Sarcinile vieţii 1

Harold H. Mosak, Ph.D.

(Chair of the Doctoral Scholars in the Clinical Psychology Program at the Adler School of
Professional Psychology in Chicago)

Cele trei sarcini ale vieţii1

Munca, societatea şi viaţa sexuală, scria Adler şi apoi adlerienii, sunt cele trei sarcini ale vieţii,
la care fiecare persoană trebuie să se adapteze şi să găsească soluţii. Totuşi, ca multe alte
perspective adleriene fundamentale, conceptul de sarcină a vieţii nu este definit clar. Scopul acestui
articol este dublu – în primul rând de a indica diferenţele subtile ce apar în scrierile lui Adler şi ale
asociaţilor săi, şi în al doilea rând de a lărgi formulările acceptate în prezent. Aceste extensii sunt
derivate logice ale unor afirmaţii făcute de Adler şi adlerieni, pe care nu le-au dezvoltat complet.
 Prima formulare a lui Adler despre sarcinile vieţii este de un interes mai mult decât istoric.
El consideră că toate problemele omului formează trei categorii. „Acestea sunt realitatea pentru om
[…]. Individul trebuie să le răspundă mereu, pentru că [ele] îl solicită.” Adler consideră prima
sarcină o consecinţă a traiului nostru pe suprafaţa planetei Pământ, şi nu altundeva. „Trebuie să
evoluăm sub restricţiile şi cu posibilităţile pe care habitatul nostru ni le oferă. Fiecare răspuns
trebuie condiţionat de faptul că aparţinem omenirii şi că oamenii sunt fiinţe ce populează acest
pământ.” (4, p.5)
Această formulare este extrem de importantă şi prea des ignorată de cei ce discută sarcinile
vieţii. Ea arată limpede câmpul în care se mişcă omul. Toate problemele omului sunt prezentate de
însăşi existenţa sa într-un câmp dat, de „faptul că suntem legaţi de crusta acestui […] pământ, cu
avantajele şi dezavantajele poziţiei noastre.” (4, p.6)
 Al doilea set de probleme din formularea iniţială a lui Adler este faptul că „există alţii în
jurul nostru şi trăim în asociaţie cu ei, şi dacă am fi singuri am dispare.” (4, p.6)
 Al treilea set de probleme rezultă din existenţa noastră ca două sexe, iar menţinerea vieţii
individuale şi de grup trebuie să ţină cont de aceasta.
Aici Adler nu numeşte munca în mod expres o sarcină a vieţii. Dar când face sumarul celor trei
probleme îsi schimbă poziţia şi o include, continuând: „cum să găsim o soluţie care să ne permită să
supravieţuim sub limitările naturii acestui pământ; cum să găsim o poziţie printre semeni ca să putem
coopera; cum să ne acomodăm existenţei în două sexe şi faptului că toleranţa şi continuitatea omenirii
depinde de dragostea noastră. Nu am găsit probleme ale vieţii să nu poată fi grupate în aceste trei
mari probleme, ocupaţia, socialul şi sexualul.” (4, p.7)
Adler nu este întotdeuna consistent în a arăta primatul sau importanţa acestor sarcini. Mai apoi,
în acelaşi volum (4, p.202), consideră problema relaţiei cu alţi oameni prima sarcină a vieţii, iar cea a
ocupaţiei a doua. Dragostea şi viaţa sexuală rămân a treia. După aceea numeşte din nou ocupaţia
prima sarcină, dar sugerează că cea mai bună cale de a-i face faţă este prin soluţionarea celei de-a
doua probleme, a convieţuirii cu alţii, prin prietenie, sentiment social şi cooperare. „Prin soluţia
acestei probleme facem un avans incalculabil spre rezolvarea celei de-a doua.” (4, p.239) Importanţa
relativă a sarcinilor vieţii alternează de-a lungul vieţii lui Adler; din ultima sa carte aflăm că „toate
întrebările vieţii pot fi subordonate celor trei probleme majore – problema vieţii în comun, a
muncii şi a dragostei.” (3, p.42)
În cea mai timpurie exprimare a punctului său de vedere, Adler găseşte toate sarcinile
întrepătrunse, remarcând: „niciuna dintre aceste probleme nu poate fi rezolvată separat; fiecare cere
abordarea cu succes a celorlalte două.” (4, p.239) În continuare, el comentează: „Aceste trei
probleme nu sunt niciodată separate; ele se luminează reciproc; şi într-adevăr putem spune că sunt
aspecte ale aceleiaşi situaţii şi aceleiaşi probleme - nevoia fiinţei umane de a-şi păstra viaţa, de a o
întreţine în mediul în care se află.” (4, p.241)

1
Articol republicat din The Individual Psychologist, 1966, 4 (1), 18-22.
©1977 Harold H. Mosak, Ph.D. On Purpose, 1994, Chicago: Adler School of Professional Psychology.
Sarcinile vieţii 2
Way formulează poziţia lui Adler în felul următor: „Adler a sintetizat în trei grupe principale
cerinţele practice pe care societatea le face mereu asupra capacităţii de adaptare a individului. Aceste
trei mari seturi de probleme, Ocupaţia, Societatea şi Dragostea sunt strâns legate.” (13, p.179)
Way consideră aceste trei sarcini ca fiind nimic altceva decât „acei vechi prieteni ai psihologiei,
cele trei instincte ale Turmei, Nutriţiei şi Sexului. Numai că ele apar în psihologia individuală nu ca
nevoi de natură subiectivă, ci văzute din partea cealaltă, ca fapte externe ale logicii existenţei în
comun. Sunt absolute, în sensul că este greu de conceput o societate în care o adaptare de acest gen
nu este cerută individului. Însă caracterul şi amploarea adaptării variază la fiecare generaţie şi la
fiecare schimbare din structura societăţii. Problemele puse de aceste sarcini nu pot fi rezolvate o dată
pentru totdeauna, ele cer individului o mişcare continuă şi creativă, spre adaptare.” (13, p.179 – 180)
Observând cum o persoană abordează aceste sarcini, îi putem verifica antrenamentul în
cooperare. Totuşi, spune Way, „fiinţa omenească nu se dezvoltă neaparat în mod egal şi poate
ajunge mult mai bine echipată pentru soluţionarea uneia dintre aceste probleme decât pentru
celelalte două. Poate reuşi ca ocupaţie dar nu în dragoste; sau îi poate fi uşor în dragoste şi la
contactele sociale, în comparaţie cu dificultatea câştigării existenţei.” (13, p.180) Este limpede că
Way, spre deosebire de Adler, recunoaşte diferite niveluri de „adaptare” sau, mai bine spus, diferite
niveluri de realizare a uneia sau alteia dintre sarcinile vieţii. „Adesea există cazuri în care o cerinţă
sau alta rămâne fără răspuns, în mod deliberat.” (13, p.181) Cu toate acestea, ca şi Adler el consideră
sarcina ocupaţiei ca primară, observând că „Majoritatea oamenilor se adaptează într-un fel sau
altul la muncă, deoarece existenţa lor depinde de aceasta. Problema dragostei şi a căsătoriei nu
este la fel de urgentă. Poate fi amânată sau chiar evitată în întregime, mai ales când succesul în
ocupaţie (muncă) este suficient pentru a folosi drept compensaţie.” (13, p.192)
Părerea lui Wolfe seamănă cu cea a lui Way. El afirmă: „În contrast cu celelalte două
probleme majore, nerezolvarea problemei vieţii sexuale nu duce obligatoriu la dezastru personal.
Din acest motiv aberaţiile în soluţionarea problemei sexuale sunt foarte numeroase. Tirania
stomacului ne face să muncim, altfel murim de foame, iar tirania singurătăţii ne împinge la
gesturi către semeni, ca să nu înnebunim. Însă atât bărbaţii cât şi femeile se pot eschiva de la
soluţia problemei sexuale, fără a muri din aceasta. […] Este problema cel mai frecvent
nerezolvată. În nici-o altă problemă căutătorul de călăuzire nu întâmpină atât de multe obstacole
în calea sa. Multe soluţii false ale problemei sexuale sunt tolerate pasiv de societate, în ciuda
sensului lor antisocial.” (14, p.201)
Dreikurs (7), de asemenea, vede sarcina dragostei rar împlinită în zilele noastre. Sentimentul de
comuniune socială deficitar iese la iveală mai repede în această sarcină, deoarece intimitatea
dragostei si sexualităţii testează la maximum capacitatea de cooperare şi distruge distanţa pusă în
relaţiile de servici şi sociale. În plus, relaţiile de egalitate între sexe ce apar în ultima vreme pun
probleme care nu au existat până acum în curtat şi căsnicie. (5)
Discuţia de mai sus arată clar diferenţa de opinie găsită în două aspecte:
- Primul aspect este dezacordul, Adler însuşi schimbându-şi punctul de vedere, asupra
primatului sarcinilor; care dintre ele o precede pe care.
- Al doilea aspect se referă la supoziţia lui Adler, respinsă de alţi adlerieni, că „nici-una dintre
problemele vieţii nu poate fi rezolvată separat.” (4, p.239) Cu şi mai multă vigoare, el subliniază
unitatea sarcinilor vieţii: „Iar răspunsul pe care-l dăm acestor trei întrebări, prin stilul nostru de viaţă,
se vede în toată atitudinea noastră faţă de ele, […] stilul oricui de viaţă se reflectă în atitudinea faţă de
toate trei.” (3, p.42 - 43)
Cele de mai sus implică şi alte puncte asupra cărora adlerienii nu cad de acord.
- A treia diferenţă de opinii analizează dacă stilul de viaţă al persoanei determină toate abordările
sarcinilor vieţii. Adler pare a sugera că aşa este. Dacă ar fi cu adevărat aşa, atunci persoana nu ar
putea fi ajutată la adaptare fără schimbări paralele în stilul vieţii. Totuşi experienţa demonstrează că
oamenilor li se poate oferi mult ajutor în cadrul stilului lor de viaţă deja existent. Realizările lui
Dreikurs mai ales în consilierea copiilor (6, 9) stau pe premiza că mulţi oameni nu reuşesc în
sarcinile vieţii datorită lipsei de informaţie şi antrenament cu metode eficiente de rezolvare a
problemelor contemporane, nu din stiluri de viaţă ineficiente.
Mosak (10) oferă o explicaţie raţională a faptului că Adler crede că aceste schimbări implică
obligatoriu o schimbare a stilului de viaţă, şi de ce Dreikurs nu crede. Dacă stilul de viaţă este înţeles
Sarcinile vieţii 3
ca modus vivendi în loc de modus operandi, atunci sunt posibile mai multe tipuri de comportament în
acelaşi stil de viaţă. Aceste comportamente pot fi schimbate chiar şi atunci când modul fundamental
de apercepţie rămâne relativ intact. Deci probabil este just să spunem că în timp ce un stil de viaţă
greşit nu duce la împlinirea cu succes a vreunei sarcini a vieţii, uneori individul este capabil chiar să
opereze adecvat, în ciuda conceptelor sale greşite şi a sentimentului de comuniune socială redus.
Adler a atras atenţia în repetate rânduri că nu putem fi siguri niciodată de sentimentul de
comuniune socială al cuiva, dacă nu îl punem la încercare. Dacă cineva trăieşte în condiţii favorabile,
este posibil ca inadecvarea să nu iasă la iveală decât dacă circumstanţele aduc probleme stresante de
rezolvat.
- O a patra implicaţie a discuţiei lui Adler despre sarcinile vieţii este aceea că, dacă individul
ar fi în stare să le rezolve, ar scăpa de inferiorităţi şi nu ar ajunge victima nevrozei. O astfel de
afirmaţie este şi aceasta: „Dacă cineva poate fi prieten bun cu ceilalţi oameni şi contribuie la
binele lor prin muncă utilă, printr-o căsătorie fericită, atunci nu se va simţi niciodată inferior
altora sau înfrânt de ei.” (4, p.262) Într-adevăr, o persoană cu atât de mult sentiment de
comuniune socială este puţin probabil să aibe vreun sentiment de inferioritate. Însă va trebui să
împrumutăm lampa lui Diogene ca să găsim aşa o persoană. Chiar dacă s-ar găsi un astfel de om,
Way ar pune la îndoială afirmaţia lui Adler. „Un individ poate rezolva cu succes toate sarcinile
elementare ale vieţii şi totuşi să ajungă nevrotic dacă nu reuşeşte să-şi atingă ţelul subiectiv al
perfecţiunii. Chiar şi persoane realizate cad pe panta nevrozei pentru că nu au şi mai mult
succes. În plus, succes în orice altă direcţie în afara celei ce împlineşte ţelul fictiv nu
influenţează auto-estimarea persoanei respective. Adaptarea în exterior nu este un criteriu în
sine. Cineva poate fi realizat în exterior, însă ratat în proprii ochi. Şi invers, cineva poate fi
ratat în ochii lumii, dar îndeajuns de mulţumit de sine.” (13, p.180). El propune: „prima datorie
a omului este faţă de sine şi independenţa auto-determinată este singura garanţie a utilităţii
sociale.” (14, p.181)
Dacă „prima datorie a omului este faţă de sine”, atunci se confruntă el doar cu aceste trei sarcini
şi poate fi el satisfăcut numai prin rezolvarea problemei ocupaţiei, asociaţilor şi sexului? Eventual ar
trebui să recunoaştem existenţa altor sarcini, toate legate între ele, afectând astfel soluţia celor trei,
dar pe care le şi transced. Neufeld (12) face o astfel de propunere. El vorbeşte de „Patru probleme
„S” – Subzistenţa, Societatea, Sexul şi Sinele”. Se referă la o afirmaţie a lui Adler, ce ar indica
faptul că individul poate fi o problemă pentru sine, astfel aparţinând „lumii din afară”, cu care este
nevoit să aibe de a face. „Individul adoptă o anumită abordare, o anumită atitudine, o anumită
relaţie cu problemele lumii din afară (lumea din afară include experienţa propriului corp,
precum şi pe cea a propriei vieţi psihice).” (2, p.7)
O formulare precedentă a lui Adler subliniază acelaşi aspect. „Această lume exterioară
include corpul individului, funcţiile corpului şi ale minţii sale. El nu se relaţionează la lumea
exterioară într-un mod predeterminat, cum se presupune adesea. Se relaţionează întotdeauna
în acord cu interpretarea despre sine şi despre problema prezentă.” (1, p.5) Aceasta clarifică
faptul că omul este o problemă pentru sine. „Toată lumea trebuie să înveţe nu numai să se
înţeleagă cu cei din jur, cu celălalt sex şi să-şi menţină serviciul (ocupaţia – n. t.); trebuie de
asemenea să înveţe să se accepte pe sine, să aibe de-a face cu sine. Aceasta ni se pare, astfel, cea
de-a patra sarcină a vieţii.”
Şi probabil este nevoie să considerăm încă o sarcină a vieţii, pe lângă cele de mai sus. Fiecare
individ se confruntă cu sarcina relaţiei sale cu Universul, care devine tot mai limpede o extensie a
vieţii noastre pe Pământ. Este mai mult decât a trăi „pe crusta acestui biet Pământ”, cum spunea
Adler. Ne extindem experienţa vieţii în Univers, odată cu nevoia de a ne re-evalua locul pe Pământ în
relaţie cu Universul, spaţiul şi timpul, eternitatea.
Problema nu este nouă. Omul şi-a stabilit întotdeauna o relaţie cu puteri şi forţe transcedentale,
în religiile sale. Însă conceptele noastre schimbătoare despre Univers, viaţă şi noi înşine fac necesară
re-evaluarea crezurilor primite de-a lungul mileniilor. Astfel putem vorbi de o a cincea sarcină a
vieţii, nevoia de adaptare la problemele ce depăşesc limita existenţei pe acest Pământ şi de a găsi un
sens vieţii, a realiza importanţa existenţei omului prin implicare transcedentală şi spirituală.
Sarcinile vieţii 4
Sarcinile vietii:
1. Ocupatia;
2. Societatea;
3. Dragostea;
4. Acceptarea de sine;
5. Spiritualitatea.

Bibliografie

Adler, A. „The fundamental views of Individual Psychology”, Intl. J. Indiv. Psychol., 1935,1,(1),5-8.
Adler, A. „The neurotic's picture of the world”, Intl. J. Indiv. Psychol, 1936, 2, (3), 3-13.
Adler, A. Social Interest: A Challenge to Mankind. New York: Capricorn Books, 1964.
Adler, A. What Life Should Mean to You. New York: Capricorn Books, 1978.
Dreikurs, R. The Challenge of Marriage. New York: Hawthorn Books, 1974.
Dreikurs, R. The Challenge of Parenthood. New York: Hawthorn Books, 1958.
Dreikurs, R. Fundamentals of Adlerian Psychology. Chicago: Alfred Adler Inst., 1950.
Dreikurs, R. Psychotherapy as correction of faulty social values. J.Indiv. Psychol., 1957,13,150-158.
Dreikurs, R., and Soltz, Vicki, Children: The Challenge. New York: Hawthorn Books, 1964.
Mosak, H. H. "Early recollections as a projective technique," J. Proj. Tech., 1958, 22, 302-311.
Mosak, H. H. and Shulman, B. H., Introductory Individual Psychology: A Syllabus. Chicago: Alfred
Adler Inst., 1961.
Neufeld, I., „Application of Individual Psychological Concepts in Psychosomatic Medicine,” . J.
Indiv. Psychol, 1955, 11, 104-117.
Way, L. Adler's Place in Psychology. London: Allen & Unwin, 1950.
Wolfe, W. B., How to Be Happy Though Human. London: Routlege and Kegan Paul, 1932.