Sunteți pe pagina 1din 14

DON QUIJOTE

(prima parte)

Mihaela Ursa
a) istoric:
- efectele cultural-sociale ale cuceririi arabe, timp de
800 de ani (711 - 1492)
- Reconchista/ Reconquista – perioada de mare
germinație culturală de după 1492, când statele
catolice încep să se extindă treptat peste Peninsula
Iberică islamică (= caracter mixt al întâlnirii
Orientului arab cu Occidentul european).
- „secolul de aur” al culturii spaniole: nașterea
romanului picaresc, a teatrului lui Lope de Vega
(comedia), a lui Miguel de Cervantes (roman) și
Velasquez (pictură).
- apusul marii nobilimi pe fundalul ridicării unei
burghezii de tip umanist (anticlericalism)
- descoperirea Americilor, Reforma, ciumele,
destabilizarea și fărâmițarea religioasă
b) de istorie a romanului:
- primul roman modern (Harold Bloom, Canonul
occidental), care va genera traduceri, imitații (mai ales
în Franța și Anglia)
- Dostoievski (pregătind Idiotul): „dintre toate
personajele frumoase din literatura creștină, unul

Context singur este cu adevărat perfect, Don Quijote. Dar


este atât de minunat tocmai pentru că este ridicol”
- teme: nebunia ca înțelepciune + idealul pierdut
- metaficțiune: a scrie despre scris, a citi despre
cititori, romanul ca delectare și propunere de lume
Structură și compoziție
- partea I in 1605, partea a II-a in 1615
- în limba castiliană, în perioada ultimei
mari revoluții lingvistice spaniole
(Reconchista)
- în perioada dintre aparițiile celor două
părți, DQ cunoaște succesul, dar și o serie
de imitații, dintre care cea mai reușită
este FALSUL DON QUIJOTE DE LA
MANCHA, scrisă de Alonso Fernandez de
AVELLANEDA, considerată a fi motivat
revenirea lui Cervantes asupra istoriei lui
Don Quijote
- de la autoiluzionare (engaño) la deziluzie
(desengaño)
- construcție barocă
Elemente de interpretare:
titlu, dedicație, prolog
-„ingenioso” = iscusitul, istețul, dar și „nebunul”, în sensul nebuniei
artistice
-„ hidalgo”= hijo d’algo = fiul “cuiva”, „un cineva”, nobil mărunt.
Comparație depreciativă cu caballero=cavaler (numirea Cavaler al
Tristei Figuri, pusă de către Sancho - răsturnare de autorități.)
- jocul auctorial între umilință și orgoliu (vezi modificarea poziției
poetice a autorului, de la instrument al muzei/ inspirației, la demiurg).
- artele poetice ale renașterii: originalitate, plagiat, spontaneitate,
imaginație (protectoratul scriitorului între figură retorică și necesitate
socială)
- perspectivism în locul discursului de adevăr
- romanul despre roman: autori și cititori, personaje, cititorul și autorul
ca personaje
Picaro = micul borfaș, veșnic ucenic, prilej de expunere a unei morale
individualiste (de asemenea: homo homini lupus, vanitas vanitatum) în cod parodic.
Sursă în poveștile arabe.
El Lazarillo de Tormes. Lazarillo de Tormes (1544) - anonim, mărturisirea
fărădelegilor unui borfaș mărunt în fața unui judecător; ucenicia din stăpân în
stăpân; stăpânul orb (parabola orbilor)
Guzman de Alfarache (1599) - perspectiva persoanei I, moralism pronunțat,
discurs despre păcat și virtuți
Elemente de interpretare: focalizări
pe capitole
- cap. I: spațiul, timpul, cum arată DQ , alter ego
cervantesc. Teoria umorilor folosită în sprijinul ideii că
DQ e nebun
- TEORIA UMORILOR:
Sangvinicul: fierbinte + umed + Flegmaticul: rece +
umed +
Colericul: rece + uscat + Melancolicul: fierbinte + uscat)
- Investirea cavalerească după modelul Amadís de Gaula
(traseu inițiatic, rit de trecere, parodie)

- cap. II: drumul fără țintă (pe un spațiu geografic restrâns). DQ începe
să-și scrie în minte propria poveste. Înscenarea de la han. Toposul scenei
de teatru, motiv baroc predilect în roman. Burlescul din commedia dell' arte.
- cap. VI: judecata și condamnarea cărților. Inchiziția ad-hoc și
imposibilitatea de a stabili vreun criteriu al selecției. Cervantes la
judecată cu Galatea. Arderea nediscriminatorie și zidirea intrării în
bibliotecă: miza declarată a romanului este de a „da de pământ cu
romanele cavalerești” (de pus în legătură cu disputa dintre arme și litere
din capitolele XXXVII-XXXVIII).
- cap. VII: motivul vrăjitorilor - în legătură cu biblioteca, dar continuă
în capitolul întovărășirii cu Sancho Panza, inițial creat contrastiv.
Elemente de interpretare: focalizări
pe capitole
- cap. IX: întreruperea poveștii (înainte ca loviturile lui DQ să se
dezlănțuie) pentru a invoca „autorul arab” Cide Hamete Benengeli și
pentru a aduce în scenă motivul manuscrisului găsit – autenticitate,
adevăr (decredibilizate prin referirea la „firea mincinoasă” a autorilor
arabi. Codificarea lui Cervantes în numele autorului arab și în
construcția lui).
- cap. XI: Vârsta de aur rescrisă quijotesc.
- cap. XII: povestea Marcelei începe. Alter-ego pastoral al lui DQ ,
cititoarea „înnebunită” de lectura romanelor pastorale.
- cap. XVI: intră în scenă asturiana Maritornes. Estetica urâtului (v.
Umberto Eco, Istoria urâtului).

- cap. XVIII: după bătaia primită de la păstorii turmelor de oi, DQ


vomită pe Sancho, care încearcă să-l oblojească. Tratamentul grotesc
al idealistului se accentuează în capitolele următoare.
- cap. XXII: întâlnirea cu convoiul condamnaților, singura ispravă în
care DQ reușește să elibereze pe cineva. Gines de Pasamonte – cel
care „are mai multe păcate decât toți ceilalți” (alter ego, ambliopia,
dubla perspectivă real/ imaginat: Cide Hamete Benengeli este înrudit
cu unul dintre îngrijitorii de la han, la judecata bibliotecii sunt aduse
și lucrările lui Cervantes, în partea a doua apariția Cavalerului
Oglinzilor referă la „oglindirea” autorului în personajele sale).
Elemente de interpretare: focalizări
pe capitole

- cap. XXXI: Sancho reproduce întâlnirea inexistentă cu Dulcineea. Reinventarea prin


poveste. Iubirea pasiune hrănită prin absență.
- cap. XXXII: despre leacul romanelor cavalerești. Dorotea pomenește posibilitatea de a
avea un al doilea DQ (lansarea ideii modelului universal al idealistului fără speranță).
Cititorul ca personaj.
- cap. XLVIII: „legarea de farmece”, invocarea vrăjitorilor în urma disputei despre
romanele cavalerești și utilitatea lor.
- cap. XLIX: furia lui Sancho Panza și prima schimbare de roluri. DQ făgăduiește
ascultare. Proba că nu este vrăjit este una scatologică. Posibilitatea încheierii romanului în
acest mod.
DON QUIJOTE
(partea a doua)

Mihaela Ursa
Partea a doua: scurt istoric
- 1613: Cervantes anunță că
lucrează la continuarea poveștii
- 1614: apare la Tarragona Falsul
Don Qujote de la Mancha: continuare
apocrifă a lui Don Qujote de la
Mancha I, de Miguel de Cervantes,
sub semnătura lui Alonso
Fernandez de Avellaneda da
Tordesilla (identificat incert de
diverși autori drept: Lope de Vega,
Ruiz de Alarcon, Tirso de Molina)
- 1615: apare Partea a II-a, de
Miguel de Cervantes
De la idealism la realism metaficțional
Partea I = subiect principal
- receptarea falsului personaj DQ
de către adevăratul DQ: „a umfla
un câine”
- a treia ieșire a lui DQ: ultima,
cea mai lungă, dar și mai
omogenă (puține povești
secundare)
- binecuvântarea Dulcineei:
Sancho știe că nu o vor găsi la
Toboso (trucul cu cele 3 țărănci
călare pe măgari, Dulcinea
vrăjită, falsul Merlin care susține
că nu-și va reveni din vrajă decât
după ce Sancho va primi 3300 de
lovituri de bici)
- Samson Carrasco = Cavalerul
Oglinzii – cunoaște Prima parte
și dorește să- l vindece pe cavaler
punându-i în scenă nebunia,
până la ultimele consecințe (DQ
îl învinge)
Partea a doua: de la idealism la
realism metaficțional
- indeterminarea: Cine este Autorul? Utopism, umanism,
rațiune, modelul prințului înțelept. Intervenția ucigașă a realului
în ideal (Dulcinea îi cere garanții materiale împrumut).
- îndoiala: Baltasar Gracián, El Criticón: „Lucrul cel mai
monstruos cu putință este așezarea Înșelătoriei la poarta de
intrare a lumii și a dezamăgirii la cea de ieșire — un handicap
dezastruos, în stare să ne distrugă întreaga viață, de vreme ce ...
un pas greșit la începutul vieții ne face să ne împleticim cu capul
înainte din ce în ce mai rapid până nu mai avem cale de ieșire și
ne pierdem cu totul. Cine a aranjat astfel lucrurile, cine le-a
plănuit? Sunt acum tot mai convins că totul e pe dos pe lumea
asta. Dezamăgirea ar trebui să stea la intrarea în lume și să
rămână mereu alături de neofit, pentru a-l elibera de pericolele
care îl așteaptă pe cale. Dar câtă vreme noul venit — prin
orânduiala inversă a lucrurilor, are parte mai întâi de înșelătorie
[care, în mod imoral, îi prezintă totul pe dos de la bun început],
el va alege mereu calea de-a stânga și se va îndrepta spre pieire.”
Litere și arme: teologie, literatură, morală

- romanele cavalerești nu mai constituie decât subiect de teatru, chiar de comedie: Ducele și Ducesa („punerea în
scenă” a părții I și a apocrifei
- barocul (metamorfoza și opulența, scenele de interior și în întuneric, jocul de oglinzi), dar mai ales dezvrăjirea -
desengaño
- jocul celorlalți are scenariul scris de Avellaneda, DQ luptă să-l modifice: nu pleacă spre Saragossa, cum scrie apocrifa,
ci spre Barcelona, unde vede cartea
- DQ pierde în fața Cavalerului Albei Luni (promite să renunțe la cavalerie pentru un an), dar Cervantes câștigă în fața
copiatorului său
- „The figure of Don Quixote, as argumentative structure, poses mimesis against anti-mimesis, man-become-book
against book-become-man, theology against literature, theological probability against poetic probability”. (Jan
Herman)
Revizitări intermediale
Partea a doua Regarding this principle of conformity the second part
of the Quixote differs significantly from the first. We
see a Don Quixote who does not want to conform to
the “already-written” book, which is now the
apocryphal second part of his life by the Aragon
Avellaneda. Don Quixote even explicitly opposes the
fate Avallaneda wants to force upon him. Instead of
going to Saragossa, which would be in keeping with
Avellaneda’s book, Don Quixote decides to go to
Barcelona as the final destination of his quest.
I would conjecture that the issue of “probability”
underlies one of the most important argumentative
dimensions in the Quixote. The figure of Don Quixote,
as argumentative structure, poses mimesis against anti-
mimesis, man-become-book against book-become-
man, theology against literature, “theological
probability” against “poetic probability”. (Jan
Herman)