Sunteți pe pagina 1din 2

5.

“Mobilitatea socială” desemnează circulaţia indivizilor între categoriile sau clasele sociale
existente în societate.

Există două tipuri fundamentale de mobilitatea socială;

a) mobilitatea verticală se referă la trecerea unui individ de la poziţii inferioare la poziţii


superioare de status sau, invers, de la poziţii superioare la poziţii inferioare de status
(ascensiunea sau retrogradarea):

- mobilitatea verticală poate fi:

• mobilitatea intrageneraţională: trecerea indivizilor de la o categorie la alta în cadrul sau pe


parcursul aceleaşi generaţii (în acest caz se compară clasa căreia îi aparţine individul la sfârşitul
carierei, de pildă, cu clasa din care făcea parte la îceputul ei);

• mobilitatea intergeneraţională: circulaţia unui individ din grupul social căruia îi aparţine
familia sa (tatăl, mama) spre un alt grup din generaţia sa (în acest caz este comparată clasa
socială c ăreia îi aparţine individul cu clasa socială din care face parte familia sa ).

b) mobilitatea orizontală presupune tercerea unui individ dintr-un grup în altul (dintr-o
profesie în alta) fără schimbarea poziţiei sociale (fără a realiza ascensiunea sau retrogradarea).
Mobilitatea socială Diferenţele sociale nu sunt fenomene sociale imuabile, adică ele nu distribuie,
pentru totdeauna, bogăţia, prestigiul şi puterea unor grupuri, iar celelalte rămân continuu în poziţia socială
dezavantajată. Societatea are pârghii prin care se realizează posibilitatea trecerii dintr-o stare socială în alta.
Cel mai caracteristic fenomen al mişcării indivizilor într-un spaţiu social este mobilitatea socială. Aceasta se
referă la deplasarea indivizilor sau a grupurilor în structurile sociale dintr-un spaţiu social şi la schimbarea
poziţiei sociale în cadrul colectivităţii sau translarea într-o colectivitate pentru ocuparea unei poziţii sociale.
Stratificarea socială este condiţie şi efect ale mobilităţii sociale. Aceasta fiinţează ca urmare a diferenţelor
sociale, şi ea, la rându-i, generează deosebiri sociale între oameni şi între grupuri.

Trebuie făcută diferenţa între mobilitatea socială, care constă în mişcarea unor persoane sau grupuri
într-un spaţiu al diferenţelor sociale, şi mobilitatea geografică sau teritorială, care constă în schimbarea locului
în spaţiul geografic, denumită de regulă migraţie sau emigrare.

Există două tipuri de mobilitate socială. Una dintre ele este mobilitatea socială verticală definită ca
trecerea de la poziţii inferioare la poziţii superioare de status şi invers de la poziţii superioare la poziţii
inferioare de status, aceste treceri fiind procese de ascensiune şi de retrogradare.

Menţionăm câteva exemple de mobilitate verticală: deplasarea pe diferitele trepte din cadrul ierarhiei
ocupaţionale de la posturi executive la posturi de conducere sau trecerea dintr-o clasă în alta. Mobilitatea
socială are loc într-o generaţie (de exemplu, fiul unui muncitor necalificat poate deveni un mare bancher) sau
în succesiunea generaţiilor (fiul unui muncitor necalificat devine proprietarul unei întreprinderi mijlocii, iar
nepotul său devine un mare capitalist). În primul caz acţionează mobilitatea intergeneraţională în cadrul
relaţiei părinţi – copii, iar în al doilea caz, mobilitatea intergeneraţională derivată din înlănţuirea mai multor
generaţii.

Există şi o mobilitate intrageneraţională, care se reflectă în schimbarea poziţiei unui individ în diferitele
momente din viaţa sa.

Mobilitatea socială orizontală constă în deplasarea dintr-un grup în altul (dintr-o profesiune în alta) fără
schimbarea poziţiei sociale şi fără o ascensiune sau regres în poziţia sa.

Exemple de mobilitate orizontală: trecerea muncitorilor dintr-o întreprindere în alta; recalificarea


salariaţilor ca urmare a unor modificări în ocupaţie, dar fără o ascensiune sau regres.

Mobilitatea socială este determinată de o serie de cauze:


1. stratificarea socială derivată din venit sau avere, putere deţinută şi nivelul de la care un individ poate lua
decizii, nivelul de pregătire, aptitudinile şi calificările individului;
2. mecanisme şi canale de orientare a oamenilor pregătiţi adecvat pentru anumite posturi: sistemul şcolar,
sistemul selecţiei din orice organizaţie, activitatea instituţiilor politice şi economice;
3. stimulenţi corespunzători care îi impulsionează pe oameni să acţioneze în a ajunge la nivele ierarhice
potrivite aspiraţiilor lor: salariul, prestigiul, puterea, accesul la bunurile dorite.