31
respectate, prin intuirea materialului ca şi printr-o expunere care să stârnească interesul
copiilor sau chiar printr-o ghicitoare;
- explicarea jocului cuprinde prezentarea de către educatoare aprincipalelor etape ale
acţiunii jocului, precizarea regulilor jocului, indicaţii asupra modului de folosire a
materialului didactic, comunicarea sarcinilor conducătorului jocului şi a cerinţelor pentru
câştigătorul individual sau pentru echipa câştigătoare; fixarea regulilor se realizează fie
printr-o scurtă convorbire în care se precizează ce vor trebui să facă participanții în
momentele importante ale acţiunii, sau executarea jocului de probă sub conducerea şi
îndrumarea directă a educatoarei;
- executarea jocului începe la semnalul educatoarei care, la început, intervine mai des
amintindu-le copiilor regulile, dând indicaţii asupra folosirii materialului, iar ulterior le
oferă acestora mai multă independenţă lăsându-i să acţioneze liber;
- încheierea jocului, prin care se declară câştigătorul şi se fac aprecieri asupra modului
cum s-a desfăşurat jocul, cu referire la aprecierea copiilor care au respectat regulile şi
nominalizându-i şi atenţionându-i pe cei care au făcut greşeli şi s-au descurcat mai greu;

7. Caracteristicile jocului în învățământul primar

7.1. Introducere

Pornind de la o premisă foarte importantă în educație, aceea conform căreia fiecare copil
are dreptul la educaţie şi dezvoltare, în învățământ trebuie să se țină cont de particularităţile şi
diferenţele individuale. Astfel, demersurile educative sunt centrate pe dimensiunile de
personalitate ale copilului, de aceea înainte de intervențiile educaționale, orice încățător se va
opri asupra cunoaşterii particularităţilor individuale, a calităților, abilităților, precum și a
dificultăţilor, punctelor slabe.

În procesul instructiv-educativ, unul din scopurile esențiale urmărite pentru desfășurarea,


în bune condiții, a procesului de învățământ este tratarea diferențiată a elevilor, individualizarea
și diferențierea.

32
Tratarea diferenţiată se referă la valorificarea deplină a tuturor capacităţilor elevilor,
acest lucru fiind posibil prin cunoaşterea temeinică a fiecărui elev, a personalității acestuia, a
mediului familial, social și cultural în care trăiește.
Individualizarea şi diferenţierea are ca scop stimularea fiecărui elev în direcția însușirii
cunoștințelor corepunzătoare vârstei și clasei respective, formarea unui stil de învățare în acord
cu programa școlară. Prin această individualizare, elevul va învăța cum să lucreze individual și
într-un mod adaptat posibilităților, abilităților sale.
Și în această perioadă, ca și în cea preșcolară, activitatea cea mai eficientă, cu multiple
resurse educaţionale, prin care poate fi valorificată activitatea de învățare este jocul didactic.
Jocul este un mijloc de cunoaștere a lumii înconjurătoare, de dobândire a cunoștințelor într-un
mod agreabil.
Jocul didactic poate fi descris ca o metodă de acțiune simulată prin care copilul învață
jucându-se, fără să conștientizeze efortul intelectual si fizic, fiind participant activ; prin
intermediul acestei activități își satisface nevoia de joc, de relaxare, dar si de cunoaștere.
La școlarul mic, jocul didactic creează motivația învățării, activitatea de învățare devenind
mai atractivă, facilitând însușirea citit-scisului și dezvoltarea capacității de comunicare. Prin
intermediul jocului didactic se dezvoltă gândirea, spiritul de observație și de cooperare, atenția,
memoria, limbajul, imaginația, voința și se formează trăsături de caracter, cum ar fi: stăpânirea de
sine, spiritul de competiție, respectul pentru coechipier și pentru adversar, răbdarea,
corectitudinea.
Recomandarea studiilor de psihopedagogie este aceea de a integra jocul didactic în structura
lecției; astfel, se poate face apel la acesta ori de câte ori se solicită eforturi intelectuale mai mari
sau se simte instalarea monotoniei.
Având în vedeere că la vârsta şcolară mică, jocul didactic este o formă accesibilă şi plăcută
de învăţare activ-participativă, prin care este stimulată şi creativitatea elevilor, putem considera
că acesta este un mijloc de atingere a obiectivelor învăţării.

7.2. Dezvoltarea personalității școlarului mic prin intermediul activității ludice

Alegerea și organizarea jocurilor didactice vor ține cont de evoluția proceselor psihice din
această perioadă.

33
Folosirea jocului didactic la clasele primare duce la atingerea unor importante sarcini
formative ale procesului de învățământ, cum ar fi: antrenarea operaţiilor gândirii (analiza,
sinteza, compararația, clasificarea, ordonarea, abstractizarea, generalizarea, concretizarea),
dezvoltarea spiritului imaginativ-creator şi de imaginaţie, dezvoltarea atenţiei, disciplinei şi
spiritului de ordine în desfăşurarea unei activităţi, formarea deprinderii de lucru corect şi rapid,
asigurarea însuşirii temeinice a cunoştinţelor.
De exemplu, studiul matematicii, în clasele primare, urmăreşte să asigure cunoştinţe
matematice de bază şi să formeze deprinderi de calcul. În acest sens, jocul didactic poate duce la
atingerea următoarelor obiective: consolidarea şi verificarea cunoştinţelor, valorificarea
disponibilităților creatoare; înlăturarea monotoniei din exerciţiul matematic.
În acest interval de vârstă, se manifestă nevoia copilului de înțelege fenomene, lumea,
relația cauză-efect. De asemenea, se formează gândirea operativă, elevii învățând să rezolve
exerciţiile şi problemele şi apoi treptat, se formează schemele şi structurile mintale.
Un scop important, în această perioadă este și trecerea de la o memorare predominant
mecanică la o memorare logică.
Atenţia şi capacitatea de efort a copilului pot fi stimulate şi prin stabilirea unei motivaţii
adecvate. Motivația extrinsecă, foarte importantă pentru susținerea efortului (încurajarea din
păartea adulților) va fi, treptat, transformată în motivație intrinsecă. Menținerea factorilor
motivaționali poate fi asigurată prin modul de desfășurare al activității didactice, jocul
reprezentând o importantă pârghie de asigurare a unei atmostere de entuziasm, încântare.
Prin modul de desfășurare și influența asupra copiilor, jocurile sunt considerate strategii
euristice, în care copiii îşi manifestă isteţimea, inventivitatea, iniţiativa, răbdarea, îndrăzneala şi
curajul. Încărcătura afectivă ce însoțește jocul asigură o antrenare puternică a întregii activităţi
psihice. Copilul participă, cu toată fiinţa lui la îndeplinirea obiectivului jocului, realizând în felul
acesta o învăţare autentică. Putem spune că jocul poate deveni cel mai bun mijloc de stimulare a
activismului şcolarului mic, a dimensiunilor sale cognitive şi de dezvoltare a creativităţii.
O categorie deosebită de probleme este reprezentată de problemele de perspicacitate, care
prin modul de elaborare și desfășurare, plăcut, interesant solicită atenţia, gândirea şi imaginaţia.
Un rol important pentru stimularea gândirii şi creativităţii elevilor îl are şi activitatea de
compunere a problemelor, prin intermediul cărora elevul îmbină cuvinte şi numere, exprimând
relaţii între cantităţi-mulţimi.

34
Jocul didactic, prin solicitarea efortului, a lucrului cu plăcere, are o finalitate educativă,
întrucât cultivă încrederea în forţele proprii, spiritul de răspundere, de colaborare, dezvoltă
imaginaţia, gândirea şi atenţia.
Folosirea jocurilor şi a problemelor de perspicacitate în cadrul orelor de matematică, are
o mare importanţă pentru că, astfel, se urmărește:

- stimularea creativităţii elevilor prin inițiativă, inteligență, spirit novator, flexibilitate,


fluiditate;
- crearea unor situaţii generatoare de motivaţie;
- educarea unor trăsături volitiv-pozitive (concentrare, voinţă, dorinţa de autodepăşire);
- stimularea elevilor mai puțin implicați sau timizi;
- cultivarea încrederii în forţele proprii precum şi a spiritului de răspundere, de colaborare şi
ajutor reciproc.
De asemenea, pentru educarea limbajului putem folosi următoarele jocuri:
- jocuri didactice de dezvoltare și stimulare a gândirii prin efortul de a analiza ce se petrece
în jur;
- jocuri didactice pentru dezvoltarea imaginației și vorbirii (Traista cu povești, Cine
povestește mai frumos?);
- jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii, gândirii, puterii de observație (Ce s-a
schimbat? Proverbul ascuns);
- jocuri didactice pentru dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului (Ce mai înseamnă
cuvantul? Schimbă silaba!)
- jocuri didactice pentru însușirea structurii gramaticale a limbii (Eu spun una, tu spui multe,
Cauta greșeala)

8. Rolul formativ al jocului didactic

8.1. Introducere

Jocul este activitatea dominantă a copilăriei şi forma specifică de activitate la


vârsta preşcolară, care se constituie în modalitate de investigaţie şi cunoaştere a lumii reale,
o preînvăţare (L. S. Vâgotski, J. Piaget, Berline, H. Walon), o realizare a dorinţelor de

35
manifestare şi independenţă (S. Freud), un mijloc de comunicare (G. Bateson) (E.A. Dârjan,
2006).
Prin activitatea de joc, copilul își pune în mișcare energia fizică, psihică şi afectivă.
Prin intermediul jocului, el se simte puternic, încrezător în forţele proprii, jocul reprezentând
astfel, un mijloc de realizare de sine (E. Claparede) şi de formare a eu-lui (J. Chateau), un
mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere.
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, jocul se constituie în condiţie importantă
pentru evoluţia sa ulterioară. De asemenea, sunt foarte importante și condiţiile necesare
desfăşurării jocului, adică: perioada de timp, spaţiul de desfășurare, jucăriile folosite,
oportunităţile de repetare a unor teme, suportul şi asistenţa adultului.
Atât formele de manifestare ale jocului, cât şi funcţiile sale se schimbă de la o vârstă la
alta; în copilărie, jocul îndeplineşte, mai ales, funcţii cognitive sau formativ-educative, iar
ulterior, funcţiile sale devin de reconfortare şi destindere fizică şi psihică. La începutul școlii,
locul dominant al jocului este luat de o altă formă de activitate – învăţătura.
Dacă ne raportăm la valoarea practică a jocului, trebuie să vorbim de posibilitatea pe care
copilul o are pentru aplicarea cunoştinţelor dobândite în diverse tipuri de activităţi/lecţii, de
antrenare a unor deprinderi şi capacităţi, în cadrul unei activităţi plăcute, în care sarcina şi
condiţiile de învăţare sunt stabilite de cadrul didactic, dar elementul ludic este prezent, prin
integrarea unor elemente de joc: momente de surpriză, aşteptare, mişcare, încercare a
capacităţilor personale şi competiţie între copii. Interesul copiilor pentru joc, precum și
eficiența acestuia depinde de îmbinarea sarcinii cu jocul simbolic, cu reguli stimulative şi
incitante, cu elemente de joc artificiale (E.A. Dârjan, 2006). Astfel, au fost identificate
următoarele condiții:
- Obiectivele jocului didactic urmăresc fixarea, consolidarea unor cunoştinţe însuşite în
alte activităţi din grădiniţă sau lecţii din şcoală, referitoare la mediul înconjurător, la
reprezentările matematice, la dezvoltarea limbajului, activităţi muzicale, educaţie fizică, etc;
- Sarcina didactică a jocului reprezintă problema de gândire şi/sau acţiune pusă în faţa
copilului: să recunoască, să descrie, să compare, să reconstituie, să ghicească, să
măsoare, să parcurgă un traseu etc.;
- Regulile jocului vizează asigurarea unui comportament corect şi disciplinat pe tot
parcursul jocului; îi sunt indicate copilului cum trebuie să se joace şi să rezolve problema,

36
sarcina jocului, arată succesiunea acţiunilor, indică ce este permis şi este nepermis în joc;
- Elementele de joc, dar şi materialele didactice (jetoane, jucării, fişe, echipamente,
accesorii), asigură caracterul plăcut, atractiv, stimulativ, al jocului didactic. Elementele de
joc pot fi momente de aşteptare, de surpriză, de mişcare, de întrecere, de recompensare.

În continuare, vom prezenta principalele direcții de dezvoltare prin intermediul jocului.

8.2. Dezvoltarea motricității prin intermediul jocului didactic

Principalele funcții ale psihomotricității se referă la dezvoltarea activităților de


explorare și a celor cognitive. Astfel, copilul reușește să-și regleze comportamentul individual
la cerințele mediul înconjurător.
Exemple de jocuri centrate pe psihomotricitate și valențele formative corespunzătoare:

- Jocurile didactice care urmăresc formarea schemei corporale, a imaginii corpului şi


reprezentarea de sine (Să ne cunoaştem corpul, Arată ce spun eu);
- Jocuri pentru formarea și dezvoltarea capacităţilor de orientare, organizare şi structurare
spaţio-temporală, prin care copilul urmărește poziția corpului în raport de anumite
repere, precm și poziţiile şi relaţiile spaţiale dintre obiecte (Unde ai găsit obiectul?,
Spune unde te-ai aşezat? sau Ghiceşte ce s-a schimbat în imagine);
- Jocuri de mişcare cu reguli, care pot solicita parcurgerea unor trasee la nivel individual
(Cursa cailor, Drumul lui Moş Crăciun), organizarea unui concurs între echipe,
jocuri sportive (Ocheşte ţinta, Micii fotbaliști ) sau jocuri de rol, în care copiii
îndeplinesc rolul unor personaje. Încercând să memoreze regulile jocului şi
indicaţiile educatorului, copiii îşi dezvoltă memoria. De asemenea, aceste jocuri
contribuie şi la exersarea unor automatisme, mişcări, acţiuni simple, prin imitarea unor
activităţi reale (Excursioniştii);
- Jocuri psihomotorii ce vizează dezvoltarea mobilităţii generale şi fine: jocuri de
construcţie/dezasamblare; jocuri de manipulare/coordonare; jocuri de stimulare
senzorială, de discriminare cromatică, muzicale; jocuri de mişcare creativă (dansul);
jocuri de căţărare, escaladare;

37
8.3. Dezvoltarea dimensiunilor cognitive prin intermediul jocului didactic

Încurajarea cunoașterii și dezvoltarea sistemului cognitiv prin intermediul jocului


didactic este o strategie educativă foarte eficientă, care se poate concretiza astfel:
- jocuri didactice prin care se exersează sau fixează anumite cunoştinţe; astfel, pentru
consolidarea cunoştinţelor referitoare la formă, culoare, dimensiune, perceperea
relaţiilor spaţiale, se pot organiza: Jocul culorilor, Şantierul de construcţie, Caută
discul, Găseşte locul potrivit;
- jocurile didactice matematice, care ajută la însuşirea conştientă a număratului pe baza
teoriei mulţimilor, prin exerciţii de manipulare concretă a obiectelor, de grupare,
clasificare, seriere, care conduc la dobândirea abilităţilor de identificare, triere, selectare,
ordonare şi formare de mulţimi; funcțiile jocurilor, în acest caz, se referă la
consolidarea cunoștințelor matematice și la formarea raţionamentelor de tip ipotetico-
deductiv;
- prin activități de manipulare a obiectelor de către copii, se formează percepţiile, apoi
obiectele sunt înlocuite cu imagini, se continuă cu scheme şi simboluri, ceea ce face
posibil accesul copiilor spre noţiuni abstracte;
- jocurile logico-matematice, oferă posibilitatea familiarizării copiilor cu operaţiile cu
mulţimi (reuniunea, intersecţia, complementara unei mulţimi, incluziunea), precum şi cu
relaţia de echivalenţă; prin intemediul acestor jocuri, copiii vor învăța să utilizeze
principiile generale ale logicii (ale negării negaţiei şi al contradicţiei) (Unde stau
prietenii mei?, V-aţi găsit locurile?, Străzi intersectate);
- jocurile senzoriale vizează simţul tactil, văzul, auzul, mirosul sau simţul orientării;
prin corelarea cât mai multor analizatori, în timpul perceperii obiectelor, se ajunge la
dezvoltarea senzaţiilor şi percepţiilor cu privire la: mărime, formă, culoare, adâncime,
spaţiu, timp (Ghiceşte materialul, Spune ce miros are, De unde vine sunetul?);
- jocurile de analiză perceptivă vizuală (puzzle, jocuri de asociere) contribuie la
creşterea sensibilităţii analizatorului şi perceperea selectivă a unor culori, mărimi,
forme, grosimi;
- jocurile muzicale formează capacitatea de receptare a sunetelor şi a muzicii, capacitatea
de exprimare prin muzică (prin reproducerea unor melodii, prin improvizarea unor

38
combinaţii ritmice pe silabe sonore, onomatopee - melodie, text onomatopeic,
mişcare); în plus, dezvoltă capacitatea de a diferenţia auditiv sunetele (intensitate,
durată, înălţime, timbru), de a acompania ritmic cântecele (prin mişcări corporale,
obiecte sonore, jucării muzicale – clopoţel, tobă, tamburină); jocurile muzicale pot
forma și capacitatea de a asculta şi de a recunoaşte fragmente din creaţii muzicale,
naţionale şi universale, corespunzătoare specificului de vârstă al copiilor şi preocupărilor
acestora (Spune cum am cântat?- intensitatea sunetului/durata, Recunoaşte instrumental,
Recunoaşte cântecul, Spune ce simţi, ce îţi sugerează muzica).
- în privința imaginaţiei copiilor, aflând-se în plină dezvoltare la aceste vârste, organizarea
jocurilor este foarte importantă; gândirea preşcolarilor, fiind legată de concret, jocurile
de imaginaţie au la început un suport material (în domeniul plastic sau literar), putând
fi folosite mai ales la preşcolarii mari şi la şcolari dacă presupun un mai bogat volum
de cunoştinţe şi un nivel ridicat de dezvoltare a capacităţii operaţionale a gândirii (Să
facem un tablou!, Ce s-a întâmplat mai departe?, Hai să facem o poveste!, Cum se
numeşte tabloul tău?, Completează tu tabloul!, Jocul rimelor)

8.4. Dezvoltarea limbajului prin intermediul jocului didactic

Jocul didactic poate fi considerat un mijloc foarte important în dezvoltarea


limbajului, din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical, dar și în privința fluiditații şi
expresivității; de asemenea, se dezvoltă îmbinarea limbajului intern şi extern, oral, gestual,
grafic. Astfel, sunt urmărite direcțiile de dezvoltare:
- dezvoltarea auzului fonematic şi corectarea tulburărilor de limbaj (Focul şi vântul,
Şarpele şi albiniţa, Spune cum face, Repetă după mine);
- formarea abilităţii de a distinge cuvintele din propoziţii şi de a le pronunţa corect,
formularea propoziţiilor cu respectarea regulilor gramaticale, identificarea poziţiei
sunetului în cuvinte (iniţial, median, final) (Spune mai departe, Completează ce lipseşte, Cu
ce sunet începe/sfârşeşte cuvântul?);
- activizarea şi îmbogăţirea vocabularului (formularea unor propoziții având ca stimuli
diferite imagini);
- însuşirea formelor de singular şi plural (Eu spun una, tu spui multe), a acordului

39
substantiv-adjectiv (Completează ce lipseşte), a utilizării corecte a substantivelor la
cazurile genitiv-dativ (Cui am dat mingea?, A cui hrană este?), a pronumelor personale
(Cine ţi-a dat cadoul?), a timpurilor verbale (prezent, trecut, viitor);
- exersarea vorbirii adresative, coerente, nuanţate, expresive (exprimarea dialogului dintre
personajele basmelor din povestirilor cunoscute (Recunoaşte personajul); prin
intermediul acestor jocuri se dezvoltă atenţia voluntară (copiii observă modificările
cuvintelor/propoziţiilor, reprezentarea grafică) memoria (reproduc dialogurile dintre
personaje, utilizează chiar versuri memorate anterior);

8.5. Dezvoltarea proceselor de inhibiţie voluntară şi a autocontrolului prin


intermediul jocului didactic

În grădiniţă şi în şcoală puterea de inhibiţie se dezvoltă atât prin diferite activităţi în


care presupun stimularea copilului în asimilarea cuno ștințelor dintr-o anumită
disciplină, cât şi prin jocuri. În general, jocurile prin regulile lor, impun copilului un anumit
comportament, stimulând inhibiţia involuntară. Dar, pot fi folosite și jocuri care urmăresc, în
mod special, dezvoltarea inhibiţiei voluntare şi a autocontrolului asupra reacţiilor motrice
(Şoapte! (joc pentru formarea deprinderii de a vorbi încet), Seriosul, Jocul mut, Vânătorul
şi iepuraşii, Nu mişca, Statuile, Fluierul, Sus-jos!). Un alt efect al acestor jocuri este și
formarea premiselor unui comportament etic.

40
Bibliografie

Bocoș, M.D, (2013). Instruirea interactivă. Iași: Polirom


Chateau, J., (1972). Copilul şi jocul. Bucureşti: Editura Didactică și Pedagogică
Claparede, E., (1975). Psihologia copilului şi pedagogia experimentală. Bucureşti:
Editura Didactică și Pedagogică
Dumitrana, M., (2000). Copilul, familia şi grădiniţa. Bucureşti: Editura Compania
Fetescu, V., (1995). Preocupări pedagogice. Iaşi: Spiru Haret
Matei, N.C., (1982). Educarea capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ. Bucureşti:
Editura Didactică și Pedagogică
Munteanu, R.,M., (1999). Pedagogie preşcolară. Bucureşti: Editura Pro Humanitate
Savu Cristescu, M., (2014). Teoria și metodologia instruirii, suport de curs, Universitaea de Vest
din Timişoara
Stan, C., (2001). Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective. Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeana
Șchiopu, U., coordonator, (1970). Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, Bucureşti:
Editura Didactică și Pedagogică
Şchiopu, U., (2001). Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura Credis.
Verza E., (1978). Omul, jocul şi distracţia. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

41