Sunteți pe pagina 1din 2

ILINCA ANDREEA-MARIA

ANUL II, ISTORIE

Diferența dintre lingvistică și filologie

Prima sarcină a oricărei ştiinţe este aceea de a se defini pe sine însăşi, adică de a-şi
defini obiectul, domeniul şi limitele sale. Lingvistica, numită şi ştiinţă a limbajului,
glotologie sau glosologie şi, mai puţin propriu, filologie, filologie comparată, gramatică
comparată, este ştiinţa care studiază din toate punctele de vedere posibile limbajul uman
articulat, în general şi în formele sale specifice de realizare, adică în actele lingvistice şi în
sistemele de izoglose care, tradiţional sau convenţional, se numesc limbi.
In definiţia pe care am dat-o există mai multe aspecte care trebuie să fie explicate,
ceea ce vom şi face în continuare. Să remarcăm, deocamdată, că din această definiţie rezultă,
în primul rînd, că lingvistica lingviştilor, adică lingvistica în calitate de ştiinţă, nu trebuie
confundată cu cunoaşterea practică a limbilor.
Altă confuzie la care se pretează termenul lingvistică - şi care nu mai este nici banală
nici nejustificată - este confuzia cu filologia. In acest caz confuzia corespunde unui alt nivel
şi se justifică atît prin afinităţile dintre aceste două ştiinţe, cît şi prin faptul că uneori termenul
filologie se foloseşte efectiv pentru a desemna ştiinţe lingvistice, deşi în prezent există
tendinţa de a-i elimina această accepţie.
In sens strict, prin filologie se înţelege astăzi, de obicei, critica textelor şi - într-un
sens mai amplu - ştiinţa tuturor informaţiilor care se deduc din texte, în special din textele
vechi, informaţii referitoare la viaţa, cultura, relaţiile sociale şi familiale, economice, politice
şi religioase etc, ale mediului în care textele înseşi au fost scrise sau ale celui la care acestea
se referă. Cu alte cuvinte, în timp ce lingvistul consideră în general textele numai ca fapte
lingvistice, ca fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi
istorie. In acest sens, filologia este o ştiinţă auxiliară a istoriei şi a istoriei literare, iar uneori
coincide cu aceasta din urmă, mai ales dacă am avea în vedere o istorie literară care ar ignora
criteriul estetic sau care s-ar ocupa de texte lipsite de valoare literară. Dar filologia este şi o
ştiinţă auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toate acele informaţii care nu pot
fi deduse exclusiv din aspectul lingvistic al textelor, dar care, în schimb, sînt indispensabile .
Dar confuzia nu este gravă, dat fiind că ea nu subzistă dincolo de această zonă
intermediară apropiată de limita dintre ele. într-adevăr, dacă filologul este preocupat, de
obicei, de o singură limbă, lingvistul are în vedere criteriul comparativ; dacă filologul acordă
atenţie aspectului documentar al textelor, lingvistul se interesează de latura lingvistică a
acestora.

În timp ce filologul se ocupă, în mod obişnuit, de texte cu o anumită vechime, pe


lingvist îl poate interesa orice text şi, mai ales, nu numai textele scrise, ci şi limba vorbită;
dacă pe filolog îl preocupă numai textele care aduc o oarecare informaţie, pe lingvist îl poate
interesa un text oarecare prin el însuşi, chiar dacă, eventual, ar fi lipsit de orice valoare
informativă. In afară de aceasta, filologul nu se ocupă de ştiinţele lingvistice particulare
(fonetică, gramatică, semantică etc), iar lingvistul nu abordează în mod special filologia ca
istorie politică, socială, culturală etc, ori îl interesează numai în măsura în care aceste
informaţii îi pot elucida faptele lingvistice.

In concluzie, filologia, chiar bazîndu-se pe texte care pot să prezinte şi interes


lingvistic, se ocupă, în general, de fapte de istorie, mai ales veche, în special socială şi
culturală (literară), în timp ce lingvistica studiază fapte de limbă sau, mai curînd, de limbaj.