Sunteți pe pagina 1din 8

Korzsuk Vanessa- Sabina

LC/SP, AN II

Erosul occidental și erosul oriental

“Erosul” denumește termenul grecesc care definește iubirea pasională care stă la baza tuturor 
relațiilor sociale pe care le formăm pe parcursul vietii noastre. Erosul este forța care leagă universul,
este cel mai puternic principiu după care ne ghidăm. El nu poate fi măsurat sau limitat fiind cea mai 
puternica emoție ce poate fi simtită, cuprinde o varietate de stări emoționale și mentale puternice și 
pozitive fiind cea mai sublimă virtute. Drept principiu, anunțat primordial în filosofia lui Platon, 
erosul preia multe forme, se dezvăluie ca punct central al mai multor civilizații, a mai multor puncte
de vedere sau viziuni asupra vieții, ajungând de la un simplu concept contemplativ la o virtute care 
ghidează viața de zi cu zi.  Iubirea este o emoție universală manifestată în moduri diferite deoarece 
cultura are un impact puternic asupra concepțiilor oamenilor despre dragoste, despre modul în care 
simt, despre modul cum gândesc și cum se comportă. Astfel, în timp, am ajuns să putem împarți 
iubirea în două viziuni diferite asupra lumii urmând modelul de gândire ale celor doua tipuri de 
culturi existente: cea orientală și cea occidentală. Astfel, fiecare perioadă din istorie oferă un 
concept predominant despre iubire. Atitudinea societății față de iubire a fost profund modificată în 
timp.

Iubirea occidentală o regasim formulată înca din vremurile antice, pre­Socratice, unde avem 
dragostea formulata de Empedocles (philotes) și de Strife (neikos); în vremurile Socratice apar 
erosul lui Platon ("iubirea platonică") și a lui Aristotel; în Evul Mediu teoriile creștine asupra iubirii
(agape) ale Sf. Pavel sau ale Sf. Augustin; în Renaștere, noțiunile lui Rousseau; în timpurile 
moderne, dragostea vazuta prin ochii lui Freud. Aceste concepte despre iubire nu sunt întotdeauna 
independente una de cealaltă, după cum filosofii vor implementa anumite concepții anterioare în 
propriile lor interpretări.

Pentru greci, cuvântul "dragoste"cuprinde mai multe distincții. Grecii vechi au identificat patru 
forme de iubire: de rudenie sau familiaritate (storge), de dorință de prietenie (philia), de dorință 
sexuală sau romantică (eros) și de iubire divină (agape). 
Filozoful Greciei antice, Platon, a dezvoltat primul concept idealistic despre eros, a cărei influență 
proeminentă este regasită în multe tratate filosofice și se remarcă până în vremurile moderne. Platon
discută despre dragoste (eros) și prietenie (philia) pentru prima data in "Banchetul sau Despre 
iubire". Platon susține că erosul este inițial simțit pentru o persoană, dar cu contemplare poate 
deveni o apreciere pentru frumusețea din interiorul acelei persoane sau chiar o apreciere pentru 
frumusețea însăși într­un sens ideal. După cum o exprimă Platon, erosul poate ajuta sufletul să­și 
"amintească" frumusețea în forma sa initiala, pură. Astfel, erosul poate contribui la înțelegerea 
adevărului. Pentru Platon, erosul nu este pur uman sau pur divin: este ceva intermediar pe care el îl 
numește un "daimon". Socrate apare in "Banchetul sau Despre iubire" ca filozof chintesent, este 
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

inchipuit în două etape centrale, în primul rând, ca un iubitor de înțelepciune și de discuții și, în al 
doilea rând, ca el însuși un interlocutor față de normele erotice. Socrate este adeptul artei dragostei, 
însă el consideră cp tainele ascunse ale acesteia trebuie deslusite cu adevărat. Această arta a 
dragostei este dezvăluita cu ajutorul figurii cheie a personajului Diotima iar ceea ce înfățisează ea, 
pe scurt, este platonismul, este teoria formelor platonice. Prelegerea Diotimei este  încoronată de o 
descriere a celebrului concept "scala amoris" ­ explicația lui Diotima despre sentimentul coplesitor 
pe care o persoană îl experimentează atunci când recunoaște mai multe tipuri de frumusețe. 
Începând cu dragostea unui trup frumos, individul învață treptat să aprecieze nu numai toată 
frumusețea fizică, ci și frumusețea minții și, în cele din urmă, are o privire asupra frumuseții 
supreme, și anume asupra înseși formei frumosului­ o frumusețe care nu este nici relativă, nici 
schimbătoare, nici o chestiune de grad. Platon dorește să demonstreze că dragostea este un stimulent
nu numai pentru toți oamenii, ci și pentru alte ființe vii. "Dragostea platonica" este pur spirituală și 
emoțională și probabil lipsită de dorința fizică. Dragostea, dimpotrivă, este o dorință a celor 
nevoiași pentru frumos și bun.                                                                                                               
În "Phaidros" găsim o descriere mai detaliată a psihologiei și a artei iubirii decât în "Banchetul". 
Prima jumătate din "Phaidros" este construită din discursuri competitive de seducție. Socrate dă un 
tratament iubirii ca impuls pentru filosofie: "dragostea platoniciană", ca și în "Banchetul", este eros,
descris aici grafic. Eros, înțeles corect, nu este o stare de spirit bolnavă, ci un fel de "nebunie 
divină" (theia mania), o stare asemenea celei inculcate de zei. Pentru a explica natura acestei 
nebunii, Socrate folosește compararea sufletului tripartit cu o pereche de cai înaripați, unul alb 
obedient și unul negru necurat. 

Platon și Freud ne­au transformat percepția de a privi dragostea. În dialogurile lui Platon se poate 
urmări tranziția și transformarea concepției mitice asupra iubirii în conceptualizări filosofice. Freud 
nu era un platonist, dar dacă urmărim istoria anumitor idei, devine evident că influența lui Platon 
asupra lui Freud a mers mai profund decât presupuneau scriitorii psihanaliști anteriori. 
Conceptualizarea lui Freud a libidoului poate fi văzută ca o versiune latinizată a erosului lui Platon. 
Unele dintre dificultățile asociate cu utilizarea psihanalitică a termenului de sublimare se întorc la 
originea platonică a termenului. Convingerea lui Freud că dragostea blândă și împiedicată de 
tentativă a fost o transformare ulterioară a impulsurilor sexuale se regaseste și la Platon. Procedura 
de tratament a lui Freud confirmă credința lui Platon în plasticitatea erosului.   

În psihologia freudiană, erosul, care nu trebuie confundat cu libidoul, nu este exclusiv unitatea 
sexuală, ci forța noastră de viață, voința de a trăi. Este dorința de a crea viață și favorizează 
productivitatea și construcția. La începutul etapelor obsesive ale relațiilor de dragoste în care 
dragostea este reciprocă, iubitorii caută un nivel nesănătos de unitate și legătură. În societatea 
"victoriană" extrem de represivă, în care Freud a trăit, procedurile de reprimare a nevoilor sexuale 
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

erau necesare, mai ales din partea femeilor. Așadar, în multe cazuri, rezultatul acestei reprimări a 
fost o formă de boală nevrotică. Freud s­a gândit că dragostea și relațiile de succes (parteneriat sau 
căsătorie) depind de o soluție a conflictului intern între voința de conducere și dorință ­ această 
dualitate Freud a văzut­o în împărțirea dintre plăcerea de a conduce sexual și dorința de iubire. 
Freud identifică începutul dualității conducerii și iubirii în relația mamă / copil, prima activitate a 
plăcerii fiind actul copilului de a bea lapte de la sânul mamei. În consecință, nașterea dorinței, a 
dragostei dau mărturie acestor primi ani de viață din relația copilului cu mama sa, care servește 
drept matrice pentru toate relațiile ulterioare. Pentru acest tip de dragoste pe care noi, ca adulți, 
încercăm să o repetăm, Freud solicită conceptul “iubirii de transfer”. Freud a ajuns să știe acest 
lucru prin sesiunile cu pacienții lui care se îndrăgosteau de el, deși recunoșteau că nu erau în 
realitate îndrăgostiți de el, ci li se transferaseră atașamentul original față de tatăl acestora asupra 
atasamentului inițial. Freud a căutat să înțeleagă natura și varietatea acestor boli prin retragerea 
istoriei sexuale a pacienților săi. Aceasta nu era în primul rând o investigație a experiențelor sexuale
ca atare. Mult mai importante erau dorințele și voințele pacientului, experiența lor de dragoste, ură, 
rușine, vină și frică ­ și cum au reactionat față de aceste emoții puternice. Asta a condus la cea mai 
controversată parte din lucrarea lui Freud ­ teoria sa despre dezvoltarea psiho­sexuală și complexul 
Oedip. El a arătat că în dezvoltarea sexuală a copilului există trei faze: orală, anală şi genitală. A 
arătat totodată că una din cauzele nevrozelor este refularea sexuală şi a explicat complexul Oedipus 
şi complexul Electra, care sunt fundamentale în dezvoltarea personalității viitorului adult. Freud 
credea că copiii se nasc cu un libidou ­ o dorință sexuală (plăcere). 

Dragostea este o valoare centrală în etica evreilor și în teologia evreiască. Iubirea este împărtășită 
între ființele umane, între animale și între Dumnezeu și oameni. Iudaismul rabinic are de obicei un 
raport pozitiv faţă de sexualitate, integrându­se într­o atitudine pozitivă faţă de corpul uman şi  
respinge ascetismul. Concepția despre sexualitate şi viaţa de cuplu erau altfel privite în  antichitatea 
iudaică decât în zilele noastre. Cel puțin până în secolul al II­lea e.n. iudaismul a permis poligonia, 
dar niciodată n­a permis poliandria. Deși este o religie cu puternice rădăcini patriarhale, iudaismul 
rezervă femeii din punct de vedere religios și social un loc de onoare. Iudaismul pune un mare 
accent pe fidelitatea totală în relațiile de cuplu, promovând drepturile femeii în cuplu. În antichitate,
termenul de “drepturile femeii” era necunoscut, iar iudaismul a fost primul care a avut inițiativa de 
a apăra drepturile femeilor prin lege.  Căsătoria între o persoană practicantă a religiei iudaice şi una 
din altă religie nu e încurajată deloc de rabini. La opt zile de la naştere, copilul de sex masculin este 
circumcis, acesta fiind un semn al legământului cu Dumnezeu, al iubirii față de Dumnezeu. Violul 
nu era condamnat drastic, ci doar amendat. Bărbatul care viola, trebuia să­i plătească femeii şi 
tatălui ei despăgubiri băneşti, dar şi mai important, trebuia s­o ia de soţie. Concluzia este că 
adulterul, incestul, violul şi relaţiile homosexuale erau privite în antichitatea iudaică altfel decât în 
zilele noastre. 

Crestinismul: înțelegerea clasică a iubirii, exprimată în conceptul platonic de eros, se opunea în 
comunitatea creștină prin înțelegerea biblică a iubirii, agape. Deși iubirea erotică a fost adesea 
înțeleasă în primul rând ca dorință și pasiune sexuală, sensul ei clasic religios și filosofic era dorința
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

idealistă de a dobândi cel mai înalt bun spiritual și intelectual. Creștinismul a influențat înțelegerea 
iubirii. Dragostea a fost în principal înțeleasă ca fiind sacrificatoare și neegoistă, implicând o relație 
armonioasă, compasiune, afectuoasă și binevoitoare între oameni, mai degrabă decât un sentiment 
romantic, aceasta poate include atracția sexuală sau nu. Prietenia a fost considerată strâns legată de 
dragoste în sensul cuvintelor corespunzătoare. Conceptul creștin al iubirii a înțeles reciprocitatea 
umană în contextul dragostei dătătoare de sine a lui Dumnezeu, care creează valoare în persoana 
iubită. Iubirea este prezentată ca cea mai mare dintre virtuți, precum și o poruncă. Biserica 
interzicea exprimarea deschisă a dorintei sexuale, dar conceptul medieval de iubire curtenească 
sugerează că admiraţia şi adoraţia puteau fiinţa cumva între dorinţa erotică şi ataşamentul spiritual. 
Unii scriitori o defineau drept o adoraţie contradictorie, reunind imoralitatea cu moralitatea, 
pasiunea cu disciplina, umilinţa cu extazul, umanul cu transcendentul. Iubirea curtenească are ca 
motiv recurent cavalerul care se îndrăgosteşte de o domniţã măritată, idealul femeii intangibile. 
Acesta o admiră de la depărtare şi este capabil de orice sacrificiu în numele iubirii pure. Trubadurii 
foloseau din plin tema iubirii în cântecele lor, care era un fel de sublimare a sexualităţii. Pentru 
creștini celibatul este modelul ideal de comportament, iar sexul reprezintă doar o parte a căsătoriei. 
Sexul înainte de/ în afara cãsãtoriei era un joc periculos care deseori rezulta în pronuntarea sentinţei 
capitale. Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimatã foarte clar de catre teologul Petru 
Damian în “Cartea Gomorei”. Sodomia era văzuă ca un act împotriva naturii. Sodomia se pedepsea 
cu moartea, adică ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier în cazul preoţilor. Ideea 
că celibatul este singura cale de glorificare a divinităţii este întruchipată de însăși fecioara Maria. 
Virginitatea era un ideal înalt, dar în practică rareori împlinit, şi de ţărani, şi de nobili. Dar era 
posibilă redobândirea virginității, dacă femeia îşi mărturisea păcatele şi îşi petrecea restul vieţii în 
mănăstire. Femeile care alegeau această cale erau absolvite de aşa­zisul rol în pãcatul originar şi se 
integrau în cultul fecioarei.

Lucrarea lui Foucault "Istoria sexualității" repezintă un pilon în descoperirea evoluției conceptului 
de eros și sexualitate din perspectiva culturii occidentale. "Istoria sexualității" a fost planificată ca o 
lucrare multi­volum pe diverse teme într­un studiu al sexualității moderne. Preocuparea sa a fost ca 
înțelegerea corectă a dezvoltării creștine sa fie strâns legată de o comparație cu concepțiile vechi 
despre sinele etic, despre sexualitatea greacă și romană: a plăcerii sinelui. Focault ilustrează cum în 
opinia creștină, actele sexuale au fost, în general, rele în ele însele și cele mai multe forme de 
activitate sexuală au fost pur și simplu interzise. Un accent principal în moralitatea creștină este 
așadar asupra codului moral. Normele din mănăstirile creștine, de exemplu, nu erau doar foarte 
severe, ci și extrem de detaliate. Moralitatea antichității, pe de altă parte, este cea în care codul și 
regulile comportamentului sunt rudimentare. Vederea veche a grecilor a fost că actele sexuale erau 
naturale și necesare, dar supuse abuzului. Ei au subliniat folosirea corectă a plăcerilor, în cazul în 
care aceasta denotau implicarea într­o serie de activități sexuale (heterosexuali, homosexuali, în 
căsătorie, în afara căsătoriei), dar cu o moderare adecvată. Textele care vorbesc despre moralitate, 
prin urmare, stabilesc foarte puține reguli sau orientări explicite cu privire la tipurile de acte sexuale
la care trebuie să se angajeze. Mai important decât regulile morale era relația pe care o avea cu sine,
alegerea "stilului de existență" de către individ. Austeritatea sexuală, de exemplu, nu a fost 
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

practicată ca urmare a interdicțiilor, ci din cauza unei alegeri personale de a trăi o viață frumoasă și 
de a lăsa altora amintiri despre o existență frumoasă. Sexul pentru greci a fost o parte importantă a 
ceea ce Foucault a numit o "estetică a existenței": crearea de sine a unei existențe frumoase și 
plăcute.

Denis de Rougemont introduce prin lucrarea sa “Erotismul” mitul lui Tristan, în prima carte a iubirii
din lumea occidentală, o lucrare care se concentrează asupra dezvoltării intelectuale și culturale a 
iubirii și a funcției sale ca mit în Occident. El susține că povestea Tristan reprezintă perversiunea 
dragostei care a poluat mitul nostru de dragoste occidental. Este această contradicție palpitantă de 
care atât Tristan, cât și Isolda se bucură, nu pentru că sunt cu adevărat îndrăgostiți de cealalt, ci 
pentru că sunt îndrăgostiți de dragoste. Mai mult, cei doi iubiți în esență caută o forma de primejdie 
deoarece la radicinile iubirii lor este de fapt o iubire a morții. Prin urmare, influența lui Tristan și a 
lui Isolda asupra lumii occidentale este aceea de a echivala "dragostea pasională" cu "o condamnare
radicală a căsătoriei".  Denis de Rougemont deplânge în mod clar mitul actual al iubirii ca o 
minciună care are nevoie de corecție. 

Erosul oriental în viziunea islamică a vieții este infățișat ca un model de fraternitate universală care 
se aplică tuturor celor care denota credinta. "Ishq" sau dragostea divină, este accentul sufismului în 
tradiția islamică. Practicanții sufismului cred că iubirea este o proiecție a esenței lui Dumnezeu în 
univers. Dumnezeu dorește să recunoască frumusețea  ca și când ar fi privit o oglindă pentru a se 
vedea pe sine, Dumnezeu "se uită" la el însuși în dinamica naturii. Deoarece totul este o reflectare a 
lui Dumnezeu, școala sufismului practică vederea frumosului din interior al unui exterior aparent 
urat.

În hinduism, "kama" este plăcerea, iubirea sexuală, personificată de zeul Kamadeva. Pentru multe 
școli hinduse, este cel de­al treilea scop (kama) în viață. Kamadeva este adesea inchipuit ținând un 
arc de trestie de zahăr și o săgeată de flori.  El este, de obicei, însoțit de consortul său Rati și de 
tovarășul său Vasanta, domn al sezonului de primăvară. Imaginile de piatră ale lui Kamadeva și ale 
lui Rati pot fi văzute pe ușa templului Chennakeshava de la Belur, în Karnataka, India. Maara este 
un alt nume pentru kama. În literatura contemporană, kama se referă de obicei la dorința sexuală. 
Cu toate acestea, termenul se referă, de asemenea, la orice plăcere senzorială, atracție emoțională și 
plăcere estetică, cum ar fi arta, dansul, muzica, pictura, sculptura și natura. 

Pentru China timpurie timpurie, atitudinea față de dragoste pasională și sexuală dorința a fost, în 
general, pozitivă. Totuși, aceste atitudini nu au fost uniforme și schimbate pe parcurs. Afișajele de 
iubire în afara căsătoriei au fost restricționate. Chiar și în cazul în care partenerii au fost foarte atrași
unul de celălalt, a fost condamnat obiceiului de a exprima cel mai mic grad de afecțiune publică. 
Alături de confucianism, arta taoistă a iubirii descriu erosul simțit de cultura chineză. La prima 
vedere, arta taoistă a iubirii pare a fi o metodă radical diferită de aproape toate conceptiile 
occidentale în materie de sexualitate si tehnică amoroasă. Teoria si practica artei iubirii taoiste a 
format, de­a lungul secolelor, principiul fundamental al raporturilor sexuale în China si este 
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

semnificativ de constatat că, timp de mai bine de 2000 de ani, s­a practicat aici cu succes tehnica pe 
care azi o numim "coitus reservatus" sau continenta sexuală, fără ca aceasta să aducă vreun 
prejudiciu sănătătii oamenilor si calitătii urmasilor. Tao reprezintă o întelepciune care dăinuie de 
mii de ani. Ideea fundamentală a filozofiei taoiste este că energia atotpătrunzătoare si elanul vital 
sunt sursa vietii. În organizarea universală a lucrurilor si fenomenelor, fiinta umană este o creatură 
minusculă, aproape insignifiantă si vulnerabilă, care nu poate spera la armonie sau la o viată 
fericită, dacă nu trăieste în echilibru deplin cu această sursă subtilă macrocosmică, dublă, de Viată 
si Putere.

În budism, conceptul "kama" reperezinta senzualitatea, iubirea sexuală. Este considerat un obstacol 
in calea spre iluminare, deoarece este inglobat egoismului. "Karuṇa" este compasiune și milă, care 
reduce suferința celorlalți, ea este complementară înțelepciunii și este necesară pentru iluminare. 
"Advesa" și "metta" sunt iubire binevoitoare. Această iubire binevoitoare este necondiționată și 
necesită o acceptare considerabilă de sine. Aceste concepte sunt destul de diferita fata de cel despre 
iubirea obișnuită, care este de obicei legată de atașament și de sex și care se întâmplă rar fără interes
personal. În schimb, erosul în budism se referă la detașarea și interesul neegoist în bunăstarea altora.

Pentru japonezi, dragostea a fost, în mod tradițional, privită ca o perturbare a armoniei sociale și, în 
trecut, era uneori mai probabil să apară între o prostituată și clientul ei decât între soț și soție. 
Literatura japoneză are mai multe povestiri despre dragostea dintre cuplurile necăsătorite decât 
dintre cele căsătorite. Există, de asemenea, o mulțime de povestiri care implică gheisele și amantii 
lor. Religia Shinto nu recunoaște nici binele, nici răul, așa că conceptul păcatului și vina personală 
atât de frecvent asociate cu sexul în culturile occidentale nu există în tradiția japoneză. Persistența 
festivalurilor de fertilitate reflectă acceptarea sexului și a romantismului ca o componentă naturală a
vieții de zi cu zi. Înrădăcinate în religiile folclorice și în animismul primitiv, aceste sărbători sunt 
celebrate de călugări care poartă măști tradiționale, reprezentând cei mai cinstiți oameni sexuali și 
comici ai mitului Shinto. În afară de cultura tradițională persistentă a sexualității japoneze, este 
adevărat că Japonia a cunoscut o modernizare rapidă, mai ales în anii 1950 și 1960. Ca și în alte 
societăți, modernizarea în Japonia a adus o serie de schimbări în viața de zi cu zi și în stilul de viață 
și, prin urmare, în comportamentul uman.  

Carea "Insemnari de capatai" a lui Sei Shonagon este o descriere fascinantă și detaliată a vieții 
instanțelor japoneze. Scrisă în secolul al X­lea, oferă o perspectivă asupra atitudinii femeii față de 
bărbat, în principal în rolurile lor de iubitori. Prin intocmirea de liste, mini­eseuri despre dragoste și 
viață, descrieri ale furtunilor de ploaie și ale ceremoniilor religioase, portrete ale curtenilor spirituali
și ale doamnelor lor, în anecdote romantice și fragmente de povestiri scurte și în confesiunile 
personale ocazionale, Sei Shonagon noteaza tot ceea ce îi atrage atenția. Rezultatul este o carte 
aproape unică ­ un amestec de jurnal bazat pe naturalete, coloana de bârfe și istoria orală. Aceasta 
practica este o formă timpurie a ceea ce japonezii numesc "zuihitsu", însemnând scrieri ocazionale 
sau note aleatorii. În timp ce nu este un manual sexual în nici un fel, iubirea este de interes central 
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

pentru Sei Shonagon. În perioada heiana in Japonia relațiile erotice erau catalogate drept normale si 
uzuale.. Discretia reprezenta un facor cheie important dar exista nici o rușine serioasă chiar în 
relațiile extramaritaliste. Ca rezultat, bărbații și femeile puteau beneficia de mai mulți soți și amanti.
Sei scrie adesea despre ceea ce s­ar putea numi proprietățile iubirii, ea deseori evidentiaza cadrul 
ideal de desfasurare a unei intalniri romantice, cu atentia sporita asupra detaliilor, atentia fiind 
elementul cel puternic definitoariul al conceptiei estetice a culturii japoneze, descria conduita 
demersului actului de inatlnire dintre iubiti dar si prevederile necesare infaptuirii acestuia. Prin 
urmare, Sei Shonagon consideră că este neplăcut cand iubitul care vine in vizita nu știe cum să se 
comporte corect și astfel strică momentul romantic, de exemplu vorbind cu voce tare. Ea desrie că 
nu­i place să auda cum sforăie bărbații dupa ce au petrecut deja noaptea într­un "loc 
necorespunzător" conștienți că ar putea fi prinși. De asemenea, ea critică lipsa efortul unui bărbat de
a se îmbrăca fiind atent la fiecare detaliu atunci când o părăsesc în mijlocul nopții, deoarece crede 
că nimeni nu il va mai vedea sau nu­l va recunoaste nimeni niciodata la această oră târzie. Ea 
subliniază importanța elgantei barbatului si descrie romantic modul în care se comportă un iubit 
bun. Ea laudă bărbații care, imediat după ce o parasesc si se îndreaptă acasă, trimit o scrisoare 
extraordinara de admiratie unei doamnei să i­o aducă. Ea oferă însă diferite coduri de comportament
pentru bărbați și femei; dacă un cuplu se desparte, se convine ca barbatul sa isi arate parerea de rau, 
în timp ce femeia îi poate intoarce umarul. În general, Sei Shonagon descrie romantismul secret 
impartasit cu bărbații ca fiind foarte plăcut. Descrie entuziasmul ei atunci când așteaptă un vizitator 
si notează importanța sentimentală a scrisorilor foștilor iubiți și chiar menționează timpul de vară ca
fiind sezonul preferat pentru a avea o aventură. Acest lucru demonstrează cât de importante sunt 
relațiile dintre bărbați și femei în viața cotidiană. Dar în interacțiunea lor, chiar și în cea mai intimă 
relație, se cere o formă de etichetă care să ofere securitate și să susțină ideea de romantism.

În conluzie, pasiunea este universală și bazată pe principiile biologice ale selecției sexuale, în timp 
ce dragostea este specifică culturii și se bazează pe tradiții istorice și culturale. Valorile culturale și 
comportamentele tradiționale influențează expresiile și experiențele iubirii și transferă iubirea 
pasională, bazându­se în primul rând pe o atracție sexuală în iubirea romantică, ca pe un mod de a 
iubi ideal și cultural afectat. Oamenii își exprimă dragostea în mod explicit și implicit. Unele culturi
pun accentul pe modalitățile explicite și directe de exprimare ale iubirii către un partener, în timp ce
alte culturi prefera o cale indirecta. Așadar, erosul oriental și erosul occidental au la bază ideea 
comună a iubirii ca formă universală de cunoastere însă, intrepătrunsă de diferitele viziuni asupra 
vieții.
Korzsuk Vanessa- Sabina
LC/SP, AN II

Bibliografie

1. Denis de Rougement: Iubirea si Occidentul. EDitura Univers, 1987;

2. Georges Bataille: Erotismul. Traducere din limba franceza de Dan Petrescu. Editura Nemira, 1998;

3. Michael Focault: Istoria sexualitatii. Traducere de Beatrice Stanciu si Alexandru Onete. Editura de
Vest, Timisoara, 1995;

4. Platon: Banchetul sau Despre iubire. Editura Humanitas, 2011;

5. Platon: Phaidros. Editura Humanitas, 2006;

6. Sei Shonagon: Insemnari de capatai. Editura Rao Clasic, 2004;

Webliografie

1. Rosamond Press, “Love in the Western World” by Denis deRougemont, 26 septembrie 2013, 


https://rosamondpress.com/2013/09/26/love­in­the­western­world­by­denis­de­rougemont/

2. Stanford Enciclopedia of Philosophy, Plato on friendship and eros, 20 februarie 2004, 
https://plato.stanford.edu/entries/plato­friendship/

3. Unica, Tao­ arta taoista a iubirii, http://dindragoste.unica.ro/iubire/tao­sexualitate­iubire.php

4. Richard Schiffman, Ancient India’s 5 Words for Love (And Why Knowing Them Can Heighten 
Your Happiness), 13 august 2014, https://www.yesmagazine.org/happiness/ancient­india­s­five­
words­for­love

5. Wikipedia, 31 iulie 2018, https://en.wikipedia.org/wiki/Eros_(concept)

6. New World Enciclopedya, Love, 2 august 2018, 
http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Love#Religious_teachings_on_Love_as_an_ethical_a
nd_spiritual_ideal