"Universitatea ”Aurel Vlaicu” Arad

Facultatea de Stiinte Umaniste si Sociale

COMUNICAREA VERBALĂ SI COMUNICAREA

NONVERBALĂ

STUDENT: BOTAS DENISA

 ARAD
2018

După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei, comunicarea s-a impus ca problemă

majoră de cercetare, cu extindere în toate sferele cunoasterii stiinţifice.
Comunicarea reprezinta un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese mentale
(confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete si gesturi). Ea constituie o
necesitate si o activitate sociala.
Cauza care a dus la apariția comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni ca
persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alții. Cauza care a determinat
apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni si organizațiile lor,
în condițiile dezvoltarii relațiilor sociale. Formele de comunicare apar si se dezvolta odata cu
mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care sunt două
forme de intrebuințare: orală și scrisă.
Noţiunea de comunicare include doua aspecte distincte: cel de relaţie şi cel de proces.
Ca relaţie, comunicarea se defineste ca interacţiune informaţională între doi termeni:sursa sau
emitentul, care generează şi transmite mesaje şi receptorul sau destinatarul, care captează şi
prelucrează(decodifică) semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub sub acţiunea lor
starea iniţială.
Ca proces , comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare şi la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.
Comunicarea poate fi analizată din multe puncte de vedere, cunoscând forme diverse. Dintre
acestea, comunicarea umană, se diferenţiază, după natura substanţial –calitativă a semnalelor şi
alfabetelor utilizate pentru transmiterea mesajelor(codul folosit) şi canalul predilect de
transmitere în:
-comunicare verbală- prin cuvânt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă, permite
transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.
-comunicare paraverbală-prin însuşiri vocale care însoţesc cuvântul ,cum ar fi:caracteristicile
vocii, intensitatea ,ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, etc.
-comunicarea nonverbală-prin semne legate direct de postură, mişcare, gesturi, mimica,
înfăţişare.
COMUNICAREA VERBALĂ. Are un rol primordial atat din punctul de vedere al
secmentului de negociere pe care il ocupa cat si din punct de vedere al continutului.
Comunicarea verbala permite un joc logic al intrebarilor si al raspunsurilor intr-o derulare
flexibila, spontana, lucru care nu este posibil atunci cand negocierile au loc scris sau prin alte
tehnici. Prin comunicarea verbala au fost realizate o serie de activitati: obtinerea si transmiterea
de informatii, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.
 Comunicarea verbala se desfasoara fie sub formă orală, fie sub formă scrisă. Dupa
estimările unor cercetători,vorbirii și ascultării li se dedică mai mult timp și, implicit, mai
multă importanță decât scrierii și citirii.
Dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, comunicarea orală se realizează față-în-față,
emiterea variază permanent în funcție de retroacțiunea receptorului. Cum principiul
parcimoniei pare sa guverneze intreaga comunicare, nu este surprinzatoare tendinta de a reduce
la minimum semnele din componenta mesajelor orale. În acest sens, mai ales atunci când
interlocutorii se cunosc într-o oarecare măsură, cuvintele fie sunt cu totul omise, fie sunt
înlocuite cu semne nonverbale echivalente.

Emitentul poate repeta de mai multe ori un mesaj, dacă sesizează că acesta nu a fost
receptat, îl poate reformula, dacă banuiește că nu a fost înțeles sau se poate opri din vorbire,
dacă tăcerea prelungită și nejustificată a alocutorului îi sugerează un refuz al receptarii. Ar fi de
menționat, apoi, că in comunicarea orală, cuvintele sunt emise și interpretate într-un foarte
bogat context de semne nonverbale. Uneori nu conteaza atât de mult ce spui, ci felul cum spui.
Datorită dispunerii actelor de comunicare orală de-a lungul unei axe temporale
unidirecționale, vorbitorul este supus unor constrângeri serioase; in speță, el trebuie să reduca
pe cât este posibil opririle, revenirile și pauzele reflexive.Vorbitorul care și-ar îngădui într-o
discuție un răstimp de gandire de câteva minute și-ar pierde toîi ascultătorii. De altfel,
presiunea temporală este responsabilă în mare masură de forma mai puțin elaborată a mesajelor
din comunicarea orală.
Canalul de transmitere are o calitate slabă, conținând foarte multe obstacole și, tocmai de
aceea, mesajele orale se asociaza cu mesaje nonverbale substanțiale, au adesea o forma eliptica
și sunt mai puțin elaborate decât mesajele scrise. Din această cauză, interpretarea mesajelor
orale trebuie să fie contextuala.
În general, vom fi apreciați ca buni vorbitori numai dacă oferim exact informația pe care o
cere interlocutorul, susținem cu sinceritate propoziții care pot fi probate intr-o masură
rezonabilă, suntem relevanți și formulăm mesaje clare, exacte, scurte și consecvente.
Cea de-a doua specie a comunicarii verbale este comunicarea scrisă. Încercarile sporadice
centrate pe aceasta problematică vizează tehnicile de elaborare a unor tipuri de mesaj scris –
cerere, curriculum vitae, referat, proces-verbal etc. și recomandari în sprijinul unei lecturi
eficiente.
In masura in care nu reclama coexistenta interlocutorilor in acelasi cadru spatio-temporal, ea
face posibila oprirea, revenirea si pauzele reflexive. Din aceasta cauza, mesajele construite de
emitent pot fi elaborate cu mai multa migala si trebuie sa aiba o forma ingrijita. Daca
dezordinea in vorbire este scuzabila in anumite imprejurari - presiune temporala extrema,
auditoriu necooperant, emotii foarte mari etc. -, nici o circumstanta atenuanta nu poate fi
acordata scriitorului care transmite texte marcate de neglijență.
Aceeasi stare relaxantă de comunicare impune cititorului un standard ridicat de receptare și
înțelegere. El are, de regulă, suficient răgaz pentru a asimila mesajul care îi este adresat, la
nevoie putând reveni de mai multe ori asupra acestuia. De asemenea, el are la indemana
instrumente de decriptare a mesajelor care îi provoaca dificultăți.
O alta particularitate a comunicarii scrise este data de cantitatea semnelor nonverbale care se
asociaza cu cuvintele. Absența contactului direct dintre scriitor și cititor în momentul
transmiterii mesajului face imposibilă utilizarea unor categorii de semne nonverbale (mimică,
gesturi, postură etc.) pentru a întări semnificațiile cuvintelor sau pentru a substitui cuvintele.
Comunicarea scrisă este mult mai putin "parazitată" de elemente nonverbale și de aceea este
mai puțin indicată decât comunicarea orală pentru împărtășirea unui conținut afectiv.
Scriitorul nu poate inregistra reacțiile cititorului în răstimpul cât acesta îi citește mesajul.
Datorită acestui fapt, el nu poate interveni asupra acestuia pentru a elimina eventualele
obstacole care stau in calea receptării. În contextul unei discuții, vorbitorul poate veni imediat
cu o precizare dacă observă la ascultător vreun semn de nedumerire.
COMUNICAREA NONVERBALĂ.Conform unei convingeri larg impărtășite, ea
predomină în raport cu toate celelalte forme de comunicare.
Comunicarea nonverbală este legată cu precădere de dimensiunea afectiv-emoțională, deși
poate sluji și la impărtășirea cunoștințelor.
Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt: înfăţişarea, utilizarea spaţiului şi
a timpului, expresia facială, privirea, gesturile, atingerile, paralimbajul.
Analiştii comunicării susţin că informaţiile pe care le receptăm din comunicarea nonverbală
au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în realizarea semnificaţiei
totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una şi nonverbalul alta. Fără să ştie
în mod explicit acest lucru, majoritatea oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de
comunicat, întâlnirile faţă în faţă, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai
astfel consideră că au înţeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus.

Comunicarea nonverbală îndeplineşte o serie de funcţii complementare comunicării verbale:

·Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare)
menţin trează atenţia interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze mai bine conţinutul
mesajului verbal.
·Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea
aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l
bate uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi asta”.
·Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua semnificaţia ei.
·Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte comice, poate
semnifica o glumă.
·Reglare – utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre două
persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu
mâna sau cu capul.
·Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii spuselor: zâmbetul
sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că eşti sigur pe
ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează gravitatea unei ameninţări.
Mimica
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită faptului
că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie intrapersonală şi
interpersonală. Datorită regulilor de afişare/expresie (coduri nonverbale), învăţate de
participanţii la comunicare de la cea mai fragedă vârstă, expresia facială constituie un limbaj
secundar, prin care se comunică intenţionat şi explicit celuilalt stările emoţionale, atitudinile şi
intenţiile noastre. Elementele mobile ale feţei (sprâncenele, ochii, gura) se pot mişca într-o
varietate de combinaţii care au semnificaţii distincte.
Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt exprimate în mod reflex, prin
mecanisme neuromusculare înnăscute, comune tuturor oamenilor dar, pe măsură ce e dezvoltă
abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire) el învaţă şi devine capabil să exprime
emoţii complexe (prin controlul conştient al musculaturii faciale) în sensul intensificării,
atenuării, neutralizării sau chiar compunerii deliberate de expresii emoţionale.
Privirea
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante
pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica
interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în privinţa
trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă
celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma (eventualele intenţii agresive,
faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns).
Frecvenţa şi durata contactului vizual.
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi
semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă
vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata excesivă a privirii pot fi interpretate ca
semne de agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei.
Chiar în contexte pozitive sau neutre, este greu de suportat o privire insistentă, de aceea
interlocutorii alternează, pentru scurte perioade de timp, direcţia privirii de la ochii celuilalt la
spaţiul înconjurător, fără ca acest lucru să creeze impresia de nesinceritate. Nu „intercalarea”
contactului vizual cu pauze este cea care dă impresia de nesinceritate, ci frecvenţa prea mare a
alternanţei sau durata prea mare a pauzelor în raport cu aşteptările interlocutorilor în situaţia
dată şi în contextul relaţional concret.

Avantaje ale comunicării verbale:

-se poate realiza în diferite moduri: -în limbaj oral(monolog, dialog,..),
-în limbaj scris
-în limbajul intern.
-permite transmiterea unui conţinut complex, sistemul de informaţii transmis şi receptat poate fi
logic structurat, sistematizat, exprimat într-un limbaj elevat, etc.
-pune în evidenţă capacitatea de gândire şi creativitatea umană
-limbajul intern, vorbirea cu sine şi pentru sine, prezintă un maximum de economicitate, uzând
de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori
mai mare decât a vorbirii.
-pe măsura constituirii sale , limbajul intern îndeplineşte funcţii de anticipare, proiectare,
coordonare a limbajului oral şi scris.
-se intercondiţionează cu funcţia cognitivă şi cea reglatorie a limbajului.
Dezavantaje ale comunicării verbale:
-este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale şi nonverbale.
-transmite mai greu o anumită stare afectivă( supărare. bucurie, etc), cuvintele nu sunt
întotdeauna suficiente.
-viteza de transmitere si mai ales de receptare a mesajului este mai mică, uneori se poate mai
uşor şi mai rapid exprima printr-un simplu gest.
Avantaje ale comunicării nonverbale:
-cel mai important avantaj se referă la expresivitate.De exemplu, intonaţia si înalţimea vocii
poate sa sugereze mesaje diferite ale aceluiaşi cuvânt .G.Bernard Shaw spunea că există 1000
de feluri de a spune da şi 100 de feluri de a spune nu.
-mijloacele extralingvistice de expresivitate-gesturile, mimica, postura- însoţesc formele
comunicării verbale, antrenând întraga personalitate.
-facilitează comunicarea, o completează cu o componentă afectivă , persuasivă sau ludică.
-dispune de spontaneitate şi mare viteză de comunicare.
-nu se poate imagina nici un fel de comunicare eficientă în absenţa unor componente
extraverbale.
Dezavantaje ale comunicării nonverbale:
-nu poate fi utilizată în procesele de comunicare a unor conţinuturi complexe fără să fie
utilizată şi comunicarea verbală.
-în condiţiile excesului de gesticulaţie, mesajul poate fi alterat, reacţia fiind de respingere sau
negare a conţinutului transmis.

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră
implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în
conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea
particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din
exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi.