Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Poezia ”Aci sosi pe vremuri”, publicată în 1923 în volumul ”Pe Argeş în sus”, este o artă
poetică ce aparține liniei tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema
timpului trecător – fugit irreparabile tempus.

Într-un volum de ”Mărturisiri” (1942), Ion Pillat afirmă că: ”Toată poezia mea poate fi
redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care
fuge mereu.”

Poemul se concentrează pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea

destinului și ciclicitatea vieţii.

Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii evocate (timp şi spaţiu mitic, nedefinit) prin
indicele spaţial ”aci”, temporal ”pe vremuri” şi perfectul simplu ”sosi”.

Sub aspect compozițional, opera este alcătuită din 19 distihuri cu rimă împerecheată, ritm
iambic, măsură de 13-14 silabe, şi un vers final, liber. Cele două planuri ale poeziei, trecutul
(distihurile 3-9) şi prezentul (distihurile 13-19), sunt redate succesiv, accentuând ideea de ciclicitate a
vieţii şi iubirii. Clopotul devine laitmotiv în ultimul vers, însoțind două momente esenţiale ale vieții
umane: nunta şi moartea. La nivel stilistic, se remarcă simetria, paralelismul, antiteza.

Sentimentul meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-
gramaticale specifice (pronume personaleși verbe la persoana I singular). Dar iubirea evocată, deşi
aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, devenind obiectivă prin
repetabilitate.

Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi stabilesc, prin intermediul

metaforei ”casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului.

Versul ”Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, părăsirea locuinţei
strămoşilor, starea de degradare, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil doar urmaşului
prin reînvierea trecutului în amintire. În cea de-a doua strofă, trecutul capătă o aură legendară,
devenind un timp mitic al luptei haiducilor pentru dreptate.

Dacă în poezia romantică natura era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în
creația lui Ion Pillat natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele vremii, la fel ca şi fiinţa
umană: „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.

În versul ”Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi" este reluat titlul poeziei şi evocată imaginea
din tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Kalliope, muza poeziei epice în mitologia greacă.

Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă

sosirea berlinei ”la scară”, din care coboară o tânără îmbrăcată, după moda timpului, ”în largă
crinolină".
 Meditaţia poetică evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin
iubire: ”Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...". Clipa de fericire este urmată de revenirea
brutală la realitatea timpului care trece neîndurător: ”De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...",
portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: ”Ce straniu
lucru: vremea! Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. / Te recunoşti în ele,
dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...".

În distihul al treisprezecelea se realizează o paralelă trecut-prezent şi se produce trecerea la

planul actual: ”Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un
ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp, diferenţele ţinând de moda vremii, iubita
coborând din trăsură.

Din portretul fizic al fetei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri ”ochi de
peruzea", acum ”ochi de ametist".

Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: ”De nuntă
sau de moarte, în turnul vechi din sat".

Așadar, consider că prin sugestia mitică a numelui, prin idilizarea trecutului și tratarea temei
timpului ce trece în mod ireversibil, poezia ”Aci sosi pe vremuri” este o artă poetică unică în
literatura tradiționalistă, o capodoperă a lui Ion Pillat.