Sunteți pe pagina 1din 22

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

Ion Ionescu de la Brad Iaşi

PEDOLOGIE
(Partea I)
Alcatuirea şi formarea solurilor

(SUPORT DE STUDIU I.D.)


MODULUL I

2015

1
CUPRINS
INTRODUCERE......................................................................... 2

US. 1 PEDOLOGIA - ŞTIINŢA


SOLULUI................................................... 3

U.I.2 CONSTITUIENŢII MINERALI AI


SOLULUI ŞI FORMAREA
LOR....................................................................... 21

U.I.3CONSTITUIENŢII ORGANICI AI
SOLULUI ŞI FORMAREA LOR....................... 37

US. 4 PROPRIETĂŢILE
MORFOLOGICE ALE SOLULUI.......... 57

US. 5PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE


SOLULUI................................................. 73

US. 6 PROPRIETĂŢILE CHIMICE


ALE SOLULUI......................................... 91

US. 7 PROFILUL DE SOL..................... 109

1
INTRODUCERE
Pedologia – ştiinţă relativ tânără – ocupă un loc important în rândul ştiinţelor
naturale. Solul, fiind un component esenţial al mediului, interesul pentru el, dincolo
de însemnătatea lui pentru asigurarea nevoilor de produse agroalimentare, depăşeşte
domeniul agriculturii. Fiind integrat mediului şi integrator al condiţiilor de mediu pe
care le reflectă atât de bine, solul constituie un indicator cantitativ şi calitativ al
ecosistemelor.
Solul ca mijloc de bază pentru asigurarea producţiei agricole, ca sursa primară
a elementelor nutritive şi de energie, este nereproductibil şi inextensibil. De aici
rezultă importanţa gospodăririi cu mare grijă a solurilor şi necesitatea ocrotirii
acestor resurse esenţiale şi a păstrării funcţiilor lor de însemnătate fundamentală
pentru natura şi societatea umană.
Prezenta lucrare se doreşte a fi un curs Pedologie ce se adresază în primul
rând studenţilor de la facultăţile de Agricultură şi Horticultură. Pe baza experienţei
şi cunoştinţelor în domeniu acest curs sintetizează cele mai noi date, ţinând seama
de progresele realizate pe plan naţional şi internaţional şi oferă o imagine clară şi
cuprinzătoare despre sol cu proprietăţile şi funcţiile lui de neânlocuit care fac
această resursă naturală tot atât de necesară vieţii precum apa şi aerul.
Prima partea a lucrării începe cu prezentarea evoluţiei conceptului de sol,
istoricul dezvoltării Pedologiei, evoluţia cunoştinţelor despre sol în România şi
utilitatea pedologiei pentru divese sectoare ale economiei. În capitolele următoare
sunt prezentaţi constituenţii minerali şi organici ai acestuia şi formarea lor,
procesele şi orizonturile pedogenetice precum şi proprietăţile morfologice fizice şi
chimice ale solului. Aceasta prima parte a cursului se încheie cu prezentarea
componentelor aflate în fazele lichidă şi gazoasă (apa şi aerul). Numeroasele
cunoştinţe prezentate în acesst curs oferă o imagine asupra alcătuirii solurilor,
imagine alcătuită cu o terminologie adecvată şi accesibilă.
Prezentul curs este evident perfectibil; lui i se vor putea aduce binevenite
îndreptări şi adăugiri pentru ediţia viitoare.

2
3
Unitatea de Învăţare 1 (U.I.1)

PEDOLOGIE
ŞTIINŢA SOLULUI

CUPRINS U.I. 1
OBIECTIVELE, COMPETENŢELE PROFESIONALE ŞI
INSTRUCŢIUNI ALE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE U.I. 2........................ 4
GLOSAR U.I.1............................................................................................. 5
1.1. PEDOLOGIEA CA ŞTIINŢĂ............................................................. 6
1.2. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SOL............................................ 8
1.3. SOLUL – SISTEM MULTIFUNCŢIONAL...................................... 8
1.4. SOLUL ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ORGANISMELOR VII.. 9
1.5 SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII PEDOLOGIEI.................. 10
1.5.1. Etapa veche.......................................................................................... 10
1.5.2. Etapa premergătoare întemeierii pedologiei ca ştiinţă..................... 11
1.5.3. Etapa închegării pedologiei ca ştiinţă............................................... 12
1.5.4.Etapa actuală sau contemporană....................................................... 12
1.6 EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA....... 13
1.7 STUDIUL SOLULUI LA UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ
IEŞEANĂ...................................................................................................... 15
1.7.1 Nicolae FLOROV (1876-1948)........................................................ 15
1.7.2. Leonida GUŞTIUC (1909-1987)..................................................... 15
1.7.3. Ana GAFENCU (1907-1975).......................................................... 16
1.7.4. Nicolae BUCUR (1910-1969).......................................................... 16
1.7.5. Vasile BUTNARU (1911-1968)...................................................... 16
1.7.6. Costachi TEŞU (1929-1993)............................................................ 17
1.7.7. Ernest MERLESCU (1931-1990).................................................... 17
1.8. UTILITATEA STUDIILOR PEDOLOGICE ÎN AGRICULTURĂ 17
TEST DE AUTOEVALUARE U.I.1............................................................ 18
REZUMAT U.I.1........................................................................................... 19
BIBLIOGRAFIE............................................................................................ 19

3
4
OBIECTIVELE, COMPETENŢELE PROFESIONALE ŞI INSTRUCŢIUNI ALE
UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE U.I. 1
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice Unităţii de Învăţare1 (U.I.1)
Cunoaşterea obiectului de studiu al Pedologiei şi a metodelor de
cercetare specifice;
Cunoaşterea evoluţiei conceptului de sol, concept ce oglindeşte în
mare măsură evoluţia în timp a cunoştinţelor în dezvoltarea Ştiinţei
solului;
Conştientizarea multidunii de funcţii fundamentale pe care le
îndeplineşte solul (ex. solul-geomembrană vie de protecţie a
Obiective uscatului terestru, -uzina vie la scara planetară);
Înţelegerea corelaţiei dintre compoziţia chimică a solului şi cea a
organismelor vii;
Însuşirea cunoştinţelor referitoare la evoluţia cunoştinţelor despre
sol pe plan internaţional, naţional şi în cadrul Universităţii
agronomice ieşene;
Cunoaşterea utilităţii şi aplicabilităţii practice a studiilor
pedologice.
Explicarea noţiunilor referitoare la sol;
Explicarea funcţiilor complexe şi fundamentale pe care le
îndeplineşte solul;
Explicarea contribuţiilor oamenilor de seamă din lume, din
Competenţe
România şi din cadrul Universităţii agronomice ieşene în
domeniul Ştiinţei solului;
Înţelegerea semnificaţiei studiilor pedologice şi a domeniilor în
care sunt indispensabile.
Timpul mediu de învăţare.....................................................3 ore
După fînţelegerea noţiunilor din Glosar U.I.1 încercaţi să reţineţi
obiectul de studiu şi metodele de ercetare în Pedologie, definiţia
solului dată în Pedologie românească contemporană. Cunoşterea
multitudinii de funcţii pe care le îndeplineşte solul (1.3) prezintă
importanţă deosebită. Exploatarea, utilizarea, protecţia şi
ameliorarea solului trebuie să fie concepute pe baza funcţiilor pe
care le îndeplineşte.
Faptul că toate elementele chimice din corpul uman se găsesc în
Instrucţiuni sol, de unde sunt preluate, odată cu hrana zilnică, prin intermediul
produselor de origine vegetală şi animală, exprimă acea legătură
stabilă şi neîntreruptă între om şi sol, ca unul dintre factorii
indispensabili vieţii care trebuie studiat şi cunoscut. Ca în orice
ştiinţă şi cunoştinţele în Pedologie au evoluat pe plan internaţional
şi naţional. Realizările obţinute de Universitatea agronomică
ieşeană din domeniul sunt reflectate în numeroase publicaţii
ştiinţifice. Este recomandat de reţinut semnificaţia studiilor
pedologice şi domeniile în care sunt utile.
Pentru verificarea cunoştinţelor răspundeţi la întrebările U.I.1.

4
5
GLOSAR DE TERMENI U.S.1
Descrierea morfologică este considerată abecedarul Pedologiei şi constă în
precizarea însuşirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea, textura, structura,
conţinutul în schelet, consistenţa, porozitatea, prezenţa carbonaţilor, a
neoformaţiilor, a incluziunilor etc.
Hartă pedologică – hartă cu distribuţia tipurilor, asociaţiilor, complexelor sau altor
unităţi de sol înscrise în legenda hărţii, definite şi numite conform nomenclaturii
stabilite prin sistemul de clasificare adoptat. După gradul de detaliere sau scară
harta pedologică poate fi detaliată, generală, de recunoaştere, schematică sau la
scară foarte mare, mare, mijlocie sau mic.
Metoda pedo-cartografică constă în identificarea, delimitarea în teren a unităţilor
de sol şi reprezentarea grafică pe hartă a unităţilor teritoriale de sol.
Pedologia (de la cuvintele greceşti “pedon”– sol şi “logos”– vorbire raţională) este
ştiinţa care se ocupă cu studiul constituenţilor solului, organizarea şi relaţiile dintre
aceştia, originea şi evoluţia solului, dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii
de mediu, proprietăţile şi funcţiile solului, în vederea folosirii raţionale şi eficiente
în diferite ramuri ale economiei
Profilul de sol constituie eşantionul de studiu şi criteriul de bază alclasificării
solului. El este reprezentat printr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la
suprafaţa solului până la roca de solificare în cadrul unei secţiuni verticale realizate
în sol.
Solul, în Pedologia românească contemporană defineşte este definit ca un corp
natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali,
organici şi organisme vii, aflate în interacţiune, cu proprietăţi fizice diferite de ale
materialului parental iniţial din care s-au format şi evoluat în timp, prin procese
pedologice şi pedogeologice, sub acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii
de relief, fiind capabil de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de
asigurare a condiţiilor necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.
Studiul pedologic este o lucrare rezultată în urma cercetării solurilor unui teritoriu
și bazată pe o cartare pedologică. Un studiu pedologic cuprinde un memoriu
pedologic în care sunt caracterizați factorii care au determinat formarea solurilor
(climă, rocă, relief, vegetaţie) şi hărţile de sol întocmite la diferite scări. Studiile
pedologice sunt utile atît în agricultură cît și pentru fundamentarea diferitelor lucrări

5
6
de proiectare (ex. lucrări de desecare-drenaj, sistem de irigații, lucrări de combatere
eroziunii solului etc).
1.1. PEDOLOGIE CA ŞTIINŢĂ
Pedologia (de la cuvintele greceşti “pedon”– sol şi “logos”– vorbire
raţională) este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului ca resursă şi corp natural situat
la suprafaţa scoarţei terestre.
Studiul Pedologiei înglobează o diversitate de aspecte referitoare la natura
constituenţilor solului, la organizarea şi relaţiile dintre aceştia, la originea şi evoluţia
solului, la dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii de mediu, precum şi cele
referitoare la proprietăţile şi funcţiile solului, în vederea folosirii raţionale şi
eficiente în diferite ramuri ale economiei.
Pedologia este o ştiinţă interdisciplinară situată la confluenţa dintre ştiinţele
fundamentale, ştiinţele isorico-naturale şi ştiinţele aplicative (fig. 1.1).

Ştiinţe fundamentale Ştiinţe istorico-naturale

 Fizică  Geologie
 Chimie  Geomorfologie
 Biochimie  Geodezie
 Informatică  Biologie
Pedolgie
 Geologie  Agricultură
inginerească  Agrochimie
 Ocrotirea mediului  Silvicultură
 Îmbunătăţiri funciare 

Ştiinte aplicative inginereşti Ştiinţe aplicative agrosilvice

Fig. 1.1. Poziţia de graniţă a Ştiinţei solului (prelucrat după N. Florea, 1993)

Pedologia are un caracter complex – consecinţă a caracterului proeminent pe


care îl ocupă solul în ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care
învelişul de sol le realizează între celelalte geosphere (litosfera, atmosfera, biosfera
şi hidrosfera)
Dintre numeroasele ramuri care derivă din Pedologia generală sau
fundamentală, amintim: Fizica solului, Chimia solului, Mineralogia solului,
Biologia solului, Fertilitatea şi fertilizarea solului în corelaţie cu Nutriţia plantelor.

6
7
O altă serie de ramuri de bază ale Pedologiei generale este reprezentată de:
Geneza solului, Morfologia solului, Micromorfologia solului, Clasificarea şi
taxonomia solurilor, Cartografierea solurilor, Geografia solurilor, Evaluarea
solurilor, Informatica solurilor etc. Paralel cu Pedologia generală s-a dezvoltat şi
Pedologia aplicată: agricolă, forestieră, ameliorativă, sanitară.
Caracterul complex al Ştiinţei solului implică o metodologie complexă de
cercetare. Pe lângă metodele specifice ale ştiinţelor cu care vine în contact (analize
fizice, chimice, mineralogice etc.), Pedologia şi-a dezvoltat metode proprii de
cercetare cum sunt: metoda cercetării profilului de sol şi a unităţii teritoriale de sol,
metoda morfologică, metoda genetico-geografică comparativă, metoda pedo-
cartografică, experienţe în vase de vegetaţie şi în câmp.
Profilul de sol constituie eşantionul de studiu şi criteriul de bază alclasificării
solului. El este reprezentat printr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la
suprafaţa solului până la roca de solificare în cadrul unei secţiuni verticale realizate
în sol.

Fig. 1.1 Profilul de sol eşantionul de studiu şi criteriul de bază alclasificării solului
Descrierea morfologică este considerată abecedarul Pedologiei şi constă în
precizarea însuşirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea, textura, structura,

7
8
conţinutul în schelet, consistenţa, porozitatea, prezenţa carbonaţilor, a
neoformaţiilor, a incluziunilor etc.
Metoda pedo-cartografică constă în identificarea, delimitarea în teren a
unităţilor de sol şi reprezentarea grafică pe hartă a unităţilor teritoriale de sol.
Experienţa în vase de vegetaţie şi în câmp permite evidenţierea acelor
însuşiri ale solului în relaţie cu planta care nu pot fi sesizate prin studiul morfologic
sau prin analize de laborator.

1.2. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SOL


Acest concept oglindeşte în mare măsură evoluţia cunoştinţelor în dezvoltarea
Ştiinţei solului. Astfel, pentru omul primitiv solul constituia suprafaţa fermă a usca–
tului iar, odată cu apariţia agriculturii, solul a fost considerat “suport pentru plante”.
Extinderea studiilor referitoare la nutriţia minerală a plantelor a condus la
formularea conceptului de sol ca mediu poros capabil să asigure apa, aerul şi
elemente nutritive pentru plante. Şcoala agrogeologică consideră solul ca fiind
produs de alterare al rocilor (rugina nobilă) îmbogăţit în materie organică. În
concepţia agricultorilor solul era considerat ca fiind pătură humiferă supusă
lucrărilor agricole.

În Pedologia românească contemporană defineşte solul este definit ca un corp


natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuşi
minerali, organici şi organisme vii, aflate în interacţiune, cu proprietăţi fizice
diferite de ale materialului parental iniţial din care s-au format şi evoluat în
timp, prin procese pedologice şi pedogeologice, sub acţiunea climei şi
organismelor, în diferite condiţii de relief, fiind capabil de schimb continuu
de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a condiţiilor necesare
creşterii şi dezvoltării plantelor.

Depozitele din bălţi şi lacuri bogate în materie organică sunt considerate


soluri numai atunci când oferă condiţiile propice creşterii plantelor. Întrucât
dezvoltarea vegetaţiei este condiţionată de lumină, adâncimea de pătrundere a
luminii în apă (2-10 m) indică limita formării solurilor subacvatice.
Solul este un corp cu viaţă, el face tranziţia între lumea anorganică şi organică
vie, prezintă un flux continuu de energie şi substanţa ca în corpurile vii, moşteneşte
unele însuşiri (caractere relicte) ale materialului parental.

8
9

1.3. SOLUL – SISTEM MULTIFUNCŢIONAL


Solul – resursă limitată – este unul dintre cele mai preţioase bunuri
indispensabile umanităţii, deoarece întreţine pe Pământ viaţa plantelor, a animalelor
şi a omului. El poate fi considerat o geomembrană vie de protecţie a uscatului
terestru şi de tranzitare a energiei, a elementelor nutritive şi a apei, participând la
multiple cicluri vitale ale componentelor ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al
elementelor nutritive, marile cicluri biogeochimice etc.
Exploatarea, utilizarea, protecţia şi ameliorarea solului trebuie să fie
concepute pe baza funcţiilor pe care le îndeplineşte (tab. 1.1).
Funcţiile solului Importanţa practică
Funcţia de suport pentru plante şi Solul produce anual o cantitate totală de biomasă
de rezervor natural de elemente de cca. 1,81011 t. Este considerat o uzină vie la
nutritive, apă şi aer, necesare scară planetară care constituie baza dezvoltării
creşterii şi dezvoltării plantelor organismelor heterotrofe, inclusiv a omului.
În situaţia (absurdă) în care materia organică nu
ar fi transformată şi descompusă, în scurt timp,
Funcţia de reciclare a materiei Pământul ar fi acoperit de un imens depozit de
organice, reciclare ce constituie material organic. Transformarea şi
un proces vital în menţinerea şi mineralizarea materiei organice sunt rezultatul
perpetuarea vieţii pe Pământ. activităţii microorganismelor din sol, activitate
care determină formarea humusului şi
mobilizarea substanţelor nutritive.
Funcţia de reţinere şi păstrare a este esenţială pentru creşterea şi dezvoltarea
apei provenite din precipitaţii şi plantelor care, în perioada de vegetaţie, au o
din alte surse (irigaţii) permanentă nevoie de apă.
Funcţia de primenire a CO2 şi a Prin schimb cu aerul atmosferic, prin spaţiul
altor gaze toxice din sol poros al solului, se asigură condiţiile de creştere
şi dezvoltare a plantelor
Funcţia de habitat şi rezervor de asigură biodiversitatea specifică mediului edafic
gene pentru floră şi faună
Diminuarea capacităţii solului de a reţine apă
are ca efect creşterea frecvenţei inundaţiilor,
intensificarea eroziunii solurilor, colmatarea
lacurilor deoarece surplusul de apă ce se scurge
la suprafaţa terenului dislocă, antrenează şi
transportă cantităţi mari de sol. Extinderea
Funcţia de reglare a nivelului suprafeţelor ocupate cu construcţii (urbanizare
hidrostatic al apei din lacuri şi exagerată) provoacă restrângerea terenurilor cu
râuri posibilităţi de recepţie a apei de precipitaţii. Apa
din precipitaţii ajunge în scurt timp în emisarul
natural, determină creşterea nivelului hidrostatic
al apei şi inundarea terenurilor limitrofe. În
aceste condiţii, nivelul apei freatice se menţine
la adâncimi mai mari, iar efectul secetei din
lunile călduroase se intensifică.
Funcţia de suport material de Aceste funcţii sunt, în general, în contradicţie cu
susţinere pentru construcţii, funcţiile ecologice pe care le are solul pentru

9
10
comunicaţii, depozite etc menţinerea şi conservarea biodiversităţii.
Funcţia de conservare şi Informaţiile conservate în sol sunt valorificate
păstrare a informaţiilor de către oamenii de ştiinţă din diverse domenii
paleontologice şi arheologice, de activitate (Arheplogie, Paleontologie).

1.4. SOLUL ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ORGANISMELOR VII


Faptul că toate elementele chimice din corpul uman se găsesc în sol, de unde
sunt preluate, odată cu hrana zilnică, prin intermediul produselor de origine vegetală
şi animală, exprimă acea legătură stabilă şi neîntreruptă între om şi sol, ca unul
dintre factorii indispensabili vieţii.
Compoziţia chimică a plantelor este influenţată de factorul genetic, sol şi de
alte componente ale mediului (căldura, lumina). Ţesuturile vii ale plantelor sunt
alcătuite din elemente volatile (oxigen, carbon, hidrogen, azot) ce se găsesc în
atmosferă şi din elemente solubile (calciu, magneziu, fier, aluminiu, potasiu, sulf
etc.) existente în sol. Oxigenul şi hidrogenul reprezintă cca. 80% din compoziţia
plantelor, conţinutul în alte elemente chimice este foarte mic sau mic. Între
conţinutul solului în diferite elemente nutritive şi compoziţia chimică a plantelor
există o strânsă corelaţie: excesul de elemente nutritive din sol este reflectat în
compoziţia chimică a plantelor.
În corpul animalelor se găsesc cca. 20 elemente chimice; cele mai multe
dintre acestea se află şi în plante. Sunt unele elemente chimice, cum ar fi borul, care
sunt vitale pentru plante, dar nu şi pentru animale. Altele, neesenţiale pentru
majoritatea plantelor (ex. sodiul, iodul), sunt în schimb necesare vieţii animalelor.
Cercetările efectuate au evidenţiat că există o strânsă corelaţie între existenţa
unor boli la animale şi om şi unele areale geografice (ex. 1) conţinutul redus de
fosfor este cauza deficienţei minerale critice pentru animale şi sistemul osos; 2)
apariţia guşei la animale este legată de lipsa iodului din formaţiunile geologice,
respectiv din solurile din anumite zone).

1.5 SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII PEDOLOGIEI


Datele referitoare despre sol au evoluat de-a lungul dezvoltării societăţii.
Vestigii despre lucrarea agricolă a solului ne-au rămas încă din epoca de piatră. În
dezvoltarea pedologiei ca ştiinţă se pot deosebi patru etape de evoluţie a cunoaşterii
solului (Bucur şi Lixandru, 1997).

10
11
Etapa veche este cea mai lungă ca durată şi a început încă înainte erei nostre
şi a durat până în anul 1761. În cadrul acestei etape putem deosebi patru subetape.
1. Subetapa arhaică care datează de la diferenţierea primelor grupuri de
oameni până la apariţia primelor civilizaţii antice (4000-5000 ani î. Hr.). Cu toate că
ar fi exagerat să afirmăm că ştiinţa cunoaşterii solului a început odată cu practicarea
agriculturii, totuşi agricultorii primelor timpuri alegeau suprafeţe de pământ pentru
cultivarea plantelor după anumite criterii sau observaţii oricât de primitive sau
incomplete ar fi fost ele. Aceste cunoştinţe se transmiteau oral, empiric şi prin
imitaţie până la apariţia civilizaţiilor antice şi a diferitelor sisteme de înregistrare
prin scriere.
2. Subetapa veche datează de la apariţia primelor civilizaţii antice şi durează
până la secolele doi şi trei era noastră când a avut loc destrămarea imperiului roman.
Din acestă perioadă au rămas o serie de mărturii şi documente scrise despre
agricultura ca ramură de bază. Astfel, mormintele piramidelor egiptene (3700 ani
î.e.n.) demonstrează că în zona Nilului se practica irigarea culturilor. Civilizaţia
greacă a adus de asemenea contribuţii la cunoaşterea solurilor.
Xenofon (430-355 î.e.n.) aprecia solul după plantele indicatoare. În lucrarea De
natura pueri în timpul lui Hipocrates solul este socotit drept stomac al plantelor, iar
plantele sunt răspândite în funcţia de umiditatea sau uscăciunea solului.
Anaxagoras (500-428 î.e.n.) susţinea că principiul de creştere al plantelor îl aduce ploaia
din atmosferă. În scrierile lui Aristotel se menţionează că pentru nutriţia plantelor sunt
necesare solul, aerul şi soarele, plantele luând prin rădăcini substanţele nutitive sub
formă de apă şi sol. Agricultorii în timpul civilizaţiilor romane cunoşteau acţiunea
binefăcătoare a bălegarului şi rolul fertilizant al plantelor leguminoase asupra
solului. În această perioadă apar o serie de scrieri cu caracter agricol cum sunt: De
agricultura, Historia naturalis ş.a. Romanii apreciau textura solului prin metoda
pipăitului, diferenţiind solurile grase, sărace, consistente, noroioase, grele, uşoare
etc. Plinius şi Palladius recomandau unele metode de ameliorare a solului cum ar fi
desecarea, drenajul, aplicarea marnelor, utilizarea cenuşii şi cultivarea lupinului
pentru a fi folosit ca îngrăşământ verde.

3. Subetapa anterioară şi următoare evului mediu (500-1500 e.n.) nu a adus


progrese însemnate ci doar o extindere a cunoştinţelor practice.

11
12
În Evul Mediu, Europa de Vest a cunoscut în secolele XII şi XIII, o perioadă
de înflorire economică şi culturală. Albert le Grand (1193-1280), călugăr
dominican, dă explicaţii asupra nutriţiei vegetale pe baza a trei principii:
diversitatea nutrienţilor, trecerea lor în soluţie şi necesitatea întoarcerii în sol a
resturilor vegetale pentru a fi fermentate.
După apogeul din secolul XIII, Europa a traversat o perioadă de decădere în
secolul XIV şi începutul secolului XV.
4. Subetapa renaşterii începe cu Leonardo da Vinci care a întreprins cercetări
experimentale de desecare şi irigarea solurilor. Tot în acestă etapă au fost
evidenţiate de oamenii de ştiinţă însemnătatea sărurilor minerale pentru nutriţia
plantelor (Bernard Pallisy), variaţia conţinutului de azot în sol în funcţie de anotimp
(J.R. Glauber) şi au fost elaborate unele clasificări ale solurilor în funcţie de regimul
termic, conţinutul de argilă şi nisip, după culoare ş.a.
Etapa premergătoare întemeierii pedologiei ca ştiinţă este cuprinsă între anii
1761 şi 1886. În această periodă se elaborează mai multe doctrine şi teorii care
caracterizează ştiinţa solului. Astfel au fost elaborate unele metode de analiză a
însuşirilor solului precum şi unele teorii referitoare la formarea unor soluri,
formarea humusului, compoziţia humusului, teoria nutriţiei plantelor ş.a. Tot în
acestă perioadă se remarcă importanţa climei, reliefului şi a substratului geologic în
formarea şi răspândirea solurilor şi se extind studii de microbiologie a solului.
Etapa închegării pedologiei ca ştiinţă începe din anul 1886 şi durează până
în anul 1924. În această etapă a apărut şcoală naturalistă rusă, care a pus bazele
pedologiei ca ştiinţă a solului, fondatorul acesteia fiind V. V. Dokuceaev.
Concluziile ştiinţifice şi practice ale acestei şcoli sunt valabile şi astăzi. Astfel
conform reprezentnţilor acestei şcoli solul se formează conform unor legi naturale
sub influenţa unui complex de factori naturali cum sunt: clima, vegetaţia, roca,
relieful, timpul de evoluţie. Fiecare tip de sol format în anumite condiţii reprezină o
individualizare aparte fiind caracterizat prin anumite însuşiri morfologice, fizice,
chimice şi biologice proprii.
Etapa actuală sau contemporană a început din anul 1924 şi se caracterizează
printr-o dezvoltare susţinută a pedologiei ca ştiinţa a naturii şi ca ştiinţa cu caracter
aplicativ, paralel cu ramurile ştiinţei solului (mineralogia solului, chimia solului,

12
13
biologia solului, fizica solului, clasificare solurilor, poluarea solului, fertilitatea
solurilor, ameliorarea solurilor etc).
După cel de-al doilea război mondial (aproximativ după 1950) se
înregistrează un progres ştiinţific considerabil (Lupaşcu, 2003). Crearea F.A.O. şi
acţiunea conjugată a acesteia cu U.N.E.S.C.O., pentru editarea Hărţii Mondiale a
Solurilor, au determinat o veritabilă dezvoltare organizatorică a ştiinţei solului. Un
aport deosebit la progresul ştiinţei solului îl aduce Centrul Internaţional de
Informaţii şi Referinţe despre Sol – I.S.R.I.C. de la Wageningen (Olanda). Creşterea
continuă a populaţiei, a solicitat cantităţi tot mai mari de alimente şi deci o folosire
tot mai mare a resurselor de sol.
Pentru cunoaşterea mai amănunţită a învelişului de sol, în toate ţările s-au
creat servicii speciale, cât şi numeroase institute de cercetare.
Clasificările atât de diverse de la o ţară la alta, au început să converge, sub
influenţa necesităţii cunoaşterii resurselor de sol globale. Progrese sensibile s-au
făcut şi în studiul genezei şi evoluţiei solului, datorită analizei microscopice şi a
perfecţionării analizelor chimice. S-a dezvoltat extrem de mult studiul
funcţionalităţii şi comportării solurilor în condiţii naturale şi de exploatare.
Cartografierea solurilor a cunoscut progrese considerabile după 1970, s-au
perfecţionat metode moderne (teledetecţiaşi programele G.I.S.).
Cunoaşterea constituenţilor solului a făcut progrese mari după anul 1960,
datorită studierii naturii argilelor din sol şi a condiţiilor fizico-chimice care le
determină comportamentul. Studiul materiei organice din sol a progresat rapid cu
ajutorul noilor tehnici fizico-chimice şi biochimice de laborator. Aplicarea
metodelor termodinamice în cunoaşterea proceselor din sol a dus la explicarea
modului cum a evoluat şi funcţionează solul. S-a trecut la modelarea proceselor care
au loc în sol şi pe această bază, la simularea lor şi apoi, la verificarea rezultatelor în
practică. Datorită generalizării informaticii şi a mijloacelor de calcul, au putut fi
stocate numeroasele date acumulate. În prezent, prin aceleaşi mijloace moderne, se
pot transmite uşor datele pedologice necesare luării unor decizii practice.

1.6 EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR DESPRE SOL ÎN ROMÂNIA


Cunoştinţele despre sol în România au avut în decursul timpului o evoluţie
care ar putea fi împărţită în patru etape (N. Bucur şi colab., 1997).

13
14
1. O primă etapă cuprinde un lung interval, din cele mai vechi timpuri (3000-
4000 de ani î. Hr.) până la jumătatea secolului al IXX-lea şi ulterior (1866-1969),
când apar monografiile lui Ion Ionescu de la Brad (Mehedinţi, Putna şi Dorohoi).
Cunoştinţele practice despre lucrarea şi fertilizarea solului şi despre cultivarea
plantelor existente în Dacia preromană, completate cu cunoştinţele preluate de la
civilizaţiile din bazinul Mediteranei şi nordul Europei, au fost transmise prin viu
grai din generaţie în generaţie.
Mai târziu, începând cu epoca instalării relaţiilor feudale, au apărut, pe fondul
acumulărilor de cunoştinţe empirice şi strict utilitarisite ale agricultorilor, primele
însemnări sporadice şi nesistematizate asupra solurilor din diferite regiuni ale
Principatelor Române (N. Barbu, 2002).Dimitrie Cantemir în Descripţia Moldavie
face primele însemnări asupra solurilor din Moldova menţionând ca acestea sunt
negre şi pline de silitră (N. Florea et al., 1968, C. Teşu, 1993).
2. În următoarea etapă a evoluţiei cunoştinţelor despre sol în România, etapă
premergătoare întemeierii pedologiei româneşti ca ştiinţă, se remarcă un progres
consistent în cunoaşterea compoziţiei solului şi favorabilităţii acestuia pentru
diferite plante. Această etapă, este scurtă ca întindere în timp: de la apariţia
monografiilor lui Ion Ionescu de la Brad (1866-1869) până la înfiinţarea Institutului
Geologic Român (1906).
Lui Ion Ionescu de la Brad îi datorăm şi prima clasificare a pământurilor
româneşti, clasificare elaborată pe baza cunoaşterii concepţiilor celor mai noi ale
ştiinţelor agricole europene din acea epocă. Aceleaşi etape îi aparţine şi cunoscuta
lucrare Studii geologice, tehnice şi agronomice asupra judeţului Mehedinţi
elaborată de geologul Matei Drăghiceanu (1844-1933), care dovedeşte o profundă
cunoaştere a concepţiilor şcolii naturaliste a lui V. V. Dokuceaev (1845-1903)
întemeietorul Pedologiei ca ştiinţă.
3. Etapa întemeierii pedologiei româneşti ca ştiinţă se întinde pe intervalul
1906-1924. Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925) este întemeietorul şcolii
româneşti de pedologie. În 1906 ia fiinţă Institutul Geologic Român. La secţia de
Agropedologie (ulterior denumită Pedologie) a acestui institut, Gheorghe
Munteanu-Murgoci pune bazele activităţii pedologiei. Şcoala românească de
pedologie a strâns în jurul său pe botanistul P. Enculescu, pe chimiştii Em.
Protopopescu-Pache şi Teodor Saidel apoi, după 1918, pe N. Florov de la Chişinău.

14
15
La prima Conferinţă internaţională de Agrogeologie de la Budapesta (1909),
Şcoala lui Gh. Munteanu-Murgoci prezintă lucrarea Zonele de soluri ale României
la scara 1:1.500.000.
4. Etapa modernă de dezvoltare a pedologiei Româneşti începe în anul 1924,
când se publică Harta zonelor de vegetaţie din România la scara 1:1.500.000 odată
cu îmbunătăţirea hărţii solurilor la aceeaşi scară, lucrare care, la primul Congres al
Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului de la Washington (1927), a fost
remarcată ca exemplu de hartă de soluri.
În anul 1928 se înfiinţează Institutul de Cercetări Agronomice al României
(I.C.A.R.) care elaborează o gamă mare de cercetări privind fizica, chimia,
tehnologia şi mineralogia solului. Ulterior (1969) se înfiinţează Institutul de
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie.
După cel de-al doilea război mondial cercetările pedologice au cunoscut o
mare dezvoltare, punându-se accent pe cartarea resurselor de sol şi pe analizele
fizico-chimice. În această perioadă, contribuţii importante la dezvoltarea pedologiei
din România au adus: T. Saidel, N. Cernescu, N. Bucur, M. Popovăţ, C. Chiriţă, C.
V. Oprea, N. Florea, A. Canarache, I. Munteanu, N. Barbu, C. Teşu, E. Merlescu V.
Lăcătuşu etc.
În anul 1961 a luat fiinţă Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului
care a organizat până în prezent 16 Conferinţe Naţionale de Ştiinţa Solului şi a
contribuit la reuşita celui de-al 8-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, care
avut loc la Bucureşti, în anul 1964. La acest Congres au participat specialişti din 63
de ţări. În anul 1980 a fost elaborat Sistemul Român de Clasificare a Solurilor după
modelul F.A.O. – U.N.E.S.C.O. Sistemul a fost îmbunătăţit ulterior odată cu
definitivarea Metodologiei de elaborare a studiilor pedologice (1987) şi a
Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (2003, 2012).

1.7 STUDIUL SOLULUI LA UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ


IEŞEANĂ
Învăţământul superior agronomic de la Iaşi a luat
naştere în 1912 ca Secţie de Ştiinţe Agricole în cadrul
Facultăţii de Ştiinţe din Universitate, concomitent cu
înfiinţarea Secţiilor de Electrotehnică şi Chimie

15
16
tehnologică. Iniţiatorul acestuia a fost eminentul profesor Haralambie Vasiliu
(1880-1953), licenţiat în ştiinţe fizico-chimice şi matematici la Universitatea din
Iaşi, absolvent al Şcolii Superioare de Agricultură de la Hohenheim (Germania),
cu teza de doctorat în biochimie animală susţinută la Breslau în 1906. În 1933,
Secţia de Ştiinţe Agricole a fost transformată în Facultate de Ştiinţe Agricole şi
transferată la Chişinău. În octombrie 1941, Facultatea de Agronomie de la
Chişinău a fost reînfiinţată prin Lege, la Iaşi, în componenţa Politehnicii, iar la
reforma învăţământului din august 1948, aceasta a devenit Institut Agronomic
independent, cu o singură facultate, cea de Agronomie, ulterior fiind înfiinţate şi
cele de Horticultură şi Zootehnie.
Timp de peste un secol, Ştiinţa solului din agronomia ieşeană a fost
ilustrată de mari personalităţi, care s-au remarcat prin înaltă competenţă
profesională şi recunoaştere ştiinţifică.
1.7.1 Nicolae FLOROV (1876-1948), este absolvent al
Secţiei de Ştiinţe Naturale a Universităţii Imperiale din Dorpat
(astăzi Tartu, în Estonia), funcţionase timp de 10 ani (1910-
1920) ca agrogeolog la Kiev şi ca profesor de Agrogeologie la
Facultatea de Ştiinţe şi la Institutul Superior de Geografie din
acelaşi oraş. La Chişinău în 1920, a fost pe post de geolog
principal clasa I, dependent de Institutul Geologic-Bucureşti (1921-1928), apoi
director al Muzeului de Istorie Naturală din Chişinău (1922-1931). A fost pe
postul de asistent la Catedra de Agrogeologie a Secţiei de Ştiinţe Agricole din
Universitatea ieşeană, iar în 1924 a devenit conferenţiar şi apoi profesor. Şi-a
structurat cursul şi aplicaţiile practice cu studenţii pe concepţiile Pedologiei
genetice. Publicaţii sale se referă la degradarea cernoziomului, la studiul solurilor
fosile, la degradarea loessului, la mijloace de cobatere a secetei, la solurile
Basarabiei şi Bucovinei. Colaboratorii erau Leonida Guştiuc şi Ana Gafencu.
1.7.2. Leonida GUŞTIUC (1909-1987) a fost încadrat
preparator la catedra de Agrogeologie imediat după
absolvirea Facultăţii de Agronomie în 1934, iar în 1938
promovase asistent. În 1948 L. Guştiuc a fost încadrat la
Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare de la Galaţi ca
profesor la disciplina Pedologie generală şi ameliorativă.

16
17
În 1959, facultatea a fost transferată la Iaşi în cadrul Institutului Agronomic. În
1961 era inclusă în Politehnica Gh. Asachi. S-a ocupat de studiul genezei loessului
şi a solurilor fosile, de studiul solurilor din Delta Dunării şi a celor formate pe
aluviuni, de ameliorarea solurilor cu exces de umiditate şi de evoluţia acestora în
urma aplicării măsurilor ameliorative.
1.7.3. Ana GAFENCU (1907-1975), absolventă a Secţiei
de Geografie a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi în 1934, a fost
încadrată preparator la Laboratorul de Agrogeologie al
profesorului Florov în toamna aceluiaşi an. A obţinut şi
diploma de inginer agronom în primăvara anului 1941,
când Catedra de Agrogeologie de la Chişinău se afla în
refugiu la Timişoara. Tot atunci a fost promovată asistent,
iar în 1948 a devenit şef de lucrări. A colaborat cu profesorul N. Bucur la catedra
de Pedologie în probleme probleme fundamentale de fizica şi chimia solului.
1.7.4. Nicolae BUCUR (1910-1969) a fost absolvent al
Academiei de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti în
1935, fusese încadrat asistent la Catedra de Chimie
generală şi Chimie agricolă al cărei titular era eminentul
profesor Teodor Saidel. În 1942 devenea absolvent şi al
Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice. A fost încadrat asistent
la Catedra de Chimie agricolă, iar în octombrie 1945 şi-a
susţinut, la Universitatea din Iaşi, teza de doctorat. În decembrie 1948 a fost
promovat profesor. Principalele domenii abordate sunt: cartarea agropedologică a
solurilor; geneza şi clasificarea solurilor; caracterizarea condiţiilor naturale din
diverse sectoare cheie ale unităţilor taxonomice de sol; toleranţa la salinitate a
plantelor cultivate neirigat; studiul halofiliei plantelor din păşuni şi fâneţe naturale
de pe sărături; ameliorarea însuşirilor fiziceo-chimice ale solurilor saline, alcalice
şi podzolice prin amendamente, îngrăşăminte şi măsuri hidroameliorative etc.
1.7.5. Vasile BUTNARU (1911-1968), absolvent al Facultăţii de Ştiinţe a
Universităţii din Iaşi în 1939, a funcţionat ca asistent la catedra de Agrogeologie
(din 1948 numită Pedologie), între anii 1945-1956. A publicat lucrări referitoare
la caracterizarea morfologică a unor soluri din Moldova şi la descrierea unor
asociaţii de plante spontane în corelaţie cu diferite tipuri de sol.

17
18
1.7.6. Costachi TEŞU (1929-1993), după absolvirea
Facultăţii de Agronomie în 1953, a fost încadrat preparator,
peste un an a devenit asistent, apoi şef de lucrări în 1960,
conferenţiar în 1970 (după decesul profesorului Bucur) şi
avansat profesor în 1978. Teza de doctorat cu titlul
Contribuţii la studiul unor soluri salinizate din pajişti şi
ogoare din Lunca Jijiei a fost susţinută la Iaşi în 1967. A
fost titular la disciplină de Pedologie. Activitatea ştiinţifică a fost axată pe studiul
toleranţei plantelor la salinitatea solului, studiul solurilor hidromorfe, rendzinelor,
pseudorendzinelor, pratoziomului levigat, solonceacurilor şi soloneţurilor. A
publicat cursul de în mai multe ediţii (1972, 1974, 1982, 1984 şi 1993).
1.7.7. Ernest MERLESCU (1931-1990), absolvent al
Facultăţii de Agronomie în 1954, a fost încadrat iniţial
asistent la Staţiunea de Cercetări pentru Combaterea
Eroziunii Solului de la Perieni-Bârlad, iar în 1959 a ocupat,
prin concurs, postul de asistent la disciplina de Pedologie. În
1970 şi-a susţinut teza de doctorat. A ţinut şi cursuri de
Pedologie ameliorativă sau Pedologie şi Agrochimie,
Pedologie şi chimizarea agriculturii. Din 1980, a predat cursul de Pedologie la
Facultatea de Horticultură. A publicat Volumul Solurile României, Lucrări
practice de pedologie, ediţiile 1974 şi 1985 şi Solurile slab productive din
România şi ameliorarea lor (1984) în colaborare cu C. Teşu.

1.8. UTILITATEA STUDIILOR PEDOLOGICE ÎN AGRICULTURĂ


Solul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură precum
şi o parte esenţială a ecosistemelor terestre şi a mediului ambiant. Studiile
pedologice, ce cuprind textul de caracterizare a factorilor pedogenetici a solurilor
(climă, rocă, relief, vegetaţie) şi a hărţilor de sol la scară mare (1:10.000), sunt
utilizate în agricultură pentru o gamă largă de activităţi, cum ar fi:
 inventarierea şi sistematizarea suprafeţelor (parcelarea, trasarea de drumuri);
 stabilirea celei mai adecvate categorii de folosinţă a terenurilor în scopul
exploatării eficiente menţinereii unui nivel optim de fertilitate a solului;

18
19
 determinarea gradului de favorabilitate a solului pentru diferite specii, soiuri
şi hibrizi de plante cultivate;
 adoptarea tehnologiilor agricole de cultivare a plantelor diferenţiat în funcţie
de cerinţele plantei, condiţiile climatice şi însuşirile solului.
 stabilirea planurilor şi tehnologiilor de fertilizare;
 estimarea necesarului de maşini agricole pentru exploataţiile agricole pe
baza condiţiilor de sol şi relief.
Hărţile pedologice la scară mică şi mijlocie constituie materialul documentar
de bază pentru zonarea pedoclimatică a teritoriului în vederea dezvoltării producţiei
agricole, amplasării judicioase a staţiunilor experimentale şi stabilirii suprafeţelor
de teren pe care ar putea fi aplicate şi extinse rezultatele cercetărilor experimentale
din regiuni relativ similare. În domeniul silvic, studiile pedologice sunt folosite la
organizarea exploatării raţionale a patrimoniului, la stabilirea măsurilor diferenţiate
de gospodărire a pădurilor precum şi la proiectarea lucrărilor agrosilvoameliorative.
Cunoaşterea însuşirilor solurilor şi prognoza evoluţiei lor este necesară pentru
amenajările de irigaţii, desecarea unor terenuri şi pentru prevenirea şi combaterea
eroziunii solurilor, având în vedere noile condiţii de regim hidric.
Rezultatele studiilor privind învelişul de sol îşi găsesc aplicaţii în domeniul
construcţiilor deoarece solurile sunt folosite şi ca terenuri de fundaţie, fapt ce
impune cunoaşterea însuşirilor fizico-mecanice ale solurilor.

TEST DE AUTOEVALUARE U.I.1


1. Definiţi obiectul de studiu al Pedolgiei.
2. Ca orice ştiinţă, Pedologie are un obiect de studiu, un istoric şi metode de
cercetare proprii. Enumeraţi şi definiţii metodele proprii de cercetare ale Pedologiei.
3. Conceptul de sol oglindeşte în mare măsură evoluţia cunoştinţelor în
dezvoltarea Ştiinţei solului. Menţionaţi cum a fost definit solul în decursul timplui
sau cum este definit de către diferite categorii profesionale şi cum este definit în
Pedologie românească contemporană.
4. Explicaţi cum influenţează solul nivelul hidrostatic al apei din cursuri
naturale.
5. De ce funcţia solului de reciclare a materiei organice este considerată un
proces vital în menţinerea şi perpetuarea vieţii pe Pământ? Explicaţi de ce funcţia de
reţinere şi păstrare a apei provenite din precipitaţii şi din alte surse este esenţială
pentru plante.
7. De ce solul este considerat o uzină vie la scară planetară?
8. Care este legătură între compoziţia chimică a solului şi cea a organismelor
vegetale şi animale?
9. Menţionaţi câteva realizări, pe plan internaţional, în domeniul Ştiinşei
solului.
19
20
10. Enumeraţi câţiva reprezentanţi ai civilizaţiilor antice care au adus
contribuţii importante la aprofundarea cunoştinţelor despre sol.
11. Care este evoluţia cunoştinţelor despre sol în România?
12. Exemplificaţii domeniile de studiu abordate de către reprezenţii
Universităţii agronomice ieşene.
11. Definiţi ce este un studiu pedologic şi menţionaţi pentru ce categorii de
activităţi sunt utile în agricultură.

REZUMAT U.I.1
Pedologia (gr. pedon– sol şi logos– vorbire raţională) studiază o diversitate de aspecte
referitoare la natura constituenţilor solului, la organizarea şi relaţiile dintre aceştia, la
originea şi evoluţia solului, la dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii de
mediu, precum şi cele referitoare la proprietăţile şi funcţiile solului, în vederea
folosirii raţionale şi eficiente în diferite ramuri ale economiei. Caracterul complex al
Ştiinţei solului implică o metodologie complexă de cercetare. Pe lângă metodele
specifice ale ştiinţelor cu care vine în contact (analize fizice, chimice, mineralogice
etc.), Pedologia şi-a dezvoltat metode proprii de cercetare cum sunt: metoda cercetării
profilului de sol şi a unităţii teritoriale de sol, metoda morfologică, metoda genetico-
geografică comparativă, metoda pedo-cartografică, experienţe în vase de vegetaţie şi
în câmp. În Pedologia românească contemporană solul este definit ca un corp natural,
tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali, organici şi
organisme vii, aflate în interacţiune, cu proprietăţi fizice diferite de ale materialului
parental iniţial din care s-au format şi evoluat în timp, prin procese pedologice şi
pedogeologice, sub acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii de relief, fiind
capabil de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a
condiţiilor necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. Solul – resursă limitată – este
unul dintre cele mai preţioase bunuri indispensabile umanităţii, deoarece întreţine pe
Pământ viaţa plantelor, a animalelor şi a omului. Exploatarea, utilizarea, protecţia şi
ameliorarea solului trebuie să fie concepute pe baza funcţiilor pe care le îndeplineşte.
Faptul că toate elementele chimice din corpul uman se găsesc în sol, de unde sunt
preluate, odată cu hrana zilnică, prin intermediul produselor de origine vegetală şi
animală, exprimă acea legătură stabilă şi neîntreruptă între om şi sol, ca unul dintre
factorii indispensabili vieţii. În prezent, studiile pedologice, ce cuprind textul de
caracterizare a factorilor pedogenetici a solurilor (climă, rocă, relief, vegetaţie) şi a
hărţilor de sol la scară mare, sunt utilizate în agricultură pentru o gamă largă de
activităţi, cum sunt: inventarierea şi sistematizarea suprafeţelor; stabilirea celei mai
adecvate categorii de folosinţă a terenurilor; determinarea gradului de favorabilitate a
solului pentru diferite specii de plante cultivate; adaptarea tehnologiilor agricole de
cultivare a plantelor diferenţiat în funcţie de cerinţele plantei, condiţiile climatice şi
însuşirile solului etc.

BIBLIOGRAFIE
Barbu N., 1987 – Geografia solurilor României. Centru Multiplicare Univ. Al. I. Cuza. Iaşi.
Bucur N., Lixandru Gh., 1997 – Principii fundamentale de ştiinţa solului, Ed. Dosoftei,
Iaşi.
Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole. Ed. Ceres, Bucureşti, pag. 286.
Cernescu N., 1939 – Determinarea capacităţii de schimb şi a cationilor schimbabili din sol,
Ştiinţa Solului, Seria C., nr. 5, pag. 1-58.
Chiriţă C., 1955 – Pedologie generală. Ed. Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
Crăciun C., 2000 – Minerale argiloase din sol. Implicaţii în agricultură. Ed. G.N.P.
Minischool.

20
21
Florea N., 1994 – Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Ediţia I, Sibiu.
Filipov F., Lupascu Ghe., 2003 – Pedologie. Alcătuirea geneza şi clasificarea solurilor.
Editura. Terra nostra, Iaşi.
Lixandru Ghe., Filipov F., 2006 – Costachi Teşu. IN MEMORIAM – Celor care au servit
Ştiinţa Solului în România. Publicaţiile SNRSS, Bucureşti, No. 36
Lixandru Ghe., Filipov F., 2006 –Ernest Merlescu. IN MEMORIAM – Celor care au
servit Ştiinţa Solului în România. Publicaţiile SNRSS, Bucureşti, No. 36. P. 189 – 190
Lixandru Ghe., Filipov F., 2006 –Leonida Guştiuc. IN MEMORIAM – Celor care au
servit Ştiinţa Solului în România. Publicaţiile SNRSS, Bucureşti, No. 3
Lupaşcu Gh., Jigău Gh., Vârlan M., 1998 – Pedologie generală. Ed. Junimea, Iaşi
Merlescu Er.,Teşu C., 1982 – Solurile României. Litografiat Inst.Agron.Iaşi.
GUŞTIUC L., 1972 – Pedologie generală şi ameliorativă.Partea I-a, Inst. Politehnic
“Gh.Asachi” Iaşi.
Miclăuş V., 1991 – Pedologie ameliorativă, Ed. Dacia, Cluj.
Munteanu I., 1985 – Aspecte genetice şi de clasificare ale solurilor submerse şi foste
submerse. Ştiinţa Solului, nr. 1, pag. 3-22.
Munteanu I., 1994 – Solurile României în sistemul de clasificare internaţională. Ştiinţa
Solului, nr. 3-4, pag. 1-83.
Şorop Gr., 1978 – Curs de pedologie generală. Tiprografia Universităţii din Craiova.
Teşu C., Merlescu Er.,1984 – Solurile slab productive din România şi ameliorarea
lor.Centru de multiplicare Inst.Agron.Iaşi.

21