Sunteți pe pagina 1din 2

Sinuciderea în diverse religii

Sinuciderea este văzută ca un păcat major în toate marile culte religioase: creştinism,
mahomedanism, iudaism, budism sau hinduism. Există nuanţe, dar abordarea este aceeaşi:
Dumnezeu îţi dă viaţa, tot El (trebuie să) ţi-o ia, iar a încălca această lege care exprimă firea
lucrurilor înseamnă a te opune voinţei divine.
În mai toate cultele, însă, există "voci progresiste" tot mai des auzite, care înclină să
pună sinuciderea pe seama unei rătăciri a minţii, de care mortul nu poate fi acuzat. Ca atare,
se tinde spre oficierea aceloraşi slujbe religioase, ca în cazul celor pieriţi de "moarte bună".
În nicio religie majoră a lumii, excluzând situaţiile excepţionale, sinuciderea nu este
încurajată, tolerată. Unii afirmă că Biserica Ortodoxă are responsabilitatea să nu se roage
pentru cei care îşi iau viaţa și că, în mod asemănător, catolicii ştiu că nu se poate să te
împărtăşeşti la căpătâiul unui sinucigaş. Doar două categorii de sinucigaşi au fost exceptate,
în trecut, de la blamul creştinilor: cei cuprinşi de nebunie, care trebuie ţinuţi în lanţuri şi cum
scapă din ele comit suicidul, şi cei care s-au sinucis în numele credinţei lor, cum erau martirii
care îşi luau viaţa pentru a nu fi violaţi sau sodomizaţi de păgâni. După 1989, Biserica a
permis slujbele religioase în cazul sinuciderilor, considerându-se că cei care au comis actele
respective nu au fost în deplinătatea facultăţilor mintale. Dar situaţia nu e simplă, depinde
cum se procedează, de la o parohie la alta. Sunt parohii în care se consideră că sinucigaşii au
fost demonizaţi şi nu se fac slujbe, nici de înmormântare, nici ulterior. Sunt credinţe rămase
din trecut, cum că sinucigaşii bântuie, ca strigoi.
În credinţa catolică, sinuciderea este acelaşi lucru ca şi în cea ortodoxă, viaţa fiind
văzută ca un dar al lui Dumnezeu, de care omul nu poate dispune după placul său. Însă
mortul se duce la judecata lui Dumnezeu, iar acolo se ţine cont de ce a făcut întreaga viaţă. O
eventuală lipsă a slujbei religioase nu este o pedeapsă aplicată celui mort, sinucigaşului, ci o
atenţionare pentru comunitate, care trebuie să ia aminte că s-a comis un păcat major.
În iudaismul "clasic", sinucigaşii sunt consideraţi criminali şi nu li se fac funeralii,
nu li se recită Kadiş-ul şi sunt înmormântaţi la marginea cimitirelor, împreună cu soţii
răposaţi ne-evrei ai evreilor. "Evreii admit sinuciderea doar în cazuri grele, de război, după
pilda regelui Saul. În Vechiul Testament, după ce Cain şi-a ucis fratele, Dumnezeu l-a
împiedicat să-şi ia viaţa, obligându-l să o trăiască cu conştiinţa marelui păcat săvârşit", spune
părintele Stan.
În ritul iudaic reformist, se consideră că sinuciderea este o manifestare a demenţei
sau a depresiei şi nu se fac diferenţieri la slujbele de înmormântare. Oricum, indiferent de
felul în care a murit, corpul defunctului este considerat "spurcat" şi nimeni din familie nu are
voie să îl atingă. Cei care îşi vizitează morţii în cimitir trebuie să se spele după ce ies din
cimitir, ca un ritual de purificare la ieşirea din teritoriul spurcat.
Coranul și Sunnahul interzic sinuciderea, iar teologii musulmani o privesc ca "o
dezertare gravă de la cea mai fundamentală datorie a omului, aceea de a trăi în credinţa lui
Allah".
Hinduşii şi budiştii nu pun preţ pe corpul neînsufleţit, riturile de înmormântare fiind
focalizate asupra sufletului. Hinduşii îşi stropesc morţii cu apa sfinţită a Gangelui, dar este
mai mult un ritual de "petrecere a sufletului" celui dispărut, care se va reîncarna. Atât în cazul
hinduşilor, cât şi al budiştilor, sinuciderea este văzută ca un act de regresie a sufletului, în
peregrinarea sa de căutare a absolutului.