Sunteți pe pagina 1din 37

Prezentarea generală a cărţilor necanonice

Cărțile necanonice alcătuiesc un grup aparte în Vechiul Testament. Ele au apărut


pentru prima dată în traducerea Septuagintei. Evreii care trăiau în Egipt, pentru că nu-şi
cunoşteau limba, au dorit traducerea în limba greacă şi a acestor scrieri, cărţi necanonice
care relatează anumite evenimente petrecute în viaţa poporului evreu.

Ele sunt: Tobit, Iudita, Baruh, III Ezdra, Epistola lui Ieremia, Înţelepciunea lui
Solomon, Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah, I Macabei, II Macabei, III Macabei.

Pe lângă aceste cărţi întregi mai sunt şi adausuri necanonice la câteva cărţi
canonice, astfel avem: la 2 Cronici: - rugăciunea regelui Manase

la Estera - Visul lui Mardoheu

- Decretul lui Artarxerxe

- Rugăciunea lui Mardoheu

- Intrarea Esterei la Rege

- Al doilea decret al lui Artaxerxe

- Explicarea visului lui Mardoheu

la Daniel - Rugăciunea lui Azaria

- Cântarea celor trei tineri

- Istoria Susanei

- Istoria balaurului şi a idolului Bel

la Iov - Despre originea lui Iov

la Psalmi - Psalmul CLI

Din Septuaginta aceste cărți au trecut şi în alte traduceri. În toate aceste ediţii
cărţile necanonice formează un grup aparte aşezat de obicei la sfârşitul cărţilor Vechiului
Testament.

Biserica, moştenind de la Sinagoga iudaică canonul cărţilor Vechiului Testament a


făcut distincţie între cele 39 de cărţi şi aceste cărţi zise necanonice.

1
Prima mărturie scrisă în această privinţă o avem de la episcopul Meliton de Sardes
(sec. II) care a călătorit la Ierusalim pentru a cunoaşte la faţa locului numărul cărţilor
necanonice ale evreilor. Într-o epistolă a sa păstrată de Eusebiu de Cezareea, Meliton
înşiră toate cărţile Vechiului Testament.

O altă dovadă cu privire la aceste cărţi avem în canoanele 59 şi 60 ale Sinodului


din Laodicea din 360 d.Hr. Acest Sinod repetă cele scrise de Meliton în Epistola sa,
arătând că pe lângă cărţile canonice mai există şi cărţi necanonice care pot fi incluse în
Biblie pentru a fi citite de cei ce doresc să se întărească în credinţă. Ele nu pot fi folosite
pentru întemeierea adevărurilor de credinţă.

Tot în sec. IV avem o altă mărturisire cu privire la cărţile canonice şi necanonice


pe care ne-o relatează „Epistola 39 Festivă” a Sf. Atanasie cel Mare care a avut circulaţie
în toată lumea creştină de atunci.

Alături de cărţile canonice ale Vechiului Testament sunt așezate și cărțile


„anaghinoscomene” (ἀναγιγνωσκόμενα). Primele au o valoare excepţională întrucât sunt
inspirate de Duhul Sfânt. Celelalte nu au însă această calitate cu toate că sunt
recomandate.

Alături de aceste cărţi Sf. Atanasie pomeneşte şi o altă grupă – „apocrifele”.


Acestea n-au dreptul să stea în Scriptură, nici nu e îngăduit să se citească deoarece ele
cuprind învăţături periculoase pentru mântuire.

Referiri despre valoarea cărţilor necanonice: Sf. Chiril al Alexandriei, Eusebiu de


Cezareea, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur şi în general toţi
scriitori bisericeşti.

În apus o atitudine aparte mai clară faţă de cărţile necanonice o adoptă Fericitul
Ieronim în secolele IV-V. Traducând din ebraică în latină aceste cărți, el face și câte o
introducere. Ca şi Sf. Atanasie apreciază valoarea acestor cărţi ebraice.

Fericitul Augustin (sec. IV) adoptă însă o poziţie deosebită. El este cel căruia i se
datorează extinderea canonului biblic al Vechiului Testament în Biserica apuseană de la
39 la 45. El adoptă un alt principiu pentru stabilirea canonicităţii de către înaintaşii săi.
După el, o carte e canonică dacă a fost folosită timp mai îndelungat de către mai multe
biserici. Cărţile necanonice, traduse în Septuaginta, pentru că au circulat în Biserica
creştină, „şi-au dobândit un caracter canonic” – dar pentru că primele 39 au fost de la
început, le numeşte „protocanonice”, iar restul „deuterocanonice”.

2
Două Sinoade locale de la Hippo şi Cartagina în nordul Africii au consfinţit teoria
lui Augustin, deschizând linia canonicităţii pentru aceste cărţi.

Până la ivirea protestantismului n-au existat alte păreri în legătură cu cărţile


necanonice. Şi primii reformatori Luther, Zwingli şi Calvin le-au primit ca bune de citit
aşa cum le considerăm şi noi. Abia mai târziu prin sec. XVIII–XIX s-a pus problema
înlăturării lor. Începând cu anul 1927 Societatea Biblică Britanică a exclus cărţile
necanonice de la tipărire.

Prin urmare cele trei biserici au trei păreri diferite.

3
Cărţile necanonice de cuprins profetic şi poetico-didactic

A. Cărţile necanonice de cuprins profetic.

Baruh – atribuită ucenicului şi secretarului profetului Ieremia ce purta acest nume.


Din cuprins aflăm că acest ucenic a fost dus cu Ieremia în Babilon unde a şi emis cartea.
După ce a citit-o în faţa evreilor exilaţi s-au hotărât, ca un exemplar, să îl trimită şi
prietenilor lor, rămaşi în Ierusalim, pentru a-i încuraja să se menţină, cu tărie, în faţa
încercărilor. Din carte reiese că adevărata cauză a exilului constă în păcatele săvârşite de
evrei şi în nesocotirea vieţii lui Dumnezeu.

Marea Sinagogă iudaică precum şi Biserica creştină n-a socotit cartea Baruh ca
fiind canonică. În ea se găsesc inexactităţi de ordin istoric. După majoritatea
cercetătorilor, Baruh şi Ieremia n-au ajuns în Babilon ci s-au refugiat în Egipt.

Autorul este altul decât Baruh, ucenicul lui Ieremia. A fost probabil un evreu care a
trăit înaintea erei creştine. Cartea a fost preţuită de Sf. Părinţi din cauza cuprinsului moral
şi edificator. E foarte impresionantă rugăciunea pentru iertarea păcatelor. În Biserică se
citeşte ca paremie la vecernia din ajunul Crăciunului.

Epistola lui Ieremia – Autor necunoscut care, pentru a-i facilita calea spre inima
cititorului, a atribuit-o profetului Ieremia. Din formula de adresare deducem că Ieremia ar
fi trimis-o evreilor care au trăit zilele cumplite ale dărâmării cetăţii Sfinte şi care se
opuneau exilului. El încearcă să-i mângâie şi să le pună la inimă o singură grijă: să nu se
lase ademeniţi de cultul şi credinţele păgâne. Din insistenţa cu care Ieremia a făcut
îndemnul rezultă că această scrisoare a fost alcătuită nu în timpul când evreii erau duşi în
robia babiloniană ci în perioada elenistică, care au urmat după cuceririle lui Alexandru
cel Mare în Orient şi după cucerirea Siriei, când se făceau presiuni ca evreii să
îmbrăţişeze filosofia elenistică şi practicile păgâne.

Filosoful evreu Filon din Alexandria s-a lăsat ispitit de filosofia păgână, încercând
să îmbine forma iudaică cu cea păgână.

Cartea datează din secolul I î.Hr.

B. Cărţile necanonice de cuprins poetico-didactic

4
Înţelepciunea lui Solomon – are cuprins asemănător cu cel al Proverbelor, cu
maxime, ca în cartea Pildelor. Datorită varietăţii maximelor e mai diferit a sintetiza
cuprinsul cărţii. Totuşi, după conţinut, cartea are două părţi:

- partea I, primele 9 capitole – parte didactică – despre înţelepciunea şi metodele


dobândirii ei.

- partea a II–a – caracter istoric – constă în redarea roadelor pe care înţelepciunea


le-a produs în istoria poporului evreu.

Autorul este necunoscut. Cei vechi credeau că este Solomon, alţii Filon din
Alexandria. Cartea trebuie să fi fost alcătuită de un evreu bine orientat în filosofia
elenistică care a trăit în Alexandria Egiptului. Aceasta putem constata din cuprinsul cărţii:
„răul e izvorât din trup” şi sufletul e socotit ca petrecând într-o închisoare cât e în trup –
idei elenistice. Cartea în esenţă cuprinde învăţături morale de o deosebită frumuseţe.

Părţi din ea se citesc în timpul postului Mare în Biserică.

Înţelepciunea lui Isus Sirah – în prologul acestei cărţi se face referire la aproape
toate cărţile Vechiului Testament. Se pare că datează din jurul anului 200 î.Hr. Autorul ei
spune că e fiul lui Sirah şi a trăit în Ierusalim în sec. II î.Hr. Scrisă în ebraică şi tradusă în
greacă de nepotul său care, a dus-o la Alexandria pentru evreii ce trăiau acolo. Ca şi
Înţelepciunea lui Solomon are foarte multe în comun cu Pildele lui Solomon.

Distingem influenţe filosofice elenistice asupra cărţii.

În cult se utilizează la Paremii.

5
Suplimente necanonice la cărţile canonice

În ediţiile Sfintei Scripturi aceste adaosuri nu sunt ataşate propriu zis acestor cărţi
ci sunt prezentate separat.

În Septuaginta ele erau trecute pe lângă fiecare carte canonică care avea adaosuri.
O singură excepţie: Cartea Estera care are adaos inclus în conţinutul cărţii. Aceste
adaosuri sunt capitolele I, III, IV, VII, VIII şi X. Este vorba de visul lui Mardoheu,
descoperirea complotului eunucilor, intrarea Esterei la rege, explicarea şi ridicarea lui
Mardoheu în demnitate.

Adaosurile la cartea Daniel sunt prezentate separat:

- Rugăciunea lui Azaria


- Cântarea celor trei tineri
- Istoria Susanei
- Istoria dărâmării idolului Bal şi a balaurului.
Toate aceste adaosuri au un cuprins fictiv. De exemplu în Istoria Susanei e vorba
de o evreică frumoasă care a rămas în exilul babilonian şi care i-a ademenit la desfrâu.

În Istoria idolului Bal se relatează că Daniel a vrut să demonstreze regelui persan


zădărnicia cultului idolatru. De aceea a arătat că ofrandele pe care le ofereau idolului erau
folosite de preoţii idolului. Pentru a se convinge, regele a pecetluit templele şi a dus
jertfe. A doua zi a constatat că nu mai erau acolo şi a fost încredinţat că zeul le
consumase. Însă Daniel i-a dat în vileag pe preoţi deoarece presăraseră cenuşă pe jos şi s-
au observat urmele care duceau la o uşă secretă unde noaptea intrau cu familiile şi le
consumaseră.

Balaurul era un şarpe mare la care se închinau perşii, el a fost omorât de Daniel,
faptă ce ne duce în basme şi legende.

6
Adaosurile la 2 Cronici ne prezintă rugăciunea regelui Manase. Este o rugăciune
foarte frumoasă a regelui care, dus în robia babiloniană, compune rugăciunea. Desigur că
rugăciunea nu aparţine regelui ci unui evreu care a trăit pe timpul Macabeilor.

Ultimul adaos este la cartea Psalmilor, Psalmul CLI. În el David spune despre sine
că a fost cel mai iubit dintre copii tatălui său, că s-a luptat cu Goliat şi a învins cu puterea
lui Dumnezeu.

Deşi conţinutul acestor adaosuri este evident necanonic, totuşi Biserica a luat părţi
din ele şi le-a introdus în cult, câteva chiar în Postul Mare. Recurgerea la aceste
fragmente trebuie făcută cu atenţie deoarece în zilele noastre Biserica trebuie să dea o
justificare de ordin moral şi se pune întrebarea ce justificări se pot găsi la Istoria idolului
Bal şi la balaur?

Spre deosebire de cărţile canonice, acestea sunt rezultatul exclusiv al minţii


omeneşti, ele au fost scrise în împrejurări speciale ale istoriei, când oamenii aşteptau
izbăvirea mai ales prin moduri miraculoase pe care le-ar putea aduce chiar ei.

7
Cărţile Apocrife

Sunt acelea care cuprind ceva ascuns şi autorul lor e necunoscut. Toate popoarele
au avut astfel de cărţi. Se pare că evreii au împrumutat acest lucru de la păgâni. Totuşi ele
îşi au valoarea lor, ele pot arunca o dâră de lumină şi asupra cărţilor canonice ale Bibliei
în sensul că ele redau starea de spirit, concepţiile despre viaţa din anumite locuri şi
vremuri în care s-au scris.

Numărul lor este foarte mare încât azi se vorbeşte despre o adevărată literatură
apocrifă. De exemplu despre Enoh se afirmă că s-a scris 366 de cărţi. Desigur că cifra
este fictivă însă ea ne arată că literatura apocrifă a cunoscut o epocă de înflorire în secolul
de dinaintea apariţiei creştinismului.

Cele mai multe dintre ele datează din sec. III şi I î.Hr, multe dintre ele fiind
alcătuite sub influenţa ideilor filosofice, ale elenismului progresiv, care s-a dezvoltat în
întreg Orientul după cuceririle lui Alexandru cel Mare. Altele au fost scrise tocmai pentru
combaterea elenismului.

În general cărţile apocrife se împart în 2 grupe:

1. de origine iudaică
2. de origine creştină

1. Cele de origine iudaică se împart după cuprinsul lor în trei grupe.


a) apocrife de conţinut profetico-eshatologic, iar dintre ele amintim: cărţile
Sibiliene în număr de 14, care datează din sec. II î.Hr. Sibilia era un personaj feminin
semi-antic care se presupunea că ar cunoaşte, prin mijloace tainice, voia lui Dumnezeu.
Cărţile Sibiliene prezintă istoria lumii de la Turnul lui Babel până la sfârşit. Sunt
menţionate evenimente fenomenale care se vor petrece. Se ştie că la Roma au fost găsite
astfel de cărţi, semn că evreii le-au împrumutat de la păgâni.

Din această grupă fac parte cele 2 variante ale cărţi lui Enoh. În ambele variante se
vorbeşte despre căderea îngerilor, călătoria lui Enoh la cer şi alte evenimente care ar
urma să se petreacă.

b) apocrife de conţinut istoric

8
Cele mai importante sunt: - IV Macabei

- Cartea Jubileelor

- Evanghelia lui Moise

Cartea IV Macabei descrie în paralel evenimente cuprinse în cartea II Macabei,


respectiv despre moartea lui Eleazar şi a celor 7 fraţi macabei.

Cartea Jubileelor prezintă istoria omenirii în paralel cu Geneza şi Exodul din


canonul Vechiului Testament. Ele vizează transcrierea evenimentelor din cele 2 cărţi în
această carte.

c) apocrife de conţinut didactico-poetic

Din acest grup amintim: Psalmii lui Solomon (18), aceştia cuprind rugăciuni pentru
iertarea păcatelor şi pentru scăparea din robie.

Când a fost vorba de cărţile apocrife, Biserica nu le dă atenție și nu le recomandă


pentru întărirea în credință. După cuvintele lui Atanasie cel Mare, în ele „este amestecată
mierea cu fierea” Puţinul adevăr preluat din cărţile canonice este învăluit de legende şi
superstiţii. Biserica Ortodoxă nu a admis nici o carte în canon.

Cu toate că unii Sfinţi Părinţi şi Scriitori, care au trăit în sec. IV., când s-a hotărât
oficial şi s-a stabilit canonul Bibliei, le-au considerat pe unele inspirate, totuşi, după sec.
IV, hotărârea Bisericii este categorică. Ele nu au nici o valoare din punct de vedere moral
ele și pot constitui un permanent pericol pentru credincioşii nepregătiţi.

2. Cele de origine sectară şi creştină

a) pe lângă apocrifele iudaice sunt cunoscute şi alte cărţi care nu au legătură cu


cele canonice. Ele promovează elemente rupte de iudaismul oficial iar dintre ele amintim:

- Apocalipsa lui Baruh, IV Ezdra şi Înălţarea lui Moise.

Se cunosc 2 apocalipse a lui Baruh, una în siriană şi alta în greacă. Ambele au


conţinutul profetic şi se referă la Mesia şi la sfârşitul lumii.

- IV Ezdra nu are nimic comun cu Ezdra şi Neemia, se numeşte aşa pentru că


autorul anonim a atribuit-o acestui personaj biblic. În carte se relatează faptele ce se vor
întâmpla după căderea Ierusalimului şi alte evenimente care prevestesc sfârşitul lumii.

9
- Înălţarea lui Moise este o carte cu mare circulaţie în Orient. Se crede că Sf. Iuda
s-a inspirat din aceasta atunci când face referire la cearta dintre Gavriil şi Satana pentru
trupul lui Moise.

O caracteristică aparte a unor scrieri apocrife iudaice este tendinţa cabalistică.


Aceştia pretindeau că Dumnezeu i-a descoperit lui Adam cunoaşterea tuturor misterelor;
însă, căzând, le-a pierdut, iar, la rugămintea lui, Dumnezeu i le comunică într-o carte.
Apoi, acestea sunt ascunse în cuvinte, litere, persoane şi numere biblice. Prin tradiţie, de
la Adam, prin Moise şi Ezdra, au ajuns până în posesia cabaliştilor.

Prin contactul cu popoarele păgâne în apocrifele iudaice au intrat şi elemente


străine.

b) de origine creştină

1. Testamentul celor 12 patriarhi – se tratează despre anumite recomandări pe care


cei 12 fii ai lui Iacov le-au făcut poporului evreu. Acestea, îmbinate cu fapte de legendă
ne arată evoluţia evenimentelor din viaţa poporului Israel.

2. Înălţarea lui Isaia – se vorbeşte de toate cele văzute de profet în timpul celor 7
viziuni.

Alte apocrife de origine creştină: Evanghelia Evei, Testamentul lui Adam, Istoria
lui Iosif, Testamentul lui Iov etc. Toate acestea sunt scrise în perioada de după căderea
Ierusalimului când evreii au încercat tot felul de adaptări la noile condiţii – ele sunt ecoul
încercărilor lor de apărare.

Fabule şi parabole în Vechiul Testament

Poporul evreu nu era obişnuit cu gândirea abstractă. Ei căutau imagini şi acţiuni


pentru exprimarea anumitor idei, de aceea, în general, scriitorii Bibliei folosesc imagini,
metafore, alegorii şi simboluri. În poezia ebraică un rol deosebit îl are personificarea
naturii. Vorbirea figurată prin care evreii redau anumite realităţi se numește fabulă sau
parabolă. Fabula mai e numită şi „apolog”. Parabola este fictivă dar verosimilă iar fabula
e o istorisire fictivă dar neverosimilă. Ele îşi au originea în orient. În scrierile cuneiforme

10
şi în papirusuri s-au găsit mai multe fabule. La indieni marele fabulist era: Pilpai, la arabi:
Locman, la romani: Fedru, demn de amintit este și frigianul Esop

Totuşi, în Vechiul Testament aflăm doar 2 fabule propriu-zise: în Judecători IX,8-


20 iar a doua în 4 Regi XIV,9-10, ambele sunt luate din regnul vegetal.

Fabula din Judecători IX, poartă numele de „Fabula lui Iotam”. Împrejurarea în
care a fost rostită are loc după moartea judecătorului Ghedeon. Un fiu al său, Abimelec,
fiu al unei concubine, i-a ucis pe toţi fraţii săi vitregi scăpând doar cel mai tânăr care a
fugit. Apoi Abimelec, profitând de renumele tatălui său, a reuşit, prin metode necinstite,
să fie rege, în Sichem, dorind să domnească, apoi, peste toată ţara. Când se pregăteau de
învestire, adunându-se toată cetatea în valea Garizim, pe cealaltă colină se aude o voce
care umple de uimire adunarea. Era vocea celui ce fugise Iotam, care rosteşte această
fabulă întregii mulţimi. Această fabulă e cel mai vechi monument literar de acest gen, din
Scriptură. Sensul fabulei este acesta: precum spinul a primit denumirea de rege, refuzată
de cei mai falnici copaci, tot aşa şi alesul sihemiţilor nu se deosebeşte cu nimic, fiind cel
mai încăpăţânat dintre oameni, care deşi nedemn a primit domnia. Aici totul se mişcă în
faţa metaforei centrale, spinul este Abimelec, datorită corupţiei.

Avem şi parabole – Una din ele este Parabola lui Natan (2 Rg. XII,1-7) rostită de
Natan, după ce regele David păcătuieşte cu femeia lui Urie, generalul trimis în prima linie
în război. De remarcat că David a recunoscut greşeala făcută. Aici desprindem 3 metafore
centrale în jurul cărora se desprind idei secundare. Ele sunt: omul bogat – David, oiţa –
Batşeba şi omul sărac – Urie.

Altă parabolă însemnată este Parabola femeii din Tecoa (2 Rg. XIV,5-12), despre
fratele ucigaş (3 Rg. XX,39-42).

Cântarea viei neroditoare (Isaia V,1-7) – via este casa lui Israel. Ideea centrală este
că precum un proprietar a făcut totul ca via să rodească cât mai mult şi cât mai bine, tot
aşa şi Dumnezeu i-a acordat toate ale Sale, dar precum o vie nu îşi aduce roade aşteptate
tot aşa şi poporul n-a răspuns pe măsura binefacerilor primite de la Dumnezeu.

11
Idei despre nemurire şi viaţa viitoare

1. Scopul general al Vechiului Testament este acela ca Dumnezeu să pregătească


mântuirea întregii omeniri prin intermediul poporului ales din care va trimite pe Hristos
ca Mântuitor al lumii. Sub acest aspect Vechiul Testament priveşte pe om sub starea
păcatului strămoşesc, o stare nerăscumpărată ce aşteaptă răscumpărarea prin Mesia, de
aceea Vechiul Testament a fost doar o umbră sau „Pedagog spre Hristos”.

2. Ţinând cont de acestea, nu putem aştepta să găsim o lămurire clară nici despre
nemurirea sufletelor nici despre viaţa viitoare. Chiar Noul Testament ne oferă aceste
învăţături dar de multe ori, ca prin oglindă, în ghicitură, sub forma tainelor, deoarece
după spusele Sf. Ap. Pavel, aici avem o cunoaştere mărginită (1 Co. XIII,12). Totuşi
Noul Testament ne oferă toate învăţăturile suficiente pentru mântuire.

3. În Vechiul Testament întâlnim anumite texte ce vorbesc despre starea sufletelor


după moarte, înviere şi judecată. În credinţa iudaică sufletele morţilor trec în „Şeol”,
locuinţa morţilor, care era concepută ca o cetate în adâncul pământului. În acelaşi timp
exista credinţa asupra vieţuirii sufletelor după moarte. Exemplu: Înălţarea lui Enoh la cer,
despre patriarhul Avraam se spune că a murit şi că s-a dus la părinţi săi. În dialogul lui

12
Moise cu Dumnezeu, pe muntele Horeb, El se prezintă: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, al
lui Avraam, Isaac şi Iacov (Iș. III,6), rezultă că sufletele tuturor înaintaşilor erau vii
înaintea lui Dumnezeu. Acest text îl invocă chiar Hristos în disputa cu saducheii
precizând: „Dumnezeu nu e al morţilor ci al viilor” (Mt. XXII,32). Despre toţi patriarhii,
la moartea lor, se foloseşte expresia „şi s-a adăugat la părinţii săi”.

Sf. Ap. Pavel arată lămurit că toţi patriarhii şi personalităţile Vechiului Testament
au crezut în nemurire şi viaţa viitoare (Evr. XI,13-16) (aici avem și elogiul credinţei).

4. În multe texte din Vechiul Testament, judecata de după moarte, a fiecărui om,
după care ne primim sancţiunea, este dată doar sufletului, căci el rămâne viu iar trupul se
întoarce în pământ. Exemplul (Is. LXVI şi Amos V) zilei celei înfricoşătoare, potrivit
profeţilor, din valea lui Iosafat.

5. Credinţa în nemurirea morţilor o găsim în scrierile profetice de exemplu Isaia


XXV,8, iar Daniel (XII,3), în ultimul capitol al cărţii sale spune: „Mulţi dintre cei ce
dorm în ţărinile pământului se vor trezi, unii la viaţa veşnică iar alţii la ocară”.

6. Va veni o vreme de răsplată pentru cei buni şi pentru cei răi aşa cum indică Isaia
(XXV,9; LI,11; LXVI,24).

7. Ideea evreilor despre nemurire în cărţile necanonice: În Înţelepciunea lui


Solomon (II,23) „Dumnezeu a zidit pe om în nestricăciune”. Practica comemorării şi
cultul morţilor, tocmai pentru că credeau, reiese cu certitudine şi la Macabei – de
exemplu: Iuda Macabeul strânge bani pentru a face un serviciu comemorativ pentru eroii
ce s-au jertfit pentru neam. Un lucru foarte frumos şi o faptă foarte plăcută insuflată de
gândul învierii, pentru că dacă nu ar avea nădejde ar fi ridicol să se roage (2 Macabei
XII,44).

8. Şi literatura apocrifă pune problema sfârşitului lumii şi eshatologiei umane.


Desigur că aceste cărţi au denaturat anumite învăţături ce existau la evrei.

9. Împărăţia cea veşnică este descrisă în Vechiul Testament sub icoana noului
Ierusalim unde toate neamurile se vor bucura de pace, iar lumina veşnică va străluci ca
soarele (Is. XXX,26).

10. Concepţia iudeilor o întâlnim şi pe timpul lui Iisus Hristos. Ştim că adversarii
Lui, fariseii şi cărturarii căutau să-l prezinte ca unul care nu respectă legea, și-L acuză în
acest sens că nu ține sâmbăta, că nu observă Legea (purificările levitice), însă, cu privire
la nemurire, înviere, sau judecata lumii, nu-I aduc nici o acuză. Contrazis de saduchei în
legătură cu nemurirea sufletului, le oferă textul din Ieşire (III,6).

13
Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament

1. Din păcate acest raport a fost privit de către unii din poziţii extreme. Mulţi
rătăciţi au socotit obligatorii multe dispoziţii şi pentru aceia din Noul Testament –
iudaizanţii din biserica primară. Aşa se întâmplă cu unele secte din zilele noastre,
adventişti, şi cei de ziua a şaptea, folosesc practici din Vechiul Testament. Cealaltă
extremă desconsideră total Vechiul Testament. Ambele atitudini sunt primejdioase
extremiste.

2. Vechiul Testament este o făgăduinţă, o imagine şi o umbră a ceea ce se va


întâmpla în Noul Testament. De aceea Sf. Pavel scrie iudaizanţilor din Colose: „Nimeni
să nu vă mai judece cu privire la mâncări, sărbători… care sunt umbrele celor viitoare…”
(Col. II,17).

Vechiul Testament e în strânsă legătură cu Noul Testament de aceea între ele există
o armonie, o completare, o noncontradicţie. Tot ceea ce s-a profeţit în Vechiul Testament
s-a împlinit în Noul Testament, de aceea spune că Vechiul Testament este „pedagog spre
Hristos” (Gal. III,24).

Mântuitorul e acuzat că ar urmări discriminarea şi lepădarea Vechiului Testament


dar în predica de pe munte afirmă: „N-am venit să stric legea şi proorocii. N-am venit să
stric ci s-o împlinesc” – e o împlinire a tot ceea ce s-a prezis. Însăşi legea morală a
Decalogului, Mântuitorul o desăvârşeşte în cadrul predicii de pe munte ca de exemplu:
„să nu ucizi” – Hristos spune că „cel ce se mânie…” – extirpă păcatul din rădăcină.

14
3. Vechiul Testament ne prezintă planurile şi prevederile de venire în lume a lui
Mesia. Dumnezeu face pregătirea aceasta în mai multe faze. Întreaga istorie a poporului
evreu, mai ales de la Moise, este o simplă pregătire pentru venirea lui Mesia, de aceea Sf.
Pavel precizează că întruparea şi venirea în lume s-a întâmplat în momentul optim când
era în maximă decădere şi trebuie o intervenţie din partea cerului pentru evitarea unei
catastrofe morale, fiind „la plinirea vremii” (Gal. IV,4).

4. Toate adevărurile dogmatice descoperite în Vechiul Testament rămân valabile


sau sunt completate în Noul Testament. Ideea despre Dumnezeul unic, creator, proniator
al lumii, despre antropologie şi anghelologie, sunt învăţături ce îşi au originea în Vechiul
Testament.

5. Învăţăturile morale de cea mai înaltă ţinută pe care le-a avut omenirea antică,
exprimate în deosebi în Pentateuh, în special în Decalog, au fost primite şi desăvârşite în
Noul Testament îndeosebi în Predica de pe munte.

6. Dispoziţiile sociale, religioase, civile şi ceremoniale date de Dumnezeu în


mozaism au avut un caracter prefigurat. De aceea, aceste dispoziţii ceremoniale au un
caracter temporal.

7. Toate profeţiile mesianice începând cu Protoevanghelia şi cele din cărţile


profetice (mai ales Isaia), arată strânsă legătură şi interdependenţă între cele 2
Testamente, arată că activitatea lui Iisus Hristos începând de la naştere până la înălţare a
fost prevestită în Vechiul Testament, că întreaga Biserică creştină se întemeiază pe
realitatea supranaturală a Vechiului Testament. Aşadar Noul Testament e o continuare
firească a Vechiului Testament. Dovadă sunt cele peste 200 de citate textuale şi 3000 de
aluzii pe care Noul Testament le face la Vechiul Testament.

Fără Vechiul Testament, Noul Testament ar rămâne suspendat, fără suport real şi
bază istorică. Vechiul Testament este abecedarul Noului Testament. Doar cu ajutorul lui
îl putem citi pe cel Nou. Este izvorul, mugurele şi rădăcina din care a crescut şi a răsărit.
Prin urmare respingerea Vechiului Testament este o respingere a Noului Testament.
Numai cunoscând raportul adevărat dintre Noul Testament şi Vechiul Testament, putem
cunoaşte rolul Vechiului Testament.

Cel ce a consemnat cel mai frumos şi concis raportul dintre cele două a fost
Fericitul Augustin prin sintagma: „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus in Novo
patet” (Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar cel Vechi în cel Nou se descoperă).

15
EVREII, DUMNEZEU ŞI ISTORIA
MAX. I. DIMONT

Introducere
- rădăcinile spirituale, morale, etice şi ideologice ale civilizaţiei occidentale se află
în iudaism.
- istoria evreilor devine o parte din istoria lumii.

S-a întâmplat o singură dată în istorie

O trecere în revistă a celor patru mii de ani şi a celor şase civilizaţii care au adăpostit
poporul evreu; şi o cercetare a unor factori aparent absurzi care au contribuit la una
dintre cele mai ciudate supravieţuiri din istorie – aceea a unei naţiuni care s-a proclamat
ca fiind Poporul Ales de Dumnezeu şi aproape că a reuşit să convingă lumea întreagă.

În lume sunt aproximativ 18.000.000 de evrei. Aceştia reprezintă 0,33% din


populaţia globului, ca şi populaţia Ainu.
Cu toate acestea, contribuţia evreiască la lista mondială a marilor nume din religie,
ştiinţă, literatură, muzică, finanţe şi filosofie este de-a dreptul uluitoare.
Din acest popor s-a născut Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, proslăvit de peste 850
de milioane de creştini, cea mai mare congregaţie religioasă din lume. Din acest popor se
trage Pavel, cel care a organizat Biserica Creştină. Religia evreilor a influenţat credinţa
mahomedană, a doua religie ca mărime din lume, cu peste 400 de milioane de aderenţi, ce
pretind că se trag din Avraam şi Ismael.
Un alt evreu este venerat de mai mult de un miliard de oameni. este vorba despre
Karl Marx, a cărui carte, Capitalul, este scriptura laică a comuniştilor din întreaga lume,
fiind astfel proslăvit chiar în Rusia sau în China.

16
Albert Einstein, matematicianul evreu, a iniţiat era atomică şi a deschis drumul
spre Lună cu fizica lui teoretică.
Un psihiatru evreu, Sigmund Freud, a dezvăluit ce se petrece în psihicul omului.
Psihanaliza sa a revoluţionat concepţia omului despre sine însuşi şi relaţia dintre spirit şi
materie.
Trei sute de ani mai înainte, un filosof evreu, Baruch Spinoza, a separat filosofia de
misticism, deschizând o cale spre raţionalism şi ştiinţa modernă.
Şi totuşi, până în 1948, timp de aproape trei mii de ani, evreii nu au avut o ţară a
lor.
Poporul chinez, cel hindus şi cel egiptean sunt singurele din cele existente în ziua
de azi care au aceeaşi vechime ca şi poporul evreu.
Evreii au o istorie continuă a existenţei lor de patru mii de ani, iar timp de trei mii
de ani au reprezentat o forţă intelectuală şi spirituală. Au supravieţuit timp de trei mii de
ani fără o ţară a lor, şi cu toate acestea şi-au păstrat identitatea etnică printre culturi
străine.
Istoria lumii a supus poporul evreu la şase mari încercări, fiecare ameninţând în
mod direct însăşi supravieţuirea lui.
1. Lumea păgână a fost primul prag în calea supravieţuirii populaţiei evreieşti.
Evreii erau o ceată puţin numeroasă de nomazi, simpli figuranţi printre naţiunile
puternice ale Babiloniei, Asiriei, Feniciei, Egiptului, Persiei.
2. Este un adevărat miracol că evreii au izbutit să scape din perioada greco-romană.
3. Al treilea prag a fost cel al „dispersării” iudeilor. Au apărut două forme de
iudaism, una în Palestina şi cealaltă în Diaspora.
Talmudul a avut rolul de forţă unificatoare şi de regrupare spirituală.
4. În sec. VII, din iudaism s-a născut islamul, întemeiat de Mahomed, acest fapt a
reprezentat cea de-a patra mare încercare.
5. A cincia mare încercare a reprezentat-o Evul Mediu, o perioadă întunecată atât
pentru evrei, cât şi pentru omul occidental. A fost o luptă de o mie două sute de ani dusă
de evrei împotriva dispariţiei.
6. A şasea mare încercare este Epoca Modernă însăşi. Apariţia naţionalismului,
industrializării, comunismului şi fascismului în sec. XIX-XX a reprezentat tot atâtea
obstacole pentru evrei, pe lângă noua şi violenta boală a minţii: antisemitismul.

I. DUMNEZEUL PORTABIL

O cercetare amănunţită a perioadei păgâne, care începe cu o hoardă de nomazi


cunoscuţi sub numele de ebrei, ce-şi fac loc cu coatele în istorie „inventează” un

17
Dumnezeu numai al lor, pun bazele unui regat, supravieţuiesc înfrângerii şi trăiesc mai
mult decât cei care i-au înfrânt, doar pentru a se repezi cu capul înainte în civilizaţia
greacă.

1. MAREA ILUZIE
Istoria evreilor datează din ziua în care, în urmă cu patru mii de ani, un bărbat, pe
nume Avraam, s-a întâlnit cu Dumnezeu, cunoscut lui sub numele de Iahve. Dialogul
dintre evreu şi Dumnezeu atunci începe.
Civilizaţia din Mesopotamia, care a existat acolo unde azi este Irakul modern, a
început cu oraşele-sate. Cele mai vechi şi mai importante au fost: Susa, Kiş şi Ur.
Partea de nord a Mesopotamiei a devenit Asiria, iar cea de sud - Babilonia.
Regele legiuitor Hammurabi a unificat, în jurul anului 2100 î.Hr., toate oraşele-sate
din această regiune, într-un singur Imperiu Babilonian foarte întins. Hammurabi a fost un
Moise al babilonienilor.
Terah şi familia sa au devenit primii oameni din Biblie identificaţi ca „ivrim”,
„ebrei”, cei care au „traversat”, cei „de pe malul celălalt al râului”.
Pribegiile lui Terah şi ale micului lui grup i-au dus la şase sute de mile nord-vest
de Ur, în ţara Haran, în partea de sud a Turciei de azi. Aici Terah moare, după ce a părăsit
oraşul Ur din propria sa voinţă, iar Avraam are o experienţă ciudată: îl întâlneşte pe
Domnul Dumnezeu, Iahve, pentru prima oară.
La această întâlnire între Avraam şi Dumnezeu, Dumnezeu este cel care face un
legământ cu patriarhul ajuns la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Dacă Avraam va urma
poruncile lui Dumnezeu, atunci El, la rândul său, va face din descendenţii lui Avraam,
Poporul Său Ales şi-i va lua sub protecţia Sa. Porunca este aceea ca toţi bărbaţii
Poporului Său Ales să fie circumcişi în a opta zi de la naştere sau, dacă sunt convertiţi la
credinţă, atunci circumciderea să aibă loc o dată cu convertirea. Promisiunea este ţara
Canaan.
Totuşi, au fost trei lucruri care i-au ţinut pe evrei împreună în timpul primilor patru
sute de ani ai existenţei lor: monoteismul, ritualul circumciziei şi interzicerea sacrificiului
uman (redată atât de mişcător în relatarea sacrificiului lui Isaac).

2. PROFETUL ŞOVĂITOR
Moise reprezintă pentru iudaism ceea ce a reprezentat Hristos pentru creştinism.
Punctul central în activitatea lui Moise este darea Legii, stabilirea Codului Mozaic.
Codul Mozaic a fost primul cod juridic scris, eclipsând toate legile cunoscute
înainte prin umanismul său atotcuprinzător, pasiunea sa pentru dreptate, dragostea sa
pentru democraţie. Tot el este cel care a ajutat la formarea unei noi tipologii a evreilor şi

18
a direcţionat gândirea lor pe noi căi, care tindeau să-i îndepărteze pe evrei tot mai mult de
vecinii lor.
Conţinutul ideologic al acestor legi mozaice este de mare interes. Găsim aici
conceptul iudaic de stat şi de filosofie a dreptului. În esenţă, legislaţia este împărţită în
trei categorii: cele care priveau relaţia dintre oameni, cele privitoare la relaţia dintre om şi
stat şi cele referitoare la relaţia omului cu Dumnezeu.
Codul lui Moise nu este făcut pentru un popor nomad, ci este destinat a proteja o
entitate naţională, nu numai unitatea familială, drepturile individuale nefiind subordonate
nevoilor statului. O astfel de structură a legilor permitea apariţia unor forme democratice
de guvernământ.
Codul Mozaic a stabilit primele principii pentru separarea bisericii de stat, un
concept nemaiîntâlnit în istoria lumi (abia în iluminism, sec. XVIII). În Codul Mozaic,
autoritatea civilă era independentă de preoţime. Preoţimea nu se afla deasupra guvernului
civil, ci avea responsabilitatea de a menţine guvernul în cadrul Legii mozaice (în S.U.A.,
Curtea Supremă nu se află deasupra Guvernului).

În esenţă, legea mozaică stabilea, de asemenea, principiul că evreii puteau să facă


orice, în afară de cea ce le era interzis în mod specific. În loc să spună: „Faceţi asta şi
asta”, legile lui Moise spun de obicei: „Nu face asta şi asta”. Cele Zece Porunci cuprind
numai trei „ai voie” şi şapte „nu ai voie”.
Citind aceste legi, formulate acum aproximativ trei mii de ani, ne uimeşte
umanitarismul lor. Potrivit lor, sclavii se bucurau de un tratament mult mai omenos şi mai
blând decât cei din S.U.A., în jurul anului 1850.
Dorinţa sexuală era considerată ca un lucru firesc, dar se considera că împlinirea ei
trebuie să aibă loc doar în instituţia căsătoriei. Prin urmare, erau încurajate căsătoriile
timpurii. Convieţuirea dintre bărbat şi femeie trebuia făcută cu bucurie, dar şi cu voie
bună.
Castitatea celor necăsătoriţi era respectată de comunitatea întreagă, prostituţia era
privită ca o degradare, iar prostituţia religioasă, atât de răspândită în perioada păgână, era

19
tratată cu oroare. Relaţiile homosexuale între bărbaţi reprezentau delicte grave, în vreme
ce relaţiile dintre femei erau scandaloase, dar nu criminale.

3. JUDECĂTORI, REGI ŞI UZURPATORI


Monarhia constituţională formată din cele Douăsprezece Triburi ale lui Israel, în
jurul anului 1000 î.Hr., a fost prima de acest gen, în lume.
În cadrul sistemului lui Solomon, individul devine unitatea economică. Acest
aspect a dus la slăbirea relaţiilor familiale şi a legăturilor comunitare. Solomon a încercat
să realizeze mult prea repede trecerea de la o societate agrară la una industrială. Efectele
negative ale unei industrializări forţate au început să se manifeste într-un mod evident.
Bogăţia excesivă a favorizat viciul şi corupţia, care, la rândul lor, au dus la pervertirea
justiţiei. Idolatria şi-a croit drum în Palestina prin dormitorul lui Solomon. La moartea lui
Solomon, în 931 î.Hr., fiul său, Rehabeam (Roboam), l-a urmat doar la tronul Iudeii.
La tronul Israelului, în perioada monahică de 212 ani, puţini din cei nouăsprezece
regi, care au ocupat tronul, au murit de moarte naturală. Ieroboam a adâncit ruptura dintre
cele două ţări, a construit un templu în Bet-El, care să rivalizeze cu cel din Ierusalim.
Sargon II, care i-a urmat lui Şalmaneser la tron, a cucerit Samaria, capitala
Israelului, în 722 î.Hr. şi a deportat întreaga populaţie. Astfel se sfârşeşte cu regatul
Israelului.
În istoria Iudeii, timp de 347 de ani, cei douăzeci de regi care au urcat pe tron, au
şezut aproximativ şaptesprezece ani, în medie.
Babilonienii, primul popor învins de asirieni, s-au răsculat. Au jefuit oraşul Ninive,
capitala Asiriei (612 î.Hr.). Naţiunea asiriană a încetat să mai existe. Fostul Imperiu
Asirian a căzut în mâinile Babiloniei, şi o dată cu el, şi Iudeea.
În anul fatidic 586 î.Hr., după un asediu de şase luni, babilonienii au spart zidurile
Ierusalimului. Zedechia a fost capturat, fiii i-au fost ucişi în faţa lui, apoi i-au scos ochii.
Templul a fost distrus, oraşul trecut prin foc şi sabie şi făcut una cu pământul. Toată
populaţia a fost deportată în Babilonia, cu excepţia săracilor, bolnavilor şi ologilor.
Regatul Iudeii a fost distrus la 136 de ani după căderea Israelului.

4. RELIGIA ESTE TRANSPORTATĂ


Cele Zece Triburi ale lui Israel n-au mai reapărut niciodată în paginile istoriei după
înfrângerea lor de către asirieni.
De ce oare au supravieţuit evreii din Iudeea şi nu cei din Israel?

20
Politica asiriană urmărea să fărâmiţeze popoarele cucerite în părţi mici, apoi de a
dispersa aceste părţi peste tot prin imperiu, cu scopul de a distruge unitatea naţională şi
etnică, spre deosebire de politica babiloniană, care păstra intactă unitatea popoarelor
cucerite.
Folosind ideile oferite de Profeţi, evreii aflaţi în captivitatea babiloniană au început
să-şi „renoveze” religia, să-i dea „un aspect nou”.
În locul unui templu pentru sacrificiu, evreii au construit sinagogi pentru adunări
religioase. Sinagoga a devenit prototipul pentru biserica creştină şi pentru moscheea
musulmană; rugăciunea a devenit simbolul universal al devoţiunii faţă de Dumnezeu.
Supravieţuirea evreilor aflaţi în captivitate şi risipiţi în lume era astfel asigurată.
Evreii nu numai că prosperaseră în exilul babilonian şi se cultivaseră, ci se şi
înmulţiseră. Dacă la începutul exilului abia de erau 125 000 de evrei în întreaga lume,
acum numărau 150 000 de suflete numai în Babilonia. Aproximativ un sfert au hotărât să
profite de decretul lui Cirus şi să se întoarcă la Ierusalim.
Încoronarea lui Ioşua ca Mare Preot a avut o semnificaţie deosebită pentru evrei,
pentru că le-a oferit o formă de autoguvernare în exil.
Neemia a fost numit guvernator al Iudeii de către regele persan. El era obsedat de
misiunea de a forma, o dată pentru totdeauna, o conştiinţă evreiască a poporului său.
Ceea ce se putea face, conform convingerilor sale, doar prin reinstituirea legii mozaice,
ca lege fundamentală. Această realizare i-a câştigat titlul de „al doilea Moise”.
În anul 458 î. Hr., cu îngăduinţă din partea regelui persan, Ezdra a condus cel de-al
doilea exod de masă (1800 de evrei) din Babilonia spre Ierusalim. Ajunşi în Ierusalim,
Ezdra şi-a dat mâna cu Neemia. Prima acţiune a acestei alianţe între preot şi aristocrat a
fost interzicerea căsătoriei între evrei şi neevrei.
Acest edict Ezdra-Neemia a avut o forţă de coeziune cumulativă din ce în ce mai
mare asupra evreilor, şi până la urmă avea să-i ajute să supravieţuiască valurilor de
asimilare, care aproape i-au copleşit în epocile greco-romană, islamică şi modernă.

II. EPOCA „APIKORSIMILOR”


Cum s-au apărat evreii împotriva „apikorsimilor” (grecii epicurieni) şi a statuilor lor
dezbrăcate; şi cum au supravieţuit măcelului pornit de armatele romane care au pustiit
Ierusalimul şi au făcut din cea mai mare parte a Palestinei o ţară în care evreii nu mai
aveau voie să intre.

5. CULTURA DE TIP POSTER OFERITĂ CA MOMEALĂ


Abia murise Alexandru, că marele său imperiu a şi fost sfârtecat de săbiile
generalilor săi. Trei dintre ei doreau să pună mâna pe imperiu, dar cum nici unul nu era

21
suficient de puternic pentru aceasta, s-a mulţumit fiecare cu câte o felie. Antigonus a
pretins Grecia; Seleucus a devenit stăpân peste Asia Mică şi Siria, punând bazele
Imperiului Seleucid; iar Ptolemeu a luat Egiptul şi Palestina, întemeind Imperiul
Ptolemaic.
Epicurienii erau cinicii care afirmau că zeii nu se amestecau în treburile oamenilor.
Ei susţineau că era de datoria omului să se elibereze de superstiţiile de genul pedepsei sau
al răsplăţii şi că nici vorbă să existe moralitate sau imoralitate, ci numai plăcere. Căutarea
plăcerii, pretindeau epicurienii, era singurul scop adevărat al omului.
Timp de 125 de ani, seleucizii şi ptolemeicii s-au războit pentru a obţine controlul
asupra Palestinei. În cele din urmă, după mai mult de un secol de înfruntări, regele
seleucid Antiochos III, cunoscut ca „cel Mare”, a izbutit să smulgă Palestina din mâinile
ptolemeilor.

6. LUPTA CARE A EŞUAT


Hircanos a lărgit frontierele Palestinei, anexând teritoriile păgâne ale idumeilor şi
galileenilor, aproximativ în 135 î. Hr., după care a comis un act ce avea să aducă multă
suferinţă poporului său. I-a convertit pe păgânii idumei şi galileeni la iudaism, prin
puterea armelor. Din Idumeea avea să provină ulterior unul dintre cei mai mari ticăloşi
dintre evrei, un rege detestat de evrei, dar numit de istorie „Irod cel Mare”.
A urcat pe tron Aristobulus I, fiul lui Hircanos, apoi, a urmat fratele său,
Alexandru Ianneus, care a făcut Palestina la fel de întinsă ca pe vremea domniei lui
regelui David.
Din fericire pentru Palestina, domnia lui Ianneus s-a încheiat rapid, în anul 78 î.
Hr. În urma lui a urcat la tron Alexandra, soţia lui, care s-a dovedit a fi cea mai capabilă
cârmuitoare din dinastia hasmoneană.
Domnia reginei Alexandra, deşi scurtă (78-69) a fost denumită Epoca de Aur. A
întemeiat şcoli elementare gratuite şi a instituit obligativitatea învăţământului primar atât
pentru băieţi, cât şi pentru fete (analfabetismul a fost practic eradicat).
Tema rivalităţii între doi fraţi joacă un rol aproape obsesiv în istoria evreilor.
Biblia e plină de asemenea rivalităţi: Cain şi Abel, Isaac şi Ismael, Iacov şi Esau,
Solomon şi Adonia, iar acum Hircanos II şi Aristobulus II, fiii Alexandrei.
Hircanos i-a cerut lui Pompei ajutorul pentru a ajunge din nou pe tron ca
moştenitor legal; la rândul său, Aristobulus susţinea că trebuie să rămână pe tron ca
pretendent de drept; iar fariseii, sătui de toţi regii, au trimis o petiţie lui Pompei prin care
îi cereau să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi regi. Pompei i-a ascultat pe toţi, dar
nu a luat în seamă nici una dintre cerinţele şi pretenţiile lor. În anul 63 î. Hr., a intrat în
regatul macabean al lui Iuda, l-a cucerit şi i-a dat numele de Iudeea.

22
7. ROMA, CEZARISMUL ŞI REVOLTA
Aristobulus, saducheul, s-a împotrivit stăpânirii lui Pompeius. Hircanos, fariseul, i
s-a supus. Prin urmare, Pompeius l-a făcut pe Hircanos: Mare Preot şi etnarh al Iudeii.
Dar a numit şi un idumeu, pe nume Antipater, ca epitrop (consilier politic) al lui
Hircanos.
Antipater este unul dintre personajele cele mai detestabile ale istoriei. El a fost cel
care, mai înainte, îl sfătuise pe Hircanos să ceară ajutor nabateilor în lupta pentru putere
cu fratele său Aristobulos. În acelaşi timp, era un sicofant (calomniator) şi-un lingău,
servil faţă de orice roman care îi părea lui că va ieşi învingător. Cântându-i în strună lui
Pompeius, a căpătat funcţia de guvernator al provinciei Idumeea. După înfrângerea lui
Pompeius în bătălia de la Farsala (48 î.Hr.), în Grecia, Caesar a preluat stăpânirea în
Iudeea în numele Romei. Antipater a schimbat struna, alegând-o pe aceea a lui Caesar,
care l-a numit guvernator al Iudeii. După moartea lui Antipater, în 43 î.Hr., otrăvit de
membrii iubitori ai familiei în timpul unui banchet cu concubinele sale, l-a urmat în
funcţie Irod (Herodes), fiul său.
Văzând cum se înalţă steaua lui Octavian (Augustus), Irod s-a orientat spre Roma.
A intrat în graţiile lui Octavian şi astfel a fost numit rege al evreilor. Prima acţiune a lui
Irod a fost aceea de a-l executa pe Hircanos. Aristobulos fusese capturat de către romani
şi trimis la Roma, unde a murit otrăvit.
În 37 î.Hr., Irod şi romanii au cucerit Ierusalimul, iar Antigonus şi patruzeci şi
cinci de membri ai Sanhedrinului, suspecţi de conspiraţie, au fost osândiţi la moarte.
Irod a fost cel mai mare ucigaş al timpului său. A ucis patruzeci şi cinci de membri
ai Sanhedrinului, reducând acel corp judiciar independent al statului la statutul de
ştampilă de cauciuc. I-a intimidat prin ameninţări cu moartea pe Marii Preoţi, făcându-i
să se supună. Şi-a omorât rivalii, soţia favorită şi pe mai mulţi dintre fiii săi şi, conform
Evangheliei după Matei, l-a imitat pe faraonul biblic, poruncind uciderea tuturor
pruncilor de sex bărbătesc din Betleem din pricină că se temea de profeţia că acolo se va
naşte un viitor rival la tronul său.
Deşi majoritatea evreilor îl dispreţuiau şi-l urau pe Irod, l-au acceptat ca rege din
pricină că una dintre cele zece soţii ale sale era Mariamne, o prinţesă macabeană. Cu ea
avea doi fii, iar evreii sperau că unul dintre ei va moşteni tronul. Dar Irod i-a ucis pe
amândoi. La moartea lui Irod, Antipas şi Archelaus, doi fii de-ai lui cu o soţie
samariteancă, au fost desemnaţi de către romani să-i cârmuiască pe evrei.
Romanii au numit, încă o dată, în fruntea poporului evreu un rege nedorit de către
acesta, în persoana nepotului lui Irod, Agrippa I. crescuse la Roma în lux şi extravaganţă.

23
A fost adoptat de împăratul Tiberius şi a devenit o persoană apropiată împăratului
Caligula, care a pus capăt primei serii de procuratori pentru a-l face rege pe Agrippa.

8. SICRIUL SIGILAT
Evreii se luptau de unii singuri cu Goliat (Imperiul Roman) şi fiindcă au fost foarte
aproape de victorie, Roma a fost obligată să-şi folosească întreaga putere militară, când,
în mod normal, o expediţie militară ar fi fost suficientă.
Primul an al războiului a fost un adevărat şoc pentru romani: generalul Cestus
Gallus, în fruntea legiunilor din Siria, nu reuşeşte să înăbuşe răscoala. Împăratul Nero îl
desemnează pe Vespasian, cel mai destoinic general al său, care în fruntea celor mai bune
legiuni ale Romei, după un an de lupte crâncene, reuşeşte să înfrângă armatele din
Galileea, conduse de Joseph ben Mattathias (Flavius Josephus, 38-100 d.Hr.). Cei doi s-
au împrietenit şi astfel viitorul istoric evreu a obţinut permisiunea de a însoţi armatele
romane în timpul asediului Ierusalimului, prilej cu care a alcătuit lucrarea „Istoria
războiului evreilor”.
Treptat, în cel de-al III-lea an al războiului, Vespasian câştiga teren. Deşi capturase
Iudeea (68 d.Hr.), atacurile repetate împotriva Ierusalimului s-au dovedit zadarnice.
Singura alternativă a rămas asediul, în speranţa că, flămânzind populaţia, îi va forţa pe
evrei să se predea.
Deşi războiul ajunsese într-un punct mort, iar sub aspect militar anul 68 d.Hr. nu
are nici o semnificaţie, în istoria spirituală a evreilor el a reprezentat un moment crucial.
Filosoful Rabbi Ioachanan ben Zakkai, din Ierusalim, a dat o nouă viaţă iudaismului, care
abia mai pâlpâia în oraşul asediat. Ca şi Josephus, Ioachanan era adeptul păcii, convins că
rezistenţa opusă de zeloţi va duce la tragedie.
Intelectual de frunte, din rândul fariseilor, prevăzând dispersarea poporului evreu
în întreaga lume eleno-romană, pentru a salva iudaismul, doreşte să pună bazele unei
instituţii de învăţământ care să păstreze şi să ducă mai departe torţa învăţăturii iudaice.
Pentru aceasta trebuia să iasă din Ierusalimul condamnat la pieire şi să ajungă la
Vespasian.
Astfel, Iochanan a abandonat războiul, pe care-l considera fără speranţă, şi,
asemenea lui Josephus, plănuia să-l întâlnească pe Vespasian. Dacă în urma întâlnirii
dintre Josephus şi Vespasian, primul va fi considerat trădător, în urma întâlnirii dintre
general şi Iochanan, acesta din urmă va fi aclamat ca salvator al iudaismului.
Ierusalimul asediat era un adevărat iad, oamenii mureau cu miile din pricina
foametei şi a molimelor, părăsirea oraşului era pedepsită cu moartea iar cei bănuiţi a fi
partizanii păcii erau aruncaţi peste zidurile cetăţii. Pentru a-i păcăli pe zeloţi, Ioachanan a
pus la cale un şiretlic. Şi-a chemat câţiva discipoli şi le-a dezvăluit planul: va pretinde că

24
a murit de ciumă, şi astfel, va obţine îngăduinţa de a fi înmormântat în afara porţilor
cetăţii. Prefăcându-se îndureraţi, îmbrăcaţi în saci şi cu cenuşă pe cap, discipolii au dus
sicriul bătut în cuie, în afara Ierusalimului, până la cortul lui Vespasian.
În faţa generalului, acest evreu bărbos, îmbrăcat în tunica strămoşilor săi, privindu-
l fără teamă în ochi, n-a cerut să i se cruţe viaţa, ci i-a vestit o profeţie, iar dacă aceasta se
va îndeplini, dorea să-i ceară ceva. Iochanan i-a prezis lui Vespasian că, în curând, va
ajunge împărat, iar dacă aşa vor sta lucrurile, îi va îngădui să întemeieze o şcoală mică de
învăţătură iudaică, într-un oraş palestinian, unde vor putea să studieze, în pace, Sfintele
Scriei.
Iachanan nu-şi bazase profeţia pe superstiţie ci pe calcule foarte iscusite: în anul
acela, Nero s-a sinucis şi era logic era ca tronul să revină celui mai puternic bărbat din
Imperiu. Intuiţia a fost bună, iar în anul 69 d.Hr., Senatul i-a oferit tronul lui Vespasian,
care, fără ştiinţă de carte şi superstiţios, cuprins de respect şi teamă faţă de profeţia
bărbosului rabin, şi-a ţinut promisiunea. A fost astfel întemeiată prima „ieşiva” (şcoală
iudaică de învăţătură) în oraşul Iavne, la nord de Ierusalim, care va juca un rol central în
supravieţuirea evreilor.
Titus a fost obligat să folosească 80 000 de soldaţi pentru a-i îngenunchea pe evreii
asediaţi în Ierusalim care era apărat de mai mult de 23 000 de soldaţi evrei.
În total, Tacitus estimează cifra celor exterminaţi după încheierea asediului la 600
000 de evrei, civili lipsiţi de apărare.

9. CUVÂNTUL CARE CUCEREŞTE


Literatura este cea mai adevărată oglindă a culturii unei civilizaţii. Grecii au avut o
literatură mare, ceea ce le dă dreptul la un loc în comunitatea naţiunilor evoluate, dar
acelaşi loc îl merită şi evreii. Ar fi putut „un popor barbar” să producă o literatură ca a
poporului evreu, o literatură care a rezistat mai bine de două mii de ani şi care a devenit
fundamentul civilizaţiei occidentale? Operele grecilor şi ale romanilor sunt studiate în
ziua de azi ca exerciţii intelectuale în cadrul unor cursuri universitare speciale, dar
operele literare ale evreilor reprezintă tocmai principiile de existenţă ale omenirii.
Realizările evreilor în domeniul literaturii sunt distincte şi incomparabile, sunt creaţia
unui popor inspirat şi extrem de civilizat.
Diferenţa dintre gândirea iudaică şi cea greacă: dacă evreul se întreabă: „Ce trebuie
să fac?”, grecul: „de ce trebuie să fac?”. Dacă grecii credeau în caracterul divin al
frumuseţii, evreii credeau în frumuseţea caracterului divin.
În primul secol după Hristos, peste 10% din populaţia Imperiului Roman erau evrei –
şapte milioane din şaptezeci de milioane.

25
10. O NOUĂ FORMĂ DE SUPRAVIEŢUIRE PENTRU DIASPORĂ
Există totuşi încă o diferenţă, mult mai importantă, între conceptele de „exil” şi
„Diaspora”. Un popor în exil, alungat din patria sa, nu produce cultură, ci ori se stinge
treptat prin asimilare, ori stagnează. Aceasta a fost istoria tuturor celorlalte popoare
exilate. Evreii au fost singura excepţie. Diaspora a produs culturi iudaice noi. Iahve a
rămas Iahve şi monoteismul a rămas monoteism, indiferent de învelişul în care era
împachetată cultura Diasporei – tunica greacă, muftiul arab sau echipamentul de fotbal
american. Evreii constituiau o parte integrantă a civilizaţiei în care trăiau, şi în acelaşi
timp distinctă de aceasta.

III. MOISE, HRISTOS ŞI CAEZAR


O relatare neortodoxă despre „Religia creştină a Fiului” în competiţie cu „Religia
iudaică a Tatălui”. Cum a sfidat creştinismul puterea Romei şi cum a devenit credinţa
întregii Europe.

BISERICA TRIUMFĂTOARE
Comportamentul sexual necenzurat de nici o morală a subminat instituţia familiei.
Corupţia şi nedreptatea din sistemul de impozitare, împotriva cărora se revoltaseră evreii,
măcinau acum însuşi Imperiul (roman).

IV. LUMEA INVIZIBILĂ A TALMUDULUI


Povestea incredibilă despre felul în care o mână de evrei împrăştiaţi printre culturi
străine de pe trei continente au devenit „o lume intelectuală” influentă, datorită puterii
invizibile a învăţăturii talmudice. Şi cum această învăţătură s-a autodistrus în cele din
urmă în ghetourile Europei medievale.

BIBLIOSCLEROZA TALMUDULUI

26
Paradoxul ce caracterizează istoria evreilor: chiar dacă şi-au pierdut independenţa,
ei şi-ai câştigat libertatea; chiar dacă şi-au pierdut ţara, nu şi-au pierdut naţionalitatea,
deşi ţara lor a fost devastată, guvernarea lor a rămas intactă; chiar dacă azi erau zdrobiţi
pe câmpul de luptă, mâine şedeau la aceeaşi masă cu Papii şi împăraţii, regii şi nobilii,
sultanii şi califii, ca prieteni ai acestora, medici, savanţi.

V. MAHOMED, ALLAH ŞI IAHVE


Povestea de necrezut, dar adevărată, a întemeierii de către un cămilar a unui imperiu
mondial în numele lui Allah, în cuprinsul căruia evreii au atins Epoca de Aur a
creativităţii lor. Urmează povestea prăbuşirii într-un Ev Mediu odată cu eclipsa
Semilunei şi înălţarea Crucii.

ISTORIA CĂLĂTOREŞTE SPRE MECCA


Mahomed (569-632 d.Hr.) a rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de şase ani.

CREŞTEREA ŞI CĂDEREA REVOLTEI „PROTESTANTE” A EVREILOR


Karaismul a invadat fiecare strat al societăţii din Diaspora.
Evreii au învăţat două lucruri esenţiale: primul – libertatea totală atrage după sine
anarhia; al doilea – conformismul atrage după sine pieirea.

VI. PRINŢUL ŞI STEAUA GALBENĂ


Cum ar fi putut evreii, printr-un simplu gest – convertirea -, să se salveze de la izgonirea
din ghetou şi cum, în loc de asta, au ales steaua galbenă a dezonoarei, dar au devenit
indispensabili pentru prinţul medieval, deoarece au fost singurii care au purtat torţa
învăţăturii şi spiritul de iniţiativă într-o epocă a întunericului.

CAPITALISMUL DE GHETOU
În fiecare epocă în parte, geniul evreilor s-a manifestat într-o altă sferă. În epoca
păgână, sfera aceasta a fost cea religioasă, în epoca greco-romană, umanismul, în epoca
mahomedană – filosofia, în epoca modernă – ştiinţele teoretice. În Evul Mediu au excelat
în domeniul economiei.

VII. ÎNTRE FOCURILE „ISMELOR” MODERNE


Al doilea Exod al evreilor – din ghetou într-o lume a libertăţii ce-şi restrânge rapid
hotarele, o lume şi în cadrul căreia evreii devin prim-miniştrii, generali, prinţi ai
comerţului şi membri fondatori într-o avangardă intelectuală care avea să schimbe

27
destinele lumii. Este pusă din nou la încercare puterea de supravieţuire a evreilor,
amintind astfel de epoca babiloniană.

ANATOMIA EMANCIPĂRII
Patru intelectuali francezi ai secolului XVIII, nici unul dintre ei evreu, schimbau
modul de gândire al Europei. Spiritul biciuitor al lui Voltaire submina fundamentele
Bisericii, Enciclopedia raţiunii, ştiinţei şi artei, a lui Diderot, submina valoarea credinţei,
Contractul social al lui Rousseau submina vechile concepte despre stat, iar filosofia lui
Condorcet despre „perfecţionarea infinită a omului” dădea speranţe apariţiei unei noi
fiinţe raţionale.

REPETIŢIE PENTRU RASISM


Filosofia lui Nietzsche a dus la o desconsiderare totală a creştinismului, la o
răsturnare completă a învăţăturilor Evangheliilor şi ale Decalogului. Operele lui, cheia de
boltă a statului nazist, au fost scrise în deceniul ce a premers îmbolnăvirii sale mentale,
care i-a provocat moartea. Se prea poate ca aceste idei să nu fi reprezentat crezul său
profund, ci să fi fost doar o viziune, precum premoniţiile unui profet, a moralităţii epocii
care se prefigura.

EPOCA OCCIDENTALĂ: NOUL ILUMINISM


Această epocă în Europa de Vest a fost o perioadă magnifică în istoria omului,
poate cea mai semnificativă în lunga lui carieră pe pământ. O perioadă în care a inventat
mai mult decât în oricare alt mileniu din existenţa lui anterioară, chiar şi comparativ cu
realizările sale în epoca greco-romană. O perioadă în care se impun cu precădere Hegel,
Schopenhauer, Mill, Darwin, Spencer. Secolul pe care-l trăim a văzut pentru prima oară
picturile lui Goya, Turner, Delacroix, Renoir, Cezanne, Gauguin, Van Gogh. A auzit
muzica lui Beethoven, Schubert, Chopin, Wagner, Verdi, Brahms. A citit operele lui
Goethe, Keats, Balzac, Shaw, Yeats. În acest secol s-a perfecţionat motorul cu combustie,
au fost descoperite razele X, iar pasteurizarea a devenit un cuvânt familiar în orice
gospodărie.
Dar imaginea nu este completă dacă lăsăm la o parte numele colaboratorilor evrei.
La fel de proeminente sunt personalităţile lui Marx, Freud, Berson, Einstein, evrei cu
toţii. Este epoca în care au putut fi admirate picturile lui Pissaro, Soutine, Chagall,
Modigliani. Şi s-a auzit muzica lui Mendelssohn, Offenbach, Saint-Saens, Bizet, Mahler.
Lumea i-a citit pe Heine, Proust, Maurois, Romains.
Karl Marx a căutat o formulă ştiinţifică pentru dreptatea socială. Doctrinele sale au
avut o influenţă majoră asupra istoriei lumii.

28
Karl Marx, fiul unei familii evreieşti înstărite, s-a născut în 1818, la Trier,
Germania, oraşul de baştină al Sfântului Ambrozie, şi a fost botezat la vârsta de şase ani.
Crescând la graniţa dintre două culturi, Marx a respins de la o vârstă fragedă valorile
iudaismului şi ale creştinismului, deoarece considera că ambele seturi de valori
reprezentau nişte reziduuri ale unor sisteme sociale nedrepte. Expulzat din Prusia pentru
că a atacat statul, s-a mutat mai întâi la Paris, apoi la Londra. Un timp a fost corespondent
pentru Tribune din New York, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Muzeul
Britanic, scriind Das Kapital, „biblia laică” a comunismului mondial.
Marx spunea că istoria este motivată de forţe economice şi nu de cele psihologice
sau religioase. El susţinea: Schimbaţi ordinea socială, şi concepţiile religioase şi
psihologice ale omului se vor schimba şi ele.
La moartea lui Marx (1883), comunismul era o mişcare atât de slabă în mersul
lumii, precum fusese creştinismul după moartea lui Pavel. În timp ce creştinismului îi
trebuiseră o mie de ani ca să-i convertească pe păgânii Europei, un miliard de creştini şi
asiatici au fost convertiţi la comunism în decurs de numai o sută de ani după moartea lui
Marx. La fel ca şi răspândirea creştinismului timpuriu, comunismul s-a răspândit în cea
mai mare parte prin intermediul forţei, cuceririlor şi prozelitismului. Aproape o treime
din lume era comunistă, unită prin credinţa că până la urmă comunismul va aduce
mântuirea pe pământ şi nu în lumea de apoi. În anul 1993, comunismul a fost abandonat
în majoritatea ţărilor, după ce coruperea lui l-a adus mai aproape de totalitarism decât de
comunism.
„Interpretarea visurilor” de Sigmund Freud …
Albert Einstein (1879-1955) a păşit pe scena lumii în 1905, când a publicat teoria
lui, acum faimoasă, privitoare la relativitate.
Tot un evreu a fost cel care a pus bazele industriei germane a produşilor de potasiu.
Richard Willstatter, laureat al Premiului Nobel, a determinat compoziţia clorofilei şi rolul
enzimelor în procesul chimic al vieţii.
Fizicienii evrei au descoperit unda hertziană, au cercetat fenomenele fotoelectrice,
au contribuit la descoperirea razelor gamma. Ei au izolat unii izotropi, au făcut studii
despre mişcarea electronului şi au pătruns în secretele atomului. Ei au fost fondatorii
întregii şcoli a relativităţii, care a dus la descoperirea atomului. Această pistă a început cu
Albert Einstein, apoi Niels Bohr, care a inventat structura atomilor şi radiaţiile emanate
de aceştia. Einstein, Meiner, Fermi, Szilard şi Bohr au fost alungaţi din Europa de către
Hilter şi au ajuns în Statele Unite. Pentru a închide cercul, Albert Einstein, ca cetăţean
american, şi-a pus prestigiul ştiinţific în sprijinul „ideii nebuneşti” a energiei nucleare
obţinute pe baza fisiunii şi l-a convins pe preşedintele Franklin Delano Roosevelt că
putea fi produsă o asemenea bombă.

29
Înainte de debutul nazismului, Max Reinhardt devenise regele teatrului, Sarah
Bernhardt era considerată regina scenei, iar Lotte Lehman, Joseph Szigeti, Arthur
Schabel erau în capul listei muzicale.
Poate cel mai cunoscut evreu din Anglia a fost Benjamin Disraeli, care şi-a început
cariera ca romancier şi a devenit fondatorul partidului conservator al Angliei şi prim-
ministru. Disraeli a fost cel mai important factor în constituirea Imperiului Britanic, fapt
pentru care s-a bucurat de gratitudinea reginei Victoria, numită tot de el împărăteasa
Indiei.
Sir Rufus Isaacs, primul judecător suprem evreu al Angliei, mai târziu înnobilat cu
titlul de cavaler, a fost viceregele Indiei.
În Franţa, Adolphe Cremieux, ministru de justiţie, a abolit sclavia negrilor în
coloniile franceze şi a instituit legislaţia care abolea pedeapsa cu moartea pentru
prizonierii politici. Isaac şi Emile Pereire au dezvoltat sistemul de credite în activitatea
bancară modernă şi au construit primele linii de cale ferată în Franţa.
În Germania, superioritatea evreilor în toate domeniile a contribuit la crearea
spiritului german al Epocii – Zeitgeist. În Germania a organizat Ferdinand Lassalle prima
mişcare sindicală din lume.
Evreii au produs un Spinoza în filozofie, un Marx în economie, un Freud în
medicină, un Einstein în fizică.

EUROPA RĂSĂRITEANĂ: NOUL UMANISM


Alături de literatura ebraică laică, s-a dezvoltat literatura de limbă idiş, prima de
acest gen în istoria evreilor. Ebraica este limba Torei şi a scrierilor profetice, limba
clasică a evreilor, veche de patru mii de ani. Idişul este limba populară care abia
împlinise şapte sute de ani. Această limbă s-a format pe Valea Rinului, în sec. XII, copil
nelegitim al unei legături între limba germană şi alfabetul ebraic. Evreii vorbeau germana
între ei, dar când scriau în germană, foloseau literele ebraice. De-a lungul secolelor,
cuvintele germane s-au modificat, au fost adăugate cuvinte ebraice şi acest idiom vorbit şi
scris şi-a alcătuit propria sa sintaxă. Mutându-se spre Răsărit, evreii au luat cu ei limba
aceasta nouă, numită idiş, căreia i-au adăugat cuvinte poloneze, ruseşti, lituaniene. În se.
XVIII, marea majoritate a evreilor europeni vorbeau doar idiş, ebraica era rezervată
erudiţilor şi rugăciunilor.

CĂMĂŞILE CAFENII – UCIGAŞUL LUI HRISTOS


Al doilea război mondial reprezintă cea mai mare orgi criminală din istoria omului.
Nicicând n-au murit atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt, şi la un preţ atât de
mare.

30
În şase ani de război, 17 000 000 de oameni apţi de război şi de vârsta recrutării, au
murit în bătălie; 18 000 000 de civili au murit ca rezultat direct al războiului; şi alţi 12
000 000 au fost ucişi de nazişti.
Nazismul n-a fost numai antisemit, ci şi antiuman.

VOINŢA DE A ÎNVINGE: DE LA SIONISM LA STATUL ISRAEL


Până la noul sionism, majoritatea evreilor au crezut mereu că va veni un Mesia
care-i va duce înapoi în Ţara Făgăduinţei. Sioniştii au trecut această responsabilitate din
grija lui Mesia pe umerii evreilor înşişi.
Theodor Herzl (1860-1904) este fondatorul sionismului.
Statul Israel s-a născut în mod oficial la ora 4.00 p.m., în ziua de vineri, 14 mai,
1948, la Muzeul din Tel Aviv, unde evreii l-au ascultat pe Ben-Gurion proclamând
independenţa Statului Israel.
În 1960, Israelul avea o populaţie de 2 000 000 de locuitori, dintre care 200 000
erau arabi; în 1990, 4 700 000, dintre care 3 800 000 de evrei, iar restul musulmani,
creştini şi druzi.

VIII. CONCLUZIE: UN MOZAIC CULTURAL


Punând punct odiseii poporului evreu pe parcursul a patru mii de ani de istorie şi
riscând formularea unei explicaţii istorice pentru remarcabila supravieţuire a acestui
popor, care astăzi este tot atât de modern şi de viu din punct de vedere intelectual, pe cât
a fost cu patru milenii în urmă.

EXILAŢI SPRE LIBERTATE


În timpul odiseii de patru mii de ani a poporului evreu, din sec. XX î.Hr., evreii s-
au zbătut, s-au luptat, s-au prăbuşit, s-au ridicat, au regresat şi au progresat pe patru
continente şi prin şapte civilizaţii, supravieţuind în cele mai nefavorabile condiţii. După
pribegia în Canaan, sclavia din Egipt, nimicirea în Regatul Iuda, captivitatea în Babilon;
după contactul cu grecii, după discordiile din timpul macabeilor şi după opresiunea din
partea romanilor, supravieţuind ca o clasă capitalistă sub stăpânire feudală, şi ca „un
Popor al Cărţii” sub autoritate musulmană, copii ai ghetourilor în Evul Mediu târziu, ca
oameni de stat, savanţi şi victime ale lagărelor de exterminare în epoca modernă, s-au
întors după 2000 de ani de absenţă în patria lor străveche, ca stăpâni ai ei. Evreii,
Dumnezeu şi Istorie este un studiu despre această supravieţuire.
Spengler are o teorie despre evoluţia unui popor şi a unei civilizaţii, conform căreia
cultura corespunde fazelor de primăvară, vară, toamnă şi iarnă.

31
Evreii n-au atins ultima fază, cea de iarnă (adică n-au realizat tranziţia de la
„cultură” la „civilizaţie”). Ei au rămas suspendaţi la înălţimea culturii lor, între fazele de
toamnă şi de iarnă. Spengler consideră că războiul lui Vespasian, îndreptat împotriva
Iudeii, a reprezentat eliberarea evreilor. Războaiele cu Roma i-a eliberat pe evrei de
soarta care-i aştepta ca civilizaţie, dispersându-i în Diaspora. Evreii au fost exilaţi spre
libertate. Diaspora i-a dus prin multe ţări şi prin multe civilizaţii. Dacă o civilizaţie
dispărea, aşa cum s-a prăbuşit civilizaţia islamică, evreii se prăbuşeau şi ei o dată cu ea,
dar se şi înălţau alături de noua civilizaţie care se ivea în istorie. Credinţa lor fermă că
erau Poporul ales de Dumnezeu le dădea voinţa de a supravieţui, Tora le hrănea voinţa de
supravieţuire, iar cărturarii lor au proiectat unelte pentru supravieţuire – dar cea care i-a
eliberat pe evrei de timp, istorie şi moarte ca o civilizaţie a fost însăşi Diaspora. Evreii au
descoperit secretul tinereţii culturale eterne.
Statul Israel de azi este o citadelă a iudaismului, un liman pentru refugiaţi, centrul
naţionalismului iudaic, unde vieţuiesc numai 3 750 000 dintre cei 17 500 000 de evrei din
întreaga lume.
De-a lungul secolelor, trinitatea formată din Iahve, Tora şi Profeţi, din întâmplare
sau cu intenţie, a construit două tipuri de legi, unul pentru păstrarea evreilor ca evrei,
celălalt pentru păstrarea omenirii. În primii lor două mii de ani, evreii s-au folosit de acea
treime din Tora şi Talmud care se referă la preoţime şi la sacrificiu, pentru a se păstra pe
ei ca entitate iudaică într-o lume a civilizaţiilor păgâne. În următorii lor două mii de ani,
ei s-au folosit de a doua treime a Torei şi Talmudului, care se referă la restricţiile
alimentare şi la ritualuri, cu scopul de a-şi păstra unitatea etnică şi în acelaşi timp de a
răspândi în lumea largă aspectele universale ale umanismului iudaic. Ceea ce a mai rămas
acum din Tora şi Talmud sunt numai elementele universale – a treia parte, care se referă
la moralitate, dreptate şi etică. Oare această progresie indică faptul că iudaismul este
acum pregătit să-şi propovăduiască credinţa într-o lume pregătită să-i accepte mesajul
profetic. Oare acesta să fie destinul evreilor în cel de-al treilea act? (următorii două mii de
ani).

Cărţile necanonice de cuprins istoric

32
1. Cartea Tobit

Istoriseşte un eveniment despre care se spune că s-ar fi petrecut în viaţa unui evreu
din robia asiriană în 722 î.Hr., care trăia în oraşul Ninive. Acesta reuşise să-şi aranjeze o
situaţie materială bună în care îi ajuta şi pe conaţionalii săi mai săraci. Dar cu toate că era
drept şi temător de Dumnezeu peste el s-au abătut mai multe nenorociri: rămâne orb şi
apoi şi-a pierdut averea. Acest personaj era Tobit, care, ajungând într-o asemenea situaţie
disperată, l-a rugat pe Dumnezeu, mai bine să îi ia viaţa decât să se chinuie. Concomitent
cu Tobit, a înălţat o rugăciune şi o tânără femeie evreică din localitatea Ecbatana din
Media, care se căsătorise de 7 ori şi tot de atâtea ori a rămas văduvă, deoarece demonul
Asmodeu îi omora mirii în noaptea nunţii. Dumnezeu ascultă rugăciunea celor doi şi l-a
trimis pe Rafael (care înseamnă „Dumnezeu e vindecătorul”) să-i ajute. Astfel Rafael, sub
chipul unui om, îl însoţeşte pe fiul lui Tobit, pe Tobie, într-o călătorie în Media pentru a
aduce nişte bani pe care tatăl său îi împrumutase unui conaţional. Ajungând cei doi, se
abat pe la cetatea Ecbatana, cercetând pe Sara tânăra evreică nefericită. Tobie consimte să
o ia pe Sara în căsătorie iar îngerul anulează puterea demonului care voia să-l omoare.
După ce primeşte banii cei doi se întorc în Ninive unde printr-o minune a îngerului îl
scapă şi pe Tobit de orbire. Acesta împreună cu fiul şi nora vor trăi fericiţi până la adânci
bătrâneţi.

La sfârşitul activităţii îngerul Rafael îşi descoperă identitatea după care se întoarce
la Dumnezeu care l-a trimis.

Cartea Tobit a fost scrisă pe la sfârşitul sec. III – II î.Hr., iar autorul este
necunoscut. Din cuprinsul ei ne putem da seama cu uşurinţă că nu este o carte inspirată.
Faptele relatate în ea sunt multe din domeniul imaginarului. Din aceste motive Biserica
Ortodoxă a socotit-o ca o carte necanonică.

2. Cartea Iuditei

Face parte din cărţile necanonice. Din cuprins aflăm că Nabucodonosor, regele
asirienilor, după ce a cucerit ţările de la răsărit de Eufrat, a dispus generalului Olofern să
înceapă o campanie de cucerire a ţărilor situate la vest de Eufrat. Ajuns în cetatea Betulia,
Olofern o asediază şi o menţine încercuită mult timp. Când rezervele de hrană şi de apă
ale locuitorilor cetăţii erau spre sfârşit şi când predarea era iminentă, a intervenit o femeie

33
cu numele Iudita care a scăpat cetatea. Ea s-a strecurat în tabăra adversă şi oferindu-i
generalului graţiile sale, a profitat de un moment prielnic când i-a tăiat capul şi a plecat în
cetate, l-a pus pe o suliţă şi l-a arătat duşmanilor. Aceştia au intrat în panică şi au fugit.
Localnicii i-au urmărit şi i-au omorât pe mulţi, astfel Iudita a devenit eroină naţională şi a
trăit fericită până la adânci bătrâneţi.

Interesant e faptul că Biserica noastră o pomeneşte pe Iudita la 7 septembrie.


Cartea are deficienţe de ordin istoric şi în egală măsură de ordin moral, motiv pentru care
niciodată n-a fost socotită canonică. Dacă ne referim la datele istorice ale cărţii regele
Nabucodonosor nu a fost rege al asirienilor ci al babilonienilor. În ceea ce priveşte
asedierea cetăţii Betulia nu există nici o însemnare istorică până azi în legătură cu această
cetate, neştiindu-se unde sau dacă a existat această cetate vreodată. În ceea ce priveşte
deficienţele de ordin moral ale cetăţii: deşi sentimentele patriotice sunt însemnate, nu pot
fi acceptate metodele la care a recurs din imboldul acestui sentiment.

Autorul cărţii nu se ştie cine a fost. Pare să fi fost un evreu care a trăit prin sec. III
î.Hr. Majoritatea cercetătorilor fixează data scrierii pe vremea Macabeilor, tocmai pentru
a-i încuraja pe evrei şi a le da un imbold sentimental potrivnic în acele vremuri grele prin
care treceau.

3. III Ezdra

Se numeşte aşa deoarece în Septuaginta cât şi în Vulgata, cartea lui Neemia se


numeşte II Ezdra.

În cuprinsul cărţii sunt prezentate multe evenimente cuprinse în cărţile Cronici,


Ezdra, Neemia. Cartea începe cu relatarea restabilirii cultului sacru pe vremea lui Iosia,
contemporan cu profetul Ieremia. Se arată apoi moartea regelui în luptă cu faraonul
Egiptului la Meghido. După moartea regelui Iosia, au urmat regi cu mai puţină frică de
Dumnezeu: Ioahaz, Ioachim, Ioiachim şi Sedechia. Regatul de Sud a fost ocupat de
babilonieni. Perioada robiei a durat până la suirea pe tronul persan a lui Cirus, care
reuşeşte să învingă Babilonul în 662 şi să elibereze toate naţionalităţile strămutate de la
locurile lor de baştină. Între aceste neamuri erau şi evreii, sub conducerea arhiereului
Iosua şi a prinţului Zorobabel, evreii se întorc la Ierusalim şi după 2 ani pun temelia
noului Templu. Foarte activi în această perioadă sunt profeţii Agheu şi Zaharia, precum şi
cei 2 bărbaţi vestiţi, de la curtea persană: Ezdra şi Neemia. Sunt descrişi pe larg acţiunile

34
întreprinse de aceştia pentru restabilirea canonului cărţilor Vechiului Testament cât şi
pentru reaşezarea vieţii morale şi reorganizarea vieţii sociale.

Autorul este necunoscut, el a reuşit să facă o compilaţie din datele cărţilor de mai
sus. Data nu este precis cunoscută (după unii ar fi fost în sec. I î.Hr., după alţii, sec. I
d.Hr.

4. Cărţile Macabeilor

Numele de „macabeu” în ebraică înseamnă ciocan. Acest nume i s-a dat pentru
prima dată la Iuda fiul preotului Matatia, care în sec. II î.Hr. a purtat o biruinţă asupra
sirienilor, cotropitori ai Ţării Sfinte, zdrobindu-le puterea ca un ciocan. Numele s-a extins
şi la ceilalţi fraţi ai săi precum şi la acei evrei care s-au înrolat în armata lor până la
încheierea mandatului, 37 î.Hr. când a urcat pe tron Irod cel Mare.

a) I Macabei: la început sunt relatate victoriile lui Alexandru cel Mare, regele
Macedoniei (sec. IV î.Hr.), purtate în părţile Orientului. După moartea acestuia teritoriile
cucerite de el au fost împărţite între generalii săi: Ptolemeu – Egiptul şi alte teritorii din
nordul Africii; iar Seleucos – a fost pus rege în Siria. Pentru că Ţara Sfântă era oarecum o
graniţă între cei doi, teritoriul ei a constituit în permanenţă motiv de neînţelegere şi de
luptă.
Cartea I Macabei se referă la un eveniment care a afectat în mod grav Ţara
Macabeilor în urma unei ciocniri între sirieni şi egipteni. E vorba despre o incursiune
armată făcută de către regele sirian Antioh IV Epifanes împotriva regatului Egiptului. La
întoarcerea din Egipt Antioh ocupă Ierusalimul profanează templul şi jefuieşte toate
odoarele Sale Sfinte. Acest lucru s-a întâmplat în 175 î.Hr. În anii următori s-a declanşat
o adevărată persecuţie împotriva evreilor. Un preot credincios legii străbunilor, pe nume
Matatia, care avea 5 băieţi viteji: Ioan, Simon, Iuda, Eleazar şi Ionatan, a declanşat
revolta împotriva asupritorilor. Lor li s-au alăturat mulţi dintre evreii care voiau să scape
de sub jugul apăsător. Preotul Matatia a reuşit să obţină câteva victorii dar a murit la
scurtă vreme. Conducerea a luat-o Iuda. În 164 acesta recucereşte Ierusalimul, purifică
templul şi îl resfinţeşte. În amintirea acestui eveniment s-a instaurat sărbătoarea Hanuca
(până azi). În 161 a murit şi Iuda Macabeul, eroic în luptă. La conducere vine fratele
Ionatan care va purta victoria definitivă asupra sirienilor. După moartea lui Ionatan în 143
î.Hr. urmează fratele său Simon. Acesta înmănunchează în personalitatea sa atât
denumirea de mare arhiereu cât şi aceea de principe. El a fost omorât în 125 î.Hr. de
ginerele său şi îi urmează la conducere fiul Ioan Hircan I. Cu suirea la tron se încheie
acţiunea cărţii I Macabei.

35
b) II Macabei: prezintă acţiunile în paralel cu I Macabei, totuşi începutul
prezentării evenimentelor este cu mult înainte de 175 şi se încheie înainte de moartea lui
Iuda Macabeul (+161 î.Hr.). Se arată cum Antioh IV Epifanes a ocupat Templul, l-a
profanat şi cum a fost eliberat de Iuda Macabeul şi re-sfinţit. Un eveniment de seamă din
carte este descrierea morţii lui Eleazar şi a celor 7 fraţi macabei.
c) III Macabei: cuprinsul nu are nici o legătură cu celelalte două cărţi. Acţiunea ei
se referă la evenimente cu totul deosebite decât cele petrecute în timpul macabeilor şi
anume: expune hotărârea faraonului Egiptului, Ptolemeu Filopator, de a se răzbuna
împotriva evreilor, care trăiau în Egipt, pentru că, întreprinzând o luptă, a încercat să
întemeieze o bază de acţiune din Palestina. Pentru aceasta a vrut să cucerească
Ierusalimul şi să prădeze Templul dar a fost împiedicat de evreii de acolo. A vrut să-şi
pună în aplicare hotărârea adunându-i pe evrei într-un hipodrom şi să dea drumul
elefanţilor asupra lor. Trei încercări nereuşite l-au determinat să renunţe şi să devină şi el
credincios Dumnezeului, celui adevărat, al evreilor.
Nici unul din autorii cărţilor nu e cunoscut, oricum autorii primelor două trebuie
să fi fost evrei din Ţara Sfântă care au trăit aproape de timpurile macabeilor. Autorul
cărţii a treia trebuie să fi fost şi el un evreu dar care trăia în Alexandria Egiptului.

Aşadar din cuprinsul cărţilor ne este foarte bine prezentată istoria poporului
evreu din perioada 175 – 125 î.Hr.

Cartea a III-a nu prea are vreo valoare istorică. Cartea a II-a este apreciată ca
foarte valoroasă din punct de vedere dogmatic şi moral. În ea este reliefată cu claritate
credinţele evreilor din acele timpuri în nemurirea sufletului, în înviere, moarte, precum şi
necesitatea rugăciuni pentru cei morţi.

36
37