Sunteți pe pagina 1din 25

Scapă de limitările provenite din copilărie

“Tipul de experiențe pe care le-am avut în copilărie, felul în care am fost tratați de proprii părinți, influențează modul în care ajungem atunci când suntem mari, tipul de adult care alegem să fim și, implicit, alegerile pe care le facem.”

Numele meu este Cristina Rusu, și îți scriu pentru a împărtăși cu tine experiența mea de pană acum.

Aș putea spune că am avut o copilărie normală, atât de normală cât o puteai avea în anii 90. Am fost binecuvântată să mă nasc într-o familie tânără, la început de drum, dar plină de iubire și de speranță. Nu am știut ce înseamnă să ai greutăți pentru că mama a avut mereu grijă să mă protejeze. Pot spune că aveam chiar tot ce îmi doream, dar nu îmi amintesc să îmi fi dorit ceva în mod special. Acum că privesc înapoi poate mi-aș fi dori să primesc mai multă iubire și afecțiune, și poate să fiu ascultată puțin mai mult.

Când am mai crescut puțin, și am intrat la școală, m-am lovit de invidia celorlalți copii, celorlalte fetițe. Nu am înțeles eu foarte bine la momentul respectiv de ce se înseamnă asta. Tot ce observam era că fetele, colegele mele de clasă nu doreau să mă includă în grupul lor și râdeau de mine.

Ideea este că, până la un anumit moment dat, mama mea mi-a oferit destul de multă atenție: mă îmbrăca frumos, avea grijă să arătăm mereu bine. Doar că, atunci când am intrat la școală, probabil din lipsa de timp și de răbdare, lucrurile s-au cam schimbat.

Nu mai ieșeam la petrecerile de familie, nu ne mai vedeam cu prietenii, și lucrurile au devenit destul de monotone. Deși am observat că ceva s-a întâmplat și că stilul de viață s-a schimbat puțin, nu am avut niciodată curajul să îi întreb ce s-a întâmplat. Am presupus doar că așa trebuie să fie, și am acceptat ca doar părinții știu cel mai bine ce este ok și ce nu. Ce autoritatea aveam eu ca și copil să pun întrebări sau să cer explicații pentru acțiunile lor? Dacă mama așa spune, așa trebuie să se întâmple.

Părinții mei au fost mereu genul de persoane care se gândeau la ce zice lumea? înainte de a face ceva. De multe ori acesta era și un motiv să nu facă multe lucruri, să se ascundă, pentru a nu fie judecați. Din nou, nu înțelegeam eu de ce,

dar pentru ca ei asa făceau eu am presupus inevitabil că asa era normal, și am început să adopt și eu acest stil de gândire.

Acum, când mă gândesc la anii copilăriei mele îmi dau seama că am știut mereu că sunt un copil diferit. Nu prea reușeam să mă integrez în niciun grup, nu reușeam să am prieteni adevărați. Și multă vreme am pus-o pe seama faptului că părinții mei nu mă prea lăsau să fac ce vreau eu, ci doar ce considerau ei că este bine pentru mine. Nu erau mulțumiți de prietenii mei, de persoanele cu care mă jucam pe afară, de unii colegi de clasă.

Acum îi înțeleg. Le era frică.

M-am născut la puțin timp după revoluție și eram singurul lor copil. După ce ai trăit mai bine de 25 de ani într-o societate care te dorea limitat, care nu îți oferea prea multe posibilități de niciun fel, și în care tot ce știai era: te naști, te duci la școală, termini liceul, te angajezi, te căsătorești, îți iei o casă, faci un copil pe care îl înveți același ciclu, și speri ca el să facă și o facultate, nu doar liceul.

Și este absolut normal să îți fie frică când în secunda 2 începi să primești atât de multe informații noi, cât nu ai primit în 25-30 de ani. Plus că informațiile au început să vină din occident, și odată cu lucrurile bune au început să vină și cele negative: droguri, sexualitate, abandon școlar, etc. Ele existau și până atunci, doar că de aceasta dată erau mediatizate, și părinții nu mai aveau niciun control asupra lor. Nu mai puteau să cenzureze, sau nu știau cum să o facă. Și era normal să nu știe, având în vedere că până atunci societatea a avut grijă să cenzureze aproape tot.

Teama apare pentru ca nu știi ce să faci cu informația. Nu știi să o triezi, care e bună și care nu. Automat nu știi nici pe care să i-o dai copilului tău. Și cum să știi să îl protejezi când nici tu nu știi ce să alegi? Așa că mai bine îl ții sub mantia ta, măcar până te clarifici tu.

Și așa m-au și ținut. De teamă ca nu cumva să o iau pe căi greșite. Au crezut că asta este cea mai bună variantă pentru ei, dar nu au știut în ce moment să îmi mai dea drumul în lume.

Am început să am acces la internet, și nu știu dacă și la voi era la fel, dar internetul era un fel de loc rău și de acolo învățai toate prostiile. Părinții mei, ca și mulți alții probabil, nu își dădeau seama ce resursă importantă aveam noi, și câte lucruri minunate puteam face cu ea. Așa că au limitat-o și pe asta cât de mult posibil.

Și totuși faptul că eu nu reușeam să mă integrez în niciun grup nu era neapărat pentru că părinții, din dorința de a mă proteja cu orice preț mă țineau mai mult în casă și lângă ei, ci pentru ca într-adevăr eram diferită. Îmi doream să mă joc sau să fac lucruri cu ceilalți copii, dar în același timp nu eram foarte atrasă de activitățile lor.

Îmi puneam niște întrebări pe care nu știu câți dintre copii de 4-10 ani și le adresează, de genul: Cine sunt eu? De ce eu? Ce trebuie să fac eu? Acum îmi este clar că mă întrebam despre rolul meu pe acest pământ și care ar putea fi menirea mea.

Dar după un timp această întrebare a rămas închisă, într-o cutiuță, undeva în mintea mea. O cutiuță pe care nu am mai deschis-o mult timp, pentru că eram prea ocupată să supraviețuiesc și să mă adaptez mediului social în care trăiam.

Îmi doream doar să supraviețuiesc pentru că știam că, la un moment dat, voi pleca departe de acel oraș mic, de mediu, de oameni, de tot. Voi pleca undeva unde să pot fi eu, fără să mă mai simt de neînțeles, neintegrată.

Și am plecat!

Ca orice adolescent, am ales să vin la facultate, în București, de parcă aici ar fi toate roz. Am așteptat entuziasmată momentul în care mă voi muta, îmi voi face prieteni noi, voi putea să mă prezint oamenilor așa cum sunt eu cu adevărat, voi putea spune tot ce simt eu, fără a fi judecată. Dar m-am lovit de întrebarea CINE SUNT EU?

După 18 ani în care m-am chinuit să supraviețuiesc, Cum să mai știu acum să zbor? De unde să am curaj să fac asta? În adâncul sufletului meu știam că pot, știam chiar cum. Și am știut din totdeauna. Dar credeam că AM UITAT, pentru că nu am avut exercițiu. Dar de fapt îmi

era FRICĂ. Pentru că am fost atât de focusată pe supraviețuire și mi-am pus niște ochelari de cal, și m-am îndepărtat de mine, de esența mea și de scopul meu în această viața. M-am trezit singură, pierdută într-un oraș nou și imens în comparație cu locul în care am copilărit.

- Și acum ce faci, Cristina? Asta mă întrebam mereu.

- Păi ce să fac? Ce am învățat. Îmi termin facultatea,și după mai vedem.

Dar exista o voce în mintea mea care continua fraza cu: o să mă angajez, mă mărit, fac copii și aia e.

- Și dai mai departe același lucru, același ciclu pe care l-ai învățat?

- Păi și ce să fac? CE ALTĂ VARIANTĂ AM?

- …… niciun răspuns.

Astă era dialogul meu interior, pe care l-am ignorat în continuare timp de câțiva ani. Până într-o zi când mi-am dat seama că tot ce mă ține pe loc sunt de fapt convingerile limitative pe care le-am preluat din mediul în care am copilărit:

teama părinților, invidia copiilor, marginalizarea, lipsa de susținere / motivație, lipsa de informație, etc. Toate acestea m-au făcut să am un dialog interior care m-a măcinat în fiecare secunda din viața mea, timp de 22 de ani.

De foarte multe ori eu am simțit că ceva mă ține pe loc. Știam că am un potențial fantastic, dar ceva mă limita teribil. Și așa am început să caut răspunsul la acestă întrebare: CE MĂ LIMITEAZĂ?

De ce am început să fac asta este foarte simplu: starea în care mă aflam îmi făcea rău. Mă simțeam tristă, deprimată, fără chef de viață, fără dorință de a face nimic. Procrastinarea îmi crea o stare de anxietate. Cu cât lăsam mai mult timp să treacă fără a face nimic cu atât mă simțeam mai lipsită de vlagă, de chef și în cele din urmă ajungeam să renunț la visul meu măreț.

Cu siguranță nu a fost mereu așa, ci am fost programată să gândesc în acest

fel.

Copil fiind, mereu când aveam câte un vis măreț mi se puneau diverse limite: ori mi se spunea că nu pot, ori că nu se merită, ori că ideea mea nu este bună, că visez cu ochii deschiși, că nu-i momentul acum, că ar trebui să am alte

priorități, etc. Și pentru că niciodată nu am reuși să îmi duc la capăt nicio idee, niciun vis, nicio dorință, mintea mea s-a obișnuit să funcționeze așa:

Ai o idee genială - scenariul 1 => ești foarte entuziasmat și crezi cu tărie în ideea și planul tău;

=> începi să discuți cu oamenii dragi de la care te aștepți să te susțină necondiționat; => dar ce sa vezi?! Aripile îți sunt tăiate, pentru ca:

Esti prea visator;

Încep întrebările de genul: Dar ești sigur? Dar crezi ca o sa meargă? Dar? Dar ? Dar?;

Apar tot felul de conversații cu oamenii apropiați, care îți vor binele cu siguranță, dar care nu au informația necesară pentru a-ți da un sfat pertinent. Tu încerci să îi convingi să creadă în tine. Ei, din dorința de a te proteja, și a nu suferi din cauza unei nereușite, încearcă să te convingă nici să nu încerci măcar. Ești singur împotriva lor, și simți că te lupți cu morile de vânt.

=> Astfel entuziasmul începe să se stingă ( pe principiul când 2 sau 3 îți spun că ești beat te duci să te culci chiar dacă ai consumat doar apă minerală) => Iar in final renunți la idee. Ai o idee genială - scenariul 2 => ești foarte entuziasmat și crezi cu tărie în ideea și planul tău; => dar de acestă dată nu mai discuți cu nimeni pe acest subiect,

pentru că știi deja că ți se vor tăia aripile, și preferi să te zbați singur; => Dar pentru că nu ai fost învățat să ai încredere totală în tine, începi să te auto-sabotezi:

Nu mai este nimeni în jurul tău care să îți pună piedică, dar pentru că mintea ta a învățat că procesul de la punctul 1 care ți s-a întâmplat de multe ori, începe singură să îți înșine toate argumentele pentru care nu ar trebui să îți pui în aplicare ideea. => Și din nou entuziasmul se stinge; => și tu renunți la idee.

În final ajungi să fii frustrat și să crezi, tu despre tine, că nici nu mai are sens să încerci pentru că oricum nu o să-ți reușească indiferent de felul în care vei aborda situația, că nu ești suficient de bun, pentru că învățarea înseamnă observație + imitare. Dar într-o zi am luat decizia că nu mai pot așa. Mi-am dat seama că în ritmul acesta voi ajunge la 25-30 de ani o femeie frustrată, plina de temeri, de frici, și care probabil nu va realiza niciunul din planurile mărețe pe care și le-a propus. Și-am zis NU! Eu pot mai mult de atât. Eu simt că pot!

propus. Și-am zis NU! Eu pot mai mult de atât. Eu simt că pot! Și așa

Și așa a început procesul frumos de transformare.

Am început să caut tot felul de materiale, de cursuri, de oameni care m-ar putea inspira să aflu răspunsul la întrebările mele:

- Cum am ajuns în situația asta? De ce am ajuns să nu mai am încredere în mine, să îmi fie frică să arat cine sunt? Care este cauza?

- Cum pot schimba aceste lucruri? Cum îmi pot îmbunătăți starea de bine? Care este rezolvarea?

Și după ce am tot căutat informații și am fost deschisă să primesc răspunsurile, acestea au venit.

Au apărut în viața mea oameni minunați, care m-au ajutat să îmi răspund la o parte din întrebări. După care m-am gândit că vreau mai mult, așa că m-am înscris la Facultatea de Psihologie, din dorința de a înțelege mai bine cum funcționează psihicul uman. Și am reușit să aflu și mai multe răspunsuri, și să îmbunătățesc multe aspecte din viața mea.

Dar în timp ce eram în acest proces de căutare și transformare mi-am dat seama că există oameni, ca mine și ca tine, care poate își pun aceleași întrebări, dar acaparați de activitățile și rutina cotidiana nu știu unde să caute răspunsul. Sau poate nici nu știu exact să pună punctul pe I, cum se spune.

Prin urmare m-am gândit sa realizez acest material pentru tine, dragă cititorule. Ca tu să înțelegi puțin mai bine lucruri precum:

- Ce sunt și de unde vin limitările tale?

- Cum te influențează ele în viața de zi cu zi?

- Ce se întâmplă dacă nu schimbi nimic? Care este scenariul viitorului?

- Cum ți se poate îmbunătăți viața dacă schimbi cel puțin 3 dintre convingerile limitative pe care le ai?

- Cum să faci concret, în câțiva pași simpli schimbarea pe care ți-o dorești?

Poate te întrebi de ce am ales să fac asta?

Dacă aș fi avut pe cineva lângă mine de la începutul procesului meu, la 16-18 ani, cu siguranță lucrurile ar fi fost mult mai ușoare pentru mine și limitările acestea nu m-ar fi ținut atât de mult timp pe loc.

Am tot observat în jurul meu, în cercul meu de prieteni, de cunoștințe, oameni care doresc să schimbe ceva, oameni care aspiră la mai mult, oameni care visează frumos, dar care nu reușesc să schimbe nimic pentru că au anumite limitări. Unii sunt conștienți de ele, alții nu. Unele persoane își dau seama că au ajuns la o barieră în procesul lor de dezvoltare ( personală, profesională, socială, etc.). Dar ce nu reușesc să vadă este ce presupune de fapt această barieră, și mai important, nu văd cum anume o pot dărâma.

Iar asta duce la frustrare. Devenim din ce în ce mai frustrați, mai supărați, mai dezamăgiți, moment în care stima de sine scade. Dar dacă eu am cautat atât de mult timp o soluție, un mod de a îmbunătăți anumite aspecte, nu ar fi o dovadă de egoism să țin totul doar pentru mine? Și ce folos că eu am reușit să îmbunătățesc anumite lucruri, dacă țin doar pentru mine?

Visez de mică, așa cum îți spuneam mai sus, să ajut lumea să fie mai buna. Pentru asta a fost nevoie ca în primul rând eu să învăț niște lucruri, să experimentez, și să trec la următorul nivel. Iar acum simt că pot să împărtășesc experiența mea de până acum, și experiențele viitoare, astfel încât măcar o parte din cei care vor citi acest material să aducă un plus valoare în viața lor. Iar de aici să începem împreună un proces în care să vedem ce putem face mai bine pe viitor.

Cred cu tărie că lumea este limitată de felul în care sunt educați copiii, și mai cred că putem face o societate mai bună dacă reușim să ne spargem noi tiparele limitative.

CE SUNT TIPARELE MENTALE?

CE SUNT TIPARELE MENTALE? Tiparele mentale sau convingerile limitative sunt gânduri, credințe convingeri despre propria

Tiparele mentale sau convingerile limitative sunt gânduri, credințe convingeri despre propria persoană și despre lumea înconjurătoare.Pe acestea le preluăm de la cei din jur, în special în perioada copilăriei, când copilul ia de bun tot ce vede la adultul de lângă el, implicit modul acestuia de gândire.

Felul nostru de a gândi și a acționa este influențat de mai mulți factori:

Factorii biologici (genetică, dezvoltare fizică, sănătate, etc.);

Factorii psihologici (abilități, dezvoltare morală, emoții);

Factorii sociali (relaționare, mediul școlar, anturajul, familia).

Fiecare dintre acești factori își pune amprenta în modul în care noi vom funcționa mai târziu ca adulți. Convingerile noastre limitative, temerile noastre, sunt transmise din generație în generație, și, la fel ca un bulgăre de zăpadă, au devenit din ce în ce mai mari, mai multe, mai adânc înrădăcinate, și uneori mai greu de spart.

Gândește-te la teama de întuneric. Ți-a fost vreodată teamă de întuneric?

Sau copilului tău îi este frică de întuneric oricât de mult ai încerca tu să-l asiguri că nu este niciun pericol? Oare de ce? De unde provine? Unul din răspunsuri vine de la strămoșii noștri, din genele noastre, din ADN. Înainte de descoperirea focului, întunericul era un real pericol pentru strămoșii noștri. Nu aveau de unde ști dacă la 2 pași în fața lor nu este un animal care îi poate omorî. Teama de întuneric era practic teama de moarte. Și emoția provocată era

atât

de puternică, încât s-a transmis din generație în generație, chiar și după atâtea

mii

de ani.

În Manual de psihologia dezvoltării, Florinda Golu explică faptul că dezvoltarea reprezintă procesul de formare a noi seturi de procese, însușiri și dimensiuni psihice și de restructurare continuă a lor, proces care:

Se sprijină pe terenul eredității;

Își extrage conținuturile din datele furnizate de mediul sociocultural;

Este ghidat de educație;

Se desfășoară în contextul propriei activități de învățare, fiind impulsionată de motivație și având drept mecanism trecerea de la exterior la interior.

Pe de o parte avem parte de o moștenire generală umană dar și de moșteniri specifice filonului familial, care își vor pune amprenta asupra noastră încă din momentul concepției.

Tiparele mentale încep în copilăria timpurie sau adolescență ca reprezentări bazate pe realitate, resentimente ale mediului copilului.

De exemplu dacă un prieten ne spune că familia sa a fost rece și nefericit când era tânăr, percepția este corectă, chiar dacă el poate să nu înțeleagă de ce părinții lui au avut dificultăți în afecțiunea sau exprimarea sentimentelor. Motivele pentru care el consideră că părinții l-au tratat așa pot fi greșite, dar simțul său de bază al modului în care a fost tratat este aproape întotdeauna valabil.

Natura disfuncțională a tiparului creat devine de obicei cea mai evidentă mai târziu în viață, atunci când persoana continuă să-și perpetueze șablonul în interacțiunile sale cu alte persoane. El poate fi la fel de rece, uneori poate părea chiar nepăsător, chiar dacă simte diferit, și nu știe exact de ce are acest tip de comportament.

Se pare că că tiparele rezultă din nevoile emoționale de bază nesatisfăcute în copilărie.

Mai jos regăsești cinci nevoi emoționale esențiale pentru viata umana:

1. Asigurați atașamente altor persoane (include siguranță, stabilitate, îngrijire,

și acceptarea);

2. Autonomie, competență și simț al identității;

3. Libertatea de a exprima nevoile și emoțiile valabile;

4. Spontaneitatea și jocul;

5. Limite realiste și autocontrol.

Se crede că aceste nevoi sunt universale. Toată lumea le are, deși unele persoane au nevoie mai mare decât altele. Atunci când aceste nevoi nu sunt îndeplinite, se dezvoltă schemele care duc la modele de viață nesănătoase. Aceste scheme ne conduc la diferite reacții în anumite situații și, prin urmare, uneori să acționăm în așa fel încât să ne rănim pe noi sau pe alții.

În copilărie, primele relații sau interacțiuni ale copilului sunt simple, centrate pe adultul de lângă el:

atenția îndreptată către adult;

emoția în relația cu adultul;

acțiuni direcționate către adult;

reacții la acțiunile adultului.

Mediul familial reprezintă contextul în care copilul are pentru prima dată contact cu anumite norme, valori, modele pe care va încerca să le înțeleagă, să și le apropie și să le interiorizeze.

Copii învață observându-i și imitându-i pe ceilalți. Imitarea este atât de obișnuită, încât este posibil să nu îi conștientizăm pe deplin importanța.

Toate emoțiile puternice prin care noi trecem în copilărie/ adolescență își vor pune amprenta pe stilul nostru de viață ca adult, pe felul în care noi reacționăm la diverși stimuli.

De exemplu, dacă în copilărie am experimentat emoții precum abandon, instabilitate, neîncredere, abuz, privarea, rușine, etc., se va forma un fel de tipar, iar la maturitate aceste emoții vor fi din nou declanșate de evenimentele de viață pe care le percep (în mod inconștient) ca similare cu experiențele traumatice din copilărie. Chiar dacă poate sunt evenimente de care tu nu îți mai aduci aminte exact, te anunț că experiențele de orice fel sunt plasate în subconștient ( un spațiu care conține totalitatea informațiilor stocate în memorie, care pot fi reamintite; precum și actele automate, priceperile și deprinderile ce nu sunt necesare pentru moment.) Toate informațiile amintite rămân într-o stare latentă și sunt actualizate ( aduse în conștiință) atunci când este nevoie de ele.

Pentru formarea unui astfel de șablon nu este necesar ca în copilărie sau adolescență să fi experimentat emoții negative. O persoană poate dezvolta o schemă de dependență / incompetență fără a se confrunta cu un caz de traumă din copilărie. La fel de bine persoana ar fi putut fi complet protejată și iubită în timpul copilăriei.

Cu toate acestea, deși nu toate tiparele mentale au trauma ca origine, toate

sunt distructive. Convingerile de viață ale adulților din jurul nostru vor deveni și convingerile noastre de viață, fie ca vrem sau nu, fie că ne dam seama sau nu. Ele pot afecta orice domeniu din viața noastră:

Profesional;

Financiar;

Emoțional;

Familial;

Social;

Sexual, etc.

Viziunea noastră despre lume se conturează în baza acestor convingeri, principii pe care,încă din prima parte a vieții, le preluam de la cel din jur.

Dacă un lucru ne este repetat suficient de des el devine la un moment dat realitatea nostră. Iar asta se întâmplă pentru că mintea noastră nu acceptă să ne mințim singuri. Iar dacă îți repeți un lucru suficient de des, oricât de fals ar fi acesta, la un moment dat creierul nostru va face în așa fel încât lucrul respectiv să devină realitatea noastră. Este ca și cum ai da o comanda creierului tău:

Mai bine sărac și cinstit - iar astfel creierul va face în așa fel încât să fii sărac, pentru că presupune automat că dacă vei ajunge să ai bani înseamnă automat că ai făcut un lucru necurat, și tu nu vrei să fii judecat de ceilalți.

Ai carte ai parte- și presupui automat că doar dacă înveți mult și bine vei putea avea succes în viață. Dar ajungi la maturitate, după ce termini facultatea, masterul sau mai știu eu ce formă de educație, și îți dai seama că ai foarte multe diplome, dar lucrezi într-un mediu care nu îți aduce satisfacție.

Nu există pădure fără uscăciuni - și ajungi să accepți anumite lucruri negative din societate, sau din viața ta, pentru ca ele trebuie să existe, asa cum în pădure nu pot fi doar lucruri verzi și frumoase.

Ferește-mă Doamne de prieteni că de dușmani mă feresc eu. - și ajungi să nu poți avea încredere în oamenii de lângă tine, ci presupui automat că la un moment dat vei fi trădat.

Nu mai sta, ca-ți stă norocul - îți dorești mereu să fii activ, să fii în mișcare, să faci chestii, și uite asa ajungi să nu știi cum să te relaxezi, sau când să iei o pauză, căci mai avem nevoie și de pauze și de momente în care doar să stăm.

Capul plecat sabia nu-l taie - și ajungi sa pleci capul, sa taci și sa inghiți indiferent de ce anume ți se întâmplă, chiar dacă poate ai dreptate, ca nu cumva sa fii pedepsit.

Și lista poate continua căci în societatea noastră românească avem destul de multe ,,proverbe” pe care le învățăm încă de mici și pe care le vom aplica mai târziu în viața de adult, ca fel/ tipar de gândire. Dar toate acestea se vor întâmpla până în momentul în care noi vom alege să spunem STOP! AȘA NU SE MAI POATE!

Cele de mai sus sunt doar niște exemple, banale poate, ca tu să înțelegi mai bine cum s-ar putea produce anumite tipare. Suntem cu toții diferiți, avem viziuni și moduri de gândire diferite. Procesul de recunoaștere a tiparelor limitative este unul personal și în mare parte individual, bazat pe experiențele prin care ai trecut, sau pe lucrurile care ți-au fost repetate. Dar există câte exemple care sunt foarte des întâlnite. Pot să îți mai dau câteva exemple, poate te ajută să te clarifici:

Viața este grea! Trebuie să muncești din greu pentru a obține ceea ce îți dorești.

Spune-mi te rog cam cât te chinui tu acum pentru a obține ceea ce îți dorești cu adevărat? Ai găsit până acum vreo explicație pentru asta? Sau poate:

Nu ești suficient de bun? Sau banii sunt murdari, ochiul dracului cum se spune în popor?

Sau poate îți este teamă să fii prosper, să ai mulți bani, și toate lucrurile pe care ți le dorești pentru că nu îți dorești ca cei apropiați să profite de tine. Este mai bine totuși să ții pentru tine tot ce ai/ce simți, să nu le arăți prea multe emoții sau afecțiune pentru ca mai apoi te vor considera slab și vor încerca să profite de tine.

Toată lumea are un interes.

Nici chiar așa, tu știi foarte bine că:

Prietenii la nevoie se cunosc.

Așa că ești mereu acolo lângă ei, și ei lângă tine. Dar dacă, din motive ce nu țin de voința persoanei, se întâmplă ca un prieten să nu fie lângă tine atunci când îți este greu, ce faci? Te superi? Te gândești să îi plătești cu aceeași monedă? Sau poate ajungi să:

Nu mai ai încredere în oameni, căci ai fost trădat la un moment dat.

Să simți că tu nu meriți nimic pentru că nici măcar atunci când ai dat de greu nu a fost nimeni lângă tine;

Să simți că nu ești demn de iubirea celor din jur, pentru că nu ți-au fost alături atunci și așa cum tu îți doreai. Și lista poate continua din nou.

Jim Rohn susține că suntem suma celor mai apropiate 5 persoane din viața noastră. Ai crede că dacă acum ai în jurul tău 5 prieteni frumoși, sănătoși și prosperi din toate punctele de vedere, conform definiției de mai sus, ar trebui să fii și tu ca ei. Dar mai gândește-te puțin. Cine sunt cele 5 persoane care te-au influențat cel mai mult până în momentul de față? Cu care ai petrecut cel mai mult timp?

În cele mai multe cazuri răspunsul este FAMILIA. Părinții, persoanele care te-au crescut, învățătorii. De obicei petrecem în jur de 18 ani în sânul familiei, înconjurați în mare parte de timp de aceleași persoane, pe care le observăm și de la care preluăm obiceiuri, moduri de gândire.

Te invit să faci un exercițiu de imaginație! Dacă ceva nu iți place în comportamentul sau felul tău de gândire în momentul de față, te invit să iți imaginezi cum ar reacționa persoanele care te-au crescut în aceeași situație. Aștept să-mi spui te rog dacă modul de gândire este similar. Cum te simți acum?

De cele mai multe ori, deciziile pe care noi le luam sunt emoționale:

- Cumpărăm emoțional, gândindu-ne la cum obiectul respectiv ne va face să ne simțim.

- Intrăm sau ieșim din relații tot emoțional gândindu-ne la cum persoana respectivă ne face sau ne va face să ne simțim.

Deși nu învățăm asta când suntem mici. În copilărie nu prea ne sunt acceptate ideile emoționale. La școală suntem învățați să dăm răspunsuri din cărți. Doar acelea sunt corecte și notate bine. Imaginează-ți ce notă ai fi luat la istorie, dacă în loc să

relatezi faptele istorice ale lui Ștefan cel Mare ai fi scris cum te-ai simțit tu citind despre ele? Probabil nu ai fi luat o notă mare.

Timp de 15-20 de ani din viața noastră suntem obișnuiți să dăm răspunsuri din cărți, învățate, să dăm răspunsurile pe care profesorul/părintele le așteaptă de la noi. Și astfel ajungem și în relaționarea cu ceilalți oameni să reacționăm așa cum credem noi că ceilalți își doresc să reacționăm, nu așa cum ne dorim noi cu adevărat.

Nu învățăm să ne exprimăm emoțiile așa cum ne-am dori. Iar acest lucru se poate observa în viața noastră de adult, atunci când:

nu reușim să ne dăm seama exact cum ne simțim într-o anumită situație;

nu știm cum să reacționăm la un anumit eveniment;

nu știm să transmitem în exterior emoția pe care noi o simțim.

De ce se întâmplă asta? Pentru că atunci când am fost mici nu am fost lăsați să ne exprimăm

emoțiile. Adulții din jurul nostru au considerat că știu ei mai bine ce anume simțim într-un anumit moment sau ce anume ar trebui să simțim.

- Mi-e frică, spune copilul.

- Nu ai niciun motiv, spune părintele.

- Mă doare, spune copilul după ce s-a lovit.

- Nu ai nimic, spune părintele.

Și uite așa învățăm că ce simțim noi nu este bine, și că adultul de lângă noi știe mai bine decât noi, și căpătăm frustrări. Învățăm că nu putem avea încredere în propriile sentimente, ci că ceilalți știu mai bine cum ar trebui să ne simțim. Și când ajungem la maturitate ce facem? Le vorbim celorlalți despre cum ar trebui să se simtă într-un anumit moment, și nu despre cum ne simțim noi. Așa am fost învățați, așa dăm mai departe.

Orice experientă trăită își găsește ecoul într-una mai veche, trimițându-ne la momente din trecut. E ca și cum fiecare eveniment din prezent își găsește ecoul într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat. Această reactivare, mai mult sau mai puțin conștientă, lasă în noi urme care, când și când, ne marchează relațiile, interacțiunea cu ceilalți.

În fiecare dintre noi există trei planuri care nu se întâlnesc:

Sentimentele;

Gândurile raționale,

Sistemele de valori.

Sentimentele nu se supun sistemelor de valori. Uneori sistemele de valori ajută la reprimarea, ascunderea sau negarea sentimentelor, dar niciodată la suprimarea lor. Atunci când ele se intersectează în comunicare, creează numeroase neînțelegeri. Ele dau naștere unor dialoguri interioare inutile și interminabile.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DACĂ NU SCHIMBĂM NIMIC?

Atenție!! Rezistența la schimbare este foarte mare.

De obicei, pentru a se produce adevărata schimbare este necesar un factor declanșator al acesteia, care, de cele mai multe ori este o situație de criză, o traumă, un eveniment nefericit care ni s-a întâmplat, pe principiul un șut în fund, un pas înainte. Dar, schimbare se poate produce în orice moment al vieții, dacă reușești să înțelegi de ce este ea uneori necesară, fără a fi cu adevărat necesar un eveniment mai puțin plăcut. În momentul în care ceva te nemulțumește, ceva nu funcționează așa cum tu ți-ai dori în viața ta, este momentul să faci o analiză și mai apoi un plan de acțiune.

Schimbarea acesta care vine din dorința de a îmbunătăți unele aspecte din viața noastră, este ca și mersul la sală. La început va produce un oarecare disconfort, neplăcere, poate și puțină durere, în funcție de ce anume dorești să schimbi. Dar la fel cum la sală simți durerea musculară și știi că ai făcut corect exercițiile, așa este și cu mintea. În momentul în care începi să simți disconfortul înseamnă că mușchiul schimbării a început să lucreze, și în curând vei începe să vezi primele rezultate.

Problemele noastre sunt esențiale pentru simțul identității , iar renunțarea la ele poate părea o formă de moarte - o moarte a unei părți a sinelui. Când suntem provocați, devenim rigizi, reflexivi și, uneori, agresivi. Ne agățam de ceea ce deja credem că este adevărat despre noi înșine și despre lume.

Faptul că ne agățăm în acest fel de trecut ne blochează gândurile.

Evităm să privim adânc în noi înșine. Evităm propriile amintiri tulburătoare și sentimentele negative. Evităm, de asemenea, multe dintre comportamentele și situațiile care sunt esențiale pentru progresul nostru. Acest model de evitare se dezvoltă probabil ca un răspuns instrumental, învățat. Emoțiile negative, cum ar fi anxietatea sau depresia, sunt declanșate de stimuli asociați cu amintirile din copilărie, determinând evitarea stimulilor pentru a evita emoțiile. Evitarea devine o strategie obișnuită și este extrem de dificil de schimbat pentru a face față afecțiunilor negative. Oamenii se simt atrași de evenimente care le declanșează tiparele/schemele. Acesta este un motiv pentru care sunt atât de greu de schimbat.

Să luăm un exemplu:

Mara are un tipar, care provine din copilărie, din relația cu mama ei.

Mamei mele nu îi plăcea nimic la mine și nu puteam face nimic cu privire la acest aspect. Eu nu era drăguță, nu ieșisem cu prietenii, nu eram populară, nu aveam personalitate, nu știam cum să mă îmbrac cu stil. Singura mea calitate era faptul că eram inteligent, dar asta nu însemna nimic pentru mama mea.

Acum Mara are 31 de ani. Are puține prietene. Recent prietenul ei, Ionuț, a introdus-o în grupul de fete cu care se întâlneau prietenii lui. Marei i-au plăcut aceste fete foarte mult, dar, deși ele au fost prietenoase cu ea, ea simte că nu poate avea încredere în ele, sau că ar putea fi prietene. "Nu cred că ele mă plac", își spunea ea. "Mă simt foarte agitată când sunt cu ele. Nu pot să mă liniștesc și să mă comport normal. "

Cognitiv, afectiv, comportamental și interpersonal, Mara acționează pentru a-și perpetua schema cu aceste femei. Cognitiv, ea distorsionează informațiile pentru a respecta tiparul. Ea nu are încredere în gesturile de prietenie pe care fetele le-au făcut față de ea, ci consideră că sunt draguțe doar din cauza lui Ionuț. Și în mod fals interpretează lucrurile pe care ele le fac și le spun ca dovadă a disprețului lor. Mara gravitează spre relații care seamănă cu relația copilului cu mama ei, dorind într-un fel să o repete. Astfel Mara se angajează în gânduri, emoții, comportamente și mijloace care îi perpetuează schemele. Făcând astfel, ea păstrează involuntar în viața ei adultă condițiile care au afectat-o cel mai mult în copilărie.

Deoarece încep de la începutul vieții, tiparele devin familiare și astfel confortabile. Noi distorsionăm viziunea noastră asupra evenimentelor din viața noastră pentru a menține validitatea schemelor noastre. Tiparele pot rămâne latente până când acestea sunt activate de situații relevante pentru schema respectivă. Ceea ce uităm sau ce nu am fost învățați este că merităm o viață absolut minunată, orice ar însemna acest minunat pentru tine. Ai dreptul să ai relații optime, o sănătate excelentă, un serviciu bun, independență financiară, absolut tot ce îți poți dori.

În momentul de față ne aflăm în cel mai bun moment din istoria omenirii. Avem informații și oportunități peste tot. Singurele limite reale referitoare la ceea ce poți fi, avea sau face sunt cele pe care ți le stabilești prin modul propriu de gândire.

Mai jos regăsești câțiva pași prin care îți poți îmbunătăți aceste tipare, astfel încât să nu te mai afecteze la fel de mult ca până acum.

1. OBSERVAȚIA

Oprește-te din ceea ce faci, fă un pas înapoi și privește asupra propriului tău comportament.

Notează ce nu îți place la comportamentul sau modul tău de gândire din momentul de față sau din trecut. Care sunt lucrurile de care te plângi cel mai mult?

Când spun notează chiar mă refer la a scrie cu pixul pe hârtie. Este cunoscut faptul că scrisul are efect vindecător.

Fii cinstit, fără să dai vina pe altcineva pentru alegerile tale.

La acest pas tot ce faci este să observi. Nu analiza nimic. Vom ajunge mai târziu și la punctul acesta. Acum ai doar un lucru de făcut:

Observă, observă și observă din nou!

Din punctele pe care le-ai scris mai devreme recunoaște 3 tipare mentale, de preferat cele care te deranjează cel mai tare.

Subliniază-le, scrie-le îngroșat, scoate-le în evidență așa cum îți este ție cel mai confortabil. Iar din acestea, alege-l pe cel pe care îți dorești cel mai mult să îl îmbunătățești în următoarea perioadă.

Analizează în mod activ cât de des apare în viața ta tiparul ales ca cel mai important. De câte ori și în ce circumstanțe se repetă schema?

Găsește legătura între factorul declanșator și evenimentul din copilărie.

Partea de autoanaliză este cea mai importantă. Aici îți vei da seama care este motivul declanșator al tiparului, în ce condiții din viața ta actuală se produce emoția puternică, când se declanșează amintirea?

Dacă reușești să îți dai seama cat mai concret care este factorul declanșator pentru tine, atunci jumătate din muncă este practic făcută.

2. ACCEPTARE

Următorul pas pe care îl ai de făcut în acest proces este să accepți că lucrurile pe care le-ai descris mai sus că te nemulțumesc și nu îți plac, îți influențează viața în mod activ.

Poate nu știi cum și de unde provin, ca în exemplul dat anterior, dar acceptă că simți ceea ce simți. Acceptă că așa s-a întâmplat. Evenimentul în sine nu este vina sau responsabilitatea ta. Nu poți să controlezi fiecare eveniment care se întâmplă sau s-a întâmplat în viața ta, dar poți controla felul în care reacționezi acum la el. De asemenea, așa cum am mai spus pe parcursul acestui material, convingerile limitative pe care le avem nu sunt neapărat și ceea ce noi credem cu adevărat cu privire la subiectul ales.

Acceptă că tu simți diferit! Dă-ți voie să simți diferit.

Ai dreptul să cauți motive, ai dreptul să te întrebi De ce?, dar aceste răspunsuri nu îți garantează că te vei simți mai bine. În schimb, în momentul în care accepți că experiențele prin care ai trecut nu mai pot fi schimbare, deja începi să te simți ușor eliberat.

3. SCHIMBĂ PERSPECTIVA

Tiparele mentale se schimbă greu. Sunt rezultatul unor experiențe și unor deprinderi de ani de zile. Cel mai ușor lucru de făcut este să vrei să le îmbunătățești, nu să le ștergi cu totul ca și cum ar fi un program în calculatorul tău.

Și așa cum spuneam la un moment dat în cuprinsul materialului învățarea =

observație + imitare.

Partea de observație ai făcut-o la punctul 1, acum este momentul pentru imitare. Te provoc acum, ca pentru câteva zile să schimbi atenția de pe lucrurile negative din viața ta pe lucrurile pozitive.

Gândește-te la ce îți place, ce te motivează, ce iubești.

Gândește-te la emoția negativă pe care ai simțit-o când te-am rugat să analizezi ce nu îți place acum la viața ta.

Care ar fi opusul ei?

Emoția ei pozitivă?

Cum poți face să o simți pentru câteva zile la rând?

De fiecare dată când îți vine în minte o idee/părere negativă despre tine schimb-o cu una pozitivă.

De exemplu: când la job îți este teamă să îți înfrunți șeful, deși știi că ai dreptate, gândește-te la cât de mult bine vei produce comunității după ce iți vei spune părerea. Cum va crește încrederea în tine după ce vei reuși să iți susții punctul de vedere pana la capăt. Poate nu vei vedea rezultatele imediat, dar practicând acest exercițiu în domeniile importante din viața ta, la un moment dat vei observa că teama devine din ce în ce mai mică, până când, la un moment dat, va dispărea cu totul.

Privitul în oglindă înainte de un eveniment important și imaginarea celui mai fain scenariu posibil ajută foarte mult. Poate ai mai auzit de puterea autosugestiei și a imaginației. Nu știu ce părere ai despre ele, dar ce îți pot eu spune este ca

Mintea noastră ține minte emoțiile nu neapărat evenimentele.

Fiecare eveniment din viața noastră, fiecare activitate pe care o facem ne face să ne simțim într-un anumit fel ( pozitiv, negativ sau neutru). Iar emoția este cea care dă putere unui eveniment, și nu invers.

Cu cât experimentezi emoții negative precum tristețe, furie, teamă cu atât vei fi mai trist. Cu cât vei experimenta mai multe emoții pozitive cu atât te vei simți mai fericit.

REPETĂ! Repetă acest exercițiu în fiecare domeniu din viața ta. REPETĂ! Cu fiecare obicei pe care l-ai observat și consideri că nu îți place REPETĂ! Cu fiecare obicei sau gând care este productiv.

Poate ți se pare mult ce ți-am propus să faci, dar putem rezuma foarte simplu:

OBSERVĂ CE NU ÎȚI PLACE, REPETĂ CE ȚI-AI DORI!

În acest material am vrut să îți ofer o imagine de ansamblu asupra tiparelor care provin din copilărie, să înțelegi cum se formează ele și cum anume te pot influența.

Aștept să îmi spui dacă în urma acestor explicații ai descoperit și în viața ta anumite tipare și care ar fi acestea, pentru a încerca împreună să găsim un mod de a le îmbunătăți.

Te invit să mă urmărești în continuare pentru că îți promit că în următoarele email-uri vei primi mai multe informații cu privire la anumite tipare, și cum anume influențează ele viața de adult a fiecăruia.

Până data viitoare, te rog nu uita:

OBSERVĂ - REPETĂ

OBSERVĂ - REPETĂ

OBSERVĂ - REPETĂ

AȘA VEI ÎNVĂȚA SĂ FII EXACT CUM ÎȚI DOREȘTI!