Curs – 09.10.

2019
I
Obiectul dreptului privat roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite/sanctionate de
statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase
ramuri si institutii juridice.
Sistemul juridic roman a trait o viata milenara, caci el isi are originea in epoca
fondarii Romei (sec VIII i. Hr.) si s-a aplicat pana la moartea imparatului
Justinian (565 d. Hr.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman, trebuie sa avem in vedere faptul ca
la origine si romanii, ca si celelalte popoare ale antichitatii, au confundat dreptul
cu religia si cu morala. Dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice,
romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie clara intre normele
juridice, normele religioase si normele de morala. Mai mult chiar, la romani
ideologia juridica ocupa rolul central in ideologia societatii, si de aceea in
Antichitate se spunea ca „asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt
un popor de juristi”; iar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata
publica, sa faca o cariera, trebuia sa faca dovada ca a fost discipolul unui mare
jursitconsult (juristconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori
neintrecuti ai dreptului).

Si cu toate acestea, constatam ca in unele texte juridice clasice persista

stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Cu toate acestea, spre
exemplu, intr-un text din opera legislativa a imp. Justinian, ni s-a transmis
definita juristprudentei/stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii, iurisprudentia
est divinarum atque humanarum rerum notitia (iusti atque iniusti scientia) =
stiinta dreptului este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta de a deosebi
ceea ce este drept de ceea ce este nedrept
Justisciaentia = juristprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta
a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie, dreptul se confunda si cu
religia, si cu morala.
Apoi, printr-un text al marelui juristconsult Ulpian, ni s-a transmis principiile
fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpian, „iuris praecepta sunt haec:
honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” = principiile
dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia
ce este al sau. De data aceasta, dreptul se confunda cu morala.
Marele juristconsult Celsus ne-a transmis o definitie a dreptului. Potrivit lui
Celsus, „ius est ars boni et aequi” = dreptul este arta binelui si a echitabilului. Si
de data aceasta, dreptul se confunda cu morala, intrucat conceptul de bine tine
de domeniul moralei, iar conceptul de echitate avea la romani doua sensuri: un
sens moral si un sens juridic.
Faptul ca in unele texte juridice clasice exista confuzia dintre drept, religie si
morala, in practica isi are explicatia sa. In primul rand, romanii au fost un popor
profund conservator, traditionalist, un popor care nu a renuntat niciodata la
valorile sale traditionale, chiar daca acele valori erau depasite de noile realitati.
In al doilea rand, romanii au avut un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura s-a
oglindit si in cercetarea fenomenului juridic, caci juristconsultii romani nu-si
incepeau lectiile cu unele consideratii teoretice, ci cu expunerea unor cazuri
practice = spete, pe care le analizau impreuna cu discipolii lor si constatau ca
intre acele spete exista elemente comune pe baza carora formulau principii de
drept care se aplicau in practica instantelor judecatoresti. Si in al treilea rand,
neavand mania teoretizarii, romanii au formulat putine definitii, si acelea
preluate de la greci, iar vechii greci n-au facut distinctie intre drept si morala.
Dimpotriva, vechii greci considerau ca dreptul este o componenta a moralei
(definitiile nu se confunda cu principiile juridice, deoarece definitiile sunt de
domeniul teoriei, iar principiile de domeniul practicii).
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care s-
au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Si de aceea, ele au fost
preluate si aplicate cu deplin succes, atat in Evul Mediu, cat si in Epoca
Moderna. Acest fenomen a fost posibil deoarece romanistii s-au ocupat foarte
serios de reconstituirea tezaurului gandirii juridice romane. Astfel, in secolul VII
d. Hr., la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept roman, care si-a propus sa
cerceteze si sa reconstituie valorile juridice romane. In secolul X, in orasul
Padia, s-a fondat o scoala de drept similara. Insa, lucrarile elaborate de
profesorii acestor scoli s-au pierdut, astfel incat noi le recunoastem numai din
izvoare indirecte.
Lucrarile redactate de profesorii acelor scoli nu au putut avea un nivel stiintific
remarcabil intrucat, in mod sigur, profesorii acelor scoli nu au cunoscut
digestele imp. Justinian (digestele lui Justinian sunt o culegere de fragmente din
lucrarile juristconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe cand digestele s-au
pastrat, astfel incat, pe baza digestelor, noi, modernii, am putut reconstitui
lucrarile juristconsultilor clasici). In sec. XI, la Bologna, s-a fondat scoala
glosatorilor, glosatori care s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica,
in sensul ca i-au comentat, au explicat de asa maniera textele juridice romane
incat acele texte sa poata fi intelese si de persoanele care nu aveau pregatire de
specialitate, iar acele comentarii erau denumite glose. Dar acele glose nu s-au
aplicat in practica instantelor judecatoresti, astfel incat scoala glosatorilor nu a
avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost
profesorul Alcusius, care a scris „Marea Glosa a lui Alcusius”. Ea cuprinde
peste 96.000 glose. In sec. XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat
scoala postglosatorilor. Postglosatorii au aplicat metoda dogmatica, intrucat ei
nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu scopul
de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie aplicate in practica
instantelor judecatoresti, astfel incat scoala postglosatorilor a avut o finalitate
practica, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai in Italia,
ci in intreaga Europa de Apus, mai cu seama in Germania, deoarece, in sec. XV,
germanii au renuntat la dreptul lor national si le-au preluat principiile formulate
de postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania
medievala. Pe aceasta cale, in secolul XVI, in Germania s-a format un nou
sistem de drept, denumit uzus modernus pandectarum/uzus odiernum
pandectarum = dreptul modern al pandectelor/dreptul de astazi al pandectelor
(grecii desemnau digestele imp. Justinian prin cuvantul pandecte).
In sec. XVI, in Franta, profesorul Alciat a fondat scoala istorica a dreptului
roman. Aparitia acestei scoli a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman,
intrucat reprezentantii acestei scoli au valorificat, pe langa textele juridice
romane, si cunostinte din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, mai cu seama
filologia. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul Jaques
Cujas, care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie lucrarile juristcons.
clasici pe baza digestelor imp. Justinian.
In anul 1802, la universitatea din Hamburg, prof. Savegny a fondat noua scoala
istorica a dreptului roman, scoala care a marcat o noua inflorire a cercetarilor din
drept roman, pentru ca, in conceptia profesorului Savegny, „normele dreptului
sunt eficiente, numai daca sunt exprimate in forma nescrisa a
obiceiurilor/traditiei juridice, nu si in forma legii”, intrucat, in conceptia lui,
numai traditia juridica exprima sufletul national, nu si legea. Ori traditia juridica
germana s-a format pe baza principiilor formulate de postglosatori, astfel incat
intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea
aprofundata a dreptului roman. Si de aceea, cei mai mari romanisti sunt
germanii. De aceea, in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, in Germania s-a
remarcat in mod deosebit profesorul Theodor Mommsen, care a scris cea mai
buna istorie a Romei, si care este considerat de toti autorii cel mai mare romanist
al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa metoda dialectica, in sensul ca a
cercetat fenomenul juridic roman in stransa relatie cu viata economica, sociala si
politica. La inceputul sec. XX, la Sorbona, s-a remarcat profesorul P. F. Girrad,
autorul unui tratat de drept roman, pe care toti il considera un adevarat model.
De asemenea, el a publicat o colectie a tuturor textelor juridice romane in 6
volume denumite „Colectia Girrard”.
In perioada interbelica, in Italia, s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, care a
publicat cea mai buna editie a operei legislative a imp. Justinian. La noi, la
romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu
Titu Maiorescu, care a publicat o lucrare intitulata „In contra scoalei lui
Barnutiu”, prin care a aratat in stilul sau critic ca institutiile juridice romane pot
fi intelese corect numai daca sunt cercetate in stransa legatura cu formele de
organizare pe care le-a cunoscut statul roman in revolutia sa istorica.
La inceputul sec. XIX, cercetarile de drept roman n-au avut caracter stiintific.
Prof. Loginescu, autorul unui tratat deosebit de apreciat, a fost citat in mod
frecvent la Sorbona. In perioada interbelica s-au afirmat la Cluj prof. Ion
Catuneanu, iar la universitatea din Bucuresti s-au remarcat prof. Nicolae
Corodeanu, C-tin Stoicescu, Grigore Dumitrescu, precum si Gh. Dumitriu. Iar
dupa al II-lea Razb. Mond. catedrele de drept roman au fost ilustrate in mod
stralucit la Bucuresti de prof. C-tin Stelian Tomulescu, care a fost membru al
Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cel mai inalt for
stiintific in domeniul dreptului roman. La Cluj s-a afirmat prof. Vladimir Hanga,
iar la Iasi prof. Mihai Japota
La cursul nostru nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat
roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat in inreaga
masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul care a creat
conceptele si principiile preluate in sist. moderne de drept in forma pura.

Curs – 16.10.2019
II
Vechii romani aveau reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul
privat. Dar nu au teoretizat aceasta distinctie. Abia la sfarsitul sec. II d. Hr.,
juristconsultul Ulpian a definit criteriul pe baza caruia putem distinge intre
dreptul public si dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, „publicum jus est quot ad
statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitataem” = dreptul
public este acela care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat
este acela care se refera la interesele fiecaruia.
Insa, aceasta definitie este criticabila, nu este stiintifica, deoarece, in conceptia
lui Ulpian, exista norme juridice care reglementeaza interese generale ale
societatii, alaturi de alte norme juridice care reglementeaza interese individuale.
In realitate, toate normele dreptului reglementeaza interese generale ale
societatii.
Si de aceea, criteriul de distinctie intre dreptul public si dreptul privat este altul,
si anume criteriul sferei de reglementare juridica. Intrucat normele dreptului
public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar normele dreptului
privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale.
Astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care se formeaza
in legatura cu org. Statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni; pe cand,
normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile
dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi
apreciat in bani), precum si relatiile care se formeaza intre persoane cu ocazia
judecarii proceselor private (sunt private acele procese care au un obiect
patrimonial).
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice
instituite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul
juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial,
precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor
private.
Cursul cuprinde 3 parti:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civila romana
3. Dreptul civil roman
La partea 1 vom cerceta formele de exprimare a normelor dreptului privat
roman, care sunt denumite izvoare si care sunt in numar de 6: obiceiul, legea,
edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiunile
imperiale.
La partea 2 vom cerceta acele norme juridice care reglementeaza desfasurarea
proceselor private, in cadrul celor 3 sisteme procedurale, pe care le-au creat
romanii, procedura legisactiunilor, procedura formulara, procedura
extraordinara.
La partea 3 vom studia persoanele, bunurile, succesiunile si obligatiunile. La
materia persoanelor vom cerceta conditia juridica a diverselor categorii de
persoane, organizarea familiei romane si procedeele juridice pe care le-au creat
romanii in vedera protejarii incapabililor de fapt. La materia bunurilor vom
studia cele 3 titluri juridice, prin care persoanele exercita stapanirea asupra
lucrurilor, si anume: posesiunea, detentiunea, si proprietatea. La materia
succesiunilor vom studia normele juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, in cadrul celor 3 sisteme
succesorale: succesiunea legala, succesiunea testamentara si succesiunea deferita
contra testamentului. Materia obligatiilor este una speciala, deoarece obligatiile
sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar economia de schimb roman a
cunoscut o dezvoltare fara precedent, si in al II-lea rand, procedeele juridice pe
care le-au creat romanii in materia obligatiilor au fost preluate in sistemele
moderne de drept fara modificari, in forma pura. La randul ei, materia
obligatiilor cuprinde 2 parti: partea generala/teoria generala a obligatiilor si
partea speciala/izvoarele obligatiilor.
La partea generala vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate
izvoarele de obligatii. La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in
parte, cu elementele si cu efectele sale specifice.

Importanta dreptului privat roman

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din epoca Renasterii,
deoarece dreptul privat roman a supravietuit societatii care l-a creat si s-a
aplicat, atat in Evul Mediu, cat si in societatea moderna, spre deosebire de
celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care n-au supravietuit, ci au ramas
simple documente arheologice si nu prezinta o importanta istorica, ci numai o
importanta de ordin cultural.
Fenomenul de exceptionala vitalitate a dreptului privat roman a fost explicat de
cercetatori, fie prin factori de natura subiectiva, fie prin factori de natura
obiectiva. Cert este ca dreptul privat roman reprezinta expresia juridica generala
si abstracta a relatiilor dintr-o societate care se intemeiaza pe proprietatea privata
si pe economia de schimb, astfel incat orice societate care cunoaste proprietatea
privata si economia de schimb, gaseste gata elaborate in dreptul privat roman
toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii relatiilor din acea
societate.
In al doilea rand, societatea este un ansamblu organizat. Societatea este un
sistem format din mai multe componente, intre care si componenta juridica. Iar
componentele sistemului social se afla intr-o relatie de interconditionare. Iar
evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor
dintre componenta juridica si celelalte componente ale sistemului social.
In al treilea rand, pentru prima oara in istoria lumii, romanii au creat un sistem
de concepte rezervat exprimarii ideilor juridice. Acest sistem de concepte este
denumit limbajul dreptului, alfabetul dreptului sau terminologia juridica. Pe
aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin lingvistic, pe baza caruia
putem distinge intre ideile juridice si ideile fara caracter juridic. Pe cand
celelalte popoare ale lumii antice, inclusiv grecii, nu au fost in masura sa creeze
un asemenea limbaj, si au exprimat toate categoriile de norme sociale prin
aceeasi terminologie. Iar consecinta a fost ca acele popoare n-au putut face
distinctie intre normele dreptului, religioase si morale.
Pentru romani, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte, deoarece
dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman. Iar
in cadrul acestei evolutii distingem 3 momente principale:
1. Momentul formarii legii tarii pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti
3. Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza

Momentul 1. In Dacia Traiana s-a realizat un proces de impletire pana la

contopire, intre dreptul geto-dac si dreptul privat roman. Din aceasta impletire a
rezultat un nou sistem de drept, un sistem de drept original, pe care il denumim
daco-roman, sistem in care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi
functii si noi finalitati. Iar dupa sute de ani, in epoca feudalismului timpuriu, pe
acel fond juridic daco-roman, s-a format legea tarii/dreptul feudal romanesc
nescris/obiceiul pamantului. Facand cercetari comparative intre institutiile legii
tarii si institutiile dreptului privat roman, istoricii dreptului au constatat ca intre
institutiile legii tarii si institutiile dreptului privat roman exista o serie de
elemente comune; fenomen care se explica prin faptul ca institutiile juridice
romane au ajuns in legea tarii prin intermediul dreptului daco-roman.
Momentul 2. In epoca feudalismului dezvoltat s-au elaborat legiuirile noastre
feudale/dreptul feudal scris/pravile. Toate acele pravile s-au inspirat din dreptul
bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decat dreptul roman din epoca lui
Justinian, adaptat la realitatile din societatea feudala bizantina. Si de aceea,
cercetatorii spun ca pravilele noastre au preluat institutiile juridice romane, nu
pe cale directa, ci prin filiera bizantina.
Momentul 3. In vremea lui Al. I. Cuza, s-a elaborat sistemul de drept romanesc
modern, s-au elaborat codurile moderne, dintre care cel mai important este codul
civil, cod care a fost elaborat prin preluarea institutiilor juridice romane in forma
pura.

Diviziunile dreptului privat roman

Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau, se divide in drept public si privat, la
randul lui, dreptul privat roman cuprinde 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil/jus civilae
2. Dreptul gintilor/jus gentium
3. Dreptul natural/jus naturae
Conceptul de drept civil are in textele juridice romane 3 sensuri:
a) Primul sens este cel mai vechi; dreptul civil cuprinde normele juridice
care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; si, intrucat cetatenii
romani erau denumiti chiriti, dreptul civil mai era denumit si drept
chiritar/dreptul chiritilor. Insa, incheierea actelor juridice, in conformitate
cu cerintele dreptului civil, presupunea respectarea unei conditii, unei
forme solemne, extrem de complicate, iar formalismul rigid al actelor de
drept civil se explica prin faptul ca, la origine, romanii nu aveau
experienta vietii juridice. Si de aceea, s-a conditionat incheierea actelor
juridice de respectarea formelor solemne, pentru ca cetatenii sa isi dea
seama, sa inteleaga, sa stie ca actele juridice genereaza efecte foarte
grave.
In al doilea rand, romanii au conditionat incheierea actelor de drept civil
de respectarea unei norme solemne pentru ca necetatenii sa nu aiba acces
la actele de drept civil. Dar, la origine, nu erau posibile relatii juridice
intre cetateni romani si straini, pentru ca, la acea epoca, se aplica
principiul conform caruia orice strain venit la Roma devenea sclav. Cu
timpul, insa, o data cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa-i
tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si clienti, daca se puneau
sub protectia unor cetateni romani, iar incepand din sec. III i. Hr.
locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii puteau veni la
Roma fara a cadea in sclavie, si erau denumiti peregrini. Din acel
moment, relatiile juridice dintre cetateni si straini/peregrini au devenit
posibile si s-au practicat. Dar ele nu erau reglementate prin dispozitiile
dreptului civil, ci prin dispozitiile dreptului gintilor.
 b) In al doilea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta.
c) In al treilea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat, cu
exceptia dreptului pretorian, care a fost creat de magistratii denumiti
pretori, prin utilizarea unor mijloace procedurale.
Conceptul de drept al gintilor avea 3 sensuri:
a) Primul sens, dreptul gintilor cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. Si, intrucat dreptul
gintilor s-a format in legatura cu activitatea comerciala, actele de drept a
gintilor nu presupuneau respectarea unor forme solemne, ci se incheiau,
de regula, prin simpla manifestare de vointa a partilor.
b) In al doilea sens, dreptul ginitilor cuprinde acele norme juridice care
reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale antichitatii.
c) In al treilea sens, dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural, caci, in
conceptia unor jurisconsulti clasici, exista „anumite norme de drept privat
cu aplicatiune universala” = norme de drept privat care se aplica la toate
popoarele si in toate timpurile, si care sunt cuprinse in sfera dreptului
natural.

Curs – 23.10.2019
Scurt istoric (istoria sociala si politica a Romei)
Istoria Romei se periodizeaza in 2 epoci: Epoca Prestatala/Gentilica & Epoca
Statala.
Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec. VIII i. Hr. pana la jumatatea sec. VI
i. Hr., iar Epoca statala de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana la 565 d. Hr. (moartea
lui Justinian).
Insa, in legatura cu istoria veche a Romei, trebuie sa retinem ca istoriografia
romana a inceput abia in sec. III i. Hr., astfel incat toate informatiile pe care le
detinem in legatura cu evenimentele anterioare sec. III ne-au parvenit fie prin
izvoare indirecte, fie prin traditie si legenda. Si de aceea toate acele informatii
nu sunt sigure. Potrivit acestor informatii nesigure, cetatea Roma s-ar fi fondat
in anul 753 i. Hr. de catre 3 triburi, denumite triburi fondatoare, formate din
sabini, latini si trusci.
Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti
patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma Prestatala traiau si plebeii, care
proveneau, in principali, dintre autohtoni (localnici). Insa, conducerea cetatii era
exercitata numai de patricieni prin 3 organisme de conducere sociala fara
caracter statal. Ele sunt: comitia curiata, regele si senatul. Comitia curiata era
adunarea patricienilor, organizata din 3 triburi, 30 curii si 300 ginti. Si, intrucat
fiecare dintre curii dispunea de un vot, aceasta adunare a fost denumit Curitia
curiata, care adopta toate hotararile cu privire la conducerea societatii. Regele
era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin religios si de ordin
militar. Iar senatul era un sat al batrnilor si era format din sefii gintilor (300
membri).
Intrucat plebeii n-aveau acces la conducerea societatii, intre patricieni si plebei
s-a declansat un conflict, care s-a adancit tot mai mult si s-a finalizat cu fondarea
statului roman.
Deoarece, pe la sec. VI i. Hr., in dorinta de a solutiona acest conflict, regele
Sergius Tulius a inititat 2 reforme, prin care a pus bazele statului roman. Este
vorba de o reforma sociala si despre o reforma administrativa. In virtutea
reformei sociale, Sergius Tulius a impartit intreaga populatie a Romei in 5
categorii sociale, pe criteriul averii. La randul lor, categoriile sociale au fost
impartite in centurii (formatiuni de lupta + unitati de vot).
Chiar centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima
categorie sociala numarau cateva zeci de membri. Pe cand centuriile din
urmatoarele categorii sociale numarau sute de membri. Si astfel a fost posibil ca
prima categorie sociala, desi minoritara in cetate, sa detina majoritatea
centuriilor. Si de aceea, politologii spun ca, in momentul fondarii sale, statul
roman s-a bazat pe un regim politic de aristocratie. Aceasta adunare a fost
denumita comitia centuriata.
Iar prin reforma administrativa, Sergius Tulius a impartit teritoriul Romei in
unitati administrative teritoriale denumite triburi (cartiere). In total, el a creat 4
triburi urbane si 17 triburi rurale. Din acel moment, in cazul Romei, au fost
intrunite cele 2 criterii, pe baza carora putem distinge intre societatea gentilica si
societatea organizata in stat.
Este vorba despre criteriul stratificarii sociale, introdusa prin reforma sociala, si
despre criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. In virtutea
criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitate nu se mai face in
functie de rudenia de sange, ci in functie de teritoriul locuit.
In revolutia sa istorica, statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:
 Regalitatea
 Republica
 Imperiul
Epoca regalitatii in forma statala a durat de la jumatatea sec. VI i. Hr. pana la
509 i. Hr. Epoca republicii a durat de la 509 i. Hr. pana la 27 i. Hr. Iar imperiul a
evoulat in doua faze: principatul si dominatul.
Epoca principatului a durat de la 27 i. Hr. pana la 284 d. Hr. Iar dominatul de la
284 pana la moartea lui Justinian – 565.
In epoca regalitatii, pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre
patricieni si plebei, datorita discriminarilor la care erau supusi plebeii pe plan
politic, pe plan juridic si pe plan economic. Inegalitatea pe plan politic decurgea
prin faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la lucrarile comitiei centuriata, ei
nu aveau acces si la comitia curiata – ramasa rezervata patricienilor. Pe plan
juridic, inegalitatea decurgea prin faptul ca, la acea epoca, normele dreptului
erau exprimate numai in forma nescrisa a obiceiurilor juridice. Iar obiceiurile
juridice nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. Dar
pontifii erau alesi numai dintre patricieni. Si daca se declansa un conflict, un
litigiu intre un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifilor
pentru a intreba care este reglementarea juridica in cazul respectiv. Iar pontifii
erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare (favorabile) patricienilor. Si de
aceea, plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie codificate si afisate. Iar pe plan
economic, inegalitatea decurgea prin faptul ca pamanturile cucerite de la
dusmani treceau in proprietatea statului, cu titlul de ager publicus. Iar statul
atribuia spre folosinta acele terenuri numai patricienilor.
Totodata, pe plan social, a aparut si sclavia, dar intr-o forma domestica, intrucat
sclavii erau putini si erau tratati ca membri inferiori ai familiei romane. Pe plan
politic, in epoca regalitatii, societatea era condusa de adunarile poporului, de
rege si de senat. Adunarile poporului erau 2: comitia centuriata si comitia
curiata. Cele mai importante atributii administrative si judiciare erau exercitate
de comitia centuriata. Pe cand comitia curiata exercita unele atributiuni in
domeniile religios si privat. Regele a devenit sef al statului si exercita atributiuni
judiciare, administrative si militare. Senatul Romei a devenit si el un organism al
statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci consultative.
In 509, dupa alungarea ultimului rege, s-a proclamat republica. In legatura cu
epoca republicii, trebuie avut in vedere faptul ca in 509, Roma era o cetate
oarecare. Iar la sfarsitul republicii, Roma a devenit capitala celui mai puternic
stat al antichitatii. Iar Marea Mediterana devenise un lac roman. Aceasta
evolutie a fost posibila, in primul rand, datorita spiritului expansionist al
romanilor, si in al doilea rand, datorita exceptionalei capacitati organizatorice.
In epoca republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a
continuat, dar, in urma protestelor repetate ale plebeilor, si in urma concesiilor
pe care le-au facut patricienii, in sec. III i. Hr., cele doua categorii sociale s-au
nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii sigure pentru a distinge intre
patricieni si plebei. Insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, au aparut
noi categorii sociale: nobilii si cavalerii.
Nobilii erau inaltii magistrati, notari, precum si urmasii lor. Si, intrucat detineau
parghiile puterii politice, ei se pronuntau pentru consolidarea republicii. Pe cand
cavalerii erau denumiti oameni noi, care se imbogatisera odata cu inflorirea
economiei de schimb, si se pronuntau pentru instaurarea unui stat centralizat,
afirmand ca numai un stat puternic, centralizat, poate asigura ordinea, fara de
care comertul nu se poate desfasura in bune conditii.
Totodata, au aparut proletarii. Cuvantul proletar vine de la proles=copil.
Intrucat proletarii erau oameni saraci. Acesti proletari traiau pe seama statului.
Insa proletarii erau cetateni romani, si aveau drept de vot. Iar voturile lor puteau
fi cumparate. Si de aceea, Cezar a atras atentia ca, datorita masei parazitare a
proletarilor, care poate fi manevrata, republica romana devenise o simpla forma,
o forma goala de continut.
Totodata, in epoca republicii, sclavia a devenit clasica, in sensul ca viata
economica, productia, se baza, in principal, pe munca sclavilor.
Pe plan politic, republica romana era condusa de adunarile poporului, de senat si
de magistrati. Adunarile poporului au fost in numar de 4: comitia curiata,
comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa.
Primele doua comitii erau mostenite din epoca anterioara. Concilium plebis era
adunarea plebeilor, si adopta hotarari = plebiscite, care, initial, erau obligatorii
numai pentru plebei. Cu timpul, insa, plebiscitele au devenit obligatorii si pentru
patricieni. Si de aceea patricienii au inceput sa participe si ei la lucrarile adunarii
plebeilor. Si astfel, concilium plebis s-a transformat in comitia tributa, o adunare
la lucrarile careia participau toti cetatenii romani organizati pe triburi.
Senatul a devenit principalul factor de echilibru in statul roman, intrucat senatul
administra provinciile, tezaurul public, coordona politica externa a statului
roman si supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman.
Magistratii erau inalti demnitari ai statului, si exercitau atributiuni
administrative, judiciare si militare. Ei erau alesi de popor, de regula, pe termen
de 1 an, dar nu erau remunerati pentru activitatea lor. Totodata, magistraturile
erau colegiale, in sensul ca aceleasi atributii erau exercitate de cel putin 2
magistrati. Nu erau organizate ierarhic. Dimpotriva, prin competentele lor,
magistratii se supravegheau/cenzurau reciproc. Totusi, unii magistrati se
bucurau de imperium, iar altii se bucurau de potestas.
Cuvantul imperium desemneaza dreptul de comanda, si consta in posibilitatea
magistratului de a convoca poporul in adunari si de a conduce legiunile romane.
De imperium se bucurau consulii, pretorii si dictatorii.
Cuvantul potestas desemneaza dreptul de a administra. De potestas se bucurau
tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii.
Magistraturile republicane nu au aparut in acelasi timp, ci intr-o anumita ordine.
Astfel, dupa alungarea ultimului rege, poporul a ales 2 consuli care au preluat
toate atributiile laice ale fostilor regi, incat, aparent, ei detineau intreaga putere.
Dar, in fapt, dupa expirarea magistraturii, ei deveneau simpli particulari, si
puteau fi judecati de popor pentru eventualele abuzuri comise, chiar condamnati
la moarte.
In anul 494, plebeii au dobandit dreptul de a alege 5 tribuni ai plebei, care aveau
dreptul de veto/ius inter cesionis, in virtutea careia puteau anula orice act juridic
de natura sa afectese interesele plebeilor.
In anul 443 a aparut cenzura. Initial, cenzorii organizau recensamantul
persoanelor si bunurilor, in vederea stabilirii impozitelor si supravegheau
impreuna cu senatul respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman. Iar
mai tarziu, ei au preluat de la consuli dreptul de a-i numi si de a-i revoca pe
senatori.
In anul 377 au aparut pretorii, care exercitau cele mai importante atributii de
ordin judiciar, intrucat ei erau aceia care organizau judecarea proceselor private,
ocazie cu care, daca se convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii
dadea posibilitatea sa-si valorifice acele pretentii pe cale judiciara (prin
intermediul unui proces), chiar daca acele pretentii nu erau recunoscute prin
textele din legi, ori o pretentie care este valorificata pe cale judiciara, dobandeste
valoarea de drept subiectiv, ceea ce inseamna ca pretorii puteau sanctiona noi
drepturi subiective, cu ocazia organizarii procesului. Si astfel extindeau pe cale
procedurala sfera de reglementare juridica.
Initial, pretorii organizau numai procesele dintre cetateni, si erau denumiti
pretori urbani. Dupa 442, au aparut pretorii peregrini – judecau procesele dintre
cetateni si peregrini. Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului si
administrau arhivele statului. Edilii asigurau aprovizionarea Romei si organizau
numai procesele declansate in legatura cu actele juridice incheiate in targuri. Iar
dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece, in vremuri de
mare primejdie, romanii suspendau toate magistraturile si alegeau un dictator pe
termen de 6 luni, care exercita intreaga putere a statului. Iar daca pericolul nu
era indepartat, dictatorul putea fi ales pe inca 6 luni.
 Curs – 30.10.2019

Catre sfarsitul republicii, in conditiile razboaielor civile, Caius Iulius Caesar a

incercat sa instaureze in mod fatis despotia de tip oriental. Dar tentativa n-a
reusit. De aceea, nepotul sau (si fiul adoptiv), Octavian, a initiat o serie de
reforme prin care, sub aparenta ca vechile magistraturi functioneaza, a
concentrat in mainile sale intreaga putere, in fapt. In acest scop, el a determinat
senatul sa il aleaga consul si tribun pe viata. Totodata, el a fost proclamat
princeps, precum si imperator Caesar Augustus.
Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
Caesar = urmas demn al lui Caius Iulius Caesar
Augustus = sfant, demn de a fi venerat
Aceasta organizare statala a fost denumita principat. Si a durat de la 27 i. Hr.
pana la 284 d. Hr. In epoca principatului, pe plan social, s-a adancit si mai mult
prapastia dintre bogati si saraci. In documentele vremii, cei bogati erau denumiti
honesiones (cei mai onorabili), iar saracii humiliores (cei mai umili). Totodata, a
inceput sa se manifeste primele semne ale decaderii sclavagismului, intrucat
munca sclavilor devenise nerentabila. Astfel incat a aparut o noua categorie
sociala, numita colonii. Initial, colonii erau oameni liberi care luau in arenda
anumite terenuri, de la mari proprietari funciari. Iar obligatiile lor fata de
proprietari se stabileau printr-un contract. Si, intrucat isi asuma obligatiile prin
contract, au fost denumiti coloni voluntari.
Incepand din sec. II au aparut si colonii siliti, caci unii prizonieri de razboi nu
mai erau transformati in sclavi (ca pana atunci), ci in coloni fara voia lor.
Incepand din sec. III au aparut colonii servi, care erau legati de pamant si puteau
fi vanduti odata cu domeniul de care erau legati. Din punct de vedere politic, in
vremea principatului, societatea romana era condusa de principe, senat si
magistrati. Principele era, in sens formal, un magistrat. In fapt, putea conduce
un stat autocrat. Si atributiile senatului au sporit formal, intrucat hotararile
senatului = senatusconsulte au dobandit putere de lege. Dar, in realitate, senatul
era o simpla anexa a politicii imperiale. Vechile magistraturi republicane s-au
pastrat, dar, cu timpul, atributiile lor s-au restrans, iar in paralel, au fost create
noi magistraturi subordonate.
In anul 284 s-a instaurat dominatul. In epoca dominatului, asistam la decaderea
generala a societatii romane. In noile conditii, marii proprietari funciari =
potentiores (cei mai puternici) exercitau pe domeniile lor o parte din functiile
statului, intrucat aveau armate proprii, un aparat administrativ propriu si judecau
procesele pe domeniile lor. Totodata, au aparut castele, care erau categorii
sociale inchise si ereditare, organizate pe criterii profesionale, etnice sau
religioase. Sclavia a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar activitatea
economica se baza, in principal, pe munca depusa de colonii servi. Pe plan
politic, imparatul a devenit dominus et deus (stapan si zeu; dupa edictul de la
Milan – 313 = religia crestina este tolerata, alaturi de alte religii). Dar, in
realitate, statul era condus de un consiliu restrans (6-7 persoane), denumit
consistorium pecepis, in subordinea caruia se afla un urias aparat de stat
birocratizat si militarizat. Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor
municipale, iar vechile magistraturi au devenit simple functii decorative. Pe
planul structurii sale, dupa anul 395, Statul Roman a fost impartit definitiv in
Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Rasarit.
Imperiul Roman de Apus a supravietuit pana la 476, iar cel de Rasarit pana la
565, cand s-a transformat in Imperiul Bizantin, ceea ce inseamna ca, pe plan
economic, relatiile de tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip feudal, iar
pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca. Paralel cu istoria
statului roman, s-a desfasurat si istoria dreptului roman, care este periodizata in
3 mari epoci:
1. Epoca veche
2. Epoca clasica
3. Epoca postclasica
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea
principatului. Prin urmare, epocii vechi ii corespund pe plan statal regalitatea si
republica.
Epoca clasica a durat de la 27 i. Hr. pana la 284 d. Hr. si ii corespunde pe plan
statal principatul.
Epoca postclasica a durat de la 284 pana la 395 si ii corespunde epoca
dominatului.
Insa, aceasta periodizare are un caracter oarecum artificial, didactic, deoarece
institutiile juridice romane nu pot fi integrate mecanic in una din cele trei epoci,
caci, in realitate, aproape toate institutiile juridice romane au aparut in epoca
veche, au ajuns la apogeu in epoca clasica si au decazut in epoca postclasica.
Si de aceea, in expunerea materiei, vom pune accentul pe fizionomia
institutiilor juridice din epoca clasica.

Partea I. Izvoarele dreptului privat roman

Conceptul de izvor al dreptului este utilizat in doctrina cu 3 sensuri:

a) Primul sens – izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor
materiale de existenta care determina un anumit tip de reglementare
juridica. Iar aceste conditii materiale de existenta sunt denumite izvoare
de drept in sens material.
b) Al II-lea sens – izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere sau
documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii
juridice.
c) Al III-lea sens – izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor
prin intermediul carora normele sociale devin obligatorii si se transforma
in norme de drept. en
Toate aceste procedee = forme de exprimare a dreptului/izvoare de drept in
sens formal.
In epoca veche, izvoarele formale ale dreptului roman au fost obiceiul, legea,
edictele magistratilor si jurisprudenta.
In epoca clasica, la aceste 4 izvoare s-au adaugat senatusconsultele si
constitutiunile imperiale.
In epoca postclasica, izvoarele formale ale dreptului roman au fost obiceiul si
costitutiunile imperiale.
Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul, pe care romanii il
denumeau mos maiorum = obiceiul mostenit din batrani. Obiceiurile se
formeaza repetarea unor comportari. Initial, in epoca gentilica, obiceiurile
erau nejuridice, nu erau obligatorii, pentru ca nu exista statul care sa le
impunca prin forta sa de constrangere. De altfel, in epoca prestatala, nu exista
stratificare sociala. Si de aceea, toti membrii societatii aveau aceleasi
interese, iar obiceiurile erau respectate de buna voie. Dar, in perioada de
tranzitie catre societatea organizata in stat, anumite obiceiuri, acelea care
erau convenabile si utile celor ce detineau puterea in stat, au fost sanctionate
de stat in sensul ca au devenit obligatorii si s-au transformat in obiceiuri
juridice.
Multa vreme, pana in sec. V i. Hr., obiceiul juridic a fost unicul izvor de
drept. Pe de alta parte, obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute
in secret de pontifi.
Catre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, unele
obiceiuri au devenit inaplicabile, astfel incat functiile lor au fost preluate de
izvoarele mult mai evoluate, adica de lege, edictele magistratilor si
jurisprudenta. Cu toate acestea, obiceiurile au continuat sa fie izvoare de
drept si in epoca clasica, dovada ca, potrivit lui Salvius Iulianus, „obieciul
exprima vointa intregului popor roman si indeplineste nu doar o functie
creatoare, ci si o functie abrogatoare”. Pe de alta parte, in epoca clasica,
romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii daca acestea nu veneau
in conflict cu principiile dreptului privat roman.
In epoca postclasica, pe fondul decaderii societatii romane, obiceiul si-a
redobandit importanta, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din
provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii, daca
nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.
Tot in epoca veche, normele dreptului roman au fost exprimate si prin legi.
Lex Legis – cuvantul lex inseamna ‘conventie’; atunci cand conventia se
incheia intre doua persoane fizice, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de
contract. Iar atunci cand conventia se incheia intre magistrati si popor,
cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege ca izvor formal de drept. Intrucat
adoptarea legii romane presupunea incheierea unei conventii intre magistrat
si popor. In vederea incheierii acelei conventii, unul dintre magistrati
convoca poporul intr-una din adunari si prezenta proiectul de lege. Dupa ce
poporul lua la cunostiinta de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut
timp de 24 zile in adunari ad-hoc. Iar dupa expirarea termenului, poporul era
convocat din nou pentru a se pronunta asupra proiectului de lege, cu
precizarea ca poporul nu putea aduce amendamente la proiectul de lege; fie
adopta proiectul de lege in bloc, fie il respingea. Daca poporul era de acord
cu textul din proiectul de lege, pronunta cuvinte uti rovas = sa fie asa cum s-a
propus. Iar daca nu era de acord, pronunta cuvantul anti quo = sa fie ca
inainte. Daca legea era votata de popor, textul acelei legi era prezentat in fata
senatului, in vederea ratificarii. Iar daca senatul ratifica legea votata de
popor, ea intra in vigoare.
Legile romane aveau o structura formata din 3 parti:
1) Prescriptio
2) Rogatio
3) Sanctio
In prescriptio se mentionau numele magistratului care a propus proiectul de
lege, adunarea poporului care a votat legea, ordinea in care unitatile de vot si-au
exprimat vointa, precum si locul si data votarii.
In rogatio erau cuprinse dispozitiile legii, reglementarile juridice ale legii, care
erau sistematizate, structurate pe 2-3-4 capitole si pe paragrafe.
In sanctio se precizau ce consecinte vor decurge in ipoteza incalcarii
dispozitiilor din rogatio. Iar in functie de sanctiunea lor, legile romane se
clasificau in 3 categorii:
a) Leges perfectae
b) Leges minus quam perfectae
c) Leges imperfectae
Sanctiunea legilor perfecte se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea
dispozitiilor din rogatio este nul – nu isi produce efectele. In sanctiunea legilor
mai putin perfecte se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea
dispozitiilor din rogatio este valabil – isi produce efectele, dar autorul acelui act
va fi pedepsit cu plata unei amenzi. In sanctiunea legilor imperfecte se prevedea
ca nu este permisa incalcarea dispozitiilor din rogatio, fara a se mentiona ce
consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari.
Cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana este „Legea celor 12
table” sau Lex duodecim tabularum. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul
conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine normele juridice erau
exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de
popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in
repetate randuri si in mod insistent ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa
fie codificate si sa fie afisate in ‘forum’ – piata publica – pentru ca cetatenii sa
cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste proteste, in anul 451 i.Hr.
patricienii au acceptat sa formeze o comisie formata din 10 barbati care sa
codifice obiceiurile – decemvirii legibus scribundis – cei 10 barbati care sa scrie
dreptul. Comisia a trecut la sistematizarea obiceiurilor si le-a afisat in acelasi an
in forum, pe 10 table de lemn. Dar pebleii au afirmat ca acea codificare nu este
completa, astfel incat dupa 2 ani, s-a format o noua comisie din care faceau parte
si 5 plebei. Noua comisie a facut o sistematizare completa a obiceiurilor si le-a
afisat in forum pe 12 table de bronz. Aceasta lege este in realitate un adevarat
cod, intrucat ea cuprindea intregul drept public si privat de la acea epoca.
Iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refera la organizarea
familiei, la proprietate si la succesiuni. Pe cand dispozitiile din materia
obligatiilor sunt putine, deoarece obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de
schimb. Ori in sec. V i. Hr. romanii nu cunosteau economia de schimb, incat
legea mentioneaza un singur contract. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca
Legea celor 12 table nu ar fi originala si ca ea ar fi fost preluata intr-o forma
gata elaborata de la greci. In realitate, legea este profund originala, in primul
rand pentru ca ea oglindeste in mod fidel modul de viata al romanilor din sec. V
i. Hr. In al II-lea rand, s-au facut studii comparative intre textele Legii celor 12
table si Legile lui Solon, si s-a constatat ca exista numai 3 elemente comune,
ceea ce este cu totul nesemnificativ.
Cele 12 table din bronz nu s-au pastrat, ci au fost distruse de gali pe la inceputul
sec. IV d. Hr. Iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii, si
nici nu era necesar, intrucat acel text se fixase definitiv in memoria tuturor
cetatenilor romani. In acest sens, Cicero marturiseste ca pe vremea copilariei
sale, elevii erau obligati sa invete pe deasupra textul Legii celor 12 table. Iar
invatarea pe de rost a textului legii, spune Cicero, era carmen necessarium -
lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa.
De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii Legii celor 12 table,
reconstituire care s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile juristconsultilor
care au comentat Legea celor 12 table, fragmente care au ajuns pana la noi prin
Digestele lui Justinian. Se pare ca cea mai buna reconstituire a fost facuta de
profesorul Girard.
In sens formal, Legea celor 12 table a fost in vigoare 11 secole, caci n-a fost
abrogata niciodata. Dar in fapt, catre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea
economiei de schimb, in timpul revolutiei economice, cele mai multe dispozitii
ale legii au devenit inaplicabile. Si de acea, Cicero spunea ca pe vremea sa, in
practica instantelor judecatoresti, locul Legii celor 12 table fusese luat de
Edictul Pretorului.

Curs – 06.11.2019
Magistratii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica un edict
la intrarea in functie, prin care precizau cum isi vor exercita atributiunile si ce
procedee juridice vor utiliza. Initial, aceste edicte erau exprimate in forma
verbal, dovada si etimologia cuvantului edictum care vine de la ex dicere, dar
incepand din secolul 3 i. Hr. ele au fost afisate pe table de lemn vopsite in alb.
Unele edicte erau valabile pe termen de 1 an, cat dura si magistratura si erau
denumite edicta perpetua/edictum perpetuum. Alte edicte erau valabile pe
cateva zile (ex. de Sarbatori), erau ocazionale si se numeau edicta repentina.
Dintre edictele magistratilor, cel mai important edict pentru studiul dreptului
privat roman este edictul pretorului de vreme ce pretorul exercita cele mai
importante atributii judiciare cu ocazia organizarii proceselor private. In
practica, ori de cate ori pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt
legitime, adica sunt in concordanta cu cerintele echitatii si ale bunei credinte, ii
dadea posibilitatea sa-si valorifice acele pretentii prin proces, chiar daca
pretentiile respective nu erau protejate prin dispozitiile cuprinse in legi (spiritul
dreptului roman).
Pe de alta parte, tot prin utilizarea unor mijloace procedurale, pretorul a creat si
institutii juridice noi, care s-au constituit intr-o ramura de drept de sine
statatoare denumita ‘drept pretorian’, ca o replica data dreptului civil.
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, dar in
Epoca Clasica, imparatul Hadrian, urmasul lui Traian, i-a ordonat marelui
jurisconsult Salvius Iulianus sa sistematizeze, sa codifice edictul pretorului si
sa-i dea o forma definitiva, forma de la care viitori pretori nu se mai puteau
abate, in sensul ca, desi pretorii au continuat sa exercite ius edicendi, ei nu mai
aveau dreptul sa creeze noi procedee juridice, ci numai posibilitatea de a publica
edictul in forma codificata de Salvius Iulianus. Din acel moment, activitatea
creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus a fost
denumit Edictum Perpetuum ca edictul valabil 1 an. Nici Edictum Perpetuum nu
s-a pastrat, fiind distrus de barbari, incat s-a pus problema reconstituirii sale,
reconstituire care s-a facut pe baza comentariilor jurisconsultilor la adresa
acestui edict, comentarii care au ajuns pana la noi, fragmentar, prin digestele
imparatului Justinian.
Cea mai valoroasa reconstituire a fost facuta de profesorul Otto Lenel prin
lucrarea intitulata tot Edictum Perpetuum (valabil 1 an, codificat, reconstituit – 3
sensuri). Potrivit acelei reconstituiri, Edictum Perpetuum, cuprindea 4 parti:
1. Despre organizarea proeceselor
2. Mijloace procedurale de drept civil
3. Mijloace procedurale de drept praetorian
4. Despre executarea sentintei.
Fata de faptul ca dreptul pretorian a aparut ca o regula la dreptul civil, s-a pus
problema definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul praetorian. In vederea
definirii acestui raport, cercetatorii au plecat de la 2 texte romane. Potrivit
primului text, pretorul nu poate crea drept, iar potrivit celui de-al doilea text,
dreptul praetorian este vocea vie a dreptului civil.
In aparenta, cele doua texte se contrazic, dar in realitate, afirmatia ca pretorul nu
poate crea drept trebuie inteleasa in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil
(care imbraca forma legii, lege data de popor), dar poate influenta linia de
evolutie a dreptului civil asa cum rezulta din definitia dreptului praetorian,
conform careia „ius praetorium es quod praetores introduxerunt adiuvandi vel
suplendi vel corigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” = dreptul
praetorian este cel creat de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil,
pentru a-l completa si pentru a-l imbunatati in conformitate cu binele public. Din
aceasta definitie rezulta ca pretorul actioneaza pe 3 cai in vederea influentarii
dreptului civil pe care il denumim:
1. Adiuvandi iuris civilis gratia
2. Suplendi iuris civilis gratia
3. Corigendi iuris civilis gratia.
In primul caz, pretorul interpreteaza de asa maniera dispozitiile dreptului civil
incat sa extinda sfera de aplicare a acelor dispozitii. In al doilea caz, pretorul
completeaza dispozitiile dreptului civil cu noi reglementari juridice, iar in al
treilea caz, atunci cand constata ca anumite dispozitii ale dreptului civil sunt
depasite, sunt inaplicabile, el le desfiinteaza.
In Epoca Veche si la inceputul Epocii Clasice, distinctia dintre institutiile
dreptului civil si cele ale dreptului praetorian era clara. Cu timpul, insa, cele
doua ramuri de drept, cele doua randuieli juridice, s-au contopit, astfel incat in
vremea lui Justinian nu mai dispunem de criterii pentru a distinge intre
institutiile dreptului civil si cele ale dreptului praetorian. Tot in Epoca Veche,
normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin jurisprudenta.
Jurisprudenta este stiinta dreptului roman, creata de jurisconsulti prin
interpretarea textelor din legi. Jurisconsultii erau oameni de stiinta, cercetatori ai
dreptului, dar nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului intrucat ei nu erau
functionari publici, nu erau angajati si nu erau remunerati pentru activitatea lor,
ci desfasurau activitatea de cercetare stiintifica din proprie initiativa si pe cont
prorpiu. Insa, activitatea jurisconsultilor era atat de apreciata incat Cicero spunea
„domus iuris consulti totius oraculum civitatus” = casa jurisconsultului este
oracolul intregii cetati. Insa, la origine, in epoca foarte veche, jurisprudenta a
avut un caracter sacral/religios deoarece cand s-a publicat Legea celor 12 table
nu au fost afisate toate reglementarile din domeniul dreptului procesual. Astfel,
nu au fost afisate zilele in care se puteau judeca procese si care erau denumite
zile faste (zilele in care nu se puteau judeca procese erau zile nefaste). De
asemenea, nu s-au afisat nici formulele solemne pe care partile erau obligate sa
le pronunte cu ocazia organizarii proceselor. Toate aceste elemente de drept
procesual au ramas si pe mai departe un monopol al pontifilor, ceea ce inseamna
ca numai pontifii cunosteau zilele faste si formulele solemne corespunzatoare
fiecarui tip de proces si, de aceea, numai pontifii se puteau dedica cercetarii
stiintifice in domeniul dreptului.
Cata vreme jurisprudenta a fost un monopol, un apanaj al pontifilor, ea nu a
putut face progrese remarcabile intrucat pontifii erau primii interesati sa mentina
confuzia dintre drept si religie. Dar, in anul 301 i.Hr. un libert (functionar) al lui
Appius Claudius Caecus pe nume Gnaeus Flavius a divulgat si zilele faste si
formulele solemne ale proceselor, afisandu-le in forum. Din acel moment,
jurisprudenta a devenit laica, s-a laicizat, in sensul ca orice persoana care avea
pregatirea necesara se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului.
Totusi, la inceput, jurisprudenta laica, din epoca veche, nu a avut un caracter
stiintific, ci un caracter empiric sau de speta, in sensul ca jurisconsultii nu se
preocupau inca de formularea unor principii si nu sistematizau materia supusa
cercetarii pe baza acelor principii, ci ofereau partilor sau judecatorilor anumite
consultatii in legatura cu solutionarea unor cazuri, a unor spete si, de aceea,
activitatea lor a avut unele implicatii practice exprimate prin cuvintele
respondere, cavere si agere.
Cuvantul respondere desemneaza consultatiile oferite de jusrisconsulti in cele
mai diverse probleme de drept. Cuvantul cavere desemneaza consultatiile oferite
de jurisconsulti in legatura cu forma actelor juridice. Cuvantul agere
desemneaza consultatiile pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor in
legatura cu solutionarea anumitor cazuri, procese.
In epoca veche, cei mai valorosi jurisconsulti au fost: Sextus Aelius Paetus
Catus si Aciilius Sapiens care a comentat Legea celor 12 table, Quintus Mucius
Scaevola – profesorul lui Cicero care a elaborat primul tratat de drept civil cu
character stiintific – el a sistematizat intreaga materie pe baza unor principii de
drept; de asemenea Aquilius Gallus care a creat actio de dolo prin care a
sanctionat inselaciunea; Servius Sulpicius Rufus – cel mai valoros commentator
al edictului pretorului; Alfenus Varro – a scris o lucrare enciclopedica denumita
Digesta = ceea ce cuprinde totul; Aulus Ofilius – consilierul juridic al lui
Caesar.
In epoca clasica jurisprudenta a ajuns la apogeu deoarece in aceasta epoca s-au
afirmat cei mai mari jurisconsulti si au fost scrise cele mai valoroase lucrari.
Jurisconsultii clasici s-au remarcat printr-o exceptionala capacitate de analiza si
sinteza, au elaborate principii juridice, principii de drept si au sistematizat
material supusa cercetarii pe baza acelor principii, dupa cum s-au remarcat prin
rationamentul juridic limpede si elegant; de altfel, inca din vremea lui Octavian
Augustus s-au fondat 2 scoli de drept – nu in sens administrativ, ci cu intelesul
de curente ale gandirii si doctrinei juridice – Scoala Sabiniana de la Sabinus si
Scoala Proculiana de la Proculus. Scoala Sabiniana a fost fondata de Caius
Ateius Capito, iar Scoala Proculiana de Marcus Antistius Labeo. In general,
Scoala Sabiniana a avut orientare conservatoare intrucat a promovat solutiile
dreptului civil, pe cand Scoala Proculiana a avut orientare inovatoare, orientare
progresista, caci ea a urmat linia de gandire a edictului pretorului. Denumirile
celor 2 scoli vin de la numele a doi discipoli celebri ai fondatorilor – Sabinus si
Proculus.
Massurius Sabinus a trait in prima jumatate a secolului 1 d.Hr. si a scris un
celebru tratat de drept civil, tratat comentat de majoritatea jurisconsultilor clasici
prin lucrari denumite libri ad Sabinum.
La jumatatea secolului 1 d.Hr. s-a remarcat Caius Cassius Longinus care a fost
atat de apreciat incat, la un moment dat, Scoala Sabiniana a fost denumita
Scoala Cassiana. In vremea lui Hadrian s-a remarcat Salvius Iulianus care a
codificat edictul pretorului si a scris o lucrare enciclopedica denumita Digesta =
Digestele lui Iulian. In vremea lui Antonin Piul s-a afirmat jurisconsultul
Pomponius care a scris o istorie a jurisprudentei romane denumita liber
singularis’ /’echiridia’ si de aceea in unele lucrari este denumita ‘liber singularis
enchiridii’. Un lung fragment din aceasta lucrare a ajuns pana la noi prin
Digestele lui Justinian.
O adevarata enigma a dreptului roman este jurisconsultul Gaius care, probabil, a
trait in a doua jumatate a secolului 2 d.Hr. pe vremea lui Marc Aurelius, dar
niciun contemporan, niciun jurisconsult contemporan nu il mentioneaza, nu il
citeaza, pentru a constata ca in secolul 5, dupa sute de ani, Gaius se bucura de o
mare faima. Originea sa nu este cunoscuta. Unii sustin ca ar fi fost un sclav
dezrobit, un liber, altii ca ar fi grec, de origine, iar profesorul Longinescu spunea
ca nici nu a existat si ca operele care se pun pe seama sa ar fi fost scrise de Caius
Cassius Longinus, iar profesorul Aurel Popescu a sustinut intr-o lucrare
publicata la Roma ca Gaius ar fi dac de origine. Cert este ca in epoca moderna
cu privire la Gaius s-au scris cele mai multe lucrari si nu pentru ca Gaius ar fi
fost foarte original, ci pentru ca una dintre lucrarile sale denumita ‘Institutiones’
a ajuns pana la noi pe cale directa sub forma unui manuscris palimpsest = un
papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text. In
cazul nostru, in secolul 6 d.Hr., un calugar a sters textul institutelor lui Gaius si
in locul lui a scris un imn religios, iar dupa sute si sute de ani, cercetand
biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest
papirus, la 1816.
El si-a dat seama ca e vorba de un palimpsest si a aplicat anumiti reactivi
chimici pentru a descifra textul initial, care fusese sters si a constatat ca a
descoperit institutele lui Gaius. Dar la acea vreme, reactivii chimici erau
primitivi incat papirusul s-a carbonizat, iar unele cuvinte, mai ales in partea
finala, nu au putut fi descifrate, astfel incat manuscrisul de la Verona este
lacunar, prezinta anumite lacune, dar in anul 1933, in Egipt s-a descoperit un
nou papirus care cuprinde chiar partea finala a institutelor lui Gaius si astfel
lacunele manuscrisului dela Verona au putut fi completate, iar papirusul
descoperit in Egipt este denumit ‘Noul Gaius’ sau ‘Gaius din Egipt’.
Institutele lui Gaius sunt un manual de scoala adresat studentilor in drept si, de
aceea, materia este expusa sistematic, intr-o ordine logica, incat pe baza acestei
lucrari au putut fi reconstituite o serie de institutii juridice din epoca veche si de
la inceputut epocii clasice. Lucrarea a fost tradusa in limba romana de profesorul
Aurel Popescu.
Insa, cei mai mari jurisconsulti romani au trait la sfarsitul secolului 2 d.Hr.
si la inceputul secolului 3 d.Hr. Este vorba despre Papinian, Paul si Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat si de contemporani, si de posteritate, cel
mai mare jurisconsult roman, dovada ca era denumit ‘primus omnium’ sau
‘princeps jurisconsultorum’ = primul dintre jurisconsulti. Datorita faptului ca
prin lucrarile sale, cu caracter practic, a oferit solutii optime tuturor cazurilor
reale sau imaginare, Paul si Ulpian au fost elevii sai, discipolii sai.
Iulius Paulus era foarte original, dar avea un stil ermetic, era greu de inteles, pe
cand Ulpius Domitius, contemporanul si rivalul sau, nu a fost atat de original,
dar avea talent didactic, era usor de inteles si de aceea in Digestele lui Justinian
figureaza un numar foarte mare de fragmente extrase din opera lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare in epoca clasica a
fost Modestin/ Herenius Modestinuns.
In epoca post-clasica insa, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a
decazut si jurisprudenta, in sensul ca jurisconsultii post-clasici nu au mai
desfasurat o activitate creatoare, ci s-au marginit sa rezume sau sa comenteze
lucrarile jurisconsultilor clasici si de aceea, judecatorii solutionau procesele,
judecau procesele tot pe baza lucrarilor clasice, dar jurisprudenta clasica era de
necuprins, era imensa, de aceea toate lucrarile nu puteau fi cunoscute de o
singura persoana. Profitand de aceasta situatie, partile sau chiar unii avocati au
inceput sa falsifice lucrarile clasice, punand pe seama jurisconsultilor clasici
afirmatii pe care nu le facusera, cu scopul de a castiga procesele.
Pentru a se combate aceasta practica a falsificarii de texte clasice, in anul 426
d.Hr. s-a dat o constitutiune imperiala denumita ‘Legea citatiunilor’. Potrivit
legii citatiunilor, in fata judecatorilor puteau fi citati numai 5 jurisconsulti clasici
care erau celebri, lucrarile lor erau cunoscute si nu puteau fi falsificate fara ca
judecatorul sa depisteze falsul. Este vorba despre Papinian, Paul, Ulpian, Gaius
si Modestin.
De regula, cei 5 jurisconsulti aveau aceeasi opinie in diverse probleme de drept,
dar uneori parerile lor erau diferite, solutiile erau controversate pe anumite
probleme. In asemenea cazuri, judecatorul adopta parerea majoritatii. Uneori,
insa, putea sa apara paritatea, atunci cand 2 jurisconsulti aveau o parere, 2 alta
parere si al 5lea nu se pronunta in acea problema. In asemenea cazuri,
judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui Papinian, daca Papinian se pronunta,
iar daca tocmai Papinian era acela care nu se pronunta, judecatorul avea de ales
intre cele doua pareri.