CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL DE

CALIFICĂRI CA FORMĂ
SPECIFICĂ A CONFLICTULUI
DE LEGI
Calificarea este o problemă logico-juridică de interpretare. Prin calificare se
stabileşte sensul exact al noţiunilor unor norme juridice referitoare la conflictul
de legi şi legea aplicabilă raportului juridic. Calificarea este o no ţiune de
interpretare a instituţiilor şi termenilor juridici care se conţin într-o norm ă
juridică.

Conflictele de calificări sunt mai complicate decît conflictele de legi. În unele

situaţii apar aşa numitele „cercuri vicioase”. Calificarea poate fi grupat ă dup ă
mai multe criterii. Ele privesc natura calificării şi elementele de structur ă ale
normei conflictuale care se califică.

În funcţie de natura operaţiunii sau momentul cînd intervine, calificarea poate fi:

1. Primară;

2. Secundară.

Calificarea primară stabileşte legea aplicabilă raportului cu element de

extraneitate. Cea secundară se referă la instituţiile juridice care prezint ă interes
în contextul soluţionării conflictului de legi.

În funcţie de structura normei conflictuale, se deosebesc dou ă forme:

1. Calificarea conţinutului normei conflictuale;

2. Calificarea legăturii normei conflictuale.

În funcţie de legea după care se face calificarea se deosebesc trei forme:

1. Calificarea după legea forului. Forul este instanţa judiciară. Acest tip de
calificare este susţinut prin două argumente. În primul rînd, se are în vedere
legătura dintre calificare şi normele de drept internaţional privat. Întrucît
normele conflictuale aparţin unui anumit sistem de drept, instanţa de
judecată va lua în considerare calificările din legea proprie, deoarece la
momentul elaborării unei norme conflictuale, sunt folosite numai no ţiunile
din sistemul de drept naţional. Doi la mînă – necesitatea de a evita un cerc
vicios.

2. Calificarea după legea cauzei. Legea cauzei este legea străină competentă
cu privire la un raport juridic sau unul din elementele sale. Argumentele
 invocate în favoarea acestei calificări, prevăd, de exemplu, că legea străină
nu poate fi aplicată fără a se ţine seama de propria calificare. Neacceptarea
calificării stabilită de legea străină, ar însemna o denaturare a conţinutului şi
semnificaţiei sale concrete. În acelaşi timp, calificarea după legea cauzei,
nu poate fi aplicată din motivul cercului vicios, şi are mai mult o
semnificaţie teoretică.

3. Calificarea autonomă. Aceasta se bazează pe ideea că în cazuri similare,

autorităţile din mai multe ţări pot folosi calificări identice, dar diferite de
cele date în dreptul intern. Prin aplicarea metodei comparative, aceste
calificări se generalizează. Fiind independente sau libere de sistemele de
drept în prezenţă, calificările respective sunt autonome.

4. Calificarea prin voinţa părţilor.

5. Calificarea legală.

6. Calificarea bunurilor imobile.

7. Calificarea în caz de retrimitere.

8. Calificarea cetăţeniei.

9. Calificarea instituţiilor juridice necunoscute (acele care nu sunt cunoscute

sistemului de drept a R. M. – calificare după legea cauzei).