Caracteristici ale învățării la copiii cu ADHD

ADHD (Deficit de atenţie şi tulburarehiperkinetică) este una dintre cele mai frecvente
tulburări comportamentale întâlnite la copii ş iadolescenţi. Un procent de 5% din copiii de vârsta
şcolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30). ADHD debutează în
copilărie şi poate persista şi la vârsta adultă. Deşi la unii copii simptomele ADHD dispar odată
cu înaintarea în vârsta, în jur de 60% pot prezenta simptome şi la vârsta adultă.

Hiperactivitatea a cunoscut o varietate de denumiri de-a lungul anilor: sindromul Strauss,

sindromul copilului hiperactiv, sindromul hiperkinetic și deficitul de atenție - toate sunt etichete
care au fost puse acestui sindrom. DSM-IV clasifică acest sindrom familiar ca tulburare de
deficit de atenţie/ hiperactivitate. Când simptomele respective nu sunt însoţite de o activitate
excesivă şi agitată, afecţiunea se numeşte tulburare de deficit de atenţie sau ADD.

Un copil cu ADHD prezintă de obicei aceste simptome: lipsă de concentrare ("de multe
ori nu reușește să finalizeze lucrurile pe care le începe, deseori nu pare că ascultă, e uşor de
distras, are dificultăţi la sarcinile şcolare sau de alt tip"), impulsivitate ("de multe ori acționează
înainte să gândească, trece foarte repede de la o sarcină la alta, are dificultăți în a-şi aștepta
rândul la jocuri sau în situaţii de grup"); și hiperactivitate (agitaţie excesivă, dificultate de a
rămâne așezat, se mișcă excesiv în timpul somnului, este mereu "pe picior de plecare" sau
acționează ca şi cum ar fi "pus în mişcare de un motor").

Copilul cu ADHD poate fi predominant neatent, predominant hiperactiv sau se poate

poziționa oriunde între cele două „extreme”. În plus, ADHD-ul are, de obicei, și alte tulburări
asociate, cum ar fi dificultățile specifice de învațare (scris, citit și calcul matematic). Pentru a
veni în ajutorul copilului, este important întâi să fie foarte bine înțelese nevoile și resursele
cognitive ale sale prin observație și evaluare.
Un copil cu ADHD poate avea urmatoarele:

•dificultăți în concentrarea atenției

•lipsă de atenție la detalii și greșeli datorate lipsei de atenție
•ușor de distras
•își pierde cărțile pentru școală, uită să predea lucrările la școală
•probleme în terminarea temelor pentru acasă
•dificultăți de ascultare
•răspunde rapid
•dificultăți în a urma comenzile multiple ale adulților
•lipsă de răbdare
•agitație permanentă
•pare întotdeauna că vrea să părăsească încăperea
•îi întrerupe pe ceilalți
•vorbește prea mult și are dificultăți în a se juca în liniște

Ținând cont de aceste aspect, profesorul trebuie să aibă în vedere anumite aspecte, în
ceea ce privește desfăsurarea procesul instructive-educativ al copiilor cu ADHD.

Comunicarea prietenoasă şi clară. Aceşti copii au, în mod esenţial, nevoie de un mediu
prietenos, nu ostil (aşa cum se întâmplă adesea pentru că devin enervanţi pentru cei din jur) şi de
multă comunicare şi trebuie încurajaţi şi ajutaţi să se exprime verbal. Cărţile, filmele, jocurile
sunt toate importante, însă nimic nu este mai util decât discuţiile cu aceşti copii. Părinţii trebuie
să folosească orice prilej pentru a le îmbogăţi copiilor vocabularul denumind obiecte şi noţiuni,
dând explicaţii şi exersând pronunţia acestor cuvinte cu micuţii lor. Explicaţiile clar formulate
sunt absolut necesare ori de câte ori copilul primeşte o sarcină. Părintele şi educatorul trebuie să
se aşeze lângă el şi să discute împreună pentru a se asigura că a înţeles ce are de făcut.

Claritate. Copilul cu ADHD nu ia bine înţelesul indicaţiilor, nu aude ce i se spune (trec

cuvintele pe lângă el), uită de la mână până la gură. Explicaţiile şi claritatea formulării
instrucţiunilor ajută la prevenirea acestor neînţelegeri. Copilului trebuie să i se spună foarte clar
ce se aşteaptă de la el şi ce nu, ce îi este permis şi ce nu. Foarte util e ca instrucţiunile să fie
făcute şi verbal, şi în scris şi aşezate la vedere, aşa încât să şi le aducă aminte mai uşor.
Instrucţiunile verbale trebuie “explicitate”, de pildă, Nu o bate pe Clara nu e suficient de clar, dar
Nu o lovi, nu o împinge, nu o plesni, nu o trânti pe Clara arată limpede ce NU are voie să-i facă
Clarei.

Răbdarea. Unui copil care are ADHD nu trebuie să i se vorbească niciodată în grabă sau
răstit, lui nu trebuie să i se transmită un flux masiv de informaţii odată, nu trebuie repezit şi nici
presat să facă ceva sau să dea un răspuns contra cronometru. El se plictiseşte relativ uşor, ceea ce
ne pune suplimentar la încercare răbdarea, dar şi inventivitatea şi originalitatea părinţilor şi
educatorilor lui.

Consecvenţa. Este un factor cheie pentru cooperarea cu un copil care are ADHD. Lipsa
de consecvenţă a adultului creează confuzie copilului şi învăţarea unui comportament durează cu
mult mai mult. De multe ori, adultul renunţă la o anumită tehnică mai înainte ca aceasta să-şi
dovedească utilitatea.

Achitarea sarcinilor. Dacă sarcina primită este mai complexă, să fie defalcată în etape
mai mici, îndeplinite pas cu pas. Între sarcini, are nevoie de pauze scurte pentru relaxare.La
teme, să fie supravegheat în mod constant. Pentru ca el să se concentreze mai bine la ceea ce are
de făcut, trebuie îndepărtaţi stimulii care i-ar putea distrage atenţia (jucării, televizor etc).

La şcoală.Un copil cu ADHD este un factor de perturbare a clasei, de aceea e bine ca:

– Locul lui în clasă să fie cât mai aproape de cadrul didactic şi mai departe de uşi şi ferestre.

– Să i se acorde timp de gândire când i se cere să răspundă la întrebări

– Când devine neatent, să nu fie certat şi pedepsit, ci să i se solicite să facă ceva.

– Folosirea de materialele didactice care sa ii sporeasca interesul.

Repetiţia. Este un mijloc eficient de a-l învăţa pe copil un lucru anume. De exemplu, dacă
trebuie să pună obiectele într-un anume loc, să nu îi spunem de fiecare dată unde să le ducă, ci
atunci când îi arătăm prima dată să îl punem să repete acţiunea, de la început la sfârşit, de mai
multe ori.

Profesorii care obţin succese în instruirea copiilor cu ADHD folosesc o strategie care cuprinde 3
obiective.

Ei încep prin identificarea nevoilor acestui copil. De exemplu, profesorul determină cum,
când şi de ce copilul este neatent, impulsiv şi hiperactiv.
Profesorul selectează apoi diverse practici pedagogice şi le asociază cu instruirea şcolară,
intervenţii comportamentale şi cu tehnici de adaptare a copilului la mediul şcolar şi al clasei,
astfel putând să vină în întâmpinarea nevoilor copilului. În cele din urmă, combină aceste
practici într-un program educaţional individualizat pe care îl integrează cu activităţile
educaţionale ale celorlalţi elevi din clasă.

Cele 3 obiective ale strategiei şcolare pentru copiii cu ADHD sunt următoarele:
● Evaluarea nevoilor personale şi a punctelor tari ale copilului. Pentru îndeplinirea acestui
obiectiv, profesorul lucreaza cu o echipă multidisciplinară, şi cu părinţii. Astfel se pot lua în
considerare atât nevoile şcolare cât şi cele comportamentale, folosind atât diagnosticul formal şi
informal cât şi observaţiile de la clasă. Observaţiile, cum ar fi stilul de învăţare poate fi folosit
pentru a-l mobiliza pe copil să-şi folosească abilităţile de care dispune. Contextul în care apar
disfuncţiile comportamentale trebuie luate de asemenea în considerare.
● Selectarea metodelor potrivite pentru instruirea şcolară. Determinarea metodelor care ar
putea veni în întâmpinarea nevoilor şcolare şi comportamentale ale copilului. Selectarea
metodelor care sunt în acord cu vârsta sa, care să se potrivească cu nevoile sale şi să îi câştige
atenţia.
● Combinarea metodelor de instruire şcolară cu programul educaţional personalizat al
copilului. Împreună cu profesorul psihopedagog, logopedul, psihologul şcolar şi cu părintele,
poate fi creat un program educaţional personalizat care să evidenţieze obiectivele viitoare
împreună cu ajutorul de care copilul are nevoie pentru a atinge aceste obiective.
Aceşti copii au nevoie de o structură şi de o rutină bine stabilită. Locul lor în bancă trebuie
păstrat neschimbat şi să fie lăsaţi, să înveţe după metodele prin care ei înţeleg cel mai bine.

Prezint, în continuare, câteva idei de bază prin care, putem veni în ajutorul copiilor cu ADHD:

1. Chiar din prima zi, profesorul trebuie să stabilească clar regulile clasei şi să le transmită
copilului alături de consecinţele logice de pedeapsă sau de recompensă. Copilul trebuie aşezat în
bancă, ferit de elemente distractoare, aproape si lângă un copil, care este atent şi concentrat.
2. O structură dreaptă, dar fermă, este esenţială în activităţile de fiecare zi şi rutina trebuie
păstrată cu stricteţe. Aceasta ajută copilul să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi să ştie că munca şi
comportamentul lui este atent monitorizat. Aceşti copii răspund foarte bine la Regula celor trei
„R”: rutină, regularitate şi repetiţie.
3. Foarte des, aceşti copii au o stimă de sine scăzută şi de aceea au tendinţa să fie singuratici,
izolaţi, ceea ce îi expune la riscul să fie victimizaţi de către alţii. Pe de altă parte, unii pot să fie
agresivi cu colegii şi necesită o monitorizare atentă a comportamentului. În acest caz, distragerea
copilului şi implicarea lui în altă activitate, este cel mai bun mod de rezolvare a conflictelor.
Abilitatea lor scăzută de a face faţă schimbărilor poate fi astfel folosită într-un mod pozitiv
ajutându-i să iasă dintr-o potenţială situaţie dificilă. Ei vor fi atât de ocupaţi să îndeplinească
noua activitate primită, încât uită de orice conflict pe care l-au început. Această tactică oferă
posibilitatea de a preveni potenţialele probleme de comportament care pot să apară.
4. Profesorul trebuie să fie ferm şi să deţină controlul clasei, dar totodată să fie o persoană
apropiată şi caldă. Copiii cu ADHD sunt, în general, foarte sentimentali şi iubitori. Ei răspund
bine la laude şi la o atenţie individuală crescută. Laudele trebuie să fie dese, pe tot parcursul
zilei, şi nu doar la sfârşitul zilei. Atitudinile negative din partea profesorului pot dăuna acestor
copii deoarece ei au deja o stimă de sine scăzută.
5. Când profesorul oferă instrucţiuni este important să stabilească cu copilul un contact vizual.
Dacă sarcinile de lucru sunt mai complexe, acestea trebuie împărţite în segmente mai mici şi
rezolvate una după alta.
6. Aranjamentul elevilor în clasă se recomandă a fi făcut pe rânduri şi nu pe grupuri. Grupurile
sunt elemente distractoare pentru copilul cu ADHD. Elevul cu ADHD trebuie aşezat în banca
departe de colegii gălăgioşi.

7. Copilul cu ADHD se concentrează mai bine dacă poate anticipa programul zilei:
– este recomandat ca elevii să primească orarul zilnic;
– regulile clasei trebuie afişate iar profesorul să verifice dacă au fost bine înţelese;
– poate fi afişat în clasă un calendar în care să se încercuiască datele în care elevii au diferite
activitati; Dacă elevul îşi pierde concentrarea spre sfârşitul zilei, se pot amâna sarcinile care
necesită efort atenţional și să fie fixate dimineaţa.
8. Profesorul poate să stea în apropierea elevului cu ADHD când oferă indicaţii sau prezintă
lecţia. Momentele de trecere de la o temă la alta sunt dificile pentru elevul cu ADHD, de aceea
copilul trebuie pregătit, printr-un avertisment. Unii elevi din clasele mici răspund foarte bine la
un sistem de semne prestabilit împreună cu învăţătorul. Astfel, acesta poate oferi un semnal
vizual sau verbal atunci când un comportament inadecvat începe să apară. Aceste semnale
reamintesc elevului să-şi corecteze comportamentul fără o confruntare directă care-i poate leza
stima de sine. În timpul sarcinilor dificile este indicată reducerea stimulilor auditivi şi vizuali.
Este important să li se specifice de ce materiale au nevoie pentru îndeplinirea unei sarcini.
9. Unii elevi îşi aduc de acasă propriile obiecte care le distrag atenţia (jucării). Trebuie stabilită
regula ca aceste obiecte să fie arătate colegilor numai în pauze, iar în timpul orei să fie păstrate în
bancă sau în ghiozdan.
10. Mulţi dintre copiii cu ADHD reuşesc să îndeplinească mai bine sarcinile manuale sau în
scris, decât cele orale. Implicându-i în sarcini manuale, stima lor de sine creşte şi permite
consolidarea încrederii in sine.
11. Copilului trebuie să i se acorde atenţie, ascultându-l ce are de spus. Şi el vrea să fie auzit,
tratat cu respect. Profesorul trebuie să creeze un mediu securizant pentru copil, să înţeleagă că
acesta este lângă el ca să-l ajute. Nu trebuie certat în faţa colegilor, iar ceilalţi copii vor înţelege
că nici ei nu au permisiunea să-l certe. În loc să fie confruntat direct, atunci când activităţile sau
comportamentele lui sunt inadecvate, profesorul poate prezenta alternativa, care rămâne valabilă.
Acest lucru face ca aşteptările să devină clare pentru elev şi astfel să evite interpretarea negativă
sau criticismul.
12. Zonele şi perioadele de timp nestructurate şi fără supraveghere, cum ar fi locurile de joacă
sau pauzele, pot fi o problemă. Colegii care au abilităţi sociale bune şi care doresc, pot să vină în
ajutor copilului cu ADHD. Acest parteneriat între copii poate îmbrăca forma unor studii
împreună, activităţi / proiecte comune sau timp de joacă. Ei au tendinţa de a se descurca bine în
grupuri de învăţare prin cooperare. Un grup mic de 3, până la 5 membri care rezolvă împreună o
sarcină sau proiect, îl încurajează să îşi organizeze ideile şi să-şi asume responsabilităţile
constituind baza ideală de exersare a abilităţilor de relaţionare interpersonală.
Este important să învăţăm să lucrăm cu aceşti copii, deoarece au multe talente ascunse, mult
potenţial şi multe de oferit.
Bibliografie:
Alexandrescu, C. L., (2002) – Tratamentul modern în tulburarea prin deficit atenţional /
hiperactivitate (DAH), Revista Română de Psihiatrie, Nr. 3-4/2000;
Cucu-Ciuhan, G., (2006) – Eficienţa psihoterapiei experenţiale la copilul hiperchinetic, Ed.
SPER, Bucureşti;
Dobrescu, I., (2005) – Copilul neascultător, agitat şi neatent, Ed. Infomedica, Bucureşti;
Dopfner, Schumann, Lehmkuhk, (2004) – Copilul hiperactiv şi încăpăţânat, Ed. ASCR, Cluj –
Napoca;
Egan, K., Popenici, Ş., (2007) – Educaţia elevilor hiperactivi şi cu deficit de atenţie, Ed.
Didactica Press, Bucureşti;
Gilbert, P., (2000) – Copiii hiperactivi cu deficit de atenţie, Ed. Polimark, Bucureşti;
Purcia, S., (2003) – Ocrotirea şi integrarea copiilor handicapaţi, Ed. Psihomedia, Sibiu;
Verza, E., (1998) – Bazele psihologice ale educaţiei integrate, în „Educaţia integrată a copiilor cu
handicap, Asociaţia RENINCO România”, Multiprint, Iaşi;