Sunteți pe pagina 1din 8

1.1.

Generalități
Porumbul se situează pe locul trei între plantele cultivate pe glob, după grâu şi orez.
Suprafeţele mari cultivate cu porumb în lume se datorează utilizărilor sale multiple şi variate şi
particularităţilor plantei:
 capacitatea de producţie mai ridicată faţă de celelalte cereale;
 plasticitatea ecologică ridicată care îi permite un areal larg de răspândire;
 rezistenţa la secetă, care îi permite să realizeze producţii mari şi relativ constante;
 are mai puţine boli şi dăunători şi este rezistent la cădere;
 bună premergătoare pentru majoritatea culturilor cu condiţia să elibereze terenurile de
resturile vegetale;
 suportă monocultura fără probleme, cu condiţia combaterii buruienilor şi aplicării
îngrăşămintelor;
 valorifică bine precipitaţiile, apa de irigaţie, gunoiul de grajd şi îngrăşămintele chimice,
cultura este mecanizabilă 100 %;
 necesită cantităţi mici de sămânţă datorită coeficientului ridicat de înmulţire;
 se recoltează mecanizat sau manual fără pericol de scuturare;
 se poate cultiva asociat cu fasole sau dovleci în agricultura de subzistenţă;
 reuşeşte ca plantă furajeră în miriştea premergătoarelor timpurii (borceag, orz, mazăre) în
condiţii de irigat;
 posibilităţile de valorificare a recoltei sunt variate: se poate depozita sub formă de ştiuleţi,
fără să fie alterată calitatea, dacă se respectă condiţiile de depozitare.

Originea
Porumbul este originar din America Centrala si de Sud, unde a fost luat in cultura cu
aproximativ 4000 – 6000 de ani i.H. a fost adus in Europa in secolul XVI de către Cristofor
Columb, în 1493.
Ca planta furajera, porumbul a fost luat in considerare abia in secolul al XIX-lea, mai intâi in
Franta si apoi in celelalte tari ale Europei.
In tara noastra a fost cultivat pentru prima data la sfârsitul secolului al XVII-lea - inceputul
secolului XVIII.
Prezenţa porumbului în cultură este semnalată mai intâi in Muntenia, în timpul domniei lui
Şerban Cantacuzino (1693-1695) si dupa aceea in Transilvania, în timpul împărătesei Maria Tereza
(1740-1760).
Porumbul a evoluat dintr-o specie de iarba salbatica numita teosinte, care mai creste si astazi pe
dealurile din apropiere de Mexico City.
Cam de acum 7000 de ani, nativii din America au inceput sa cultive porumbul.
Pana in anul 200 d.Hr. cultura se raspandise si in alte parti ale Americii.
A devenit cea mai importanta hrana din Mexic si America Centrala doar intre anii 800 si 1100.
Întrebuinţările porumbului
Porumbul se cultivă pentru boabe, care au multiple întrebuinţări:
 În alimentaţia omului, făina de porumb se foloseşte pentru mămăligă, fulgii de porumb
pentru micul dejun, diverse alimente pentru copii, porumb fiert, copt şi pop corn, iar în urma
prelucrării industriale rezultă o gamă de produse gen amidon, glucoză, dextroză, ulei care se
regăsesc în diverse alimente sau se folosesc ca materie primă pentru bere, whisky, bio
etanol, medicamente, etc. din producţia mondială de porumb, numai 15 % este folosită
direct în alimentaţia umană.
 În furajarea animalelor, boabele de porumb intră în compoziţia unor
reţete de nutreţuri combinate pentru diverse categorii de animale datorită
valorii nutritive ridicate (1 Kg boabe echivalează cu 1.17-1.30 unităţi nutritive
şi conţine 70-80 g proteină digestibilă). Din producţia mondială de porumb
75-80 % se foloseşte în hrana animalelor. Prin recoltare în faza de lapte ceară şi
însilozare se obţine un furaj suculent valoros pentru toate categoriile de bovine. Tulpinile
rămase după recoltare (cocenii) se folosesc ca furaj grosier, iar prin
tocare şi însilozare cu adaos de melasă sau uree, rezultă un nutreţ valoros pentru
rumegătoare. De la fabricarea amidonului din porumb şi de la fabricarea uleiului din
germeni rezultă borhoturi valoroase pentru porcine.
 În industrie, boabele de porumb se folosesc pentru fabricarea spirtului, amidonului, glucozei
şi bio etanolului. Din 100 Kg boabe prin procesare industrială se poate obţine unul din
produsele: 77 kg mălai, 44 l spirt, 63 Kg amidon, 71 Kg glucoza, la care se adaugă 1,8-2,7 l
ulei alimentar şi 3,6 kg şrot de embrioni, care intră în compoziţia furajelor sau alimentelor
sărace în proteine. Prin hidroliza enzimatică a amidonului din porumb se obţine sirop de
fructoză şi zaharoză folosite ca înlocuitori pentru zahăr. Din ciocălăi se obţine furfurol,
nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri, vitamine sau se folosesc drept combustibil. În
prezent, numai 5 % din producţia mondială de porumb se foloseşte în scopuri industriale.
 În România, porumbul deţine primul loc atât în ce priveşte suprafaţa
cultivată, 49-52 % din suprafaţa cultivată cu cereale, cât şi producţia totală, 50 % din
producţia totală de cereale.
Clasificarea botanică şi soiuri ale porumbului
Porumbul este o plantă anuală ierboasă, aparţinând familiei Gramineae, secţia Maydeae, genul
Zea. Botanistul suedez K. Linné l-a denumit Zea Mays, denumire care se menţine şi în prezent.
Planta are o creştere viguroasă, existând forme şi soiuri de porumb cu creştere de până la 9 m
(insulele Antile) şi de asemenea şi forme pitice, până la 70 cm. Înălţimile pentru soiurile şi hibrizii
cultivaţi la noi variază între 1 şi 3 m.
De menţionat că cea mai mare lungime o ating ştiuleţii cu un număr maxim de rânduri (24 sau
mai mult). În funcţie de aceste două dimensiuni variază şi greutatea ştiuleţilor (50-500 g).
Numărul rândurilor de boabe este totdeauna pereche. Numărul de rânduri este condiţionat mai
mult de natura ereditară a soiului. Totuşi în condiţii favorabile, numărul rândurilor creşte. Numărul
de 8 rânduri este cel mai constant, formând un caracter tipic de soi.
Mai puţin de 8 rânduri (4 - 6) se întâlnesc foarte rar şi numai la liniile autofecundate. Numărul
mai mare de 8 rânduri nu mai este constant şi în cadrul aceluiaşi soi se întâlnesc ştiuleţi cu 10-14
rânduri, caz în care majoritatea au 12 (Arieşan, Studina, Dobrogean) sau cu 14-18 şi 16-24 la
soiurile Dinte de cal, Pignoletto, etc.
Cele mai importante subspecii ale speciei Zea Mays L. sunt următoarele:
 Subspecia Zea Mays L. Indurata, porumbul cu bobul tare, cuprinde o mare diversitate de forme,
răspândite mai ales în America centrală şi în nordul Americii de sud. Se caracterizează prin boabele
sale, care au endospermul mai mult sau mai puţin făinos în partea centrală şi cornos la exterior,
având celule pline cu grăunciori de amidon reuniţi în agregate, înglobate la rândul lor în proteine.
Uneori stratul cornos cuprinde cea mai mare parte din endosperm (cazul soiurilor Cincantin,
Portocaliu, Pignoletto, etc), iar alteori la partea superioară a bobului stratul cornos este fin şi
transparent, putându-se vedea prin el partea făinoasă a endospermului. Culoarea poate fi albă,
gălbuie, portocalie, roşie şi violacee.
 Subspecia Zea Mays L. Indentata sau dentiformis este originară din Mexic. Totuşi o diversitate
de forme se întâlneşte şi în America de sud. Este cea mai răspândită astăzi în cultură, îndeosebi în
S.U.A. şi Argentina. În Europa a fost introdusă în cultură mai târziu, iar la noi abia pe la 1906. Se
caracterizează prin boabe cu endospermul cornos numai pe părţile laterale ale bobului, pe câtă
vreme pe partea superioară este făinoasă. Prin uscare această parte făinoasă îşi reduce volumul,
producându-se o adâncitură în bob asemănătoare cu mişuna de pe dintele calului, de unde îi vine şi
denumirea de porumb „Dinte de cal”. Boabele sunt lungi, cuneiforme şi comprimate lateral. Este o
subspecie care cuprinde în cea mai mare parte forme tardive, de talie înaltă, purtând de regulă un
singur ştiulete lung şi gros.
 Subspecia Zea Mays L. Everta, porumbul de floricele sau de cocoşei, este una din speciile cele
mai vechi aflate în cultură. Prezintă ştiuleţi mici numeroşi pe plantă, cu boabe de asemenea mici,
rotunjite sau ascuţite la vârf. Culoarea bobului este albă-argintie, uneori portocalie, roşie şi neagră.
Având o productivitate redusă, este cultivat pe suprafeţe relativ foarte mici fiind folosit pentru crupe
şi floricele. Se caracterizează prin boabe mărunte, alungite, cu endospermul cornos. Când boabele
sunt încălzite, apa din grăunciorii de amidon se transformă repede în vapori, care presează asupra
învelişului şi-l sfârtecă, iar endospermul iese afară sub forma unei mase albe spongioase, rezultând
cunoscutele floricele.
 Subspecia Zea Mays L. Saccharta sau Rugosa este porumbul zaharat. Sub raportul caracterelor
şi însuşirilor este o specie mai puţin cunoscută. Astăzi acest porumb se cultivă pe suprafeţe restranse
în numeroase ţări de pe glob, îndeosebi în S.U.A., fiind recoltat la coacerea în lapte şi consumat ca
legumă sub formă proaspătă sau conservată. Se caracterizează prin boabele sale dulci, care conţin
foarte puţin amidon sau deloc, dar multă amilodextrină. La maturitate pierzând apă, boabele se
zbârcesc, şi devin transparente. La noi este foarte puţin răspândit.
 Subspecia Zea Mays L. Amilacea sau porumbul amidonos este o specie foarte veche în cultură.
Cuprinde forme tardive, cu cerinţe mari faţă de cultură, dând rezultate bune în zona tropicală din
America, unde se întâlneşte o mare diversitate de forme. Se caracterizează prin boabe foarte mari,
cu endosperm făinos şi un strat cornos foarte subţire. Între grăunciorii de amidon se găsesc foarte
puţine proteine, din care cauza conţinutul de amidon poate ajunge până la 82 %.
 Subspecia Zea Mays L. Amylo-Saccharata este o subspecie puţin răspândită, întâlnindu-se
îndeosebi prin Peru, Mexic şi Bolivia. Are caractere intermediare, în sensul că boabele în partea
superioară sunt zaharate, iar în partea inferioară amidonoase. La noi în ţară nu se cultivă.
Însuşirile porumbului pentru mălai
Porumbul destinat fabricării mălaiului trebuie să posede însuşiri fizice care să influenţeze
procesul de pregătire, măciniş, calitatea mălaiului şi a germenilor.
Pentru a obţine cât mai mult mălai la granulaţie prevăzută în normele de calitate, este necesar
ca bobul de porumb să aibă în cea mai mare parte structură sticloasă, să fie rezistent la măcinare şi
să producă un procent cât mai mic de făină.
Masa de boabe nu trebuie să conţină spărtură care, datorită rezistenţei mai scăzute la lovituri sau
măcinare, se transformă mai uşor în făină, scăzând astfel cantitatea de mălai. Influenţe negative se
manifestă şi în operaţia tehnologică de degerminare, deoarece partea bobului rămasă rezistă mai
puţin acţiunii rotorului de la degerminator şi se transformă în mare parte în făină furajeră. Şi
germenele au de suportat loviturile directe ale rotorului, astfel că se poate fracţiona şi îşi micşorează
timpul de păstrare, sau dacă particulele de germeni sunt de dimensiuni mici nu se separă şi merg
odată cu cojile la tărâţă.
Umiditatea optimă a porumbului pentru mălai este de 14 – 16 %; dacă umiditatea este mai
mare porumbul se degerminează greu iar crupele rămase, prin măcinare, nu dau naştere la
un mălai cu granulaţie optimă. Porumbul cu umiditatea redusă dă naştere mălaiului cu
granulaţie mică şi cu multă făină. Se recomandă ca porumbul destinat degerminării şi
fabricării mălaiului să fie uscat natural, dacă această condiţie nu poate fi respectată, uscarea
trebuie efectuată lent, pentru a nu provoca crăparea boabelor încă din uscător. Uscarea
rapidă, la temperaturi mari, formează o legatură mai strânsă între germene şi corpul făinos al
bobului. Acest fenomen are un efect negativ la degerminare, în sensul că germenele nu rezistă
curat şi cu părţi de endosperm ataşate de el.
1.RECEPŢIA CANTITATIVĂ constă în măsurarea gravimetrică (cântar pod-basculă) sau
volumetrică (nerecomandată din cauza erorilor pe care le introduce) a lotului de porumb sosit de la
furnizor.
În cazul transportului cu autocamioane, porumbul se cântăreşte atât la furnizor în prezenţa unui
delegat al beneficiarului cât şi la beneficiar în vederea înlăturării oricăror erori şi a conferirii unei
siguranţe mai mari gestionarilor că produsul introdus în siloz corespunde cantitativ cu documentele
care l-au însoţit.
În cazul transportului cu vagoane CFR, acestea se supun cântăririi pe podul-basculă cu sigiliul
furnizorului aşezat pe uşi, ferestre şi şubere de golire.
Silozurile sunt dotate si cu cantare automate , care se folosesc fie inainte de precuratire fie dupa
aceasta , ele avand un rol informativ.Se recomanda ca aceste cantare , sa fie folosite numai dupa
precuratire , adica dupa inlaturarea tururor impuritatilor .
RECEPŢIA CALITATIVĂ trebuie să evidenţieze cât mai corect indicii calitativi ai
lotului de porumb primit, indici care trebuie să se încadreze în limitele unor standarde sau a unor
condiţii speciale prevăzute în contracte sau convenţii încheiate între furnizor şi beneficiar.
Recepţia calitativă a porumbului cuprinde trei faze:
• faza de recoltare şi pregătire a probelor – în care este necesar să se folosească o tehnică
specială care să includă în proba respectivă toate componentele masei şi în proporţia cantitativă şi
calitativă existentă în lot;
• faza de efectuare a analizelor şi calculul indicilor de calitate – în care se determină
calităţile senzoriale (aspect, culoare, miros, gust) şi fizico-chimice (conţinut de impurităţi, greutate
hectolitrică, conţinut de umiditate, sticlozitate, conţinut de gluten în şrot total, gradul de infestare);
• faza de comparare a rezultatelor – compararea rezultatelor obţinute în urma
analizelor cu indicii calitativi înscrişi în buletinul de calitate emis de furnizor.
2. Precurățirea
Porumbul sosit la mori și la fabricile de crupe , deși în mare măsură a fost supus unui proces de
curățare la bazele de recepție de la care provin , conțin totuși multe impurități. Gradul de
impurificare admis la primire fiind stabilit prin standarde , norme interne sau convenții contractuale
directe.
Prezența impurităților în masa de porumb, exercită influențe negative atât în timpul vehiculării
lor în interiorul silozului cât și la depozitarea în celule . Dintre aceste influențe , cele mai importante
sunt:
- Provoacă înfundarea instalațiilor
- Îngreunează evacuarea din celule
- Favorizeaza dezvoltarea insectelor
- Ocupă spațiu de depozitare
Pentru reducerea acestor efecte negative , cerealele se supun unei operații de curățare parțială .
Această, poartă numele de „ precuratare” deoarece cantitatea de impurități eliminată în această
etapă nu depășește 20-25 % . Impuritățile eliminate au în general dimentiunile cele mai mari și
cele mai mici față de masă totală de impurități conținute . Pentru reducerea și chiar eliminarea
acestor efecte în siloz se efectuează curățirea sumară a întregii mase de cereale ce urmează a se
depozita în celule.
3. Uscarea.
Porumbul este cereala care in cele mai multe cazuri dupa recoltare se supune uscarii ,
deoarece umeditatea boabelor imediat dupa recoltare este in cele mai bune situatii de 18-22 %
. Este stiut faptul ca boabele de porumb sunt mai mari decat celelalte cereale si din aceasta
cauza suprafata de evaporare a masei de boabe este mai redusa. Din cauza stratului cornos
eliminarea apei prin uscare se face mai lent . Daca bobului de porumb i se aplica temperaturi
de uscare prea mari , acesta se fisureaza intr-unul sau mai multe locuri si devine foarte
friabil , iar endosperul isi modifica coeziunea si in procesul de macinare , se transforma in mai
putine crupe si mai multa faina , lucru cu totul nedorit in tehnologia de fabricare a crupelor.
Regimul de uscare a porumbului , se efectueaza in mod normal in doua trepte4. Depozitarea
După precurățire și uscare , porumbul se introduce în celule , în care este păstrat până când
este trecut la fabricație. Timpul de depozitare este în funcție de trei factori, și anume: capacitatea
totală de depozitare a silozului, periodicitatea formării particulelor, și calitatea porumbului introdus
în celule.
Pentru asigurarea păstrării corespunzătoare este necesar că atât celulă cât și porumbul să
îndeplinească anumite condiții:
- celula trebuie să aibă pereții uscați, perfecți netezi, să nu se desprindă tencuiala de pe ei și să nu
impurifice porumbul, de asemenea să fie bine aerisita și prevăzută cu un sistem de închidere etanș.
– Porumbul introdus trebuie să corepunda calitativ și mai ales din punct de vedere al
conținutului în umiditate . Păstrarea porumbului cu umiditate mai mare de 16 % pune
în pericol calitatea acestuia.

5.Curățirea
Secția de curățire a porumbului cuprinde o gamă largă de utilaje și instalații cu ajutorul cărora
se efectuează operații tehnologice de extragere a diferitelor tipuri de impurități existențe în masă
cerealelor. Capacitatea de producție a acestei secții se stabilește în așa fel încât să se poată curați și
conditiona cu 20-25% mai multe cereale decât se pot macina în 24 ore în moara
propriu-zisă. Această supradimensionare este necesară pentru a preîntâmpina o eventuală stagnare a
morii din cauza lipsei de cereale curățite și condiționate.
În timpul curatirii trebuie sã se extragã impuritãtile în asa proportie încât sã nu dãuneze
procesului tehnologic de mãcinare si cernere si nici calitãtii fãinii, datoritã unei compozitii
chimice modificate prin impuritãtile neextrase. În afara utilajelor si instalatiilor, curãtãtoria
trebuie sã posede celule pentru constituirea rezervei de cereale brute, celule pentru odihnã
necesare operatiilor tehnologice de conditionare si celule care alcãtuiesc rezerva morii
propriu-zise. Celulele de rezervã ca si cele de odihnã trebuie sã aibã o asemenea capacitate,
încât ele sã asigure productia pentru minimum 12 ore.Amplasarea curãtãtoriei fatã de silozul
de cereale si moara propriu-zisã trebuie sã asigure distante minime de transport si
exclusivitatea posibilitãtii de a afecta sectiile învecinate în caz de incendiu sau explozie.

6. Măcinare
Este secția în care se desfășoară operațiile tehnologice de transformare a cerealelor în produse
finite (târâte, mălai). Aici au loc operații de măcinare, sortare, cernere și cele mai multe vehiculari
interne ale produselor intermediare. În procesul de măcinare a cerealelor se folosesc procedee care
au la bază operații de presare , forfecare , frecare și lovire.
Dintre acestea concomitant și se condiționează reciproc.Măcinarea prin acest procedeu se
numește și măcinare complexă. În cazuri special se folosește măcinarea numai prin presare
sau prin lovire .Porumbul este măcinat cu ajutorul morii pentru porumb
7. Cernerea.
Se numeste cernere operatia de separare in fractiuni a amestecului de granule si pulberi
pe baza diferentelor de forma si dimensiuni ale particulelor. La cernere prin orificiile sitei
trece marea majoritate a particulelor cu dimensiuni mai mici decat a orificiilor, care
alcatuiesc cernutul ( malaiul ), si raman particulele care alcatuiesc refuzul ( tarata ).
Aparatele utilizate poarta denumirea de gratare, ciururi si site. Sita propriu-zisa se
confectioneaza din diferite materiale: din tesaturi textile, metalice, table perforate cu ochiuri
de forma circulara, dreptunghiulara sau patrata. Caractristicile principale ale sitelor sunt:
dimensiunea ochiului (sub 1mm in diametru; peste 1 mm se numesc ciururi); numarul de
ochiuri pe unitatea de lungime si de suprafata; totodata o caracteristica este suprafata vie =
cu raportul dintre sectiunea orificiului (So) si sectiunea totala (St) a sitei .