3.

PROCEDURA FISCALĂ
46
3.1. Aspecte generale procedural-fiscale
3.2. Actul administrativ fiscal 51
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 55
Teste de autoevaluare 55
Bibliografie minimală 56

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să descrii raportul procedural fiscal;
• să identifici competenţa organelor fiscale;
• să dezvolţi într-un text de o pagină cazurile de nulitate a actului
administrativ fiscal.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Nicu Duret Procedura fiscală

3.1. Aspecte generale procedural-fiscale

3.1.1. Organizarea generală fiscală
Finanţele publice, prin dimensiunile şi complexitatea lor, nu-şi pot îndeplini
funcţiile lor economice şi sociale fără un program fiscal, pe timp determinat, în
care să se prevadă veniturile şi cheltuielile unei anumite perioade. Un astfel de
program trebuie să ţină seama de nevoile publice ale perioadei respective şi
veniturile necesare satisfacerii acestor nevoi, precum şi de posibilităţile reale
pentru perceperea veniturilor publice.
In stabilirea veniturilor publice s-ar putea ajunge la grave inechităţi în repartiţia
sarcinilor fiscale, asupra persoanelor juridice şi fizice, daca nu s-ar proceda pe
baza unui program fiscal, adică a bugetului public, care sa tina seama de raportul
dintre dimensiunea nevoilor sociale de ansamblu şi puterea contributiva a
membrilor societăţii.
Intr-adevăr, numai prin intermediul bugetului public se poate stabili un echilibru
între nevoile colective ale societăţii şi mijloacele băneşti cu care ele se pot
acoperi.
Astfel, bugetul public, a devenit actul juridic în care sunt prevăzute şi în prealabil
de organul de stat competent, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului,
unităţilor administrativ-teritoriale sau ale instituţiilor publice. El prezintă un
tablou evaluativ şi comparativ al veniturilor publice, adică indică sursele băneşti
ale bugetelor publice, adică sursele băneşti ale bugetelor publice, pe categorii de
obligaţii fiscale sau nefiscale.
In acelaşi timp, în bugetele locale şi în bugetul asigurărilor sociale de stat,
elaborate în mod autonom şi aprobate de organele competente, sunt stabilite de
asemenea veniturile publice în volumul lor total şi pe categoriile principale de
venituri. La stabilirea termenelor de încasare a veniturilor publice se ţine seama
de categoria veniturilor publice, particularităţile ramurilor în care ele se obţin şi
periodicitatea stabilită pentru realizarea lor (semestrial, trimestrial, lunar).
La nivel microeconomic, bugetele proprii de venituri şi cheltuieli ale persoanelor
juridice, indică totalitatea veniturilor acestora şi modalităţile de participare la
constituirea veniturilor publice. Astfel, sumele datorate bugetelor publice sunt
cuprinse distinct în bugete proprii de venituri şi cheltuieli ale persoanelor
juridice, pe total an şi trimestre, pentru fiecare categorie de venit public: impozit
pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozit pe salarii, impozit pe clădiri.
In acest fel, exista un program atât la nivel macroeconomic, reprezentat prin
bugetul public naţional, care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale, cât şi la nivel microeconomic constând în
bugetele proprii de venituri şi cheltuieli ale persoanelor juridice. Astfel, se
asigură un echilibru între venituri şi cheltuieli, în raport de condiţiile concrete
economico-sociale ale fiecărui an în parte.

Drept financiar şi fiscal 46

Nicu Duret Procedura fiscală

3.1.2. Raportul de drept procedural fiscal

Alături de raporturile juridice de drept civil, drept penal, drept procesual civil
etc., apariţia Codului de procedură fiscală a generat şi raporturi juridice de drept
procedural fiscal.
Raporturile de drept procesual fiscal, sunt acele raporturi care cuprind drepturile
şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor
prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor din raportul de drept material fiscal. Astfel, din această definiţie rezultă
faptul că raportul juridic are, la fel ca toate celelalte raporturi juridice, trei
elemente: subiect, conţinut şi obiect.
În cadrul raporturilor de drept procedural fiscal, potrivit art.17 alin.1 C. proc.
fisc., au calitatea de subiect – statul, unităţile administrativ teritoriale,
contribuabilul sau alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul
acestor raporturi.
Calitatea de subiect activ în raporturile procedural fiscale revine statului şi
unităţilor administrativ teritoriale(comunele, oraşele, judeţele şi municipiile).
Concret însă, în raporturile juridice de drept procedural fiscal stau „organele
fiscale”:
- statul, este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, mai precis de
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi structurile din teritoriu ale
acesteia;
- unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autorităţile
administraţiei publice locale şi de compartimentele de specialitate ale
acestora (direcţiile fiscale locale).
Calitatea de subiect pasiv revine în principal contribuabililor. Noţiunea de
„contribuabil”, în literatura de specialitate are două înţelesuri:
- în sens restrâns, noţiunea de „contribuabil”desemnează orice persoană
care datorează în nume propriu taxe, impozite,sau contribuţii unei
componente a sistemului bugetar;
- în sens larg, noţiunea de „contribuabil” desemnează acele persoane care
sunt implicate într-un raport de drept procedural fiscal, indiferent dacă
sumele respective sunt datorate în nume propriu sau nu, incluzând şi
categoria plătitorilor care efectuează reţinerea la sursă şi plata către
organele fiscale a sumelor datorate de un contribuabil în sens restrâns.
În lumina textelor Codului de procedură fiscală, calitatea de subiect pasiv o pot
avea şi alte categorii de persoane:
1) împuterniciţii fiscali – de regulă reprezentarea contribuabilului este
facultativă. Prin excepţie, reprezentarea este obligatorie, în cazul în care
Reţine contribuabilii: a) nu au domiciliul fiscal în România; b) au obligaţia de a
persoanele depune declaraţii fiscale în România. În toate situaţiile, împuternicitul
care au trebuie să aibă domiciliul fiscal în România.
calitate de 2) curatorul fiscal - în cazul în care nu există împuternicit fiscal, organul
subiect fiscal va solicita instanţei de judecată numirea unui curator pentru
pasiv! contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care,
din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţe sau a unui handicap de orice
Drept financiar şi fiscal 47
Nicu Duret Procedura fiscală

fel, nu poate să-şi exercite şi să-şi îndeplinească personal drepturile şi

obligaţiile care îi revin.
3) persoanele care, în numele debitorului, au obligaţia de a calcula,
reţine şi plăti diverse impozite sau contribuiţii unei componente a
sistemului bugetar - aceste persoane au drepturi şi obligaţii proprii
delimitate de textele Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală,
astfel încât plasarea lor în sfera subiecţilor pasivi ai raporturilor de drept
procedural fiscal este justificată.
4) persoanele care sunt obligate solidar cu debitorul să plătească
obligaţiile restante ale debitorului declarat insolvabil – sfera acestor
persoane, cărora le revine obligaţia de a plăti sumele restante ale unui
contribuabil, este delimitată expres şi limitativ de lege:
- persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori datei
declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod
active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au
provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin
înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a bunurilor mobile şi
imobile proprietatea acesteia;
5) fidejusorul - în măsura în care o persoană fizică sau juridică îşi asumă
obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-
un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la
nivelul obligaţiei de plată, aceasta devine subiect pasiv al raportului
procedural fiscal.
6) asociaţii asocierilor fără personalitate juridică;
7) persoanele care beneficiază în mod continuu de câştigurile sau
foloasele aduse de anumite bunuri, venituri sau alte valori fără a fi
proprietari ai acestora;
8) băncile – calitatea de subiect pasiv în raporturile de drept procedural
fiscal revine băncilor în considerarea obligaţiei speciale de cooperare ce
le revine, aceea de a furniza diverse informaţii referitoare la persoanele
fizice şi juridice, organelor fiscale.
Conţinutul raportului de drept procedural fiscal – cuprinde drepturile şi
obligaţiile ce revin părţilor, conform legii, pentru îndeplinirea modalităţilor
prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor din raportul de drept material fiscal.
În doctrină, s-ar putea formulat o definiţie mai simplă: conţinutul raporturilor de
drept procedural fiscal este dat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se
nasc, se modifică, sting în legătură cu activitatea de administrare a impozitelor
şi taxelor.
- Obiectul raporturilor de drept procedural fiscal – constă în conduita
părţilor acestui raport, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile sau pe care sunt ţinute să le îndeplinească. Astfel,
constituie obiect al raporturilor menţionate: declararea veniturilor de

Drept financiar şi fiscal 48

Nicu Duret Procedura fiscală

către contribuabili, plata impozitelor şi taxelor, restituirea şi rambursarea

de sume.
- Naşterea, transmiterea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale
– potrivit art. 23 alin.1 C. proc. fisc., dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia
fiscală corelativă se nasc în momentul în care, conform legii, se
constituie baza de impunere care le generează. Drepturile şi obligaţiile
din raportul juridic fiscal se transmit succesorilor debitorului în
condiţiile dreptului comun.
Ca excepţie, obligaţiile de plată reprezentând amenzi, nu trec asupra
succesorilor, dată fiind incidenţa principiului răspunderii personale în materie
contravenţională.
- Stingerea creanţelor şi obligaţiilor fiscale se face prin plată,
compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte
modalităţi prevăzute de lege.

Sarcina de lucru 1
Identifică cui îi revine calitatea de subiect activ în raporturile
procedural fiscale.

3.1.3. Competenţa organelor fiscale

Aparatul fiscal, reprezintă organele de stat care au atribuţii în aplicarea
legislaţiei fiscale, în acest sens: “aparatul fiscal nefiind altceva, decât mijlocul
prin care statul îşi aplica legile cu caracter fiscal”.
Actele normative fiscale, prevăd competente şi atribuţii în legătură cu stabilirea
şi perceperea impozitelor şi taxelor pentru administraţia publică centrală şi
locală. Conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice este exercitată de guvern, în cadrul atribuţiei sale constituţionale de a
exercita “conducerea generala a administraţiei publice”.
In acelaşi timp, Legea privind finanţele publice, stabileşte răspunderea
Guvernului pentru realizarea prevederilor bugetare, după adoptarea bugetului de
stat şi a bugetului asigurărilor de stat, de către Parlament, având obligaţia de a
examina periodic execuţia bugetului public naţional şi de a stabili masuri pentru
îmbunătăţirea echilibrului financiar.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, răspunde de realizarea bugetului de stat, după adoptarea lui de către
Parlament şi luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar.
In exercitarea atribuţiilor sale fiscale, Ministerul Finanţelor Publice, prin
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, are o competenţă generală în
asigurarea realizării politicii fiscale, în organizarea stabilirii şi încasării
Drept financiar şi fiscal 49
Nicu Duret Procedura fiscală

veniturilor publice, în îndrumarea şi controlul modului de stabilire a impunerilor

de identificare a veniturilor şi de încasare a impozitelor şi taxelor de la
persoanele juridice şi fizice, în organizarea şi exercitarea jurisdicţiei fiscale, în
virarea din conturile persoanelor juridice în contul bugetului de stat, a
impozitelor şi altor venituri publice neachitate la termen, inclusiv a majorărilor
de întârziere. Ca o atribuţie specifică, menţionăm obligaţia Ministerului
Finanţelor Publice, de a organiza trezoreria centrală a finanţelor publice, precum
şi a trezorerii în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, administraţiilor
financiare, circumscripţiilor fiscale orăşeneşti şi percepţiilor rurale, asigurând în
acest fel, execuţia bugetului de stat, bugetelor asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor locale, prin încasarea veniturilor publice, pe baza unei evidenţe stricte,
pe fiecare contribuabil, din care să rezulte obligaţiile de plată, sumele încasate şi
debitele rămase de încasat.
Consiliile locale şi cele judeţene, ca autorităţi administrative, asigură
administrarea finanţelor comunelor, oraşelor şi judeţelor conform principiului
autonomiei locale.
In acest scop, consiliile locale şi cele judeţene, sunt abilitate să aprobe bugetele
anuale, în care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-
teritoriale pentru fiecare an financiar.
Sursele locale de venituri publice, sunt în prezent impozitele şi taxele locale,
prevăzute de lege. In acelaşi timp, legea, privind administraţia publica locală,
prevede dreptul consiliilor locale şi a celor judeţene, de a stabili impozite şi taxe,
potrivit legii. Este vorba de o lege care să reglementeze un nou sistem al
impozitelor şi taxelor locale, intr-o structura unitara, pentru a asigura aplicarea
principiului constituţional al autonomiei financiare a unităţilor administrativ-
teritoriale.
Trezoreriile teritoriale ale finanţelor publice, au largi atribuţii în executarea
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, şi bugetelor locale, prin
încasarea veniturilor publice pe baza unei evidente stricte pe fiecare contribuabil
din care să rezulte obligaţia de plată, sumele încasate şi debitele rămase de
încasat, asigurarea finanţării. Acestea răspund de stabilirea impunerii, urmăresc
încasarea la termenele stabilite, a impozitelor şi taxelor datorate de către agenţii
economici şi ceilalţi contribuabili, aplicând majorările prevăzute de lege în cazul
nerespectării termenelor de plată.

Sarcina de lucru 2
Explică în trei fraze competenţa organelor fiscale.

Drept financiar şi fiscal 50

Nicu Duret Procedura fiscală

3.2. Actul administrativ fiscal

A. Actul administrativ propriu-zis – Potrivit noii Legi a contenciosului
administrativ, actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter
individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a
organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi
juridice.
Codul de procedură fiscală, defineşte actul administrativ fiscal ca fiind actul
emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Dincolo de sfera actelor administrative propriu-zise, există o serie de alte acte
care produc efecte juridice şi care, prin urmare, pot fi asimilate cu acestea din
punctul de vedere al regimului juridic.
B. Soluţia fiscală individuală anticipată, acordul de preţ în avans şi
declaraţia fiscală, sunt acte administrative asimilate, potrivit dispoziţiilor art.
42 alin.1 Cod procedură fiscală, emise de Ministerul Finanţelor Publice.
Forma şi procedura emiterii actelor administrative
Forma scrisă a actului administrativ fiscal este cerută ad validitatem de textul
art. 43 alin. 1 Cod fiscal, care stabileşte:”Actul administrativ fiscal se emite
numai în formă scrisă”.
Acesta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:
- denumirea organului fiscal emitent;
- data la care a fost emis şi data la care îşi produce efectele;
- datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei
împuternicite, după caz;
- obiectul actului administrativ fiscal;
- motivele de fapt;
- temeiul de drept;
- numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului
fiscal;
- ştampila organului fiscal emitent;
- posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei
şi organul fiscal la care se depune contestaţia;
- menţiuni privind audierea contribuabilului.
Actul administrativ fiscal emis prin intermediul mijloacelor informatice este
perfect valabil, chiar dacă nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale
organului fiscal şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte condiţiile legale
cerute pentru transmiterea unor acte prin astfel de mijloace.
Comunicarea actelor administrativ fiscale
Comunicarea actului administrativ fiscal, determină, de la data comunicării sau
de la data ulterioară stabilită în act, producerea efectelor juridice, dar şi scurgerea
termenului prevăzut de lege pentru promovarea căilor de atac.
Drept financiar şi fiscal 51
 Nicu Duret Procedura fiscală

Formele procedurale de comunicare sunt:

- comunicarea făcută personal contribuabilului, la sediul organului
emitent;
- comunicarea făcută prin persoanele împuternicite ale organului fiscal;
Reţine - comunicarea prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu
desfiinţarea scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin fax, e-mail.
actelor În cazul în care contribuabilul sau persoana împuternicită lipseşte de la domiciliu
administrativ- fiscal sau refuză să primească actul administrativ fiscal, comunicarea se
fiscale consideră făcută, prin publicarea unui anunţ într-un cotidian naţional de largă
circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori în M.O. al României, partea a IV a, în
care se menţionează că a fost emis actul pe numele contribuabilului. În acest caz,
actul administrativ fiscal se consideră comunicat în a cincea zi de la data
publicării anunţului.
În materia comunicării, dispoziţiile Codului de procedură fiscală se completează
cu prevederile privind comunicarea actelor de procedură din Codul de procedură
civilă (mai puţin comunicarea prin afişare).
Desfiinţarea sau modificarea actelor administrativ fiscale
Legalitatea actului administrativ fiscal este controlată de organul administrativ-
fiscal desemnat pentru soluţionarea contestaţiilor în cadrul unei proceduri
prealabile sau de către instanţa de contencios administrativ.
Codul de procedură fiscală, respectiv normele metodologice de aplicare(H.G. nr.
1050) stabilesc faptul că actele administrativ fiscale se desfiinţează în
următoarele situaţii:
- îndreptarea erorilor materiale;
- constatarea nulităţii actului administrativ fiscal;
- dovedirea titularului dreptului de proprietate;
- anularea sau îndreptarea actului de executare ori a titlului executoriu
contestat, ca urmare a soluţionării de către instanţa judecătorească a
contestaţiei la executare silită.
- desfiinţarea totală sau parţială a actului administrativ atacat, ca urmare a
soluţionării de către organul fiscal competent a contestaţiei formulate.
Legiuitorul foloseşte noţiunea de „desfiinţare” sau „modificare” a actului
administrativ fiscal, acoperind astfel conceptul de revocare totală sau parţială
proprie organului administrativ fiscal emitent, dar şi cea de anulare, proprie
organului ierarhic superior sau instanţei judecătoreşti de contencios
administrativ.

Drept financiar şi fiscal 52

Nicu Duret Procedura fiscală

Sarcina de lucru 3
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) procedura de desfiinţare a
actului administrativ fiscal.

Nulitatea actului administrativ fiscal este atrasă de lipsa unuia dintre elementele
actului administrativ fiscal referitoare la numele, prenumele şi calitatea
persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea
contribuabilului, a obiectului actului administrativ fiscal sau a semnăturii
persoanei împuternicite a organului fiscal.
Constatarea nulităţii actului administrativ fiscal se face la cerere sau din oficiu
de organul competent în cadrul procedurii prealabile sau de către instanţa de
contencios administrativ care va proceda la anularea actului administrativ fiscal.
Erorile materiale reprezintă greşelile sau omisiunile cu privire la numele,
calitatea şi susţinerile părţilor din raportul juridic fiscal sau cele de calcul ori
altele asemenea. Îndreptarea erorilor se face, conform prevederilor art. 48 C.
proc. fisc., din oficiu sau la cererea contribuabilului. Actul administrativ
corectat, fie modificat, potrivit celor de mai sus, fie altul nou, va fi comunicat
contribuabilului conform prevederilor legale.

3.2.1. Administrarea şi aprecierea probelor în dreptul procedural fiscal

Noţiunea de “probă” este folosită în literatura juridică în mai multe accepţiuni:
a) într-un sens larg, prin “probă” se înţelege acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui fapt sau chiar rezultatul probaţiunii;
b) în sens restrâns, noţiunea de “probă” se referă chiar la mijlocul legal
folosit pentru dovedirea unui fapt;
c) în cel din urmă sens, se vorbeşte despre “probă” şi Codul de
procedură fiscală.
Mijloacele de probă avute în vedere de Codul de procedură fiscală (art. 49) sunt:
- solicitarea informaţiilor de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor
Reţine persoane;
mijloacele - solicitarea de expertize,
de probă
- folosirea înscrisurilor,
- efectuarea de cercetări la faţa locului.
În comentariile pe marginea art. 49 Cod procedură fiscală, s-a arătat că această
enumerare este eronată. Pe cale de consecinţă, mijloacele de probă reale pe care
le poate administra organul fiscal sunt:
- declaraţiile;
Drept financiar şi fiscal 53
Nicu Duret Procedura fiscală

- înscrisurile;
- expertizele;
- cercetarea la faţa locului;
- prezumţiile.
Prezentarea mijloacelor de probă - Declaraţiile
În virtutea obligaţiei generale de cooperare care le incumbă, contribuabilii şi alte
persoane fizice sau juridice au obligaţia de a furniza organelor fiscale
informaţiile necesare determinării stării de fapt fiscale, informaţii ce se
consemnează într-o declaraţie.
Organul fiscal poate cere contribuabilului să se prezinte la sediul său pentru a da
informaţii şi lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale, precum şi să
înfăţişeze documentele ce se impun situaţiei verificate.
Organul fiscal poate cere informaţii şi altor persoane, numai atunci când starea
de fapt fiscală nu a fost clarificată de către contribuabil. Informaţiile furnizate de
alte persoane vor fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate
şi de alte mijloace de probă.

Sarcina de lucru 4
Identifică mijloacele de probă potrivit Codului de procedură fiscală.

Înscrisurile – în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are

obligaţia să pună la dispoziţia organului fiscal, evidenţe, documente de afaceri
şi orice alte înscrisuri.
Organul fiscal are dreptul de a solicita documente şi înscrisuri şi altor persoane,
dacă starea de fapt fiscală nu a fost clarificată pe baza înscrisurilor puse la
dispoziţie de către contribuabil. Organul fiscal are dreptul să reţină, în scopul
protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, documente, acte, registre,
înscrisuri, care fac dovada stabilirii, înregistrării şi achitării obligaţiilor fiscale
de către contribuabili, pe o perioadă de maximum 30 de zile.
Potrivit art. 63 Cod Procedură fiscală, documentele justificative şi evidenţele
contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere.

Drept financiar şi fiscal 54

Nicu Duret Procedura fiscală

Expertizele – organele fiscale pot apela la serviciile unor experţi, pentru

lămurirea unor împrejurări de fapt, ori de câte ori se consideră necesar,
fixându-le şi obiectivele asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe.
Cheltuielile de expertiză sunt suportate de la bugetele organelor fiscale. De
asemenea, şi contribuabilul poate cere, pe cheltuiala sa, numirea unui expert,
care se va face prin decizie a organelor fiscale. Experţii sunt obligaţi să păstreze
confidenţialitatea fiscală asupra datelor şi informaţiilor pe care le primesc.
Cercetarea la faţa locului – organul fiscal sau expertul desemnat în cauză
poate efectua o cercetare la faţa locului, întocmind despre această activitate un
proces verbal.
Contribuabilul este obligat să permită accesul reprezentanţilor organului fiscal
sau experţilor, dar vor trebui înştiinţaţi în prealabil.
Persoanele fizice au dreptul să refuze intrarea în domiciliul sau în reşedinţa lor,
dar instanţa judecătorească poate autoriza intrarea, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, conform regulilor statornicite din Codul de procedură civilă.

Rezumat
Potrivit noii legi a contenciosului administrativ, actul administrativ este definit
ca fiind un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o
autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând
naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Raporturile de drept
procedural fiscal, sunt acele raporturi care cuprind drepturile şi obligaţiile ce
revin părţilor, potrivit legii pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru
stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul
de drept material fiscal.

Teste de autoevaluare
1) Calitatea de subiect activ în raporturile procedural fiscale revine:
a) Statului;
b) contribuabilului;

Drept financiar şi fiscal 55

Nicu Duret Procedura fiscală

c) curatorului fiscal.

2) Aparatul fiscal reprezintă:

a) mijlocul prin care statul îşi aplică legile cu caracter fiscal;
b) organul de specialitate al administraţiei publice centrale;
c) organul prin care ANAF îşi exercită atribuţiile.

3) Obligaţia principală a Ministerului de Finanţe este:

a) de a organiza trezoreria centrală a finanţelor publice;
b) de a asigura administrarea finanţelor;
c) de a asigura execuţia bugetului fondurilor speciale.

4) Bugetul local este aprobat de:

a) Consiliul judeţean;
b) Primărie;
c) Consiliul local sau judeţean.

5) Bugetul public este aprobat de:

a) Ministerul de Finanţe;
b) Guvern;
c) Parlament.

Bibliografie minimală
Viorel, Roş (2005). Drept financiar. Bucureşti: Editura All Beck. pp. 65-75.
Şaguna, D. D., Şova, Dan (2006). Drept fiscal. Bucureşti: Editura C.H.Beck. pp.
22-43.
D.D.Şaguna,. Şova.(2009) .Drept financiar public , Ed.C.H.Beck, 167- 173.
Nadia Cerasela Aniţei.(2011). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti:Editura
Universul Juridic .pp .83- 91.
Emilian, Duca. (2006). Codul fiscal comentat. Bucureşti: Editura Rosetti. pp. 34-
45.
Minea, Mircea Ştefan, Costaş, Flavius, Cosmin (2008). Dreptul finanţelor
publice. Cluj: Editura Wolters Kluwer. pp. 88-97.

Drept financiar şi fiscal 56