Sunteți pe pagina 1din 82

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea „DREPTURILE OMULUI ŞI PEDEAPSA


CAPITALĂ”, este importantă din cel puţin următoarele motive:
• pe plan internaţional s-au acumulat o serie de legi, reglementări, norme, curente de opinie din care unele
menite a susţine legiferarea pedepsei cu moartea şi în acelaşi timp se mai lucrează încă la finalizarea normelor
juridice referitoare la această problemă, menite a „corecta” situaţia existentă, fie a completa unele acţiuni aflate
în derulare;
• s-au adoptat legi pro şi contra pedepsei capitale, garanţii ale drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu
moartea, dar nu s-a ajuns în toate ţările lumii la eliminarea ideii de pedeapsă capitală, unele ţări chiar restabilind
pedeapsa cu moartea, ignorându-se astfel drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, încălcându-se, în unele situaţii, dreptul la asistenţă juridică. Argumentarea teoretică porneşte de la faptul
că toate statele membre ale Uniunii Europene depun eforturi pentru abolirea pedepsei capitale, aşa încât să
contribuie la creşterea demnităţii umane, lărgirea progresivă a drepturilor fundamentale, această pedeapsă
neavând un loc legitim în sistemul penal al societăţilor avansate, civilizate. La cea de-a 54-a sesiune Adunării
Generale a Naţiunilor Unite, în septembrie 1998, ministrul de externe al Uniunii Europene a declarat că aceasta
se angajează să lupte contra pedepsei cu moartea procedând la o serie de demersuri în jurul guvernelor statelor.
Prin legea nr. 7/2003 adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 decembrie 2002 s-a ratificat Protocolului
nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu
moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, fiind promulgată prin decretul nr. 8 din 7 ianuarie 2003. Prezenta
lucrare constituie o expresie a preocupărilor în domeniul justiţiei penale şi drepturilor omului, fiind un ghid de
orientare a celor preocupaţi pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, motiv pentru care o recomandăm ca atare.
Se remarcă o amplă documentare bibliografică, cu un accent deosebit pus pe resursele informatice existente în
Internet. Rectorul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Prof. univ.dr.
COSTICĂ VOICU

INTRODUCERE
Prezenta lucrare este o versiune revizuită şi actualizată a celui de-al şaselea raport asupra pedepsei capitale
şi aplicarea garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea pentru perioada
1994-19981. Cu ocazia elaborării lucrării s-au avut în vedere şi deciziile Consiliului economic şi social 1745
(LIV) din 16 mai 1973 şi 1995/57 din 28 iulie 1995. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea raport cincinal şi a
justiţiei penale, conform deciziilor Consiliului economic şi social 1745 (LIV) şi 1990/51 din 21 iulie 1990,
s-a propus ca raportul să fie examinat de comisie. Raportul Secretarului General se inspiră din datele
comunicate de 45 de ţări. Raportul reia datele provenite de la 18 ţări suplimentare cam 63 de state în total.
Conform rezoluţiei Consiliului 1995/57 el a fost supus Comisiei drepturilor omului la cea de-a 56 sesiune. În
rezoluţia sa 2000/65 din 26 aprilie 2000 Comisia drepturilor omului ia act cu satisfacţie de raport şi roagă toate
statele care menţin încă pedeapsa cu moartea să instituie un moratoriu asupra execuţiilor în vederea abolirii
definitive a pedepsei cu moartea. Pentru a ajuta, Secretarul general a reunit informaţii complete, exacte şi
actuale asupra aplicării pedepsei cu moartea şi punerea în funcţiune a garanţiilor, un anumit număr de măsuri a
fost luat. Sub auspiciile Cen-

1 Garanţiile au fost aprobate de Consiliul economic şi social în decizia sa


1984/50. În decizia sa 1919/64, Consiliul a recomandat ca statele membre
au luat măsuri particulare suplimentare pentru aplicarea garanţiilor şi pentru
a încuraja încă protecţia persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea şi,
prin decizia sa 1996/15, el a cerut statelor membre, în care pedeapsa cu
moartea a fost abolită, să aplice efectiv garanţiile (anexa 2).

trului pentru prevenirea internaţională a crimei care relevă


din Oficiul Naţiunilor Unite că pentru controlul drogurilor
şi prevenirea crimei, a fost elaborat un chestionar şi
cea de-a şasea anchetă s-a purtat pe aceste două chestiuni
paralele. Conform unei note verbale din 6 decembrie
1999, Secretarul general a invitat guvernele să îi
comunice datele esenţiale culese în această privinţă.
Printr-o comunicare oficială din 24 februarie 2000 el a
invitat organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile
neguvernamentale şi organismele Naţiunilor Unite interesate
ca şi institutele aparţinând reţelei Programului
Naţiunilor Unite în materie de prevenire a crimei şi justiţiei
penale să îi transmită observaţiile lor.
La cea de-a noua sesiune a Comitetului special
asupra elaborării unei convenţii contra criminalităţii
transnaţionale organizate ţinute la Viena în 5-16 iunie,
Secretariatul a cerut insistent cooperarea statelor membre
în această anchetă pentru ca procentul răspunsurilor
să fie cât mai elevat posibil1.
În rezoluţia 1745 (LIV), Consiliul economic şi social
a invitat Secretarul general să îi prezinte în toţi cei cinci
plecând de la 1975, un raport analitic periodic anual
asupra pedepsei capitale. Primul dintre aceste rapoarte,
prezentat în 1975, este purtat asupra perioadei 1969-
1973. Al doilea stabilit în 1980 este purtat asupra perioadei
1974-1978. El a fost comunicat conform deciziei
1980/142 a Consiliului economic şi social în data de 2
mai 1980, la cel de-al şaselea Congres al Naţiunilor Uni-
1 Centrul pentru prevenirea internaţională a crimei a angajat un consultant,
Roger Hood, director al Centrului de cercetări criminologice al Universităţii
Oxford, care l-a ajutat să pregătească raportul iniţial şi versiunea sa revizuită.
5
te pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor.
Al treilea raport care este purtat asupra perioadei 1979-
1983, a fost examinat de Consiliu în 1985 şi cel de-al
şaptelea Congres al Naţiunilor Unite. Al patrulea raport,
care este purtat asupra perioadei 1984-1988, a fost
examinat de Consiliu, la primele şi secundele Sesiunii
ordinare din 1990 şi cel de-al optulea Congres al Naţiunilor
Unite.
Conform Secţiunii X a rezoluţiei 1986/10 a Consiliului,
în data de 21 mai 1986, Secretarul general a prezentat
Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra
delicvenţei, la cea de-a zecea sesiune, un raport asupra
aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor
pasibile la pedeapsa cu moartea.
În acest raport stabilit pornind de la răspunsurile
comunicate de 74 de ţări, s-a notat că examinarea situaţiei
justifică preocupările exprimate de Comitetul drepturilor
omului în faţa insuficienţei progresului care are în
vedere abolirea pedepsei cu moartea sau să limiteze
aplicarea ei.
În rezoluţia sa 1989/64 din 24 mai 1989, Consiliul
economic şi social a recomandat că rapoartele cincinale
asupra pedepsei capitale poartă astăzi aplicarea garanţiilor
şi recursurile la pedeapsa cu moartea.
Cel de-al cincilea raport cincinal purtat asupra perioadei
1989-1993 a fost primul care a tratat nu numai
pedeapsa cu moartea, dar şi aplicarea garanţiilor pentru
protecţia drepturilor persoanelor pasibile la această pedeapsă.
El a fost examinat de Consiliul economic şi social
la sesiunea sa de fond din 1995. O versiune revizuită
a acestui raport, ţinând cont de răspunsurile comunicate
de alte 12 guverne, a fost examinat de Comisia
6
pentru prevenirea crimei şi justiţiei penale la cea de-a
cincea sesiune a sa.
În rezoluţiile sale 1745 (LIV), 1990/51 şi 1995/57,
Consiliul economic şi social a invitat statele membre să
comunice Secretarului general informaţiile cerute cu
scopul ca să poată reuni mai uşor informaţiile complete,
exacte şi actuale asupra aplicării garanţiilor, asupra recursului
la pedeapsa capitală în timpul perioadei 1994-
1998 şi tendinţele în această privinţă. Pentru a elabora
raportul şi conform cererii consiliului, Secretarul general
a fost rugat să utilizeze toate datele disponibile, cercetări
criminologice în curs şi să solicite observaţiile
instituţiilor specializate, organizaţiilor interguvernamentale
şi organizaţiilor nonguvernamentale. Reţeaua
acestor institute asociate şi afiliate a fost contactată în
această privinţă.
Cel de-al şaselea raport cincinal cuprinde o analiză
tehnică a răspunsurilor guvernelor la anchetă. El stabileşte
comparaţii în timp cu rapoartele cincinale precedente
ale Secretarului general şi toate datele suplimentare
disponibile. El a făcut referinţă la procentele Raportului
special al Comisiei drepturilor omului asupra execuţiilor
extrajudiciare sumare sau arbitrare ca şi la rapoartele
anuale suplimentare prezentate Comisiei drepturilor
omului în 1998 şi 1999.
Doar 45 de ţări au comunicat răspunsul, ceea ce
constituie un rezultat decepţionant. Secretarul general a
primit 18 alte răspunsuri. Cea de-a şasea anchetă cincinală
permite înţelegerea acestor răspunsuri ca şi a informaţiilor
provenind de la alte surse. Este posibilă furnizarea
informaţiilor asupra numărului de ţări care la sfârşitul
anului 2000 au abolit pedeapsa cu moartea şi cele
7
care o menţin, ca şi alte multe detalii asupra numărului
execuţiilor până la sfârşitul anului 1999 şi asupra aplicării
garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile
la pedeapsa cu moartea.
8
Capitolul I
GENERALITĂŢI
Toate statele au fost invitate să participe la cel
de-al şaselea raport asupra pedepsei capitale, aici s-au
înţeles execuţiile arbitrare sau sumare printr-un chestionar
metodologic detaliat conceput de Centrul pentru prevenirea
internaţională a crimei. Era un instrument excepţional
şi novator. Pentru prima dată, rubricile distincte
erau stabilite pentru ţările aboliţioniste, pentru ţările care
nu aplicau pedeapsa capitală pentru infracţiunile dreptului
comun şi pentru ţările favorabile să menţină pedeapsa
capitală şi fac referinţă simultan la recursul pedepsei
capitale şi aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor
persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea. Menţinând
bine ventilaţia pe vârstă şi pe sex, cea de-a şasea
anchetă abordează problemele de rasă, de etnicitate şi
de afiliere religioasă şi politică.
Toate ţările au fost rugate: să arate măsura în care
ele se află în cursul dezbaterii internaţionale asupra pedepsei
cu moartea, ca şi evoluţia situaţiei din alte ţări şi
din sânul O.N.U.; să menţioneze cercetările întreprinse,
informaţiile disponibile şi treapta (gradul) sensibilităţii
publicului în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea; să
precizeze în ce măsură ele furnizau o cooperare tehnică
sau doreau să beneficieze de ea pentru problemele relative
la pedeapsa capitală. Ţările care au menţinut pedeapsa
capitală au fost rugate să precizeze sexul, vârsta
şi, pentru prima dată, originea etnică şi afilierea religioasă
a persoanelor condamnate la moarte sau executate.
La sfârşitul anului 2000, 63 de ţări şi regiuni au participat
la cea de-a şaptea anchetă cincinală, fie comple9
tând chestionarul, fie furnizând alte informaţii. Numeroase
state au umplut chestionarul integral, dar câteva nu
au răspuns la toate întrebările în ceea ce priveşte situaţia
naţională. De exemplu, câteva ţări favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea şi răspunzând întrebărilor nu
au indicat numărul persoanelor condamnate la moarte şi
executate pentru câţiva ani de la perioada considerată
şi/sau nu au răspuns la toate întrebările relative la garanţiile
pentru protecţia persoanelor pasibile pedepsei cu
moartea.
Cele 63 de ţări şi regiuni se repartizează după cum
urmează: 20 de ţări ale Europei Occidentale şi alte state
(Germania, Austria, Australia, Belgia, Cipru, Danemarca,
Spania, Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Malta,
Liechtenstein, Noua Zeelandă, Norvegia, Regatul Unit,
Suedia, Elveţia şi Turcia), 13 state din Europa Orientală
(Armenia, Belarus, Bulgaria, Croaţia, Estonia, fosta Republică
iugoslavă a Macedoniei, Ungaria Kazahstan,
Lituania, Polonia, Republica cehă, Slovacia şi Slovenia),
9 ţări din Africa (Maroc – în Africa de Nord şi Camerun,
Comore, Djibuti, Eritrea, Mozambic, Niger, Rwanda şi
Togo – în Africa de Sud), 11 state din America Latină şi
din Caraibe (Argentina, Barbados, Brazilia, Chile,
Columbia, El Salvador, Ecuador, Mexic, Peru, Uruguay,
Antigua şi Barbuda), 3 state din Orientul Mijlociu (Bahrain,
Irak, şi Liban), 5 state din regiunea Asiei şi Pacificului
(Fiji, Indonezia, Japonia, Myanmar, Thailanda) şi 2 state
din America de nord (Canada şi Statele Unite ale
Americii). Guvernul din Statele Unite nu a umplut chestionarul,
dar a trimis o scrisoare explicându-şi poziţia în
legătură cu pedeapsa cu moartea, însoţită de un articol
publicat într-o revistă specializată şi date statistice pen10
tru pedeapsa cu moartea pentru perioada 1994-1998,
publicate în Bureau of Justice Statistics Bulletin. Informaţiile
au fost egal comunicate de către următoarele organisme:
Amnesty International, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Consiliul Europei, Uniunea interparlamentară
şi Organizaţia Statelor Americane.
În timpul ultimilor 25 de ani s-a utilizat regulat în
anchetele cincinale şi în rapoartele anuale clasarea statelor
în funcţie de utilizarea şi aplicarea pedepsei capitale,
obiectivul fiind să se determine dacă ele mai menţin
sau nu pedeapsa cu moartea şi, în caz afirmativ, dacă
ele au făcut recurs afirmativ în ultimii 10 ani. Categoriile
reţinute sunt următoarele:
• ţări aboliţioniste pentru toate infracţiunile, fie în timp
de pace, fie în timp de război;
• ţări aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun:
- pedeapsa capitală pentru toate infracţiunile de
drept comun comise în timp de pace, ca cele enunţate
de Codul penal al unei ţări date sau cele care sunt
cunoscute în common law (de exemplu, moarte, viol,
furt cu acte de violenţă), dar execuţiile au avut loc în
cursul ultimilor 10 ani, în special pentru detenţia
drogurilor ilicite în scopul de a face comerţ cu ele. În
aceste ţări pedeapsa cu moartea este menţinută unic
în circumstanţe excepţionale, în special în timp de
război, în caz de infracţiune cu caracter militar sau
pentru crime contra statului, cum ar fi trădarea sau
insurecţia armată;
• ţări aboliţioniste de fapt (favorabile să menţină, dar
aboliţioniste în practică): pedeapsa cu moartea este
menţinută legal şi ea poate fi mereu aplicată, dar ea
nu a mai fost aplicată de mult timp – 10 ani cel puţin.
11
Aceasta nu vrea să spună, mereu, că execuţiile nu
pot fi reluate în acest raport, aceste ţări au fost clasate
ca favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
într-o categorie distinctă;
• ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea: pedepsele
cu moartea au fost pronunţate şi executate
în cursul ultimilor 10 ani.
În câteva cazuri, ca în cel al rapoartelor anuale suplimentare
prezentate comisiei drepturilor omului, primele
două categorii au fost regrupate într-o singură categorie
corespunzând ţărilor aboliţioniste. Pentru a asigura
continuitatea cu cele cinci anchete precedente cincinale,
categoriile sus-menţionate au fost menţinute.
Este rândul întrebuinţării în cele patru rapoarte cincinale
să înceapă prin a indica situaţia pedepsei capitale
în ţările care au răspuns la sfârşit mai mult, decât la începutul
perioadei cincinale. Din 49 de state care au răspuns
la prima anchetă asupra pedepsei capitale (purtată
asupra perioadei 1969-1973) 20 de ţări au fost aboliţioniste
şi 26 au fost favorabile să menţină pedeapsa capitală.
Din 74 de ţări care au răspuns la cea de-a doua anchetă
(purtată în perioada 1974-1978), 26 au fost aboliţioniste
(16 pentru toate infracţiunile şi 10 pentru infracţiunile
de drept comun), 47 au fost favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea şi una nu a putut să dea un răspuns
concret (în acest sens pedeapsa cu moartea a fost
aplicată în câteva jurisdicţii, dar nu şi în altele).
În cea de-a treia anchetă (1979-1983) au avut loc
64 de răspunsuri: 25 au fost aboliţioniste (20 pentru toate
infracţiunile şi 5 pentru infracţiunile de drept comun) şi
39 de ţări au fost favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea. 55 de state au răspuns la cea de-a patra an12
chetă (1984-1988): 32 au fost aboliţioniste (26 pentru
toate infracţiunile şi 6 pentru infracţiunile de drept comun)
şi 23 de ţări au fost favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea din care 5 pot fi considerate ca aboliţioniste
de fapt (nici o execuţie nu a avut loc în ultimii 10
ani). 34 de alte ţări au furnizat informaţii asupra pedepsei
cu moartea răspunzând în 1998 la ancheta O.N.U.
asupra aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor
persoanelor pasibile acestei sancţiuni. Astfel 89 de ţări
au răspuns la una sau la alta din aceste anchete.
Cea de-a cincea anchetă purtată asupra perioadei
1989-1993 a permis obţinerea unor răspunsuri privind 57
de ţări, dar acest număr a trecut la 69 (66 de surse guvernamentale
şi trei organizaţii nonguvernamentale). În
acest moment 43 de ţări şi regiuni menţionate erau aboliţioniste
(32 pentru toate infracţiunile din care 5 erau state
noi şi 11 pentru infracţiunile de drept comun) în timp
ce 26 de ţări (din care 4 erau state noi) erau favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea. 9 dintre ele (din care
un stat nou) erau considerate ca aboliţioniste de fapt.
Şaizeci şi trei de guverne au participat la ce a de-a
şasea anchetă fiind un număr comparabil cu cel constatat
la anchetele precedente. Aproape de 2/3 dintre ele
(41) au fost pentru toate infracţiunile aboliţioniste (34)
sau aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun (7).
Aproximativ 14% erau aboliţioniste de fapt (9) şi 21%
erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea (13).
Optzeci şi şapte de ţări au abolit în întregime pedeapsa
cu moartea, au abolit-o pentru infracţiunile de
drept comun la sfârşitul anului 2000 (Tabelul 1, Sectoarele
A şi B). 41, erau ceva mai puţin de jumătate (47%),
au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Se poate ca un
13
oarecare număr de state, aboliţioniste de mult timp, să fi
estimat că cea de-a şasea anchetă nu le priveşte şi deci,
nu au răspuns. De fapt, câteva dintre ele l-au făcut cunoscut
Secretarului general. 26 de ţări au trimis recent
(în 1998 sau 1999) informaţii despre legislaţie şi practică
în ceea ce priveşte pedeapsa capitală pentru rapoartele
anuale suplimentare prezentate Comisiei drepturilor
omului. 12 dintre aceste ţări nu au răspuns la cea de-a
şasea anchetă.
S-ar putea ca cererile anuale de informaţii să conducă
câteva guverne să se gândească că au comunicat
recent aceste date şi nu este necesar ca ei să furnizeze
din nou. Aceasta este regretabil căci rapoartele cincinale
ar trebui să se poată sprijini pe un evantai de informaţii
mult mai larg şi pe date mult mai detaliate decât cele de
care Secretarul general are nevoie pentru raportul său
anual al Comisiei drepturilor omului.
În primele trei anchete cincinale proporţia ţărilor favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea dintre cele care
au răspuns oscilează între 53% şi 64%. În cea de-a
patra şi cincea anchetă chiar aceste ţări au reprezentat
un procentaj mai slab 42% şi respectiv 38%. Această
tendinţă reflectă în parte de creştere al numărului ţărilor
care au devenit aboliţioniste. Acesta nu este desigur
unicul motiv. De fapt în cele cinci anchete, 17 (16,5%)
doar din 103 ţări sau regiuni care au rămas favorabile să
menţină pedeapsa capitală, la sfârşitul perioadei de 31
decembrie 1993 au comunicat informaţii când 43% din
21 ţări aboliţioniste de fapt au răspuns la chestionar.
În cea de-a şasea anchetă numărul de răspuns al
ţărilor favorabile să menţină cu moartea nu era de loc
bun. Din 71 de ţări care menţineau pedepse capitale la
14
sfârşitul anului 2000 doar 13 (18%) au retrimis chestionarul
(Tabelul 1, Sector B) şi numărul de răspuns al ţărilor
aboliţioniste de fapt era decepţionant: din 36 de ţări
doar 9 (25%) au răspuns (Tabelul 1, Sector C)
Comparaţiile dintre anchete sunt deci false prin faptul
că ţările care au răspuns la chestionar nu răspund
mereu la chestionarul următor. Astfel 39 de ţări care au
răspuns la cea de-a cincea anchetă în 1994 nu au retrimis
răspunsul la cea de-a şasea anchetă şi alte 43%
dintre ele fiind ţări favorabile să menţină pedeapsa capitală.
Pe de altă parte 41% (26/63) statele care au răspuns
la cea de-a cincea. Cum s-a notat în cel de-al
şaselea raport volumul informaţiilor comunicate de ţări
era foarte variabil.
Tabelul 1
Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul anului 2000
Număr de ţări
şi regiuni SITUAŢIA
Total Răspuns
A. Aboliţioniste pentru toate infracţiunile 76 34
1. Au rămas aboliţioniste pentru toate infracţiunile
54 – a 23 – b
2. Au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile:
a. mai înainte aboliţioniste pentru infracţiunile
de drept comun
b. mai înainte aboliţioniste de fapt
c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa
capitală
6-c
4-e
12 – g
5-d
2-f
4–h
TOTAL 22 11
B. Aboliţioniste pentru infracţiunile de drept
comun 11 7
1. Au rămas aboliţioniste pentru infracţiunile
de drept comun 8 – i 7 - j
2. Au devenit aboliţioniste pentru infracţiunile
de drept comun:
a. mai înainte aboliţioniste
1-k
15
b. mai înainte aboliţioniste de fapt
c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa
capitală
2–l
TOTAL 3
C. ABOLIŢIONISTE DE FAPT 36 9
1. Au rămas aboliţioniste de fapt:
a. Nu au semnalat nici o condamnare la
moarte
b. Au semnalat condamnări la moarte
18 - m
14 - n
4–p
3
2-o
1–q
2. Au devenit aboliţioniste de fapt:
a. mai înainte aboliţioniste
b. mai înainte aboliţioniste pentru infracţiuni
de drept comun
c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa
capitală
Nu au semnalat nici o condamnare la moarte
Au semnalat condamnări la moarte
1-r
17 - s
4-t
13 – v
6
1-u
5–w
TOTAL 11 5
D. FAVORABILE SĂ MENŢINĂ PEDEAPSA
CU MOARTEA 71 10
1. Au rămas favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi au recurs la execuţii 55 – x 10 – y
2. Nici o execuţie semnalată după 1994 6 – z 1 – aa
3. Au încetat să pronunţe condamnarea la
moarte şi au recurs la execuţii 1 – bb
4. Aboliţioniste de fapt redevenite favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea reluând
execuţiile
9 – cc 2 - dd
TOTAL GENERAL 194 63
Notă privind semnificaţia indicilor din Tabelul 1
a. Germania, Andora, Angola, Australia, Austria,
Cambogia, Capul Verde, Columbia, Costa Rica,
Croaţia, Danemarca, Ecuador, Macedonia, Finlanda,
Franţa, Grecia, Guineea Bissau, Haiti, Honduras,
Ungaria, Insulele Marchall, Insulele Solomon, Irlanda,
Islanda, Kiribati, Liechtenstein, Luxemburg,
Micronezia, Monaco, Mozambic, Namibia, Nicara16
gua, Norvegia, Noua Zeelandă, Palaos, Panama, Paraguay,
Ţările De Jos, Portugalia, Republica Dominicană,
Republica Cehă, România, San Marino, St.
Diego, Sao Tome şi Principe, Seychelles, Slovacia,
Slovenia, Suedia, Elveţia, Tuvalu, Uruguay, Vanuatu
şi Venezuela;
b. Germania, Australia, Austria, Columbia, Croaţia, Danemarca,
Ecuador, Macedonia, Finlanda, Grecia,
Ungaria, Irlanda, Islanda, Liechtenstein, Mozambic,
Norvegia, Noua Zeelandă, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia şi Uruguay;
c. Canada, Spania, Italia, Malta, Nepal şi Regatul Unit;
d. Canada, Spania, Italia, Malta, Nepal şi Regatul Unit;
e. Belgia, Bolivia, Coasta de Fildeş şi Djibouti;
f. Belgia şi Djibouti;
g. Africa de Sud, Azerbaidjan, Bulgaria, Estonia, Georgia,
Lituania, Mauricio, Polonia, Republica Moldova,
Turkmenistan şi Ucraina în 1999 şi Timorul Oriental
după ascensiunea la independenţă;
h. Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia;
i. Argentina, Brazilia, Cipru, El Salvador, Fiji, Israel,
Mexic şi Peru;
j. Argentina, Brazilia, Cipru, El Salvador, Fiji, Israel,
Mexic şi Peru;
k. Bosnia-Herţegovina;
l. Albania (în 2000) şi Letonia;
m. Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada,
Madagascar, Maldive, Mali, Nauru, Niger, Papua-
Noua Guinee, Republica Centrafricană, Samoa,
Senegal, Sri Lanka, Surinam, Togo şi Turcia;
n. Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada,
Madagascar, Maldive, Nauru, Niger, Republica Cen17
trafricană, Samoa, Senegal, Surinam, Togo şi
Turcia;
o. Niger şi Togo;
p. Mali, Papua-Noua Guinee, Sri Lanka şi Turcia;
q. Turcia;
r. Gambia;
s. Antigua şi Barbuda, Armenia, Bermuda, Belize, Benin,
Burkina Faso, Chile, Dominica, Eritrea, Gabon,
Guineea, Jamaica, Mauritania, Myanmar, Republica
Democratică Populară Iao, Swaziland şi Iugoslavia
(1999);
t. Eritrea, Gabon, Republica Democratică Populară Iao
şi Swaziland;
u. Eritrea;
v. Antigua şi Barbuda, Bermuda, Belize, Chile, Dominica,
Gabon, Guineea, Jamaica; au devenit aboliţioniste
de fapt în 1999: Armenia, Benin, Burkina Faso,
Mauritania, Myanmar şi Iugoslavia;
w. Antigua şi Barbuda, Armenia, Bermuda, Chile şi
Myanmar;
x. Afganistan, Algeria, Arabia Saudită, Bangladesh,
Belarus, Camerun, Botswana, China, Cuba, Egipt,
Emiratele Arabe Unite, Statele Unite, Etiopia, Guineea
Ecuatorială, Guyana, India, Indonezia, Iran, Irak,
Japonia, Libia,, Iordania, Kazahstan, Kyrghistan,
Kuweit, Lesbo, Liban, Liberia, Malayzia, Mongolia,
Nigeria, Oman, Uganda, Uzbekistan, Pakistan, Palestina,
Siria, Coreea, Congo, Republica Populară
Democrată Coreeană, Tanzania, Rwanda, St. Lucia,
St. Vincent, Sierra Leone, Singapore, Somalia,
Sudan, Tadjikistan, Taiwan, Thailanda, Vietnam,
Yemen, Zambia şi Zimbabwe;
18
y. Belarus, Camerun, Statele Unite, Indonezia, Iran,
Irak, Kazahstan, Liban, Rwanda şi Thailanda;
z. Ghana, Kenya, Malawi, Maroc şi Tchad, Federaţia
Rusă care a renunţat la execuţii în 1996 şi a trebuit
să abolească pedeapsa capitală;
aa. Maroc;
bb. Tunisia;
cc. Bahamas, Bahrain, Burundi, Comore, Guatemala, Filipine,
Qatar, St. Kitts et Nevis, Trinidad-Tobago;
dd. Bahrain şi Comore.
S-a adeverit utilă analiza fluxului răspunsurilor
adresate pentru anchetele cincinale ale Secretarului general,
după ce prima dintre ele, în 1975, păstrând mereu
spiritul unui număr mare de state noi sau născut în timpul
acestei perioade. Printre ţările şi regiunile care au
putut răspunde celor şase anchete care s-au purtat pe o
perioadă de 30 de ani (1969-1998), 43 nu au răspuns la
nici una dintre ele1. Din aceste 43 de ţări, doar 8 au răspuns
cererilor de informare2 adresate de Secretarul general
privind raportul asupra aplicării garanţiilor publice,
în 1998 sau raporturile anuale suplimentare prezentate
Comisiei drepturilor omului în 1998 şi 1999.
1 Cifra nu ţine cont de şase mici ţări şi teritorii aboliţioniste care nu au putut
răspunde unui chestionar la fel de detaliat pentru motive comprehensibile.
Este vorba despre Andora şi Saint Siege. De asemenea, despre patru mici
state insulare din Pacific. Trei ţări Antigua şi Barbuda, Bulgaria şi Camerun
au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Era pentru prima dată când ele participau
la o anchetă O.N.U.
2 Azerbaidjan, China, Iran, Kenya, Lesotho, Malawi, Mali şi Turkmenistan
19
Doar 7 din aceste 43 de state devenite aboliţioniste
la sfârşitul anului 20001, 13 s-au reapropiat de situaţia
ţărilor aboliţioniste de fapt2 şi majoritatea (22) au rămas
favorabile să menţină pedeapsa cu moartea pe toată perioada3.
Doar 63 de ţări, aproximativ o zecime din cele care
au putut răspunde, au răspuns la 3 din cele 6 puncte
cincinale. Majoritatea (68%) erau aboliţioniste la sfârşitul
anului 2000. 41 de state, aproximativ ¼ din state au răspuns
la patru anchete sau mai multe.
Ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
au fost reticente să răspundă anchetelor cincinale, mai
ales acele dintre ele care aplică cel mai adesea această
pedeapsă. Anchetele cincinale şi rapoartele analitice au
suferit de această reticenţă furnizând regulat informaţii
Secretarului general şi interesul acestui exerciţiu cincinal
în ansamblul său riscă să se diminueze. Este aproape
just ca ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea,
al căror mare număr nu publică nici o statistică ofi-
1 Africa de Sud, Albania, Angola, Cambogia, Coasta de Fildeş, Guineea Bissau
şi Honduras
2 Bhutan, Congo, Dominica, Gabon, Gambia, Grenada, Mali, Mauritania,
Myanmar, Nauru, Papua-Noua Guinee, Republica Centrafricană şi
Swaziland. Mali şi Myanmar au răspuns la ancheta asupra garanţiilor din
1987.
3 Arabia Saudită, China (care a răspuns la ancheta asupra garanţiilor din 1987
şi la ancheta privind raportul anual prezentat Comisiei drepturilor omului din
1999), Guyana, Guineea Ecuatorială, Somalia, Arabia Libiană, Kenya, Lesbo
(care au răspuns anchetei din1987), Liberia, Mongolia, Nigeria, Oman,
Uganda, Republica Democrată Congo, Republica Islamică Iran (care a indicat
că această problemă ar trebui să rămână în cadrul Comisiei pentru prevenirea
crimei şi justiţiei penale, dar care nu a răspuns la cea de-a şasea
anchetă), Saint Kitts şi Nevis, Santa Lucia, Saint Vincent şi Grenadine, Sierra
Leone, Somalia, Vietnam, Yemen şi Zimbabwe.
20
cială asupra recursului acestei pedepse ar trebui să se
reculeagă informaţiile în cadrul unei anchete.
De aceea, conform mandatului cuvenit acestei perioade
şi pentru a obţine un fond mai fidel al acestei situaţii
de aplicare a pedepsei cu moartea şi de garantarea
protecţiei drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu
moartea din lumea întreagă, al şaselea raport cincinal al
Secretarului general se sprijină pe date provenind din diverse
surse.
În particular a fost nevoie să se profite de aceste
surse exterioare cu scopul de a se asigura numărul pedepselor
capitale pronunţate şi executate în lume începând
cu perioada de studiu. În această privinţă se cuvine
să se sublinieze interesul care reprezintă în particular
rapoartele raportorului special asupra execuţiilor extrajudiciare
sumare sau arbitrare, rapoartele şi comunicatele
Comitetului drepturilor omului, rapoartele Secretariatului
general, Comisiei drepturilor omului, un raport al Organizaţiei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(O.S.C.E.), rapoartele prezentate ansamblului parlamentar
al Consiliului Europei şi diverse publicaţii ale acestuia
din urmă. Aceste date utile au fost egal colectate din
statistici naţionale şi rapoarte guvernamentale, ca şi după
surse universitare şi de organizaţii
nonguvernamentale, în particular Amnesty International.
Datele cele mai recente pentru 1999-2000 menţionate în
cel de-al şaselea raport completează informaţiile furnizate
de anchetă.
21
Capitolul II
EVOLUŢIA SITUAŢIEI PRIVIND PEDEAPSA CAPITALĂ
ÎN CURSUL PERIOADEI 1994-2000
Răspunsurile primite şi informaţiile reculese, precum
şi alte surse au fost analizate conform schemei stabilite
pentru a cincea anchetă purtată în perioada 1989-
1993. Ţările au fost clasate în funcţie de situaţia lor privind
pedeapsa cu moartea la începutul perioadei cincinale
în ianuarie 1994, raportată la toate modificările
aduse legislaţiei şi practicii în cursul următorilor cinci ani
până la sfârşitul anului 2000, putând fi percepută facil şi
evaluată precis.
SECŢIUNEA 1
Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru
toate infracţiunile la începutul anului 1994
Ţări rămase aboliţioniste la începutul anului 1994
La începutul anului 1994 cinzeci şi cinci de ţări au
abolit pedeapsa cu moartea pentru toate tipurile de infracţiuni.
(Tabelul 1 pct. a şi r). Este vorba, în special, de
20 dintre 63 de ţări care au răspuns anchetei a şasea:
Germania, Danemarca, Ecuador, Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei, Finlanda, Grecia, Ungaria, Irlanda,
Islanda, Liechtenstein, Mozambic, Noua Zeelandă,
Norvegia, Republica Cehă, Slovacia, Suedia, Slovenia,
Elveţia şi Uruguay. Doar una dintre ele, Ecuador, a semnalat
că pedeapsa capitală ar putea servi într-un caz
eşuat să se măsoare dezvoltarea criminalităţii. În această
ţară principala problemă este şomajul cu toate consecinţele
sale: sărăcia, criminalitatea şi ignoranţa.
22
Ţări care au restabilit pedeapsa cu moartea
Doar una din 32 de ţări total aboliţioniste care nu
au răspuns la cea de-a şasea anchetă a restabilit pedeapsa
capitală. În Gambia, ţară aboliţionistă pentru toate
infracţiunile în 1994, consiliul provizoriu de forţe
armate a restabilit pedeapsa capitală printr-un decret publicat
în 1995. Totodată, fiind dat faptul că nici o execuţie
nu a avut loc de la lovitura de stat şi că ultima execuţie
a avut loc în 1981,Gambia este clasată printre ţările
aboliţioniste de fapt. Două state din Statele Unite au restabilit
pedeapsa cu moartea: Kansas în 1994 şi New
York în 1995, dar nici o execuţie nu a avut încă loc. Nici
o altă ţară nu a avut în vedere să restabilească pedeapsa
capitală.
La începutul perioadei cincinale, 55 de ţări şi regiuni
au abolit total pedeapsa cu moartea. La sfârşitul
acestei perioade, toate, în afară de una, au rămas aboliţioniste.
SECŢIUNEA 2
Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru
infracţiunile de drept comun la începutul anului
1994
Ţări care au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile
La începutul anului 1994, 14 ţări au abolit pedeapsa
cu moartea pentru infracţiunile de drept comun, dar
nu şi pentru infracţiunile ce relevă un drept particular,
comise în timp de război sau de pace (Tabelul 1 – notele
c şi i).
23
Dintre aceste 14 state au răspuns la cea de-a şasea
anchetă: Argentina, Brazilia, Canada, Cipru, El
Salvador, Italia, Fiji, Spania, Malta, Mexic, Peru, şi Regatul
Unit. Cinci ţări au devenit aboliţioniste pentru toate
infracţiunile în perioada 1994-2000. Două dintre aceste
ţări, Italia – 1994 şi Spania – 1995 au abolit pedeapsa cu
moartea pentru toate infracţiunile. Alte două ţări, Canada
şi Regatul Unit, au făcut acelaşi lucru în 1998. În Canada,
ministrul apărării a prezentat un proiect de lege pentru
a modifica Legea relativă la apărarea naţională care
a avut ca efect replasarea pedepsei capitale pentru detenţia
veşnică în calitate de pedeapsă maximală
aplicabilă câtorva infracţiuni comise în timp de război,
conform legii militare1.
Când Parlamentul Regatului Unit a adoptat Crime
and Discorder Act (lege asupra criminalităţii şi insurecţiei)
din 1998, un amendament a fost introdus de un
membru al Parlamentului fără efect, cu scopul de a face
să se reţină textele de lege, faptul vechi şi inaplicabil putând
frâna pedeapsa capitală, de exemplu trădarea şi pirateria.
Ulterior, pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile
cu caracter militar de orice fel a fost abolită în virtutea
unei clauze inserate în Human Rights Act (lege relativă
la drepturile omului) din 1998. Malta a abolit pedeapsa
cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter militar
adoptând în martie 2000 legea purtând amendamentul
legii asupra forţelor armate. Ea a devenit deci aboliţio-
1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. Developments in 1998
(Condics), mai 1999 (No ACT 50/04/99)
24
nistă pentru toate infracţiunile1. De altfel, Cipru, al cărui
cod penal este model pentru codul penal englez, a abolit
pedeapsa cu moartea pentru trădare şi piraterie în 1999.
Totodată, această ţară trebuie să mai abolească pedeapsa
cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter
militar.
Printre statele care nu au răspuns la cea de-a şasea
anchetă, unul, Nepal, este devenit întreg aboliţionist.
Articolul 12 al Constituţiei Regatului Nepal, care a intrat
în vigoare în 1990, stipulează că nici o lege cu privire la
pedeapsa capitală nu ar trebui să fie adoptată. Legislaţia
în vigoare ar trebui să fie revizuită printr-o amânare de
un an pentru a o înapoia conform acestei dispoziţii şi altora.
În 1997 Curtea Supremă din Nepal a decis că dispoziţiile
relative la pedeapsa capitală care s-au menţinut
în caz de spionaj sau de atentat contra familiei regale
(când această pedeapsă a fost abolită pentru toate infracţiunile
în 1990) ca fiind de ordin caduc, confirmând
astfel că constituţia interzice pedeapsa capitală. În consecinţă,
dacă se consideră împreună ţările care au răspuns
la cea de-a şasea anchetă şi cele ce nu au răspuns,
dintre toate, şase state nu aparţineau mai înainte
categoriei „aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun”
sunt de acum înainte „aboliţioniste pentru toate infracţiunile”.
1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. News (Londra), septembrie
2000 (No ACT 53/03/00)
25
Ţări care au rămas aboliţioniste pentru toate infracţiunile
de drept comun
Cea mai mare dintre ţări care au rămas aboliţioniste
pentru infracţiunile de drept comun sunt considerate
ca aboliţioniste de fapt pentru toate infracţiunile, chiar
dacă măsurile nu au fost luate pentru a suprima pedeapsa
cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter militar
în timp de război cu străinătatea. Aceasta se explică
prin faptul că execuţiile în aceste circumstanţe sunt considerate
ca o eventualitate foarte îndepărtată. De fapt,
sunt mulţi ani de când aceste circumstanţe nu s-au manifestat.
Acest punct de vedere este predominant în ţările
care au răspuns la anchetă (Argentina, Brazilia, Cipru, El
Salvador, Fiji, şi Mexic) şi probabil în ţara care nu a răspuns
(Israel). De exemplu, El Salvador a indicat că, în
virtutea articolului 28 din Constituţia Republicii, pedeapsa
cu moartea nu putea fi aplicată decât în cazuri precizate
de legea militară în timpul unui conflict internaţional
şi practic, aceasta revine să interzică pedeapsa cu moartea
în cazul în care ea nu era aplicată decât cu titlu excepţional
în cazul sus menţionat. Peru, care a lărgit
câmpul de aplicare potenţială a pedepsei cu moartea în
1993 în cadrul reformei constituţiei pentru două infracţiuni
dirijate contra statului: trădarea şi terorismul comis
pe teritoriul naţional1, a făcut să se observe că nimeni nu
a fost executat în virtutea acestor dispoziţii.
Astfel, la începutul anului 1994, 14 ţări erau aboliţioniste
doar pentru infracţiuni de drept comun. Şase sunt
1 Comisia acestor acte în cadrul unui conflict internaţional reprezenta deja o
infracţiune pasibilă pedepsei cu moartea
26
devenite aboliţioniste pentru toate infracţiunile şi opt nu
şi-au modificat situaţia în timpul perioadei cincinale.
SECŢIUNEA 3
Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
în 1994
La începutul perioadei cincinale, 94 de ţări puteau
să fie clasate printre ţările favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi alte 30 dintre ţările favorabile să
menţină pedeapsa capitală, dar considerate aboliţioniste
de fapt pe motiv că nimeni nu a fost executat de cel puţin
10 ani.
Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moarte care
erau aboliţioniste de fapt la începutul anului
1994
Şapte dintre ţările care au răspuns acestei anchete
erau considerate ca aboliţioniste de fapt la începutul
anului 1994 pe motiv că nu au recurs la nici o execuţie
de cel puţin 10 ani: Belgia (1950), Bahrain (1977), Comore
(1975), Djibouti (1977), Niger (1976), Togo (1979)
şi Turcia (1984).
Ţări aboliţioniste de fapt care au abolit pedeapsa
capitală
Între 1994 şi 1998, Belgia şi Djibouti au devenit
aboliţioniste pentru toate infracţiunile. În Djibouti, codul
penal reformat şi codul de procedură penală au intrat în
vigoare în ianuarie 1995. Doar o persoană a fost mai
înainte condamnată la moarte pentru terorism şi pedeapsa
sa a fost comutată într-una de întemniţare pe vi27
aţă în 1993. În această ţară decizia de abolire a pedepsei
capitale a fost luată în acord cu o opinie publică şi pe
baza unei voinţe politice şi pe date concrete. Belgia, care
oferă exemplul elocvent al unei ţări aboliţioniste de
fapt, unde ultima execuţie a avut loc în 1990, a abolit în
final pedeapsa cu moartea în iulie 1996.
Articolul 17 din Constituţia din 1967 a Boliviei, care
a fost modificată în 1995, interzice aplicarea pedepsei cu
moartea. În ciuda acestei interdicţii, codul penal din
1993, prevede aplicarea pedepsei capitale. Pentru a alinia
legislaţia, Congresul, prin Legea 1768 din 1997 a
abolit oficial pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile
de drept comun şi infracţiunile dirijate contra intereselor
statului. Pedeapsa nu a fost încă abolită oficial
conform cu codul militar, dar Constituţia o ia înaintea
codului militar. Guvernul Bolivian a confirmat într-un răspuns
anterior Organizaţiei Naţiunilor Unite că pedeapsa
capitală a fost abolită în dreptul civil şi militar1.
În iulie 2000, odată cu adopţia prin referendum a
unei noi constituţii, Coasta de Fildeş, unde ultima execuţie
datează din 1960, a abolit pedeapsa cu moartea pentru
toate infracţiunile.
O altă ţară care nu a răspuns la cea de-a şasea
anchetă, a trecut de la aboliţionismul de fapt, la aboliţionismul
pentru infracţiunile de drept comun. Este vorba
despre Bosnia-Herţegovina. În septembrie 1997, Camera
drepturilor omului a Comisiei drepturilor omului a decis
că pedeapsa capitală nu ar putea să fie aplicată pentru
1 Hands of Cain, Towards Abolition: The Law and Politics of the Death Penalty
(Roma, noiembrie 1998), pag. 183-184
28
infracţiunile comise în timp de pace. De altfel, 5 ţări aboliţioniste
de fapt au devenit aboliţioniste.
Ţări care au rămas aboliţioniste de fapt
Optsprezece ţări au rămas aboliţioniste de fapt de
la începutul anului 1994 până la sfârşitul anului 2000.
Trei dintre ele au răspuns la anchetă: Niger, Togo şi
Turcia. Se pare, după răspunsurile din Niger şi din Togo,
că aceste ţări ar fi rămas ferm ataşate la această situaţie
de fapt, căci nici o pedeapsă cu moartea nu a fost aplicată
în perioada 1994-1999. Totodată, se pare că în tribunalele
turce ar fi continuat să se pronunţe pedepsele
cu moartea: 19 pentru infracţiunile de drept comun şi 11
pentru infracţiunile contra statului. Era vorba despre alte
15 ţări care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă,
nici o pedeapsă cu moartea nu a fost semnalată de alte
surse în timpul perioadei considerată subiectul a 12 dintre
ele (Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada,
Madagascar, Maldive, Nauru, Republica Centrafricană,
Samoa, Senegal, Surinam şi Togo), dar pedepsele cu
moartea au continuat să fie aplicate în alte trei ţări (Mali,
Papua-Noua Guinee şi Sri Lanka).
Ţări aboliţioniste de fapt care au reluat execuţiile
În timpul perioadei cincinale, totodată, două dintre
ţările aboliţioniste de fapt au răspuns la cea de-a şasea
anchetă, Comore şi Bahrain, au reluat execuţiile. În
1997, Comore au recurs la primele lor execuţii după ascensiunea
la independenţă din 1995. doi oameni adulţi,
recunoscuţi vinovaţi de moarte au fost executaţi. După
19 ani de aboliţionism de fapt, Bahrain a restabilit pe29
deapsa capitală, un om adult a fost executat pentru asasinarea
unui agent de forţă publică.
Cinci alte ţări (din care nici una nu a răspuns la ultima
anchetă) au reluat execuţiile între 1994-1998. un
om adult a fost executat în Trinidad-Tobago în iulie 1994
când procedurile de apel au fost încă în instanţă. Era
vorba de prima execuţie din această ţară după 15 ani.
Guatemala a recurs la primele sale execuţii în
1996, Bahamas a condamnat la moarte un om adult, care
a fost prima persoană executată după 1984. Burundi a
executat 6 adulţi în 1997 pe motivul participării la masacru
în 1993, ceea ce reprezintă primele execuţii după
1981. în 1998, după o perioadă de 13 ani, Saint Kitts et
Nevis a executat un om adult pentru moarte.
În 1999, în Filipine un om adult a fost executat pentru
violul unui copil. Este vorba despre prima execuţie
după 23 de ani. După o perioadă de 11 ani fără execuţii,
doi bărbaţi şi o femeie, adulţi, au fost executaţi pentru
crimă în Qatar1. Deşi nici o execuţie nu a avut încă loc în
Sri Lanka, guvernul vizează serios restabilirea pedepsei
cu moartea. Tribunalele continuă să impună pedeapsa
capitală. După şase ani 1994-1999, 435 de pedepse cu
moartea au fost pronunţate dintre care 68 în 1999.
Pentru a rezuma, 30 de ţări erau considerate ca
aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994. La sfârşitul
anului 2000, cinci dintre ele au devenit aboliţioniste pentru
toate infracţiunile şi una pentru infracţiunile de drept
comun. Opt dintre cele 30 de ţări au reluat execuţiile,
trecând astfel în categoria ţărilor favorabile pedepsei cu
1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. News (Londra), iunie
2000 (No ACT 53/02/00)
30
moartea. Aceasta înseamnă că 18 din 30 de ţări considerate
au rămas aboliţioniste de fapt (Tabelul 1 – punctul
m). O altă ţară care a rămas aboliţionistă de fapt, a
reluat execuţiile un an mai târziu. Astfel nouă ţări care
erau aparent aboliţioniste au restabilit pedeapsa cu
moartea. Demersul acestor ţări arată că simpla absenţă
a execuţiei, chiar pe o perioadă mai lungă, nu poate să
garanteze un aboliţionism de fapt.
Aceste date, considerate global, vor să spună că
noţiunea de aboliţionism de fapt, fondat unic pe criteriul
numărului anilor trecuţi fără execuţii, nu are practic credibilitatea
pe care am putea-o atribui la un moment dat.
Când numeroase ţări au devenit aboliţioniste într-o mare
parte, nu mai pare necesar, nici politic avantajos, să
considerăm ţările aboliţioniste de fapt ca şi cum ele ar
aparţine unei sub-categorii a grupului aboliţionist. Chiar
dacă ele nu au indicat clar intenţia lor de suprima pedeapsa
capitală din legislaţia lor şi de a se subscrie convenţiilor
internaţionale care prescriu restabilirea sa, ar
trebui mai ales să fie considerate ca o sub-categorie a
statelor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea,
chiar dacă câteva par să se orienteze spre aboliţionism.
Ţări care menţin şi aplică pedeapsa cu moartea la
începutul anului 1994
Diverse surse permit să se stabilească cum că la
începutul anului 1994, ţările şi regiunile care menţin pedeapsa
cu moartea în dreptul lor penal şi care l-au aplicat
recurgând la execuţii în cursul a 10 ani anteriori erau
în număr de 94. Doar 21 dintre aceste state (aproximativ
22% din total) au răspuns la cea de-a şasea anchetă:
Antigua et Barbuda, Armenia, Barbados, Belarus,
31
Bulgaria, Camerun, Chile, Eritrea, Estonia, Statele Unite,
Indonezia, Irak, Japonia, Kazahstan, Liban, Lituania,
Maroc, Myanmar, Polonia, Rwanda, Thailanda.
Din aceste 21 de state, 10 fie au abolit pedeapsa
cu moartea, fie au devenit aboliţioniste de fapt la sfârşitul
anului 2000. Nu s-a prevăzut aparent abolirea pedepsei
cu moartea în 11 ţări (Belarus, Camerun, Statele Unite,
Indonezia, Irak, Japonia, Kazahstan, Liban, Maroc,
Rwanda şi Thailanda). Kazahstan a semnalat că a redus
numărul infracţiunilor atât de drept comun, cât şi cele relevante
la dreptul particular, pasibile la pedeapsa cu
moartea.
Ţări care au devenit aboliţioniste
Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia au abolit total
pedeapsa capitală în 1998. Aceasta a fost abolită în decembrie
1998 în Bulgaria (9 ani de la ultima execuţie) ca
urmare a unei iniţiative prezidenţiale, reluată de comisia
juridică. Ultima execuţie în Estonia datează din 1991,
când condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat
să fie pronunţate pentru moarte calificată (13 în 1994-
1998). Parlamentul estonian a abolit total pedeapsa cu
moartea în mai 1998, după ratificarea din martie 1998 a
Protocolului no 6 al Comisiei europene de apărare a
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia
europeană a drepturilor omului)1. În răspunsul său din
chestionar Estonia a declarat că abolirea rezultă simultan
dintr-o voinţă politică şi din influenţa exercitată de
instrumente şi de politica Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Lituania nu a mai recurs la nici o execuţie din iulie 1995,
1 Consileil l’Europe, Recueil des Traites europeens, no 5
32
dată în care un moratoriu asupra execuţiilor a fost declarat,
care ar trebui să desfunde abolirea pedepsei cu
moartea. În decembrie 1998, cu scopul de a aboli pedeapsa
capitală pentru toate infracţiunile penale, autorităţile
lituaniene au învinuit această schimbare ca fiind de
natură politică. În aprilie şi septembrie 1998, pedeapsa
cu moartea a fost înlocuită prin întemniţarea pe viaţă şi
nici o execuţie nu a avut loc.
Prin răspunsul său, Polonia a indicat că între 1994
şi 1998, iniţiativele au fost luate pentru a restabili pedeapsa
cu moartea. Ea a precizat, după exemplul
Estoniei şi Lituaniei, că decizia de a aboli pedeapsa cu
moartea s-a fondat pe mai mulţi factori: voinţa politică,
concluziile anchetelor oficiale şi influenţa politică preconizată
de O.N.U..
În afară de Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia, 5
ţări care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă şi care
erau favorabile să menţină pedeapsa capitală au devenit
aboliţioniste pentru toate infracţiunile din timpul perioadei
1994-1998: Africa de Sud, Azerbaidjan, Georgia,
Mauritius şi Republica Moldova. În iunie 1995, Curtea
Constituţională sud-africană a restituit un arest după care
pedeapsa capitală era anticonstituţională, fără a preciza
totodată, dacă aceasta privea şi crima de trădare în
timp de război. Răspunsul a fost adus doi ani mai târziu,
când legea purtând modificările Codului penal (Criminal
Law Amendment Act) a suprimat toate legile cu referinţă
la pedeapsa capitală, de exemplu trădarea în timp de
război. Guvernul reformist mauritian a refuzat să semneze,
dar proiectul a fost prezentat din nou, cu succes, şi
el a obţinut forţa legii fără acordul preşedintelui.
33
La sfârşitul anului 1995, Parlamentul Republicii
Moldova a votat în unanimitate în favoarea eliminării pedepsei
cu moartea din Codul penal. În noiembrie 1997,
doar un membru al Parlamentului georgian se opune
unei propuneri a preşedintelui din Georgia care ţinea de
înlocuirea, pentru toate infracţiunile, a pedepsei cu
moartea, cu închisoarea pe viaţă.
Abolirea completă a pedepsei cu moartea de către
Parlamentul din Azerbaidjan în februarie 1998, provenind
dintr-un moratoriu asupra execuţiilor, declarat în iunie
1993, a făcut posibilă apariţia unui proiect de lege
depus de preşedintele republicii în scopul sprijinirii drepturilor
omului.
La aceste nouă state mai înainte favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea s-au adăugat în 1994 alte
patru ţări şi regiuni, din care una a devenit aboliţionistă
pentru infracţiunile de drept comun (Letonia), şi trei
(Turkmenistan, Ucraina şi teritoriul Timorului Oriental)
pentru toate infracţiunile, ceea ce înseamnă 13 ţări şi
regiuni în total mai înainte favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea care au devenit aboliţioniste între începutul
anului 1994 şi sfârşitul anului 2000. Deşi Codul
penal lituanian din 1998 a menţinut pedeapsa capitală,
ea a fost abolită de fapt pentru toate infracţiunile de
drept comun în timp de pace, atunci Letonia a ratificat
Protocolul no6 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
De altfel, teritoriul Bermudelor, depinzând de Regatul
Unit, a abolit pedeapsa cu moartea în 1999. în
Turkmenistan, evoluţia pe plan politic şi practic a fost
remarcabilă. Dacă nici o cifră oficială nu a fost publicată
se estimează că mai bine de 100 de persoane au fost
34
executate în fiecare an, în perioada 1994-1996. Noul
Cod penal adoptat în 1997 prevede până la 17 infracţiuni
pasibile pedepsei cu moartea, dar la 1 ianuarie 1999,
preşedintele a anunţat un moratoriu asupra execuţiilor şi,
în decembrie, el a abolit complet această pedeapsă prin
decret1.
Deşi Ucraina a acceptat să declare un moratoriu
imediat asupra execuţiilor şi să ratifice Protocolul no 6 al
Convenţiei europene într-un răgaz de 3 ani, execuţiile
sunt urmărite masiv. 180 de persoane au fost executate
la începutul anului 1996 la intrarea în vigoare a moratoriului
din 11 martie 1997. În decembrie 1999, Curtea supremă
a declarat că toate dispoziţiile Codului penal
având legătură cu pedeapsa cu moartea, sunt incompatibile
cu articolele 27 şi 28 din Constituţia ucraineană2. În
sfârşit, în februarie 2000, Parlamentul ucrainean a suprimat
din Codul penal, din Codul de procedură penală şi
din codul penitenciar al ţărilor disponibile relative la pedeapsa
cu moartea.
La ascensiunea de independenţă obţinută de
Indonezia în 1991, Timorul Oriental a abolit complet pe-
1 Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death penalty on
O.S.C.E area: a survey - January 1998- Juny 1999”, document de informaţii,
no 1999/1, 1999
2 Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death penalty on
O.S.C.E area: a survey - January 1998- Juny 1999”, document de informaţii,
no 1999/1, 1999
Consiliul Europei, „Compliance with member states commitments”,
AS/Inf/1999
Sergiy Holovaty, „Abolishing the Death Penalty in Ukraine: difficulties real or
imagined?”
The Death Penalty in Europe (Consiliul Europei, 1999)
35
deapsa cu moartea. Albania a început să ia măsuri în
vederea abolirii oficiale a pedepsei capitale. Pedepsele
cu moartea au continuat să fie pronunţate, dar ultima
execuţie datează în 1995. În iunie 1996, preşedintele
Parlamentului a anunţat într-o declaraţie semnată în
scopul adeziunii la Consiliul Europei că Albania a declarat
un moratoriu asupra execuţiilor până când pedeapsa
cu moartea să fie abolită. În decembrie 1999, Curtea
constituţională a descoperit un arest după care pedeapsa
capitală era anticonstituţională. În septembrie 2000,
Albania a abolit pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile
de drept comun şi a ratificat Protocolul no 6 al Convenţiei
europene pentru drepturile omului.
Pe scurt, 12 ţări care erau favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea în 1994 au devenit aboliţioniste
pentru toate infracţiunile şi două pentru infracţiunile de
drept comun la sfârşitul anului 2000 (Tabelul 1 - punctele
g şi i)
Ţări care au devenit sau sunt numite aboliţioniste de fapt
A fost dificil, la sfârşitul anchetei efectuate, de a
clasa Armenia, Chile, Eritrea şi Myanmar după situaţia
lor vizavi de pedeapsa capitală. În Eritrea, această situaţie
va rămâne incertă până la intrarea în vigoare a unui
nou cod penal, dar nici o condamnare la moarte nu pare
să fi fost pronunţată din 1994, de asemenea, nici o sentinţă
de condamnare la moarte nu a fost executată din
1989.
Armenia a semnalat că ea nu a executat nici o persoană
din 1991, deşi condamnările la moarte sunt mereu
pronunţate. Răspunsul Armeniei arată că guvernul are în
36
vedere abolirea pedepsei cu moartea. După sursele
nonguvernamentale, un proiect de lege a fost mai întâi
prezentat în 1997 cu sprijinul preşedintelui, care era la
originea moratoriului execuţiilor decretate în 1991, aşteptând
promulgarea unui nou cod penal care să suprime
pedeapsa cu moartea de pe lista pedepselor prescrise.
La sfârşitul anului 1999, codul penal nu a fost mereu
aprobat de Parlamentul armean, deşi moratoriul de fapt
asupra execuţiilor a rămas în vigoare1.
În răspunsul său Armenia este clasată ca aboliţionistă
de fapt şi ea a semnat Protocolul no 6 al Convenţiei
europene pentru drepturile omului în ianuarie 2001.
Nici o execuţie nu a fost semnalată în Chile din
1985 şi această ţară a devenit deci aboliţionistă de fapt,
la sfârşitul anului 1995. Myanmar a declarat în răspunsul
său la anchetă că ea era aboliţionistă de fapt. Ea nu a
indicat data ultimei execuţii, dar sunt motive care arată
că aceasta a avut loc în 1989. condamnările la moarte
au fost pronunţate în ultimii ani, dar Myanmar nu a furnizat
statistici asupra acestui punct.
Barbados a devenit aboliţionistă de fapt în 1994.
Cinci alte ţări care nu au răspuns la cea de-a cincea anchetă
au devenit aboliţioniste de fapt: Guineea în Africa
de Vest, Antigua şi Barbuda, Belize, Dominica şi Jamaica
în Caraibe.
1 Documentul oficial al Adunării generale, a cincizecea sesiune, Supliment no
40, vol. I (A/50/40)
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death Penalty in
the O.S.C.E. area: a survey, January 1998-June-1999”, document de informaţie
no 1999/1
37
În toate aceste şase ţări, pedepsele cu moartea au
fost pronunţate în cursul perioadei considerate şi în multe
dintre ele, persoanele întemniţate în urma condamnării
la moarte au rămas în anticamera morţii. Guvernul jamaican
a arătat că el ar putea urma exemplul lui
Trinidad-Tobago şi să reia execuţiile.
Şapte alte ţări care nu au răspuns anchetei au devenit
aboliţioniste de fapt la sfârşitul anului 1999: Benin,
Burkina Faso, Gabon, Mauritania, Republica Democrată
Populară Iao, Swaziland, şi Iugoslavia. Majoritatea acestor
ţări au continuat să pronunţe pedeapsa cu moartea şi
nu se ştie precis dacă aceste state au renunţat să recurgă
la aceste pedepse. Este foarte important că aceste
17 ţări (Tabelul 1 – punctul s) care erau favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea la începutul anului 1994
au devenit aboliţioniste de fapt, la sfârşitul anului 2000
ceea ce semnifică o diminuare a numărului ţărilor unde
execuţiile au loc regulat.
Ţări care au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea
Astfel, 63 de ţări şi regiuni nu şi-au modificat situaţia
vizavi de pedeapsa capitală între 1994 şi sfârşitul
anului 2000. cinci dintre ele (Ghana, Kenya, Malawi,
Maroc şi Ciad) nu au recurs la nici o sentinţă între 1994
şi 2000, deşi ele au continuat să pronunţe condamnări la
moarte. În iulie 1999, preşedintele din Malawi a comutat
toate condamnările la moarte. El nu a semnat nici un ordin
de execuţie din 1994 şi a declarat că nu va face
acest lucru nici în viitor.
În Federaţia Rusă, un moratoriu asupra execuţiilor
a intra în vigoare prin decret prezidenţial în august 1996,
38
deşi execuţiile urmărite în Cecenia, în virtutea legii islamice
din 1997, 1998 şi 19999, ani în care mai puţin de
13 persoane au fost executate. În momentul adeziunii
sale la Consiliul Europei în 1996, Federaţia Rusă s-a
angajat să renunţe la pedeapsa cu moartea şi să ratifice
Protocolul no 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului
într-un răgaz de trei ani. La sfârşitul anului 1999, ea
nu abolit nici pedeapsa cu moartea în drept, nici nu a ratificat
Protocolul no 6. Pedeapsa capitală era în realitate
interzisă printr-o decizie a Curţii constituţionale luată în
februarie 1999, care stipula că această pedeapsă nu ar
putea fi pronunţată decât atunci când toţi indivizii din cele
89 de republici, regiuni şi teritorii ale federaţiei vor
acorda dreptul la un proces.
În prezent acesta nu este un caz decât în nouă republici.
În iunie 1999, după informaţiile furnizate de Organizaţia
pentru securitate şi cooperare în Europa
(O.S.C.E.), preşedintele Federaţiei Ruse a semnat un
decret de comutare a sentinţelor tuturor condamnaţilor la
moarte, fie în pedepse cu închisoarea pe viaţă, fie în pedepse
cu închisoare pe 25 de ani. De aceea, sunt multe
motive să credem că într-o perioadă relativ scurtă, Federaţia
Rusă va fi un stat aboliţionist.
Ultimele execuţii semnalate în Tunisia datează din
1991. de atunci se pare că nici o condamnare la moarte
nu a fost pronunţată şi nimeni nu a fost executat. Tunisia
este poate în curs de a deveni un stat aboliţionist de
fapt. Este foarte important moratoriul asupra execuţiilor
care a fost declarat în ianuarie 2000 de guvernatorul statului
Illinois din Statele Unite. Acesta a lansat o anchetă
asupra pedepsei cu moartea în acest stat pentru a răspunde
preocupărilor suscitate prin faptul că unele per39
soane au fost condamnate pe nedrept la pedeapsa capitală.
Preşedintele Filipinelor a comutat în pedeapsă de
reclusiune pe viaţă sentinţa a 13 din 120 de persoane a
căror condamnare la moarte a fost confirmată de Curtea
supremă şi a declarat, în martie 2000, un moratoriu asupra
execuţiilor până la sfârşitul anului pentru a celebra a
2000-a aniversare de la naşterea lui Hristos. Mai bine de
o mie de deţinuţi se găsesc încă în cartierul condamnaţilor
la moarte în Filipine.
Un moratoriu impus în 1998 asupra execuţiilor din
Kyrghistan a fost prorogat de preşedinte până în decembrie
2001. Pedepsele cu moartea continuă să fie pronunţate1.
Cinzeci şi cinci de ţări care au rămas favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea au procedat la execuţii în
cursul perioadei 1994-2000 (Tabelul 1 – punctul x) şi nimic
nu indică intenţia acestora de a aboli curând această
pedeapsă.
SECŢIUNEA 4
Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul anului 2000; recapitularea
schimbărilor intervenite după începutul
anului 1994
Odată trecute în revistă schimbările survenite după
1994, este favorabilă clasarea ţărilor după situaţia lor la
sfârşitul anului 2000. Astfel se poate vedea în câte ţări
situaţia pedepsei cu moartea a evoluat şi în ce manieră,
după debutul anchetei din 1994. aceste date fac obiectul
Tabelului 1.
1 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), decembrie 2001 (No
ACT 53/001/2001) – pct. 4 şi 6
40
Principala concluzie care se degajează din cea dea
şasea anchetă cincinală este că ţările au devenit aboliţioniste
după un ritm susţinut. În cursul perioadei 1989-
1993, 21 de ţări au abolit pedeapsa capitală, din care 19
pentru toate infracţiunile comise în timp de pace ca şi în
timp de război (cinci dintre ele au abolit deja pedeapsa
capitală pentru infracţiunile de drept comun).
Ritmul acestei evoluţii a fost considerat foarte remarcabil
în raport cu cea de-a cincea anchetă. În cursul
perioadei 1994-1998, alte 18 ţări1 au abolit pedeapsa cu
moartea, 17 pentru toate infracţiunile (5 dintre ele aboliseră
deja pedeapsa capitală pentru infracţiunile de drept
comun) şi 1 pentru infracţiunile de drept comun pe timp
de pace. Mai mult, în 1999 şi în 2000, alte cinci ţări au
devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile (din care
una abolise deja pedeapsa capitală pentru infracţiunile
de drept comun2) şi alte 2 ţări au devenit aboliţioniste
pentru infracţiunile de drept comun3, ceea ce calculează
în total 25 de state (din care 22 sunt aboliţioniste pentru
toate infracţiunile şi 3 pentru infracţiunile de drept comun).
Dat fiind faptul că un număr mic de state democratice
au luat naştere în cursul ultimei perioade de timp şi
că grupul ţărilor sau regiunilor favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi susceptibile să fie reticente la
1 Africa de Sud, azerbaidjan, Belgia, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria,
Canada, Djibouti, Spania, Estonia, Georgia, Italia, Lituania, Mauritius, Nepal,
Polonia, Republica Moldova şi Regatul Unit
2 Turkmenistan, Ucraina, Timorul Oriental – în 1999 şi Malta şi Coasta de Fildeş
– în 2000
3 Albania şi Letonia
41
schimbări este mai restrânsă, progresul spre abolire a
fost impresionant.
Deşi patru ţări au restabilit pedeapsa capitală în
cursul perioadei cincinale 1989-1993, nici un stat aboliţionist
de fapt nu a reluat execuţiile. Din 1994 până în
2000, statele aparţinând S.U.A., Kansas – 1994 şi New
York – 1995 au restabilit pedeapsa capitală, ca şi
Gambia în 1995, după o perioadă de doi ani de abolire
totală.
De altfel, nouă ţări au încetat să fie aboliţioniste de
fapt, căci după informaţiile disponibile, ele au reluat execuţiile.
În Anexa 1 a acestei lucrări am evidenţiat într-o
listă situaţia actuală a ţărilor aboliţioniste, precum şi a
celor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea.
42
Capitolul III
APLICAREA PEDEPSEI CU MOARTEA
Din cauză că un mic număr de răspunsuri s-au primit
de la ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
la începutul anului 1994, este foarte dificil să se facă
o idee asupra aplicării acestei pedepse pe plan mondial,
pentru perioada cincinală 1994-1998. Douăzeci şi două
din aceste ţări care au răspuns la cea de-a şasea anchetă
(din care şase erau aboliţioniste de fapt) au pronunţat
pedepsele cu moartea din 1994 şi 15 dintre ele au furnizat
statistici pe acest subiect1.
Zece din cele 16 state care au răspuns (dacă nu se
ţine seama de 6 ţări aboliţioniste de fapt) şi care erau
favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în timpul perioadei
1994-1998 au comunicat numărul de execuţii
anuale: Bahrain (1), Belarus (168), Camerun (1), Comore
(2), Statele Unite (274), Indonezia (1), Japonia (24),
Liban (6), Rwanda (23) şi Thailanda (5)2.
1 Antigua şi Barbuda (5); Bahrain (4); Belarus (183); Camerun (7); Chile (2);
Comores (4); Estonia (13 – înaintea abolirii); Statele Unite ale Americii
(1518); Indonezia (10); Japonia (31); Liban (38); Maroc (77); Ruanda (114);
Thailanda (133) şi Turcia. Armenia, Barbados, Kazahstan şi Myanmar nu au
dat cifre, dar alte surse, compilate de Amnesty International, indică, pentru
perioada 1994-1998, mai puţin de 12 persoane au fost condamnate la moarte
în Armenia, 2 în Barbados, 18 în Bulgaria (înaintea abolirii), mai mult de
200 în Kazahstan, aproximativ 12 în Lituania (înaintea abolirii) şi 21 în
Myanmar. Eritrea şi Togo nu au făcut caz de condamnarea la moarte şi Irak
nu a răspuns la această parte din anchetă.
2 Guvernul din Kazahstan a declarat că execuţiile au avut loc, dar nu le-a precizat
numărul, fiind dat că nu există statistici în materie. Lituania (care abolit
pedeapsa cu moarea în 1998) a declarat că ultima execuţie datează din
1995; Maroc nu a făcut caz de execuţie în perioada 1994-1998; ultima execuţie
în Estonia a avut loc în 1991, înaintea abolirii pedepsei cu moartea în
1998; în Bulgaria, unde pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1998, ultima
43
Toate aceste pedepse şi execuţii priveau persoanele
în vârstă de peste 18 ani de la data în care infracţiunea
a fost comisă, cu excepţia Statelor Unite. În această
ţară, 3 oameni în vârstă de 17 ani în momentul în care
infracţiunea a fost comisă au fost executaţi în 1998, un
om în vârstă de 16 în momentul faptelor a fost executat
în 1999 şi 4 oameni în vârstă de 17 ani în momentul comiterii
infracţiunii au fost executaţi în 20001.
Între 1994-1998, 23 de femei adulte au fost condamnate
la moarte în Statele Unite, 1 în Indonezia, 2 în
Japonia, 6 în Maroc, 2 în Rwanda şi 4 în Thailanda. O
femeie adultă a fost executată în Japonia, alta în Rwanda.
În 1998, o femeie adultă a fost executată în Texas,
devenind şi prima femeie executată în Statele Unite din
1984. O altă femeie a fost executată în Florida în 1998,
2 în 2000 în Texas şi respectiv Arizona şi una în Oklahoma
în ianuarie 2001. Printre ţările care au răspuns la
cea de-a şasea anchetă, doar Maroc, Thailanda,
Indonezia şi Turcia au făcut caz de condamnările la pedeapsa
capitală pentru alte infracţiuni decât moartea: o
pedeapsă a fost pronunţată pentru o infracţiune legată
de droguri în Indonezia, 4 pentru infracţiunile cu caracter
militar în Maroc, 22 (20 bărbaţi adulţi şi două femei adulte)
în Thailanda pentru infracţiuni legate de droguri şi 11
adulţi în Turcia pentru infracţiuni contra statului. Nici o
persoană nu a fost executată.
execuţie datează din 1989. Irak nu a dat informaţii asupra numărului de condamnaţi
executaţi pe teritoriul său.
1 Amnesty International, Children and the Death Penalty: Executions
Worldwide since 1990, decembrie 2000 (No ACT 50/010/2000)
44
Acolo unde aceste ţări au furnizat informaţii despre
originea etnică şi religia persoanelor executate, era vorba
despre persoane care aparţineau etniei şi religiei dominante,
cu o excepţie (Liban) unde o persoană aparţinea
unei alte categorii.
Tabelul 2 indică ţările şi regiunile unde s-a recurs
la 20 de execuţii pentru perioada 1994-1998 şi 1994-
1999. El indică egal procentul execuţiilor pe un milion de
locuitori. Este probabil ca numărul de persoane care fac
obiectul unei execuţii judiciare să fie mai elevat decât cel
care este semnalat. Cifrele nu ţin seama de număr, adesea
mai elevat, decât cele care au făcut obiectul unei
execuţii extrajudiciare. Procentul mediu de execuţie pe
un milion de locuitori pentru o perioadă considerată este
inferior realităţii dacă execuţiile nu sunt semnalate.
De exemplu, Amnesty International recunoaşte că
registrul execuţiilor capitale în China, care publică în fiecare
an, se fondează pe informaţiile date din diverse jurnale
naţionale1. Mai mult, câteva ţări care ar trebui să figureze
în Tabelul 2, nu au fost incluse, pentru că nici o
informaţie nu este disponibilă asupra numărului persoanelor
executate în fiecare an2.
Tabelul 2
Ţări şi regiuni unde 20 de execuţii au fost semnalate
pentru perioada 1994-1999 şi procentul anul estimat
pentru un milion de locuitori a, b, c
1 Amnesty International, People’s Republic of China:The Death Penalty Long,
1998, noiembrie 1999 (No AI/17/56/1999
2 Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000), pag. 134. Aceasta a fost
deja semnalată în rapoartele precedente ale Amnesty International Raport
1999 (Londra, 1999), pag. 204, Raport 1998 (Londra, 1998), pag. 204, Raport
1997 (Londra, 1997), pag. 188, Raport 1996 (Londra, 1996), pag. 193
45
Ţări şi regiuni
Afganistan
Arabia Saudită
Belarus
China
Cuba
Emiratele
Arabe Uni-
Egipt
SUA
Carolina
de Sud
Florida
Texas
Missouri
Virginia
Federaţia
Rusă d
Iran
Populaţia estimată
în 1997
19000000
20000000
10500000
1226260000
11100000
3000000
61500000
272000000
3885736
15111244
20044141
5468338
6872912
146000000 e
63500000
Numărul execuţiilor
1994-
1998
34
465
168
12338
9
18
132
274
16
11
93
21
37
161
505
Procentul mediu
0,34
4,65
3,20
2,01
0,16
1,2
0,43
0,20
0,82
0,15
0,93
0,77
1,08
0,22
1,59
Numărul execuţiilor
1994-
1999
46
568
13601
22
20
148
372
20
12
128
30
51
161
670
Procentul mediu
0,4
4,73
1,85
0,33
1,11
0,40
0,23
0,86
0,91
1,06
0,91
1,24
0,18
1,76
Ţări şi regiuni
Japonia
Iordania
Kazahstan
Korea
Kyrghistan
Libia
Nigeria
Pakistan
R.P.D. Congo
Rwanda
Sierra Leone
Singapore
Taiwan
Thailanda
Turkmenistan f
Uganda
Ucraina f
Vietnam
Yemen
Zimbabwe
Populaţia estimată
în 1997
126000000
5200000
17000000
46000000
5000000
5292000
120000000
130600000
47000000
8000000
5000000
3500000
21500000
61000000
5000000
21500000
50090000
77000000
16000000
12000000
Numărul execuţiilor
1994-
1998
24
55
148
57
70
31
248
34
100
23
71
242
121
5
373
4
389
145
88
22
Procentul mediu
0,04
2,12
1,74
0,25
2,80
1,17
0,41
0,05
0,43
0,58
2,84
13,8
1,13
0,02
14,9
0,04
1,55
0,38
1,10
0,37
Numărul execuţiilor
1994-
1999
29
67
148
57
70
31
251
47
200
23
71
285
145
22
373
32
389
153
123
22
46
Procentul mediu
0,04
2,15
1,45
0,21
2,33
0,98
0,35
0,06
0,71
0,48
2,37
13,5
1,12
0,06
12,4
0,25
1,29
0,33
1,28
0,31
Notă1 la Tabelul 2
Rezultă din acest tabel că cea care ocupă primul
loc pentru execuţiile semnalate este China, urmată în
ordine descrescătoare, de Republica Islamică Iran, Arabia
Saudită, Statele Unite, Nigeria şi Singapore. Numeroase
execuţii au avut loc în Ucraina, Turkmenistan şi în
Federaţia Rusă. Mai mult de o sută de persoane au fost
executate în cursul perioadei vizate de anchetă în următoarele
locuri: Belarus, Egipt, Kazahstan, Taiwan, Republica
Democrată Congo şi Vietnam, unde execuţiile nu
au început înainte de 1998.
Cifrele absolute riscă să fie sursă de minciună căci
populaţia variază mult de la o dată la alta. Astfel, China,
care a recurs la un număr foarte mare de execuţii, nu
ocupă primul loc pentru procentul anual de execuţii (2,01
pentru perioada 1994-1998 şi 1,85 pentru 1994-1999)
1 a – calculat începând cu numărul mediu de execuţii medii pe an. În ceea ce
priveşte ţările pentru care nici o informaţie nu a putut fi obţinută, a trebuit să
se considere ca nu s-a recurs la nici o execuţie, iar acesta poate să nu fie
cazul pentru multe dintre ele. Cifrele relative la populaţie sunt luate din
Keesing’s Worldwide, The Annual Register: A Record of World Eevnts 1998
(Washington DC, 1999), cifra dată în această publicaţie pentru Singapore –
3000000 pare prea mică în comparaţie cu Singapore Census of Population
2000, potrivit căruia Singapore a atins 4000000 de locuitori în 2000. În consecinţă
populaţia din Singapore pentru Această perioadă de studiu a fost estimată
la 3500000 de persoane http://singstat.gov.sg/c2000/census.html.
b - cifrele date de statele ce aparţin Statelor Unite ale Americii sunt cele publicate
pentru 19999 de Census Bureau sau
quickfacts.census.gov/qfd/states/12000.html.
c – date luate din rapoartele Amnesty International
d – a încetat execuţiile în 1996
e – cifre pentru 1998
f – a încetat execuţiile în 1997
47
printre ţările ce figurează pe tabelul 2, deşi procentul
real poate fi foarte bine mai elevat.
Procentul execuţiilor la un milion de locuitori din
Turkmenistan, înainte ca el să nu abandoneze execuţiile
în 1997, era de şapte ori mai elevate decât cele din China
(14,29)1, ceea ce face şi mai remarcabil faptul că pedeapsa
capitală nici nu a fost abolită în 1999. printre
ţările care au menţinut pedeapsa cu moartea, Singapore
ocupă primul loc la procentul execuţiilor (13,83 pentru
perioada 1994-1998 şi 13, 57 pentru 1994-1999), urmat
de Arabia Saudită (4,65), Belarus (3,90 pentru perioada
1994-1998)2, Sierra Leone (2,84), Kyrghistan (2,80),
Iordania (2,12) şi China (2,01).
Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea în 1999, doar trei (China, Iran şi Arabia Saudită)
au executat mai multe persoane în 1994-1999 decât Statele
Unite, ceea ce nu împiedică această ţară să aibă
procentele cele mai slabe ale execuţiilor la un milion de
locuitori (0,23). Această riscă să creeze ocazia unei confuzii
că de fapt cinci state au procedat la două treimi
(65%) dintre execuţiile realizate de Statele Unite în pe-
1 în 1996, referentul principal al Comisiei drepturilor omului asupra execuţiilor
extrajudiciare, sumare şi arbitrare a notat că numărul execuţiilor judiciare la
care s-a recurs în fiecare an în Turkmenistan era foarte elevat în raport cu
populaţia (4,5 milioane de locuitori)
2 numărul execuţiilor înregistrate în Belarus diferă de cifra din Tabelul 2 unde
era de 103. de fapt, Belarus nu a răspuns încă anchetei şi numărul execuţiilor
era cel ce figura în rapoartele anuale ale Amnesty International. Faptul că
Amnesty International nu a auzit că 103 din 168 de execuţii realizate arată
de ce este important ca ţările să furnizeze Organizaţiei Naţiunilor Unite cifrele
exacte atunci când sunt rugate să o facă. Numărul anual al execuţiilor în
Belarus nu s-a diminuat în cursul perioadei cincinale. Au avut loc 19 execuţii
în 1994, 35 în 1995, 38 în 1996, 31 în 1997 şi 45 în 1998.
48
rioada 1994-1999, după cum arată Tabelul 2, chiar dacă
ultima treime se repartizează între celelalte 33 de state
care au menţinut pedeapsa cu moartea. O treime din
execuţii a avut loc în Texas şi 13,7% în Virginia, care se
situează pe primul rang al acestor ţări pentru procentul
de execuţie la un milion de locuitori (1,24 pentru perioada
1994-1999), ceea ce echivalează cu două treimi din
procentul semnalat de China pentru aceşti şase ani.
Apoi rapoartele şi informaţiile provin din surse diferite,
în timpul perioadei vizate de acest raport, persoanele
executate fiind condamnate pentru diverse infracţiuni:
infracţiuni contra persoanelor, afaceri legate de droguri
şi infracţiuni cu caracter financiar, politic sau sexual. Majoritatea
persoanelor executate la Singapore pentru perioada
1994-1999 a fost condamnată pentru trafic de
droguri (76%)1. Persoanele au fost condamnate şi executate
pentru viol în următoarele ţări: Arabia Saudită, China,
Emiratele Arabe Unite, Iordania şi Somalia. În Iran sau
semnalat execuţii în raport cu afacerile de adulter şi
sodomi. Persoane condamnate pentru furt cu mână armată
au fost executate în China, Nigeria, Malayzia şi
Republica Democrată Congo.
În câteva ţări ca China şi Vietnam persoanele care
au fost executate în raport cu infracţiunile economice, în
special sustragere de fonduri şi corupţia funcţionarilor. În
China, persoanele care au fost executate pentru infracţiuni
de tipuri foarte diverse (printre care publicarea şi
comercializarea de material pornografic, contrabandă de
1 Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000), pag. 212. Cifrele sunt
luate dintr-un răspuns scris de Ministrul Afacerilor de Interne, datat din 12 ianuarie
2001
49
monedă falsă, fraudă fiscală, atentat la ordinea publică),
Irak a executat prizonierii politici şi Autoritatea Palestiniană
a executat încă oameni în ianuarie 2001 pentru că
au colaborat cu forţele de securitate israeliene.
Pentru şase ani (1994-1999), cifrele de care dispunem1
indică faptul că aproximativ 26800 de persoane au
fost condamnate la moarte şi că 15300 dintre ele au făcut
obiectul unei execuţii judiciare. Numărul sentinţelor
capitale se situează între 3850 şi 7100 pe an şi cel al
execuţiilor între 1600 şi 4200 pe an; această variaţie de
la un an la altul se explică în mod esenţial prin faptul că
sentinţele şi execuţiile au crescut în China, în special în
cursul campaniei contra criminalităţii lansată în 1996.
Se cuvine în această privinţă să se reamintească
faptul că Consiliul economic şi social, în rezoluţia sa
1989/64, ruga statele membre să publice, dacă este posibil
în fiecare an, pentru fiecare categorie de infracţiune
pasibilă la pedeapsa cu moartea, de informare asupra
recursului la pedeapsa capitală, numărul condamnărilor
la moarte, numărul persoanelor efectiv executate, numărul
persoanelor care au fost graţiate şi în ce caz graţierea
a fost acordată.
1 Amnesty International a difuzat o publicaţie periodică intitulată: „Pedeapsa
cu moartea; fapte şi cifre”, în care ea indică numărul pedepselor capitale impuse
şi cel al execuţiilor practicate în lume. Cifrele estimative date pentru
1994, 1995, 1996, 1997 şi 1998 se fondează pe cele publicate de Amnesty
International în livrările publicaţiei periodice Condamnările la moarte şi execuţii
pentru 1994 (No ACT 51/01/95), 1995 (No ACT 51/01/96), 1996 (No
ACT 51/01/97), 1997 (No ACT 51/01/98), 1998 (No ACT 51/01/99) şi 1999
(No ACT 50/08/00).
50
Capitolul IV
FAPTE NOI INTERVENITE PE PLAN INTERNAŢIONAL
În timpul perioadei de studiu, numeroase fapte noi
au intervenit pe plan internaţional, care priveau O.N.U.,
Consiliul Europei şi Uniunea europeană. Adunarea generală,
Consiliul economic şi social, Comisia pentru prevenirea
crimei şi justiţiei penale şi, în particular, Comisia
drepturilor omului, nu au încetat să angajeze statele care
nu au abolit încă pedeapsa cu moartea să limiteze progresiv
numărul infracţiunilor pasibile la această pedeapsă.
În rezoluţia sa 197/12 din 3 aprilie 1997, Comisia
drepturilor omului angajează statele care nu au abolit încă
pedeapsa cu moartea să aibă în vedere suspendarea
execuţiilor, în scopul abolirii definitive a acestei pedepse
şi a invitat toate statele care făceau parte din Pactul internaţional
relativ la drepturile civile şi politice (rezoluţia
2200 A (XXI) a Adunării generale) care nu au vizat încă
aderarea la cel de-al doilea Protocol facultativ, să abolească
această pedeapsă sau să o ratifice. Comisia s-a
arătat convinsă că abolirea acestei pedepse contribuie la
sporirea demnităţii umane şi la extinderea progresivă a
drepturilor fundamentale.
Această rezoluţie a fost adoptată cu 27 de voturi
pentru, 11 – contra şi 14 abţineri. Comisia a adoptat rezoluţii
analoge în 1998 şi 1999 şi s-a putut constata că,
în 1999, rezoluţia 1999/61, purtată pe acest subiect, a
fost adoptată cu 30 de voturi pentru, 11 contra şi 12 abţineri.
În anul 2000, comisia a adoptat cu 27 de voturi
pentru, 13 contra şi 12 abţineri, o nouă rezoluţie
(2000/65), angajând toate statele care nu au abolit încă
51
pedeapsa cu moartea să instituie un moratoriu asupra
execuţiilor, în vederea abolirii definitive a pedepsei capitale.
Este bine de notat că Statutul din Roma al Curţii
penale internaţionale, adoptat în iunie 19981 de Conferinţa
diplomatică de plenipotenţiarii Naţiunilor Unite asupra
creării unei curţi criminale internaţionale, nu prevedea
pedeapsa pentru nici o crimă gravă care sunt vizate
aici.
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost
incisivă în opoziţia sa la pedeapsa capitală. În rezoluţia
sa 1044 (1994) şi în recomandarea 1246 (1994) ea chema
toate parlamentele din lume care nu au abolit încă
pedeapsa cu moartea să o facă rapid urmând exemplul
majorităţii ţărilor membre ale consiliului. Ea consideră că
această pedeapsă nu are un loc legitim în sistemul penal
al societăţilor avansate, civilizate, şi că aplicarea sa ar
putea fi comparată cu tortura şi cu comportamentele
inumane şi degradante, în sensul art. 3 al Convenţiei europene
ale drepturilor omului2. Ansamblul consideră că
voinţa de a semna şi ratifica Protocolul no 6 a acestei
convenţii şi de a introduce un moratoriu asupra execuţiilor
este o condiţie prealabilă la adeziunea noilor state la
Consiliu. Cum Consiliul l-a indicat cu ocazia celei de-a
şasea anchete, Adunarea a reafirmat această poziţie în
rezoluţia sa 1097 (1996) şi, mai nou, în rezoluţia sa 1187
(1999) care se intitulează „Europa – continent ferit de
1 A/CONF. 183/9
2 Renate Wohlwend, „The efforts of the Parliamentary Assembly of the
Council of Europe”, în The Death Penalty: Abolition in Europe (Consiliul Europei,
1999), pag. 57 şi paragraful 6 al Rezoluţiei 1097 (1996) al Adunării
Parlamentare
52
pedeapsa cu moartea”. Această politică s-a dovedit extrem
de eficace când este vorba despre a convinge câteva
noi state membre ale Europei Orientale (Federaţia
Rusă şi Ucraina) să pună un termen al execuţiilor, în ciuda
presiunilor politice cărora autorităţile din aceste ţări
au trebuit să le facă faţă, pe plan naţional, când moratoriul
a trebuit să se aplice.
Pentru a demonstra ataşamentul la abolirea pedepsei
capitale şi la apărarea drepturilor omului, a democraţiei
şi a statului de drept, Consiliul a publicat, în 1999, o
culegere de texte redactate de marii opozanţi europeni la
pedeapsa cu moartea1.
La fel, Uniunea Europeană a făcut din abolirea pedepsei
cu moartea o condiţie prealabilă la adeziunea
noilor membri şi a adoptat în 1998 directivele asupra politicii
uniunii faţă de ţările terţe privind pedeapsa cu
moartea2, care precizează că toate statele membre muncesc
la abolirea acestei pedepse ca să contribuie la
creşterea demnităţii umane şi lărgirea progresivă a drepturilor
fundamentale, această pedeapsa neavând un loc
legitim în sistemul penal al societăţilor avansate, civilizate.
La cea de-a 54 sesiune a Adunării Generale a Naţiunilor
Unite, în septembrie 1998, ministrul afacerilor externe
al Uniunii europene a declarat că aceasta se angajează
să lupte contra pedepsei cu moartea3 În consecin-
1 The Death Penalty: Abolition in Europe (Consiliul Europei, Strasbourg, 1999)
2 Se pot consulta directivele şi alte documente importante şi interesante privind
politica Uniunii Europene în materia pedepsei capitale la următoarea
adresă: http://www.eurunion.org
3 detalii la următoarea adresă: http://www.eurunion.org/legislat/deathpenalty/
/54th/Finspeechexcrpt.htm
53
ţă, Uniunea Europeană a procedat la o serie de demersuri
în jurul guvernatorilor statelor şi preşedintelui Statelor
Unite ale Americii privind execuţiile viitoare ale câtorva
deţinuţi, ca şi pe lângă Secretarul de stat, adjunct
pentru drepturile omului din aceste state în februarie
20001.
În 1998, apoi în 2000, s-a convenit înscrierea problemei
pedepsei capitale la ordinea zilei dialogului Uniunii
Europene – China în materie de drepturile omului.
Această problemă a fost egal tratată în cadrul schimburilor
bilaterale între Regatul Unit şi China asupra problemei
drepturilor omului şi membri Consiliului consultativ
asupra pedepsei cu moartea al secretarului afacerilor externe
al Regatului Unit au fost invitaţi de Guvernul chinez
pentru a urma exemplul acestei probleme în septembrie
2000. Aceste noi fapte prevestesc urmarea dialogului
privind politica Guvernului chinez în materie de
pedeapsă capitală2.
Numeroase state europene au ca politică să refuze
extrădarea spre ţările care nu au abolit pedeapsa capitală
până când cel interesat riscă să fie aici condamnat. La
cea de-a şaizeci şi şasea sesiune, în aprilie 2000, Comi-
1 Exemple: ianuarie 2001 – guvernatorii statelor Oklahoma şi Tenessee, 9 august
2001 – guvernatorul statului Texas (EU Demarche on the Death
Penalty, 25 februarie 2000 şi la adresa http://www.eurunion.org/
/legislat/deathpenalty/demarche.htm
2 Hu Zunteng, „On the Death Penalty at the during of the Century”, EU – China
– Human Rights Dialogue, Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor
juridici ai Uniunii Europene, Beijing – China, 19-20 octombrie 1998
„Studienrechte des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4,
Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000,
pag. 88-94
54
sia drepturilor omului, în rezoluţia sa 2000/65, a adoptat
o poziţie similară, rugând statele care au primit o cerere
de extrădare privind o persoană ce riscă pedeapsa cu
moartea să îşi rezerve explicit dreptul de a refuza extrădarea
dacă nu primesc autorităţi competente ale statului
care cere asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va
fi aplicată.
Secretarul general fiind rugat să formuleze observaţiile
asupra pedepsei cu moartea Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii (C.I.C.R.) a indicat că pentru a se
achita cu totul de misiunea sa şi pentru a conserva încrederea
că plasând în el interlocutorii săi, el este de
cea mai mare importanţă în cadrul C.I.C.R. a făcut dovadă
de neutralitate, imparţialitate şi discreţie. În consecinţă
el doreşte să nu ia poziţie pe această temă care rămâne
un subiect de controversă, preferând să examineze
cazul precis şi să ia atunci măsurile pe care el le crede
favorabile. Organizaţia pentru securitate şi cooperare
în Europa (O.S.C.E.) a atras atenţia secretarului asupra
rapoartelor pe care le-a publicat biroul instituţiilor democratice
şi al drepturilor omului, care este unul dintre organele
sale. Aceste rapoarte servesc la fundamentarea
dezbaterilor pe care O.S.C.E. le reţine periodic, pe
această temă. Uniunea interparlamentară a reapelat ca
atunci când Conferinţa statutară ţinută la Moscova în
septembrie 1998, ea a cerut tuturor parlamentarilor a tuturor
membrilor de lucru la abolirea pedepsei cu moartea
din lume, să stabilească un moratoriu asupra execuţiilor
în vederea abolirii complete a acestei pedepse. În ceea
ce priveşte Organizaţia Statelor Americane (O.E.A.) ce
comportă două organe abilitate, însărcinate să se ocupe
de drepturile omului, Comisia interamericană a drepturi55
lor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului
care sunt concomitent însărcinate să vegheze la ceea ce
statele membre ale O.E.A. respectă dispoziţiile declaraţiei
americane ale drepturilor omului şi obligaţiilor omului,
a Convenţiei interamericane, relativă la drepturile
omului şi de diverse alte instrumente interamericane.
Comisia este abilitată să primească petiţii provenind de
la particulari sau de la organizaţii nonguvernamentale
denunţând nerespectarea acestor instrumente pentru
statele membre şi anchetarea pe loc cu asimţământul
acestora din urmă. Curtea sesizează cazul purtat asupra
interpelării şi aplicării convenţiei pentru statele ce nu au
acceptat competenţa sa. Ea este abilitată să formuleze,
la cererea statelor membre, un aviz consultativ privind
interpelarea convenţiei sau a altor instrumente de apărare
americane. Convenţia însăşi şi, particular, art. 4
(Dreptul la viaţă), Protocolul adiţional la convenţie purtat
de abolirea pedepsei cu moartea, are o importanţă particulară
pentru cel de-al şaselea studiu. Articolul 4 al
Convenţiei autorizează de fapt pedeapsa cu moartea,
sub rezerva câtorva restricţii. Astfel, statele participante
nu o pot întinde la infracţiuni la care ea nu se aplică în
momentul când ei au ratificat convenţia.
Protocolul vizează sporirea neaplicării acestei pedepse,
statele care participă aici se angajează să o abolească.
Atât Comisia, cât şi Curtea au luat decizii pentru
a aboli pedeapsa capitală. Pentru O.E.A. afacerea Haniff
Hilaire contra Republicii Trinidad-Tobago, purtată în faţa
Curţii de comisie pe 25 mai 1999, are o importanţă particulară.
După ce Comisia a dovedit că statul în cauză
comandând interesul la pedeapsa pentru asasinat, s-a
făcut responsabil de violările dreptului la viaţă, în sensul
56
art. 4 al Constituţiei, ca şi pentru dreptul la un comportament
uman, în sensul art. 5 al acestui instrument. Afacerea
este la stadiul excepţiei preliminare şi judecătorul
de fond nu este aşteptat înaintea sfârşitului anului 2001.
Amnesty International a arătat că se opune pedepsei
cu moartea contrară drepturilor fundamentale care
sunt dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus unei pedepse
sau unui comportament crud, inuman sau degradant.
În acest sens, nici o consideraţie de ordin criminologic
nu va fi premiat asupra drepturilor omului care justifică
abolirea acestei pedepse. Argumentul după care ea
ar avea un efect fundamental care ar duce la schimbarea
hotărârii nu ţine în aşa măsură este adevărat că nu s-a
reuşit demonstrarea ştiinţifică, că efectul său persecutiv
este superior celui al unei alte pedepse. Pedeapsa capitală
se împotriveşte obiectivului internaţional acceptat.
La începutul unui nou mileniu, lumea este mai aproape
ca niciodată de abolirea universală a acestei pedepse.
Amnesty International, angajează statele şi oamenii să
examineze într-un mod aprofundat faptele şi argumentele
care militează în favoarea abolirii.
La începutul anului 1994, 20 de state ratificând cel
de-al doilea protocol facultativ, s-au raportat la pactul internaţional
relativ la drepturile civile şi politice, vizând
abolirea pedepsei cu moartea. De atunci, 14 state, răspunzând
la cea de-a şasea anchetă şi alte 10 care nu au
răspuns, au ratificat ele însele protocolul.
Astfel, la sfârşitul anului 2000, 44 de ţări au aderat
la acest instrument, afirmându-şi voinţa rezolută de abolire
a pedepsei cu moartea. În 2000, alte 5 ţări au semnat
acest protocol. În Tabelul 6 al Anexei 1 este prezen57
tată lista ţărilor care au ratificat sau doar semnat cel deal
doilea protocol.
Pentru ceea ce este a Convenţiei Europene a drepturilor
omului 20 de ţări au ratificat la începutul anului
1994 Protocolul no 6 care prevedea abolirea pedepsei cu
moartea în timp de pace. Între ianuarie 1994 şi decembrie
2000, 12 state care au răspuns la ce a de-a şasea
anchetă şi alte şapte care nu au răspuns, 19 în total, au
făcut la fel. În aceeaşi perioadă un stat (Federaţia Rusă),
nerăspunzând la cea de-a şasea anchetă, a semnat
protocolul, dar nu l-a ratificat încă. Astfel, la sfârşitul
anului 2000, 39 de ţări europene care au ratificat acest
instrument s-au angajat să abolească pedeapsa cu
moartea în timp de pace şi una l-a semnat (Anexa 1 –
Tabelul 6). În ianuarie 2000, Armenia a semnat şi ea
Protocolul no 6.
Înainte de 1994, doar două ţări au ratificat Protocolul
no 6 adiţional la Convenţia americană relativă la drepturile
omului privind abolirea pedepsei cu moartea. În
timpul perioadei 1994-2000 el a fost ratificat de alte cinci
ţări: Uruguay – 1994, Brazilia – 1996, Costa Rica şi
Ecuador – 1998 şi Nicaragua – 1999. el a fost deci ratificat
de un total de 7 ţări. De altfel, el a fost semnat de
Paraguay în 1999 (Anexa 1 – Tabelul 6).
58
Capitolul V
APLICAREA GARANŢIILOR PENTRU PROTECŢIA
DREPTURILOR PERSOANELOR PASIBILE LA
PEDEAPSA CU MOARTEA
În rezoluţia sa 1996/15 din 23 iulie 1996, Consiliul
economic şi social a cerut statelor membre în care pedeapsa
cu moartea nu a fost încă abolită să aplice efectiv
garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile
la această pedeapsă (Anexa II). El a aprobat aceste
garanţii în rezoluţia sa 1984/50 din 25 mai 1984 şi a
recomandat, în rezoluţia 1989/64 măsuri concrete în vederea
aplicării lor.
Garanţiile sunt principii fundamentale înainte de fi
aplicate, când urmăririle penale pentru a asigura respectul
drepturilor persoanelor inculpate de o infracţiune pasibilă
la pedeapsa cu moartea. Ele dispun în special că
pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru crimele
cele mai grave. Ele stabilesc dreptul beneficiarului
unei pedepse mai puţin gravă în câteva condiţii ca şi
dreptul obligatoriu de a face apel şi de a prevedea în
graţiere (o amânare suficientă înainte de a fi pregătit
pentru prepararea apărării). Ele feresc de pedeapsa capitală,
de persoanele în vârstă de mai puţin de 18 ani în
momentul comiterii infracţiunii ca şi femeile gravide,
mamele copiilor tineri şi persoanele care sunt lovite de
alienări mentale sau au capacităţi intelectuale foarte reduse.
Ele fixează exigenţe în materie de dovadă în ceea
ce priveşte declaraţia de culpabilitate şi competenţa tribunalelor,
cu scopul de a asigura un proces echitabil şi
de a nu lăsa loc altei interpretări a faptelor. Apărătorii
trebuie să fie asistaţi de un avocat, această asistenţă
59
mergând până aceea care este acordată persoanelor
nepasibile la pedeapsa capitală.
Dacă ei nu înţeleg suficient limba utilizată de tribunal
trebuie să fie bine informaţi cu ajutorul traducerilor
de toţi şefii acuzării relative contra ei şi să conţină documente
pertinente asupra cărora să delibereze tribunalul.
În sfârşit, într-o grijă a umanităţii, este cerut până
când pedeapsa capitală este aplicată, ca perioada de
detenţie a condamnatului şi modul de execuţie să fie de
natură să limiteze la maximum suferinţele acestuia şi să
evite toate exacerbările acestor suferinţe.
În afară de Armenia, Eritrea şi Myanmar, care nu
au răspuns la nici o întrebare asupra garanţiilor, considerând
probabil că aceste întrebări nu privesc ţările aboliţioniste
de fapt, alte 19 state şi regiuni favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt au
indicat că au luat cunoştinţă de garanţii şi au estimat că
le-au folosit între 1994-1998. Mexic a declarat că a respectat
toate garanţiile pentru infracţiunile cu caracter militar
comise în timp de război. Japonia şi Thailanda au
făcut faţă unor dificultăţi în aplicarea garanţiilor, prima
ţară neputând să răspundă afirmativ sau negativ. De
fapt, legislaţia nu interzicea executarea pedepsei cu
moartea în cursul unei proceduri de recurs în graţiere şi
nici un dispozitiv obligatoriu de apel nu a mai fost adoptat.
Thailanda a atribuit dificultăţile sale insuficienţei
competenţilor disponibili, instalaţiilor, resurselor financiare,
ca şi lacunelor legislaţiei. Această ţară avea nevoie
de servicii consultative tehnice pentru a putea aplica mai
eficace garanţiile.
Statele Unite au declarat că ele estimează că „Garanţiile
de procedură prevăzute de dreptul american sunt
60
în general conforme sau superioare normelor internaţionale”
1. În ceea ce priveşte garanţiile elaborate de Organizaţia
Naţiunilor Unite, în general, Statele Unite au declarat
că „Aplicarea pedepsei capitale în Statele Unite se
face sub controlul responsabililor de sectoare judiciare,
legislativ şi executiv, de guvernele statelor şi Guvernul
federal. Cele mai înalte instanţe juridice la nivelul statelor
şi la nivel federal au statuat în favoarea menţinerii
pedepsei capitale supunând-o la garanţii de procedură
intensificate prevăzute prin constituţiile şi legile statelor
şi a celui federal care sunt în general conforme sau superioare
celor prevăzute la nivel internaţional sau prin
legislaţia celor mai multe dintre state.
Dat fiind faptul că un număr relativ mic de state favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea a participat la
ce a de-a şasea anchetă nu a fost posibil să se furnizeze
informaţii asupra aplicării garanţiilor aşa de detaliate ca
cele care figurează în cel de-al cincilea raport cincinal2 şi
în rapoartele precedente.
1 Krystin Nocth „Capital punishment”, Georgetown Law Journal, vol. 87, no 5
(1999), pag. 1756-1783
2 Mai multe ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, în răspunsurile
pe care ele le-au adresat Comisiei drepturilor omului la cea de-a 54-a şi 55-a
sesiune, au furnizat informaţii utile asupra aplicării pedepsei cu moartea şi
asupra procedurilor ce se raportează la acest tip de pedeapsă. Aceste ţări
sunt: Cuba, S.U.A., Federaţia Rusă, Liban, Filipine şi Turcia în 1998 şi Republica
Islamică Iran în 1999. Mexic, ţară aboliţionistă, a comunicat în 1998
informaţii asupra infracţiunilor militare încă pasibile la pedeapsa cu moartea.
61
SECŢIUNEA 1
Prima garanţie
Pentru cea de-a şasea anchetă statele nu au fost
invitate doar pentru a enumera infracţiunile pasibile la
pedeapsa cu moartea, ci şi pentru a preciza dacă era
vorba despre infracţiuni de drept comun sau despre infracţiuni
relevând un drept particular. În prima categorie
figurează infracţiunile contra persoanei, infracţiunile contra
bunurilor, infracţiuni cu droguri şi alte infracţiuni. Cea
de-a doua categorie cuprinde infracţiunile contra statului,
infracţiuni cu caracter militar şi alte infracţiuni1. Pornind
de la răspunsurile primite şi de la alte 14 surse de informaţii
disponibile, se poate face o idee în ce măsură infracţiunile
pasibile la pedeapsa cu moartea se plătesc pe
baza criteriilor enunţate în prima garanţie. Nu trebuie
pierdut din vedere faptul că unele ţări pot să menţină
pedeapsa cu moartea în codul lor penal pentru infracţiunile
care fac rar subiectul urmăririlor şi pentru care persoanele
sunt foarte rar judecate şi nu sunt aproape niciodată
executate.
Cum a mai fost notat asupra raportului celei de-a
cincea anchete, definirea noţiunii de „crimele cele mai
grave” poate să varieze după contextul social, cultural,
religios şi politic. Totodată, se înţelege prin „crime internaţionale
având consecinţe extrem de grave” faptul că
infracţiunile trebuie să ameninţe viaţa altuia, în acest
sens ea va fi consecinţa actelor incriminate. În rezoluţia
1 Japonia a indicat că noţiunea de „infracţiune de drept comun” şi cea de „infracţiune
relevând un drept particular” nu erau clare şi că dreptul japonez nu
a stabilit nici o distincţie între ele. Era, deci, dificil să se răspundă la o întrebare
stabilind o asemenea distincţie
62
sa 1999/61 din 28 aprilie 1999, apoi cea din 2000/65,
Comisia drepturilor omului a rugat toate statele care
menţin pedeapsa cu moartea, să vegheze ca aceasta din
urmă să nu fie impusă pentru delicte financiare
nonviolente şi pentru actele nonviolente legate de practica
religioasă sau de expresia de convingere. În raportul
său de activitate asupra execuţiilor extrajudiciare, sumare
sau arbitrare prezentat Secretarului general la cea dea
55-a Sesiune a Ansamblului general (A/55/288),
doamna Asma Jahangir a declarat că „Raportorul special
este ferm convins că aceste restricţii interzic pronunţarea
condamnărilor la moarte pentru infracţiunile economice
sau alte infracţiuni „fără victimă” pentru actele
atingând valorile morale dominante, pentru actele cu caracter
religios sau politic (actele de trădare, spionaj şi alte
acte definite în manieră vagă şi în general descrise ca
fiind „crime contra statului”). Caracterul vag al expresiei
„consecinţe extrem de grave” a favorizat apariţia unor
multiple interpretări din partea unui anumit număr de ţări.
După cum am prezentat anterior, persoane au fost
executate pentru infracţiuni foarte diverse, douăzeci şi
două de ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns la cea de-a şasea
anchetă, au menţinut această pedeapsă în codul lor
penal pentru alte infracţiuni decât omuciderea voluntară
(moartea antrenând pedeapsa cu moartea) ca trădarea
sau infracţiunile cu caracter militar şi, câteodată, pentru
motive diverse. De exemplu, activităţile legate de droguri
sunt pasibile capitală în Bahrain.
Belarus cunoştea că pedeapsa cu moartea nu se
poate pronunţa exclusiv pentru infracţiuni contra persoanei
şi pentru infracţiuni contra statului, ci în mod egal
63
pentru „alte infracţiuni”. Chile a zis că pentru contravenţiile
cele mai grave în legislaţia sa antiteroristă au fost
pasibile la pedeapsa capitală. Myanmar menţine pedeapsa
capitală pentru infracţiunile legate de droguri, infracţiuni
contra statului. În Irak şi Rwanda, pedeapsa capitală
poate fi pronunţată în raport cu câteva infracţiuni
contra bunurilor şi în Irak şi Thailanda pentru infracţiunile
cu droguri.
În răspunsul lor Statele Unite au spus că pedeapsa
capitală a fost întotdeauna facultativă şi că ea a fost limitată
pentru infracţiunile cele mai grave de acelaşi tip.
În consecinţă, potrivit dreptului federal, câteva infracţiuni
federale grave şi infracţiuni cu caracter militar (spionaj,
trădare) care sunt particular păgubitoare şi care se însoţesc
de circumstanţe agravante sunt pasibile la pedeapsa
capitală.
Atunci când vechile republici sovietice precum Kazahstan
(unde pedeapsa cu moartea este facultativă
pentru infracţiuni contra bunurilor şi contra persoanei care
realizează o anchetă preliminară sau procedură de instrucţie
şi infracţiuni contra statului) care nu au dispoziţii
pentru reducerea numărului infracţiunilor pasibile la pedeapsa
capitală1 numeroase ţări favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea au avut tendinţa să facă contrariul.
Ele au crescut numărul pentru care pedeapsa capitală
poate fi impusă, în loc să-l reducă progresiv, aşa cum
preconizează O.N.U..
1 În Uzbekistan se reduce numărul infracţiunilor pedepsei capitale de la 19 la
13 în 1995. Federaţia Rusă reduce acelaşi număr de la 27 la 5 în 1996 şi
Tadjikistan de la 44 la 15 în 1998
64
În 185, un studiu al O.N.U. asupra persoanelor prevăzut
în caz de trafic de droguri a relevat că acest tip de
infracţiuni era pasibil la pedeapsa cu moartea în 22 de
ţări şi regiuni1. Acest număr a trecut la mai puţin de 26 în
1995 şi 34 la sfârşitul anului 2000. cu excepţia Cubei,
Statelor Unite (drept federal), a Guyanei şi Republicii
Democrate Congo, aceste ţări sunt situate în Orientul
Mijlociu, în Africa de Nord sau în Asia şi Pacific2.
În unele dintre aceste ţări şi regiuni posedarea de
cantităţi foarte mici de droguri ilicite în vederea vânzării
lor este pasibilă la pedeapsa cu moartea. De exemplu,
traficul, importul sau exportul ilicit de mai mult de 15
grame de heroină, de mai mult de 30 grame de morfină,
de mai mult de 200 grame de canabis antrenează, obligatoriu,
pedeapsa cu moartea la Singapore. În 1998,
Singapore a reintrodus pedeapsa capitală obligatorie
pentru cazurile de trafic de cristale de metafetamină purtată
asupra cantităţilor mai mari de 250 de grame3.
În Malaesia, în noiembrie 2000, doi oameni au fost
executaţi pentru trafic de heroină purtată asupra lor în
cantităţi de 123 şi respectiv 132 de grame. În aceste ţări
legea prevede că toate cantităţile mai mari de 15 grame
1 în Institutul pentru prevenirea crimei – compartimentul delicvenţilor în Asia şi
în Extremul Orient, Poziţia Naţiunilor Unite – Nations Positions on Drugs
Crime Resurce Material no 27, Tokyo, 1995
2 Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Bangladesh, Brunei
Darussalam, China, Egipt, India, Indonezia, Iran, Irak, Jamahiria Arabă Libiană
(pedeapsa cu moartea în 1996), Iordania, Kuweit, Malayzia, Myanmar,
Oman, Uzbekistan, Pakistan, Filipine, Taiwan, Qatar, Republica Arabă Siriană,
Coreea, Singapore, Sudan, Sri Lanka, Tadjikistan, Thailanda şi Vietnam
3 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), iunie 1998 (no ACT
53/03/98)
65
de heroină găsite în posesie, doar dacă contrariul nu
poate fi dovedit, atrag după sine vinovăţia de trafic de
droguri şi, deci, persoanele sunt pasibile obligatoriu la
pedeapsa cu moartea1. În schimb în dreptul federal american,
pedeapsa cu moartea prevăzută în Legea din 1994
asupra luptei contra criminalităţii violente (Violent Crime
Control Act) vizează persoanele implicate în infracţiunile
contra legislaţiei asupra drogurilor de mare anvergură, în
cadrul unei „întreprinderi criminale continue”.
Alte 25 de ţări menţin pedeapsa cu moartea pentru
infracţiunile cu caracter sexual, în cea mai mare parte a
cazurilor de violuri, în particular agravate pentru rândul
copiilor. În 1997, Pakistan a extins câmpul de aplicare al
pedepsei cu moartea2.
Actele homosexuale acompaniate de violenţă (viol
homosexual) constituie o infracţiune pasibilă la pedeapsa
cu moartea în Cuba. În Republica Islamică Iran o femeie
a fost condamnată la moarte pentru că a avut o relaţie
în afara căsătoriei. Pedeapsa cu moartea poate fi
egal impusă în Sudan., în caz de prostituţie cu recidivă,
relaţii sexuale ilegale şi condamnări pentru dublă recidivă
după un act de homosexualitate3.
În nu mai puţin de 8 state, răpirea este pasibilă la
pedeapsa cu moartea4.
1 Amnesty International, Malayesia: First Executions for four years. A Step
Backwards for Human Rights (no ASA 28/011/2000)
2 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), decembrie 1997 (no
ACT 53/01/98)
3 Documentele oficiale ale Adunării generale, sesiunea 53-a, supliment no 40,
vol. I (A/53/40), par. 119
4 China, Emiratele Arabe Unite, Grenada, Guatemala, Pakistan, Filipine - pedeapsa
cu moartea pentru rănire cu tortură) şi Yemen
66
În 1996, răpirea şi traficul de femei şi de copii au
fost erijate în infracţiuni pasibile la pedeapsa cu moartea
în Bangladesh1. Un an mai înainte, Congresul din Guatemala
a aprobat impunerea pedepsei capitale tuturor
persoanelor recunoscute culpabile de răpire, se înţelege,
şi complicii care au contribuit la moartea victimelor răpite.
Numărul ţărilor care menţin pedeapsa cu moartea
pentru furt cu mână armată a crescut, ajungându-se la
12 în aceste zile2.
Datorită faptului că pedeapsa cu moartea a fost
abolită pentru câteva delicte economice, în majoritatea
statelor care constituiau mai înainte U.R.S.S., în Federaţia
Rusă nu se recenzează probabil astăzi mai mult de
11 ţări şi regiuni care menţin pedeapsa capitală pentru
infracţiuni calificat, contrabandă, speculă, fraudă şi abuz
de încredere (partea agenţilor publici)3.
Se pare că în numeroase state care menţin pedeapsa
cu moartea, dar nu în toate infracţiunile cu caracter
militar rămân pasibile la pedeapsa cu moartea. De
altfel, în câteva ţări pedeapsa capitală poate fi aplicată
diferite infracţiuni comise împotriva statului în timp de
pace, ca terorismul, sabotajul, atentat la securitatea naţională
sau trădarea. De exemplu, Japonia a indicat următoarele
infracţiuni: incitarea unei agresiuni străine,
furnizarea ajutorului inamicului, incendierea voluntară a
1 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), 1996, pag. 90
2 China, Cuba, Ghana, Malayzia, Mali, Nigeria, Uganda, Congo, Singapore,
Sudan, Vietnam şi Zambia
3 Camerun, China, Iran, Jamahiria Arabă Libiană, Malayzia, Mali, Republica
Democrată Congo, Singapore, Sudan, Congo şi Vietnam
67
unei clădiri locuite, distrugerea prin mijloace explozive,
degradarea apei unei clădiri locuite şi utilizarea explozivilor,
cu excepţia mai multor foste republici sovietice, nu
se pare deloc că numărul ţărilor care pedepsesc acest
tip de infracţiuni cu pedeapsa capitală sau diminuat ci
probabil au crescut.
După informaţiile disponibile, dizidenţa religioasă
sub forma Balasfem sau apostasic (abjurare), rămâne o
infracţiune pasibilă la pedeapsa capitală în Arabia Saudită,
în Jamahiria Arabă Libiană, în Pakistan, Iran şi
Sudan. De altfel, numărul infracţiunilor pasibile la pedeapsa
cu moartea rămâne relativ ridicat în mai multe
ţări şi regiuni, în particular Arabia Saudită, China1, Cuba,
Irak, Filipine, Taiwan, Republica Islamică Iran şi Sudan2.
În raportul de activitate asupra execuţiilor extrajudiciare
sumare sau arbitrare, Raportul special al Comisiei
drepturilor omului a spus că pedeapsa capitală nu ar
trebui în nici o circumstanţă să fie obligatorie (A/55/288,
par. 34). Poate fi dificil sau chiar imposibil pentru un tribunal
să ţină seama de diferite circumstanţe atenuante
care ar putea să se considere o infracţiune dată ca fă-
1 În ceea ce priveşte importanţa pedepsei cu moartea în China detalii în „ The
Death Penalty from a European perspective”, Hans Jorg Albrecht sau „EUChina
Human Rights Dialogue”
Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene şi
China care a avut loc la Beijing în perioada 19-20 octombrie 1998
„Studienreihe des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4,
Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000,
pag. 95-118
2 Această listă trebuie să fie considerată ca inventar inevitabil incomplet construit
pornind de la informaţii provenite din diverse surse şi din momente diferite
68
când parte dintre crimele cele mai grave atunci când pedeapsa
cu moartea este obligatorie, chiar dacă aceasta
poate fi comutată. Încă odată nu se dispune deloc de informaţii
asupra măsurii în care pedeapsa capitală este
obligatorie pentru câteva infracţiuni, căci puţine state favorabile
să menţină această pedeapsă şi aboliţioniste de
fapt au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Pedeapsa cu
moartea este obligatorie pentru omor de care sunt pasibile
persoanele din Barbados, Comore, Liban şi Turcia.
După răspunsul Japoniei Codul penal al acestei ţări
al acestei ţări prevede obligatoriu pedeapsa cu moartea
în caz de conspirare cu un stat străin, vizând antrenarea
unui atac armat contra Japoniei, dar un judecător poate
comuta pedeapsa pe motive juridice sau când el consideră
că pedeapsa este prea severă pentru infracţiunea
comisă. Regula din răspunsul Bahrainului că pedeapsa
capitală este obligatorie în cazul asasinării unui agent de
forţă publică.
Pedeapsa cu moartea este obligatorie în Antigua et
Barbuda în caz de trădare şi pentru câteva infracţiuni
contra statului, dar facultative în caz de omor. În Comore
ea este obligatorie în caz de infracţiune contra statului,
trădare şi spionaj; în Iordania, în caz de infracţiuni contra
persoanelor şi infracţiuni legate de droguri. În Liban
în caz de infracţiune contra persoanelor, contra statului
şi infracţiuni cu caracter militar şi în Myanmar (după alte
surse) pedeapsa capitală este obligatorie în caz de asasinat
şi de înaltă trădare, dar ea este facultativă pentru
fabricarea şi traficul de droguri.
În Turcia, ea este obligatorie pentru câteva infracţiuni
teroriste şi infracţiuni cu caracter militar. Rwanda a
declarat că pedeapsa cu moartea este întotdeauna facul69
tativă, dar după alte surse ea ar fi obligatorie pentru organizarea,
incitarea sau participarea la genocid.
Deşi Togo nu a executat nici un condamnat din
1979, pedeapsa capitală rămâne obligatorie pentru toate
infracţiunile pentru care este prevăzută în timp de pace
şi în timp de război. Situaţia nu este totuşi foarte clară
pentru că, în răspunsul său, guvernul togolez a indicat
că, în timpul perioadei considerate, nici un recurs în graţie,
nici o cerere de comutare a pedepsei, nici o amânare
de condamnare nu a fost prezentată de persoanele condamnate
la moarte. Se spune că mai multe ţări şi regiuni
menţin pedeapsa capitală obligatorie pentru câteva infracţiuni,
în special Grenada şi Zimbabwe pentru omoruri;
Kuweit, Taiwan şi Thailanda pentru diverse infracţiuni
legate de droguri; Guatemala şi Filipine pentru violul
copiilor. În această ultimă ţară pedeapsa cu moartea este
obligatorie şi în alte cazuri precise.
SECŢIUNEA 2
A doua garanţie
Nici un element de informaţie furnizat de către ţările
care au răspuns la anchetă, nu a indicat ca una dintre
ele să fi aplicat pedeapsa cu moartea într-o manieră retroactivă,
nici că legislaţia lor ar autoriza acest lucru. Se
pare totuşi, după alte surse, că prin decretul no 115 din
1994, Irak a reinstaurat pedeapsa cu moartea, în aşa fel
încât aceasta să poată fi aplicată retroactiv persoanelor
care au refuzat pentru a treia oară să-şi îndeplinească
serviciul militar. Bahrain, Barbados, Belarus, Indonezia,
Japonia, Kazahstan, Niger, Rwanda, Thailanda şi Turcia
au spus că ele au autorizat aplicarea pedepsei cu moar70
tea de substituţie dacă pedeapsa cu moartea este abolită.
Liban şi Chile, din contră, se opun.
SECŢIUNEA 3
A treia garanţie
Persoane în vârstă de mai puţin de 18 ani
Patru dintre ţările favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi aboliţioniste da fapt, au răspuns la anchetă
Chile, Indonezia, Togo şi S.U.A. şi prevăd în legislaţia
lor impunerea pedepsei capitale persoanelor care au
comis o infracţiune pasibilă la această pedeapsă când
ele aveau mai puţin de 18 ani. Indonezia nu prevede
vârsta minimă pentru aplicarea pedepsei capitale. În Togo,
vârsta minimă pentru aplicarea pedepsei capitale este
de 16 ani, dar nici o pedeapsă cu moartea nu a fost
pronunţată în această ţară în timpul perioadei anchetei.
Vârsta minimă este de 16 ani în Chile, dar nici o persoană
de mai puţin de 18 ani nu a fost executată de numeroşi
ani.
Constituţia S.U.A. interzice impunerea pedepsei
capitale persoanelor în vârstă de 16 ani în momentul în
care ele au comis infracţiunea. Legislaţia a patrusprezece
state şi dreptul federal fixează vârsta minimă la 18
ani, iar în patru state ea este de 17 ani şi în 13 state de
16 ani, alte şapte state nu precizează vârsta minimă1.
Statele Unite nu au ratificat convenţia relativă la drepturile
copilului şi au emis o rezervă în ceea ce priveşte paragraful
5, art. 6 (Rezoluţia 44/25) al Adunării generale
1 Statele Unite, „Capital punishment 1999”, Bureau of Justice Statistics
Bulletin (Washington), decembrie 2000
71
la termenul căruia o sentinţă la moarte nu poate fi impusă
pentru crimele comise de o persoană în vârsta de mai
puţin de 18 ani. Statele Unite nu observă această garanţie
şi nu şi-au retras rezerva privind Pactul internaţional.
La sfârşitul anului 1999, în afacerea Domingues contra
statului Nevada, Curtea supremă a decis, după ce a ascultat
argumentele procurorului general, să nu examineze
problema stabilirii dacă execuţia unei persoane în
vârstă de 16 ani, în momentul în care infracţiunea a fost
comisă, constituie o violare a dreptului internaţional cutumiar
şi a obligaţiilor convenţionale ale Statelor Unite1.
După începutul anului 1994, mai multe ţări s-au
conformat acestei garanţii, Barbados, China, Yemen,
Zimbabwe. Lor li s-au alăturat şi Pakistan, când ordonanţa
relativă a sistemului de justiţie pentru minori din
luna iulie a anului 2000 a abolit pedeapsa cu moartea
pentru persoanele de mai puţin de 18 ani în momentul în
care infracţiunea a fost comisă. Se pare că această măsură
nu a fost aplicată retroactiv persoanelor deja condamnate
la moarte2.
Există mai puţin de 14 ţări3 care au ratificat Convenţia
relativă la drepturile copilului fără rezervă, după
informaţiile disponibile, au modificat legislaţia lor în aşa
manieră încât să excludă impunerea pedepsei cu moartea
persoanelor care au comis a infracţiune pasibilă la
1 Michael Domingues v. Nevada, 528 U.S. 963 (1999)
2 Amnesty International, Children and the Death Penalty: Executions Worlwide
since 1990 (no ACT/50/610/2000), pag. 7
3 Afganistan, Arabia Saudită, Bangladesh, Burundi, Emiratele Arabe Unite,
India, Iran, Irak, Malayzia, Maroc, Myanmar, Nigeria (cu excepţia dreptului
federal), Republica Coreea şi Republica Democrată Congo
72
această pedeapsă, atunci când ele sunt în vârstă de mai
puţin de 18 ani.
În cursul perioadei examinate, a fost semnalat că
patru ţări au executat mai puţin de o persoană în vârstă
de mai puţin de 18 ani în momentul în care infracţiunea a
fost comisă. Este vorba despre următoarele ţări (numărul
persoanelor executate în timpul celor şapte ani ai perioadei
1996-2000 este indicat în paranteze): Statele
Unite (8 din care 4 – Texas, 1 – Oklahoma şi 3 - Virginia),
Nigeria (1), Pakistan (1) şi Republica Islamică Iran
(2) 1.
La sfârşitul lui octombrie 2000, 83 de deţinuţi aşteptau
încă să fie executaţi în 16 state din statele unite
pentru infracţiuni pe care ei le-au comis când aveau 16
sau 17 ani. O treime din aceste persoane erau deţinuţi în
statul Texas2.
În 2000, Republica Democratică Congo a executat
un tânăr de 14 ani în mai puţin de 30 de minute de la
condamnarea sa3.
1 În Death Penalty News, decembrie 1999 (no ACT 53/05/99), pag. 5, se pune
problema articolului apărut în 24 octombrie 1999, în jurnalul Kyahan, din
Teheran, unde se menţionează spânzurătoare în Republica Islamică Iran a
doi oameni în vârstă de 17 şi respectiv 18 ani, care au omorât un om şi pefiul
lui în vârstă de 16 ani. Este vorba despre o execuţie a unui om de 17 ani în
Nigeria, despre execuţia, în Pakistan a unui tânăr de 14 în momentul în care
infracţiunea a fost comisă, toate făcute publice în Amnesty International, Raport
anual, 1998 (Londra 1999), pag. 269
2 Victor V. Streib, „The Juvenile Death Penalty Today”, pe Internet la
http://www.law.onu.edu/faculty/streib/juvdeath.htm şi
Amnesty International S.U.A., „Shame in the 21th Century” (no AMR
51/189/99) şi Amnesty International S.U.A., „Children and the Death Penalty:
Executions Worlwide since 1990” (no ACT 50/010/2000), pag.8
3 Un alt exemplu în „Ramyattan contra Trinidad Tobago”, The Times, aprilie
1999 sau „Campbell contra Trinidad Tobago”, The Times, 21 iulie 1999
73
În rezoluţia sa 1999/4 subcomisia protecţiei drepturilor
omului a condamnat categoric impunerea şi aplicarea
pedepsei cu moartea persoanelor în vârstă de mai
puţin de 18 ani în momentul comiterii infracţiunii şi a rugat
insistent ca toate statele care menţin pedeapsa cu
moartea pentru minorii delicvenţi să se angajeze să abolească
pedeapsa cu moartea pentru aceste persoane.
Anul următor, în rezoluţia sa 2000/17 subcomisia a
rugat Comisia drepturilor omului să adopte o decizie potrivit
căreia impunerea pedepsei cu moartea persoanelor
în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul comiterii
crimei constituie o violare a dreptului internaţional cutumiar.
Vârsta maximă
Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea care au răspuns la cea de-a şasea anchetă,
doar unul – Kazahstan – a indicat să fi fixat o vârstă maximală
deasupra căruia nimeni nu mai poate fi executat
– 65 de ani. Alte ţări au ferit persoanelor în vârstă de
pedeapsa cu moartea: Federaţia Rusă (65), Filipine şi
Sudan (70), Guatemala şi Mongolia (60). Foarte puţine
dintre execuţiile persoanelor în vârstă au fost semnalate.
Totuşi, s-a auzit că un deţinut în vârstă de 70 de ani a
fost executat în Japonia în 1995. La sfârşitul anului
1998, dintre deţinuţii condamnaţi la moarte, cei mai în
vârstă erau: o persoană de 83 de ani din Japonia şi o
persoană de 84 de ani din Statele Unite.
Femei însărcinate sau mamele copiilor mici
Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea şi aboliţioniste de fapt, Chile şi Japonia sunt
74
singurele care răspuns că pedeapsa cu moartea putea fi
impusă unei femei însărcinate, dar ele au adăugat că
execuţia va fi suspendată în mod normal. O majoritate
de ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea care
nu au răspuns la anchetă îşi rezervă puterea de a condamna
la moarte o femeie gravidă şi să o execute printro
amânare, plecând de la câteva luni până la mai mulţi
ani, de la naşterea copilului. În răspunsul lor, Barbados,
Camerun, Liban, Niger, Rwanda, Togo şi Turcia au indicat
că nici o dispoziţie nu interzicea condamnarea la
moarte a unei mame cu copii mici.
Nici o execuţie de femeie însărcinată nu a fost
semnalată în lume în cursul ultimilor ani, deşi o condamnare
la moarte ar fi fost pronunţată în Republica Democratică
Congo în 1998. Se ignoră dacă femeile care tocmai
au născut au fost executate între 1994-2000.
Femeile sunt total ferite de pedeapsa cu moartea în
câteva ţări ca Federaţia Rusă şi Uzbekistan (după 1995).
În alte ţări, cum ar fi Cuba, nici o femeie nu a fost vreodată
executată. Totuşi, condamnări la moarte au fost
pronunţate contra femeilor adulte în Japonia şi Thailanda
şi în numeroase alte ţări favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea. O femeie a fost executată în Rwanda, în
Japonia o femeie adultă a fost executată în 1997, iar alta
în Qatar.
În Statele Unite, 33 de femei adulte erau în atenţia
execuţiei la sfârşitul lui octombrie 2000, O femeie adultă
a fost executată în Texas în 1998, ceea ce constituie
prima execuţie de acest tip din ţară după 1984. după
această dată, 4 alte femei au fost executate în Statele
Unite, din care ultima în ianuarie 2000. se pare că execuţia
unei femei este încă foarte curentă în Arabia
Saudită şi în China, unde 14 femei au fost executate
75
dită şi în China, unde 14 femei au fost executate între
1994 şi 1999.
Persoane lovite de alienări mintale sau având capacitatea
intelectuală foarte limitată
Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns, doar
Togo a indicat că dreptul autorizează condamnarea la
moarte a persoanelor lovite de alienări mintale. Alte surse
arată că în majoritatea altor ţări, alienările mintale
sunt un fapt justificativ, putând fi invocat de persoanele
pasibile la pedeapsa capitală. De altfel, ca în cazul
Japoniei, dacă o persoană condamnată la moarte este
lovită de alienaţie, ea nu este executată timp cât va rămâne
în această stare. Totodată, în practică, faptul că o
persoană suferă de probleme mintale sau având capacităţi
mintale extrem de ridicate scapă sau nu de pedeapsa
cu moartea depinde într-o mare măsură de prezenţa
experţilor în psihiatrie, putând depune mărturie în favoarea
sa. Astfel, secţiunea judiciară a Consiliului privat din
Londra, a admis, pe motivul penuriei psihiatrice legiste
calificate în câteva ţări din Caraibe, sănătatea mintală a
defendorilor în afaceri de moarte nu este evaluată sistematic1.
După începutul lui 1994 şi până la sfârşitul anului
2000, mai puţin de 15 deţinuţi au fost executaţi în S.U.A.
– execuţia cea mai recentă datează din septembrie
2000.
1 Un alt exemplu în „Ramyattan contra Trinidad Tobago”, The Times, aprilie
1999 sau „Campbell contra Trinidad Tobago”, The Times, 21 iulie 1999
76
Numărul anual de execuţii pare să se fi diminuat
după începutul anului 1996, dovadă fiind protestele contra
execuţiilor persoanelor atinse de alienări mintale care
au avut un efect benefic1. Execuţia acestor persoane este
astăzi interzisă în 13 din 38 de ţări care sunt favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea2.
SECŢIUNEA 4
A patra garanţie
Ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
care au răspuns la cel de-al şaselea studiu au indicat că
ele au observat cea de-a patra garanţie şi că, în nici un
caz, execuţia inocentului nu a fost semnalată între 1994
şi 1998. Totodată, respectul acelei garanţii, pentru toate
statele care menţin pedeapsa cu moartea, este mai mult
o dorinţă decât o realitate, în toate cazurile.
De exemplu, Statele Unite afirmă că culpabilitatea
unei persoane trebuie să fie dovedită peste orice îndoială
rezonabilă pentru infracţiunile pasibile la pedeapsa cu
moartea, dar procedurile de apel din aceste ţări au permis
unui număr mare de persoane să scape de pedeapsa
capitală. De fapt, între 1994-1999, 87 de condamnări
la moarte au fost anulate sau ridicate de curţile de apel.
1 Death Penalty Informations Center, „Mental retardation and the death
penalty” sau http://www.deathpenaltyinfo.org/dpicmr.html
2 Arkansas, Colorado, Indiana, Georgia, Maryland, Kansas, Kentucky, Nebraska,
New Mexic, New York (acesta autorizează execuţia persoanelor cu
deficienţe mintale doar în caz de crimă comisă în închisoare), Dakota de
Sud, Tennessee, Washington şi statul federal
77
În medie, 34 de condamnări pe an au fost anulate în întregime1.
Aceste cifre nu acoperă toate statele care aplică
pedeapsa capitală şi nu mai permit estimarea tuturor
persoanelor condamnate la moarte. În iulie 2000, un
studiu important a arătat, pentru prima oară, amploarea
veritabilă a erorilor judiciare grave comise în ceea ce
priveşte condamnările la moarte în Statele Unite.
Intitulat „A Broken System: Error Rates in Capital
Cases 1973-1995”2, acest studiu este purtat asupra tuturor
persoanelor condamnate la moarte în aceşti 23 de
ani. Se pare că în 68% din cazuri, care fiind la cel de-al
treilea stadiu final de apel la nivelul statelor sau statului
federal în timpul acestei perioade (procedură care ia nouă
ani în medie) s-a constatat o eroare de judecată suficientă
pentru a anula condamnarea la moarte iniţială.
Studiul identifica cauzele erorilor cele mai grave.
37% dintre ele erau datorate incompetenţei grave a avocaţilor
apărării, 19% suprimării indicelor de către serviciul
poliţiei sau de ministerul public şi 20% faptului că juraţii
au fost prost informaţi. 4/5 din deţinuţii a căror condamnare
la moarte a fost anulată nu au fost executaţi din
1 James L. Stephan et Tracy L.Snell, „Capital punishment, 1994 (Washington,
Department of Justice din Statele Unite, 1996) şi
Bureau of Justice Statistics Bulletin din 1995, 1996, 1997, 1998 s-a semnalat
în Buletinul din 1999 că condamnările la moarte a 88 de persoane au fost
anulate sau ridicate şi curţile de apel au anulat 31 de condamnări la moarte.
Trebuie notat faptul că aceste cifre nu privesc decât 21 de state care au comunicat
acest lucru
2 James S. Liebman, „A Broken System: Error Rates in Capital Cases 1973-
1995” şi adresa de Internet http://www.paw.columbia.edu/
/instructionalservices/liebman
78
cauză că aceste erori au fost corijate în cursul unui nou
proces şi 7% dintre ele au fost declarate inocente de infracţiunea
pasibilă la pedeapsa cu moartea.
În concluzie, s-a considerat că doar 11% dintre
persoanele condamnate la moarte iniţial merită această
pedeapsă, odată ce erorile primului proces au fost corijate.
Căile indicate s-au ridicat în Statele Unite pentru a
atrage atenţia asupra faptului că persoanele inocente
erau mereu pe punctul condamnării la moarte şi câteva
dintre ele sfârşeau prin a fi executate. În 1999. persoane
condamnate la moarte, când inocenţa lor a fost stabilită
şi alte trei au fost eliberate în primele luni ale anului
2000, ajungând la numărul total de 95 de condamnări la
moarte inocente după 19731.
În statul Illinois, unde 12 deţinuţi condamnaţi la
moarte au fost eliberaţi din 1994 pentru că culpabilitatea
lor era îndoielnică, un nou caz în 1999 a fost la ordinea
zilei. Datorită studiilor făcute de studenţii jurnalişti, un
condamnat la moarte a fost declarat nevinovat doar cu
cinci zile înaintea executării sale. Guvernul statului Illinois,
favorabil la pedeapsa capitală, a fost atât de uimit că
a anunţat un moratoriu asupra execuţiilor până la publicarea
unui studiu asupra administrării pedepsei capitale
în acest stat2.
1 Death Penalty Information Center)2001=, „Innocence and the Death Penalty”
şi http://www.deathpenaltyinfo.org/innoc.html
2 Amnesty International, „U.S.A.: Increasing Concern over Execution of
Innocent”, Death Penalty News (Londra), iunie 2000 (no ACT 53/02/2000),
pag. 1-2
79
Un proiect de lege intitulat „The Innocence
Protection Act” (Lege asupra protejării inocenţei) a fost
prezentat Senatului la începutul anului 2000.
Mai multe alte ţări au indicat că între 1994-1998,
unele persoane au fost eliberate câteodată din închisoare
după numeroşi ani de detenţie pe baza inocenţei lor.
Aceste ţări sunt: Belize, China, Japonia, Malayzia, Malawi,
Pakistan, Papua-Noua Guinee, Filipine, Trinidad-
Tobago şi Turcia (care a declarat în răspunsul său că
aceasta nu este cazul). De altfel, condamnările au dat
loc unei execuţii şi au fost identificate şi câteva dintre
ele anulate postum în Federaţia Rusă, în Uzbekistan şi
în Regatul Unit1.
Dacă un număr ridicat de erori de drept şi de fapte
comise sunt constatate în cursul apelului în Statele Unite
unde câmpul de aplicare al pedepsei cu moartea este
delimitat şi unde sistemul juridic este foarte dezvoltat, se
poate ca aceste erori să se producă şi în numeroase alte
ţări favorabile să menţină această pedeapsă.
SECŢIUNEA 5
A cincea garanţie
Toate statele care au răspuns întrebărilor privind
diferitele aspecte ale celei de-a cincea garanţii au afirmat
că o asistenţă judiciară apropiată a furnizat toate
stadiile de procedură penală (cu o singură excepţie,
Antigua şi Barbuda, care nu a furnizat decât „câteva sta-
1 Amnesty International, „United States of America: Fatal Flaws: Innocence
and the Death Penalty”, noiembrie 1998 (no AMR 51/69/98) şi
D. Barry şi E. Williams, „Russia’s Death Penalty Dilemes”, Criminal Law Forum,
vol. 8, 1998, pag. 231
80
dii” ale procedurii). Bahrain, Barbados, Comore, Kazahstan,
Thailanda şi Turcia au indicat că serviciile unui
avocat furnizează peste cele care sunt acordate persoanelor
nepasibile la pedeapsa capitală. De exemplu, Bahrain
cunoştea că dacă apărătorul nu era în măsură să
ia un avocat, guvernul îi atribuie unul în aşa fel încât să
îi garanteze o asistenţă juridică în toate stadiile procedurii.
Nici o întrebare suplimentară nu a fost pusă guvernelor
asupra formelor de detenţie sau întemniţare ale
persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea înaintea
procesului lor, nici asupra serviciilor de interpretări sau
de traducere propuse.
Statele Unite au declarat în răspunsul lor că preveniţii
dispun de o amânare suficientă înaintea procesului
pe care ei pot să aibă recurs la o asistenţă juridică şi la
alte resurse necesare şi că ei au posibilitatea să îşi pregătească
într-o manieră adecvată apărarea lor în faţa
unui tribunal just şi imparţial
Concluziile studiului aprofundat realizat de Facultatea
de drept din Universitatea din Columbia, descris în
paragraful 117-107 din acest raport sugerează că există
o abatere considerabilă între cele două descripţii oficiale
a garanţiilor de care dispun preveniţii şi realitatea procedurii
penale.
Mexic a chemat atenţia asupra avizului consultativ
formulat la cererea sa de către Curtea americană a drepturilor
omului din 1 octombrie 1999 privind dreptul de informare
asupra asistenţei consultative.
De fapt, cetăţenii străini au fost executaţi în Statele
Unite fără a fi informaţi atunci de arestarea lor, de dreptul
lor la o asistenţă consulară, ceea ce este contrară cu
81
prevederile art. 36 a Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor
consulare1, ratificată în 1969 de către Statele Unite.
După Raportorul special asupra execuţiilor extrajudiciare
sumare sau arbitrare, aceste fapte vor fi produse
şi în Arabia Saudită.
Guvernul german intentează în faţa Curţii internaţionale
de justiţie o procedură contra Statelor Unite privind
doi cetăţeni germani, Karl şi Walter LeGrand. Cele
două persoane au fost executate în Statele Unite la începutul
anului 1999 fără să fie informate în momentul
arestării lor de drepturile lor la o asistenţă consulară şi,
atunci când Curtea Internaţională a formulat un aviz, potrivit
căruia execuţia ar trebui să fie raportată până ce o
decizie finală a fost luată în procedura angajată de
Germania.
În timpul perioadei considerate, condamnările la
moarte au fost pronunţate în mai multe ţări şi teritorii şi
au dat naştere unui proces neconform cu normele internaţionale.
În numeroase cazuri, este vorba de civili
sau soldaţi traduşi în faţa tribunalelor speciale sau militare
pentru a remedia problemele civile. În această privinţă,
următoarele ţări au fost citate de către Raportorul
special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau
arbitrare sau de către Comisia drepturilor omului:
Algeria, Egipt, Irak, Kuweit, Nigeria, Pakistan, Republica
Democrată Congo şi Sierra Leone2.
1 Recueil des Traites des Nations Unies, no 8638-8640, vol. 596, nnr. 262-512
2 Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquante-traisieme session,
Suplement no 40, vol. I (A/53/40), cap. V, sect. C şi
Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquante-unicieme session,
Suplement no 40, vol. I (A/51/40), par. 42
82
Atenţia a fost îndreptată şi asupra posibilităţii tribunalelor
islamice de a pronunţa condamnările la moarte în
cadrul unei proceduri de tipul referit (în special în
Cecenia) şi asupra faptului că în Afganistan judecătorii
nu au practic nici o formaţiune. În Somalia, tribunalele
autohtone, locale sau clinice au pronunţat condamnările
la moarte. A mai fost semnalat că în cursul procesului,
apărătorul care beneficiază de asistenţă juridică insuficientă
va beneficia prea târziu pentru a-şi putea pregăti
suficient apărarea sau nu va beneficia deloc. Raportorul
special s-a preocupat de faptul că numeroase procese
nu au fost conforme normelor internaţionale de achitare
în mai multe privinţe, în ţările şi regiunile următoare:
Afganistan, Arabia Saudită, China, teritoriul relevant al
Autorităţii palestiniene, Rwanda şi Yemen.
Este admis ca asistenţa juridică şi treapta pregătirii
apărării persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea
sunt suficiente, în numeroase state din Caraibe care
menţin pedeapsa cu moartea, ca şi în câteva părţi din
Statele Unite1.
Toate ţările şi regiunile care au răspuns, au indicat
că nu a existat o execuţie fără procedură judiciară sau la
termenul unei proceduri extrajudiciare, ceea ce nu va fi
cazul în lumea întreagă ca mărturie a Raportorului special.
În mai multe ţări, perioada 1994-1998 s-a soldat cu
un bilanţ nefast de execuţii extrajudiciare şi de dispariţii,
câteodată în proporţii de genocid.
1 Roger Hoot, „The Death Penalty: A Worldwide Perspective” (Oxford
University Press, 1990), pag. 107-111
83
SECŢIUNEA 6
A şasea garanţie
Printre cele 19 ţări favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi aboliţioniste de fapt care au furnizat informaţii
privind cel de-al şaselea raport, Bahrain, Camerun,
Chile, Indonezia, Irak, Kazahstan, Rwanda, Thailanda şi
Turcia au indicat că o procedură obligatorie de apel în
faţa unei jurisdicţii superioare a fost dovedită în toate
cazurile de condamnare la moarte pentru punctele de
drept de procedură şi de fapt ca şi în raport de securitatea
pedepsei (fără cea în caz de genocid în Rwanda).
Statele Unite au declarat că legislaţia lor prevede
un reexamen aprofundat în caz de apel, înainte ca execuţia
la moarte să fie pusă în aplicare. În Japonia, un
acuzat, poate face apel în faţa unei curţi supreme, pentru
punctele de drept, de fapt şi de procedură, ca şi pentru
motiv de securitate a pedepsei, dar conform legii de
procedură, nu este obligatoriu. Între 1994 şi 1998, 234
de apeluri contra pedepsei cu moartea au fost admise în
Belarus, 133 în Thailanda, 5 în Japonia, 1 în Bahrain şi 1
în Maroc. Alte ţări nu au furnizat statistici.
În răspunsul lor, Antigua şi Barbuda, Liban şi Togo
au indicat că persoanele condamnate la moarte au automat
dreptul să facă apel doar pentru punctele de drept
şi de procedură. Cum în Japonia, procedura de apel nu
este obligatorie, cu alte cuvinte Curtea de apel nu va
examina afacerea dacă deţinutul nu-şi va exersa dreptul
de a face apel sau acesta îşi retrage apelul. Maroc a
spus că legea prevede o procedură de apel obligatorie,
dar nu automată, pentru punctele de drept. Barbados,
Belarus şi Niger au răspuns că condamnatul are dreptul
84
să facă apel în faţa unei jurisdicţii superioare, dar că
acest drept nu este nici automatic, nici obligatoriu.
În practică, secţiunea judiciară a Consiliului privat
de la Londra cunoaşte apelurile în ceea ce priveşte Barbados.
În Comore, unde infracţiunile pasibile la pedeapsa
capitală sunt judecate de către o curte cu juri specială,
nici o procedură de apel nu a fost prevăzută, dat fiind
faptul că Curtea de casaţie nu funcţionează pentru că,
aparent, nici un judecător nu a fost încă desemnat de
Adunarea Naţională.
În 1996, guvernământul Republicii Islamice Iran a
indicat că toate persoanele condamnate la moarte au
dreptul să facă apel în faţa unei jurisdicţii superioare
(aici se înţelege Curtea de apel), dar că verdictele pronunţate
erau executorii dacă:
a. nici o prestaţie nu a fost emisă sau nici un recurs nu a
fost format, într-o amânare de 30 de zile prevăzută de
lege;
b. verdictul era confirmat de către curtea superioară;
c. cererea de apel a fost respinsă sau dacă apelul a fost
definitiv respins
Rezultă din preocupările confirmate de Raportorul
special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau
arbitrare şi de Comitetul drepturilor omului că, în
anumite ţări, tribunalele militare sau în curs de
siguranţă, nu acordă persoanelor pasibile la pedeapsa
cu moartea toate drepturile de recurs care sunt conferite
persoanelor condamnate prin jurisdicţii de drept comun.
Acesta ar fi cazul în Irak, Nigeria Republica
Centrafricană şi Sierra Leone.
Organizaţiile nonguvernamentale au exprimat aceleaşi
preocupări privind alte ţări.
85
Toate ţările şi regiunile favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns
la studiu, au indicat că o amânare obligatorie de
aşteptare este prevăzută între condamnarea la moarte şi
data execuţiei pedepsei, cu scopul de a lăsa condamnatului
suficient timp pentru a-şi pregăti recursul cu ajutorul
Consiliului care să epuizeze posibilităţile de recurs
în graţiere. Nici o informaţie asupra duratei amânării nu
a fost cerută, nici primită, în afară de cazul Japoniei care
a indicat că condamnatul dispune de 14 zile.
Informaţiile furnizate de alte ţări şi teritorii arată că,
în ciuda existenţei procedurilor de apel stabilite, persoanele
au fost executate în câteva zile după condamnarea
lor, ceea ce lasă să se presupună că garanţiile procedurale
pentru care apelul este dus până la sfârşitul său,
sunt inexistente.
Rapiditatea cu care pedeapsa cu moartea a fost
executată după câteva condamnări, în diverse ţări, a
suscitat neliniştea organizaţiilor nonguvernamentale.
În timpul perioadei considerate, s-au semnalat numeroase
reluări de execuţie a persoanelor puţin după
judecarea lor în China. Noua lege penală chineză din
1997 prevede totodată, că toate condamnările la moarte
trebuie supuse, obligatoriu, verificării şi aprobării Curţii
populare supreme (în afara celor care au fost pronunţate
de această curte). În practică, Curtea populară supremă
poate delega această funcţiune unei curţi înalte1 1.
1 Detalii în „ The Death Penalty from a European perspective”, Hans Jorg Albrecht,
sau „EU-China Human Rights Dialogue” -
Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene şi
China care a avut loc la Beijing în perioada 19-20 octombrie 1998
86
SECŢIUNEA 7
A şaptea garanţie
17 ţări şi teritorii favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea, dar aboliţioniste de fapt care au răspuns la
această parte a anchetei au declarat că în cursul perioadei
examinate toate persoanele condamnate la moarte
au dreptul de graţiere. În Bahrain, Barbados, Belarus,
Chile, Kazahstan, liban, Maroc şi Thailanda ele au dreptul
să prezinte o petiţie în comutarea pedepsei sau să
ceară o amânare, dar nu şi în Comore, Niger sau Togo
(unde nici o pedeapsă cu moartea nu a fost de fapt impusă).
Nici o amânare nu poate fi acordată în Irak şi în
Luanda, dar se acordă pentru minori şi femei însărcinate
în Chile. În răspunsul său Turcia a spus că dreptul de
graţiere este limitat prin faptul că preşedintele este obişnuit
să repună total sau parţial o pedeapsă pentru cauza
de maladie cronică, de incapacitate sau de bătrâneţe.
Între 1994-1998, din 183 de deţinuţi care aveau posibilitatea
de graţiere sau au prezentat o cerere de comutare
a pedepsei, în Belarus, 25 au fost graţiaţi. În
Thailanda din 133 de deţinuţi care au avut posibilitatea
de graţiere (sau care au prezentat o cerere de comutare
a pedepsei), 50 au fost graţiaţi. Mai mult, 75 de condamnaţi
au fost amnistiaţi prin legea din 1996. 77 de deţinuţi
din Maroc şi 40 din Rwanda aveau posibilitatea de graţiere,
dar nici unul nu a fost graţiat. Camerun a declarat
că 7 deţinuţi aveau posibilitatea de graţiere, dar nu a
spus câţi au fost graţiaţi. Comore a acordat o comutare a
1 Studienrechte des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4,
Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000,
pag. 95-118
87
pedepsei la 2 din 4 condamnaţi la moarte. În Barbados
două din cinci spre zece persoane condamnate la moarte
au avut pedeapsa comutată în închisoare pe viaţă. 11
alte persoane au fost judecate din nou după ce au făcut
apel în faţa secţiunii judiciare a Consiliului privat de la
Londra; alte 2 persoane au murit în închisoare. Nici o
graţiere şi nici o comutare a pedepsei nu au fost acordate
de emirul din Bahrain. În răspunsul său, Japonia a făcut
cunoscut faptul că nici un deţinut nu avea posibilitatea
de graţiere sau nu a cerut o amânare şi că singurul
deţinut care a prezentat o cerere de comutare a pedepsei
nu a obţinut-o. Nici o statistică nu este disponibilă
pentru Turcia. În răspunsul lor Statele Unite au spus că,
în conformitate cu legislaţiile statelor favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea şi cu dreptul penal, recursurile
în graţiere ar trebui să fie examinate individual pentru fiecare
infracţiune.
Există puţine date pentru alta ţări şi regiuni privind
măsura în care dreptul de graţiere al condamnaţilor, de
comutare sau de repunere a pedepsei lor a fost exercitat.
Este clar totodată că în câteva ţări acest drept nu este
decât foarte rar exercitat în favoarea condamnaţilor.
În Statele Unite, de exemplu, doar 6 condamnaţi la
moarte şi-au văzut pedeapsa comutată în cursul perioadei
1994-19981; 5 alţi deţinuţi au fost graţiaţi în 1999 şi 2
în 2000 2. În statul Texas de exemplu, doar comutarea
pedepsei recomandată Guvernatorului de Pardons Board
1 National Coalition to Abolish the Death Penalty, “Death penalty profile (1999
Wrap-up)”, http://www.ncadp.org/stats/
2 Death Penalty Informatons Center, Facts about clemency,
http://www.deathpenaltyinfo.org/clemeney.html
88
în 1998, era prima propusă în 17 ani.1 S-a semnalat că
nişte condamnaţi au fost rar graţiaţi în Indonezia şi că,
comutarea pedepsei cu moartea de către preşedintele
din Singapore în 1998, nu a fost decât a cincea acordată
în 35 de ani.2
În numeroase ţări procedurile regizând comutarea,
repunerea sau graţierea pedepsei nu oferă mereu garanţiile
unei proceduri legale şi ele nu pot face obiectul unei
reexaminări. În această privinţă, decizia luată recent de
secţiunea judiciară a Consiliului privat de la Londra în
afacerea „Neville Lewis et autres contre Procureur general
de la Jamaique et un autre” prezintă un interes particular.
După această decizie exerciţiul dreptului de graţiere
ar trebui, din punct de vedere al obligaţiilor internaţionale
ale statului Jamaica, să urmeze procedurile juste şi
apropiate şi să poată face obiectul unei revizii judiciare.
În ţările unde legea islamică este aplicată, sistemul
“DIYA” înlocuieşte comutarea pedepsei. Familia victimei
poate alege între executarea şi comutarea pedepsei, cu
sau fără indemnizaţie. Ar fi util ca aceste ţări să furnizeze
statistici asupra măsurii în care “DIYA” este acceptată
la locul execuţiilor.
SECŢIUNEA 8
A opta garanţie
Japonia a declarat că legislaţia sa nu împiedică o
persoană să fie executată în timpul unei proceduri de re-
1 Amnesty International, Killing without Mercy Clemency Procedures in Texas
(Londres), iunie 1999), no.AMR 51/85/1999), p.6
2 Amnesty International, Killing without Mercy: Clemency procedures in Texas
(Londres), iunie 1999, (no.AMR 51/85/1999, p.6
89
curs în graţiere. Mai multe ţări din Caraibe, favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea au subliniat că timpul care
îi trebuie Comitetului drepturilor omului şi Comisiei
interamericane a drepturilor omului pentru a examina un
apel şi a delibera, este excesiv şi le împiedică de fapt să
aplice pedeapsa cu moartea. În afacerea Pratt Morgan
contra Procurorului general din Jamaica, secţiunea judiciară
a Consiliului privat a afirmat în decizia sa că faptul
de a avea influenţă asupra deţinutului, ameninţă cu o
execuţie de mai mult de 5 ani şi este un comportament
inuman sau degradant. Statele au semnalat că ele acordă
mereu o amânare execuţiei în aşteptare unei judecăţi
finale în cazul unui recurs în graţiere.
De aceea în mai 1998 Trinidad-Tobago şi-a retras
adeziunea la Protocolul facultativ raportându-se la Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice ca şi
la Convenţia americană a drepturilor omului. În aceeaşi
zi ea a aderat din nou la Pactul internaţional al forumului
cu o rezervă. Ştiind că Comitetul drepturilor omului nu
are competenţă pentru primirea şi executarea comunicaţiilor
privind un deţinut condamnat la moarte pentru ceea
ce este o mare problemă, având legătură cu urmările judiciare
cărora el le-a fost obiectul cu detenţia, cu procesul
său, cu condamnarea şi cu pedeapsa sa sau la executarea
pedepsei cu moartea.1 Comitetul drepturilor
omului a statuat în afacerea Rawle Kennedy, victima citată
de o violare a drepturilor omului relativă la pedeap-
1 Ministerul Afacerilor Străine al Trinite şi Tobago, Instrument of Accesion to
Optional Protocol to the International Covenant on civil and political Rights
with a Reservation Excluding the Competence of the Human Rights
Committee to Receive and Consider Communications in Relation to the
Impositions of the Death Penalty.
90
sa cu moartea în Trinidad-Tobago, că ea nu poate accepta
o rezervă care să vireze un grup de indivizi căruia
să îi acorde o protecţie mai mică decât cea de care beneficiază
restul populaţiei. Acesta constituie o discriminare
care duce la principiile fundamentale consacrate
pactului şi Protocoalelor din acest motiv rezerva nu poate
fi declarată compatibilă cu obiectul şi scopul protocolului
facultativ.
Trinidad-Tobago a procedat la o convenţie în iunie
1999 când deţinutul a angajat o procedură de recurs înaintea
comisiei interamericane a drepturilor omului.1 La
fel, la începutul anului 2000, un om adulta fost executat
în Bahamas deşi el a angajat o procedură de recurs în
faţa aceleiaşi instanţe. Jamaica recunoaşte mereu competenţa
Comisiei interamericane a drepturilor omului, dar
ea a limitat la şase luni răgazul pe care–l acordă comisiei
pentru examinarea apelurilor contra pedepsei cu
moartea, o dată ce toate posibilităţile interne de recurs
au fost epuizate.
Aceste forţe ridică probleme critice pentru punerea
în funcţiune a garanţiilor destinate să asigure că toate
posibilităţile de apel şi de recurs, la nivel naţional şi internaţional,
s-au epuizat înaintea epuizării executării pedepsei
cu moartea.
1 Deşi Trinidad-Tobago şi-a retras adeziunea la Convenţia interamericană a
drepturilor omului, solicitantul are acces la Comisia interamericană a drepturilor
omului, atâta timp cât Trinidad-Tobago este membru al Organizaţiei Statelor
Americane.
91
SECŢIUNEA 9
A noua garanţie
În 3 dintre ţările favorabile la pedeapsa cu moartea
sau aboliţioniste de fapt, care au răspuns la chestionar,
condamnaţii sunt spânzuraţi. (Barbados, Japonia şi
Liban) şi în alte 6 ţări (Bahrain, Camerun, Comore,
Indonezia, Rwanda şi Thailanda ei sunt împuşcaţi). În
Irak ei sunt spânzuraţi sau împuşcaţi. Kazahstan, Togo
şi Turcia nu a furnizat nici o informaţie. Din pagina de
Web a Guvernului thailandez reiese că ministrul de interne
a decis ca toţi condamnaţii să fie pe viitor executaţi
prin injectarea unui produs mortal şi el a însărcinat un
comitet guvernamental să se ocupe cu acest proiect de
lege. Acesta a fost refuzat de Parlamentul thailandez.
Totuşi Cabinetul a apărat din nou (2001) metoda injectării
unui produs mortal. În Statele Unite, 34 din 38 de state
care au menţinut pedeapsa cu moartea, procedează
prin injectare, altele recurg la scaune electrice.1
„Medicamentarea“ pedepsei capitale ridică problema
măsurii în care medicamentele ar trebui implicate în
procesul execuţiei. La cea de-a 52-a Adunare generală
ţinută în octombrie 2000, Asociaţia medicală mondială a
modificat o rezoluţie adoptată la cea de-a 34-a Adunare,
pentru a declara că: „Participarea medicamentelor la pe-
1 Statele Unite, “Capital punishment, 1999” Bureau of justice Statistics Bulletin
(Washington), decembrie 2000. În Alabama, Florida, Georgia şi în Nebraska,
electrocutarea este singura metodă. În alte state: electrocutarea -7 state; folosirea
gazului metan - 4 state; spânzurarea - 3 state; plutonul de execuţie -
3 state. Sunt autorizate în unele circumstanţe, în general pentru deţinuţii care
au ales una dintre aceste metode de execuţie şi au fost condamnaţi la pedeapsa
capitală înainte ca metoda injectării unui produs mortal să fie introdus
92
deapsa capitală, oricare ar fi ele şi oricare ar fi faza execuţiei,
este contrară eticii.”1
În Comore, Liban şi Rwanda cel puţin un condamnat
a fost executat în public între 1994 şi 1998. După
răspunsul dat de Liban, execuţiile în public erau considerate
a fi disuasive, din cauza caracterului oribil al crimei
comise. Rwanda a declarat că execuţiile publice au avut
loc în cursul acestei perioade, dar nu a indicat dacă cele
22 de persoane executate între 1994-1998 au fost toate
în public. În privinţa cunoaşterii dacă pedeapsa capitală
a fost executată în aşa manieră încât să cauzeze minimum
de suferinţe posibile condamnatului, Liban şi
Rwanda au răspuns afirmativ. Din contră, nici Thailanda,
nici Comore, unde condamnaţii sunt împuşcaţi, nu au
pretins că este cazul. Camerun a semnalat că el a procedat
la execuţie într-un loc public.
După alte informaţii, execuţiile au avut loc în public
sau au fost retransmise la televiziune, în cursul perioadei
considerate, în alte 11 ţări sau regiuni.2 Comitetul
drepturilor omului a condamnat aceste execuţii ca fiind
“incompatibile cu demnitatea umană”. În numeroase ţări
spectatorii au participat la execuţii. Amnesty International
a continuat să semnaleze în 1998 că manifestări publice
aveau loc în China în cursul cărora persoanele
condamnate la pedeapsa capitală trebuiau să defileze şi
erau umiliţi înaintea executării lor3.
1 http://www.wma.net/f/policy/20-6-81-f.html
2 Afganistan, Arabia Saudită, China, Guatemala, Guineea Ecuatorială, Iran,
Nigeria, Republica Democrată Congo, Republica populară democrată Coreea,
Cecenia şi Vietnam
3 Amnesty Internationa l”People’s Republic of China: the Death Penalty in
1998, decembrie 1999(no. ASA 17/57/99)p.4 şi 5.
93
Normele internaţionale sunt în curs de elaborare
privind fenomenul numit “Cartierul condamnaţilor la
moarte”. După cum am mai menţionat, secţiunea judiciară
a Consiliului privat a fixat la maxim cinci ani perioada
în timpul căreia un condamnat la moarte poate aştepta
executarea sentinţei. În cursul perioadei considerate, ţările
au executat deţinuţii şi după perioade mai lungi. Între
1994-1998 au trecut în medie 10 ani şi 9 luni în Cartierul
condamnaţilor la moarte.1 Curtea federală de apel a considerat
în lege că faptul trecerii celor 15 ani nu constituie
doar o violare a celui de-al optulea amendament, interzicând
crimele crude şi neobişnuite2.
În Japonia, ţară care a declarat că pedeapsa capitală
a fost executată într-o manieră care să cauzeze minimum
de suferinţe posibile condamnatului, se pare că
execuţiile au avut loc la mai mult de zece ani de la condamnare.
În 1997, o persoană a fost executată după 28
de ani de la condamnarea sa. S-a mai semnalat că condamnaţii
la moarte sunt deţinuţi în timpul unor perioade
lungi în Ghana şi în Indonezia înaintea execuţiei lor. Suferinţele
prizonierilor, adesea deţinuţi în localuri foarte
neprielnice şi menţinuţi într-o incertitudine extrem de penibilă,
par a fi contrare spiritului celei de-a noua garanţii
Chestionarul relativ la cea de-a şasea anchetă nu
este purtat asupra condiţiilor în care sunt deţinuţi condamnaţii
la moarte, nici asupra duratei perioadei în timpul
căreia ei îşi aşteaptă execuţia.
1 Departament of Justice of United States, Capital punishment (publicaţie
anuală).
2 Chambers V. Bowersov, 157 F. 3d560. P.570 (8f cir.1998)
94
Capitolul VI
INFORMAŢII ŞI CERCETĂRI
Guvernele care sunt aboliţioniste sau favorabile să
menţină pedeapsa cu moartea au fost rugate să umple
secţiunea finală a chestionarului. Aceasta comportă un
anumit număr de întrebări relative la cunoaşterea faptelor
noi legate cu dezbaterea internaţională asupra pedepsei
cu moartea, promovarea şi valoarea cercetării la
sensibilitatea publicului şi la amploarea cooperării tehnice
privind problemele relative la pedeapsa capitală. 40
dintre 63 de ţări nu au răspuns la nici o întrebare care
figurează în această secţiune, înţelegându-se aici două
dintre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
(Kazahstan care a declarat că aceste probleme nu privesc
responsabilităţile Ministerului de Interne).
Bulgaria care a abolit pedeapsa cu moartea în 1998
nu a răspuns de loc la întrebările sus menţionate. Treizeci
şi şapte de ţări au spus că în timpul perioadei 1994-
1998 ele s-au unit să urmeze dezbaterea internaţională
asupra pedepsei capitale şi/sau să urmeze procentele
organismelor Naţiunilor Unite pe acest subiect. Printre
ele figurează 13 ţări favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea sau aboliţioniste de fapt (Antigua şi Barbuda,
Bahrain, Barbados, Belarus, Chile, Irak, japonia, Maroc,
Myanmar, Rwanda, Thailanda, Togo şi Turcia), dar nu şi
Comore, Indonezia, Liban sau Nigeria. Comore a semnalat
că ea ţine la curent faptele noi şi măsurile luate de alte
ţări privind aplicarea pedepsei cu moartea.
Douăzeci şi opt de ţări au declarat că guvernământul
lor sau a altor instanţe încearcă să amelioreze
accesul informaţiei şi să sensibilizeze opinia în probleme
95
de pedeapsa cu moartea; este vorba despre următoarele
ţări: Antigua şi Barbuda, Armenia, Bahrain, Barbados,
Belarus, Belgia, Brazilia, Irak, Islanda, Italia, Japonia,
Lituania, Spania, Malta, Mozambic, Polonia, Rwanda şi
Thailanda. Belgia a subliniat în răspunsul său influenţa
unui articol universal asupra pedepsei cu moartea apărut
în jurnalul Panapticon1. Thailanda a deschis un site Web
care propune informaţii asupra problemei. Armenia, Barbados,
Italia şi Mozambic au declarat că au fost lansate
în ţările lor campanii pentru sensibilizarea publicului în
chestiune.
Doar Mozambic şi Thailanda au semnalat că ţările
lor au beneficiat de o cooperare tehnică şi doar
Mozambic a spus că a furnizat un ajutor tehnic asupra
problemelor privind aplicarea pedepsei cu moartea. Nici
un stat nu a răspuns afirmativ la întrebarea „Ţara dumneavoastră
are nevoie de un ajutor tehnic în domenii
particulare privind aplicarea pedepsei capitale, unde organismele
Naţiunilor Unite o asistă ?”.
Douăzeci şi una dintre cele 63 care au participat la
anchetă în cercetările independente sau universitare au
fost duse asupra problemei aplicării pedepsei capitale în
timpul perioadei examinate: Antigua şi Barbuda, Argentina,
Armenia, Australia, Bahrain, Brazilia, Canada,
Columbia, Spania, Irak, Italia, Japonia, Lituania, Maroc,
Mexic, Myanmar, Peru, Polonia, Slovacia, Slovenia, şi
Togo. Doar Italia, Japonia şi Lituania au indicat că aceste
cercetări au fost comandate de guvernământ. Belarus
1 Storme „De orverminderde von de disoussie over de doodstralt” (Acreditarea
dezbaterii asupra pedepsei cu moartea), Panapticon 1995, pag. 365
96
a spus că un referendum a fost organizat fără a furniza
alte precizări.
Lituania a spus că posibilităţile publice au întreprins,
cu ajutorul Consiliului Europei, un proiect care trebuia
să dureze un an pe tema “ Pedeapsa cu moartea în
Lituania: de la o susţinere publică în favoarea pedepsei
cu moartea la o poziţie aboliţionistă bine informată” şi a
organizat sondaje de opinie. Aceste sondaje au relevat
că opinia publică era opusă abolirii, dar pedeapsa capitală
a fost abolită în 1998.
În răspunsul său Japonia a citat sondaje de opinie
realizate în jurul persoanelor în vârstă de 20 de ani sau
mai mult prin Biroul de relaţii publice al Cabinetului Primului
ministru în 1994-1999. Aceste sondaje nu au relevat
nici o tendinţă favorabilă abolirii. În 1994 13,6% dintre
persoanele interogate estimau că “pedeapsa cu
moartea trebuie să fie abolită în toate cazurile” şi 73,8%
că “pedeapsa cu moartea era inevitabilă în câteva cazuri”.
În 1999 Armenia, Spania şi Slovacia au spus că
cercetările au dat rezultate concludente şi făceau autoritate
justificând fie abolirea fie menţinerea pedepsei cu
moartea. Armenia nu a dat nici un detaliu. Slovenia a citat
în favoarea abolirii pedepsei cu moartea1, Spania a
semnalat doar că manualele folosite în facultăţile de
drept erau aboliţioniste. Bineînţeles totul depinde de ceea
ce se aşteaptă de la cercetări.
Este clar că cercetările constituie majoritatea timpului
într-un studiu de informare ca cel realizat pentru a
1 J. Zlobec (din publicaţia) Smrtna Kazen (Pedeapsa cu moartea) (Ljubljana,
1989)
97
stabili acest raport. Aceasta ţine în principal de faptul că
majoritatea ţărilor având capacitatea de cercetare în
domeniul ştiinţelor sociale le permite realizarea unor anchete
independente mai aprofundate privind aplicarea şi
efectele pedepsei cu moartea, sunt deja aboliţioniste.
Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea aceste anchete nu sunt realizate actual decât în
Statele Unite.1 Trebuie ca sociologii altor ţări favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea să poată dispune de
resurse necesare şi să aibă acces la datele primite pentru
a constitui baza cunoştinţelor, permiţând evaluarea
într-o manieră apropiată politicii şi practicii relative la
aplicarea pedepsei cu moartea.
Chestionarul a invitat guvernele să formuleze sugestii
asupra procentelor care ar putea să fie întreprinse
la nivel subregional, regional şi internaţional pentru a
ajuta statele în ceea ce priveşte problema aplicării pedepsei
cu moartea. Fiji a răspuns că opinia publică în
regiunea insulelor Pacificului ar trebui să facă obiectul
unui studiu.
Indonezia a sugerat că reuniunea asupra recursului
la pedeapsa capitală se ţine la nivel subregional, iar
Uruguay a preconizat realizarea studiilor regionale asupra
aplicării pedepsei cu moartea şi tendinţele actuale la
reinstaurarea acestei sancţiuni. Slovacia a sugerat să
furnizeze ţărilor o listă a naţiunilor care au abolit efectiv
pedeapsa cu moartea, dar şi date, demonstrând că abolirea
nu a avut incidenţă asupra centrului de criminalitate.
Thailanda a spus că ea are nevoie de mai multe in-
1 “How the death penalty works: American studies of the modern capital
sentencing system”, Cormell Law Review, vol. 38, no 6 (septembrie 1998)
98
formaţii privind argumentele pro şi contra pedepsei cu
moartea, ţinând cont de atitudinea publicului vis-à-vis de
această problemă.
Guvernul italian a atras atenţia asupra faptului că
Italia a fost capul dezbaterii în faţa Adunării generale şi
a Comisiei drepturilor omului făcând moratoriul asupra
execuţiilor un obiectiv intermediar al campaniei în curs,
în favoarea abolirii.
Mexic, preocupat de nerespectarea articolului 36 al
Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare a formulat
mai multe opinii şi a împărtăşit intenţia să promoveze
rezoluţiile Comisiei drepturilor omului privind abolirea
pedepsei cu moartea. După el avizul consultativ al
Curţii interamericane al drepturilor omului asupra ajutorului
consular ar trebui să fie comunicată şi o campanie
ar trebui să fie lansată în favoarea abolirii pedepsei cu
moartea sub direcţia Înaltului Comisariat al Naţiunilor
Unite al Drepturilor Omului. Ar trebui, în special, să se
intensifice obţinerea comutării pedepselor capitale şi
promovarea garanţiilor necunoscute la nivel internaţional
pentru protecţia drepturilor condamnaţilor la moarte prin
căi consulare şi organizarea seminarelor la nivel
subregional, regional şi internaţional. Mexic a propus ca
statele primind cereri de extrădare să îşi rezerve explicit
dreptul de a le respinge dacă autorităţile competente ale
statelor nu furnizează garanţii suficiente cum că pedeapsa
nu va fi impusă.
Japonia, din contră, a declarat că ea trebuie să ţină
cont de tendinţele şi de evenimentele observate în alte
ţări, dar după ce a studiat singură sentimentul naţional,
precum şi circumstanţele proprii infracţiunilor şi politicii
99
penale, fiecare ţară trebuie să decidă într-o manieră independentă
dacă menţine sau nu pedeapsa cu moartea.
Capitolul VII
OBSERVAŢII FINALE
Un număr relativ puţin important al statelor (mai puţin
de 1/3 din membri Organizaţiei Naţiunilor Unite) au
participat la cea de-a şasea anchetă. Doar 13 dintre cele
71 se state, care mai aplicau încă pedeapsa cu moartea
la sfârşitul perioadei considerate, au răspuns la anchetă,
dar nu mereu la totalitatea întrebărilor. Din 36 de ţări care
menţin pedeapsa capitală, dar unde nici un condamnat
nu a fost executat de cel puţin 10 ani, doar 9 au răspuns.
Dacă 61% dintre statele aboliţioniste au răspuns la
ce-a de-a cincea anchetă, numai 47% au dat informaţii
în cadrul celei de-a şasea.
În raportul său asupra celei de-a şasea anchete,
Secretariatul general a estimat că evoluţia în timpul perioadei
de 5 ani, începând cu 1989 a fost într-adevăr remarcabilă:
21 de ţări, adică mai bine decât în toate perioadele
anterioare cincinale, au abolit pedeapsa u moartea
între 1989 şi 1993. Într-o asemenea măsură acest
lucru este imputabil formării noilor state, în particular
după disoluţia fostei U.R.S.S. Fără îndoială este mai remarcabil
decât în timpul perioadei de 7 ani (1994-2000)
când un număr mai mic de noi state(s-au creat 25 de
state) au abolit pedeapsa capitală; dintre acestea 22 de
state au abolit pedeapsa în întregime şi 3 state – pentru
delicte de drept comun. Dintre aceste 25 de state, 19
erau mai înainte favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea, iar 6 – deja aboliţioniste în cazul delictelor de
drept comun - au extins abolirea la toate infracţiunile.
100
În pragul noului mileniu mişcarea aboliţionistă nu
şi-a pierdut din vigoarea sa.
Este dovedit faptul că mişcarea aboliţionistă este
din ce în ce mai larg răspândită în toate ţările lumii.
Când Narval Morris a prezentat la O.N.U. raportul său
descriind evoluţia mişcării până în 1965, el a enumerat
26 de ţări şi regiuni aboliţioniste în ceea ce priveşte toate
infracţiunile sau infracţiunile comune în timp de pace,
mai mult de două state australiene, 24 din 29 state mexicane
şi 9 state din Statele Unite1. La sfârşitul anului
2000 se numărau 87 de ţări şi regiuni aboliţioniste pentru
toate crimele şi pentru crime obişnuite, având un statut
similar fără a ţine seama de 13 state aboliţioniste sin
Statele Unite. Lista ţărilor şi regiunilor aboliţioniste din
raportul susmenţionat nu citează decât două nume din
afara Europei Occidentale şi Americii Centrale şi anume:
Indonezia - care a restabilit până la urmă pedeapsa cu
moartea şi Antilele neirlandeze - care fac parte din ţările
de jos. În 2000 statele au devenit aboliţioniste nu numai
în Europa Orientală, ci şi în Africa. Nouă ţări africane
sunt astăzi complet aboliţioniste şi alte 13 sunt aboliţioniste
de fapt. Doar două dintre statele Asiei au abolit total
pedeapsa cu moartea, iar 6 sunt aboliţioniste de fapt.
Dintre statele situate în insulele Pacificului 14 au abolit
pedeapsa cu moartea (10 dintre ele pentru toate infracţiunile
şi alte 4 sunt aboliţioniste de fapt). Menţinerea sau
ne-menţinerea pedepsei cu moartea este un curent ce se
concentrează în prezent mai ales în Orientul Mijlociu,
Africa de Nord şi în Asia. Guvernul federal al Statelor
1 Organizaţia Naţiunilor Unite, Departamentul afacerilor economice şi sociale –
cu privire la pedeapsa capitală: fapte noi din 1961,1965,1967.
101
Unite şi 38 dintre statele care compun această ţară, precum
şi ţările anglofone din Caraibe sunt singurele jurisdicţii
ale continentului american abilitate să menţină pedeapsa
cu moartea.
În cursul perioadei 1994-2000 o singură ţară - şi
anume Gambia, precum şi două state din Statele Unite -
Kansas şi New York au restabilit pedeapsa cu moartea
(dar fără să o aplice). Mai mult de 9 ţări şi regiuni care
păreau să se îndrepte spre abolire, dat fiind faptul că
nici o execuţie nu a avut loc de mai puţin de 10 ani, au
revenit la pedeapsa cu moartea. Nici o ţară nu a făcut
acest lucru în perioada 1986-1993. Mai mult, 4 state din
Statele unite au reluat execuţiile din anul 1994, după o
întrerupere de mai mult de un sfert de secol, ultimul stat
fiind Tennessee, în 2000, unde nu se mai practicase nici
o execuţie de 40 de ani.
Aceasta nu este decât cea de-a doua anchetă cincinală
incluzând problemele relative privitoare la garanţiile
pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la
pedeapsa cu moartea. În ceea ce priveşte prima garanţie,
problema identificată în cea de-a cincea anchetă
persistă; se ştie că pedeapsa capitală rămâne prevăzută
de legislaţia numeroaselor ţări pentru o gamă vastă de
infracţiuni şi nu doar în caz de omor. Comisia drepturilor
omului şi consiliul economic şi social doresc poate să
examineze problema pentru a şti dacă fondul primei garanţii
trebuia să fie precizat. Expresia “Crimele cele mai
grave” definită ca şi cum ar fi vorba “mai puţin de crime
internaţionale având consecinţe fatale sau alte consecinţe
extrem de grave” este vagă şi se pretează la interpretări
foarte diverse. Prima garanţie ar putea fi, de exemplu,
limitată la infracţiunile antrenând moartea unei per102
soane în consecinţă directă cu acţiunea uneia dintre
părţi. Dacă numeroasele state par reticente la abolirea
totală a pedepsei capitale este posibilă reducerea considerabilă
a numărului infracţiunilor cărora li se aplică. Ţările
şi-ar putea aminti că a fost universal afirmat de Adunarea
Generală în ceea ce priveşte protecţia dreptului la
viaţă, stabilit de art.3 al Declaraţiei Universale a drepturilor
omului, apoi de art.6 al Pactului internaţional, relativ
la drepturile civile şi politice. El importă restrângerea
progresivă a numărului de crime pentru care pedeapsa
capitală poate fi impusă, obiectivul dorit fiind abolirea totală
a acestei pedepse în toate ţările. (Rezoluţia 2857)
Din cauza procentului scăzut al răspunsurilor din
partea ţărilor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea
a fost imposibil să se determine în ce măsură celelalte
8 garanţii au fost respectate. Nu este, fără îndoială,
deloc surprinzător că ţările răspund intr-o manieră pozitivă
la întrebare, dar este bine să se ştie dacă ele observă
sau nu o garanţie. Dacă întrebările referitoare la respectarea
garanţiilor trebuie să fie incluse în viitoarele
anchete cincinale va trebui să se formuleze întrebările
mai precise privind practicile specifice. Astfel, se pot
avea în vedere întrebări mai detaliate pe punctele următoare:
reglementări privind acţiunea poliţiei şi practicile
adoptate de aceasta pentru supravegherea derulării interogatoriilor
şi cercetarea elementelor doveditoare, rămâne
echitabilă posibilitatea de a se face reprezentant legal
de persoane competente, procedurile de examinare a
sănătăţii mintale a inculpaţilor şi condiţiile de detenţie
atât înaintea procesului cât şi după condamnare.
Numărul restrâns de răspunsuri al ţărilor favorabile
să menţină pedeapsa cu moartea semnifică cum că foar103
te puţine date au putut fi strânse despre numărul real de
cazuri în care pedeapsa cu moartea a fost aplicată pe teritoriul
statelor în chestiune. Lipsa completă a infracţiunilor
pentru care pedeapsa cu moartea poate fi impusă,
schimbările survenite în legislaţie, care afectează această
listă şi numărul persoanelor condamnate la moarte şi
executate nu au fost comunicate regulat la O.N.U.; este
deci imposibil să se evalueze măsura în care pedeapsa
cu moartea este pronunţată şi executată.
Multe state unde pedeapsa cu moartea este în vigoare
contestă faptul că aplicarea constituie o violare a
drepturilor omului şi că aplicarea penală a pedepsei cu
moartea prezintă intr-o anumită măsură aspecte de natură
politică. Altele menţionează că pedeapsa capitală
constituie un element esenţial în arsenalul pedepselor
care permit lupta împotriva infracţiunilor grave. Ele afirmă
că este posibil să se aplice pedeapsa cu moartea
într-o manieră echitabilă fără discriminări şi respectând
legalitatea şi drepturile omului. Argumentul avansat este
că aplicarea pedepsei capitale are un efect disuasiv. El
reduce efectiv procentul câtorva forme de criminalitate.
Măsura în care un sistem al pedepsei capitale răspunde
directivelor sau imperativelor în chestiune, trebuie
să facă obiectul unei anchete care să se sprijine pe experienţa
jurisdicţiilor în care pedeapsa cu moartea a fost
abolită. Trebuie notat că în afară de Statele Unite, cercetătorii
independenţi nu s-au înclinat spre această problemă
în ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea.
Aceasta ţine poate de lipsa de competenţă tehnică
şi de resurse. Organismele competente ale Naţiunilor
Unite ar trebui deci să aibă în vedere furnizarea unui gen
104
de ajutor tehnic şi să susţină financiar acest tip de cercetare.
Înzestrate cu aceste informaţii statele vor fi în măsură
să furnizeze date mai utile în răspunsul adresat Secretarului
general şi să vegheze dacă politicile şi practicile
lor sun conforme obligaţiilor lor internaţionale în domeniul
drepturilor omului. Nu este satisfăcător că atâtea
ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea nu au
răspuns la ce-a de-a şasea anchetă cincinală. Ar trebui
să se aibă în vedere serios mijloacele care îi permit Secretarului
general să dispună de informaţii mai complete
provenind din ţările favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea.
105
Capitolul VIII
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ
În rezoluţia sa 1745 (LIV) din 16 mai 1973, Consiliul
economic şi social a invitat Secretarul general să îi
prezinte, în toţi cei 5 ani, plecând din 1975, un raport
analitic periodic actual asupra pedepsei capitale.
În rezoluţia sa 1995/57,din 28 iulie 1995, Consiliul
a recomandat că rapoartele cincinale ale Secretarului
general continuă să poarte şi asupra aplicării garanţiei
de protecţie a drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa
cu moartea. În aceeaşi rezoluţie, Consiliul a rugat
Secretarul general, când a stabilit cel de-al şaselea
raport cincinal, să se folosească de toate datele disponibile-
se subînţelege aici cercetările criminologice în curs.
Cel de-al şaselea raport cincinal pune accent pe pedeapsa
capitală şi tendinţele în materie în timpul perioadei
1994-2000, ca şi pe aplicarea acestor garanţii. Este
vorba despre o versiune revizuită şi actualizată a raportului
Secretarului general pe acest subiect, supus Consiliului
la sesiunea de fond din 2000, Comisiei pentru prevenirea
crimei şi justiţiei penale la cea de-a noua sesiune
şi Comisiei drepturilor omului. La cea de-a 56-a sesiune
şaizeci şi trei de ţări au participat la anchetă. Procentul
de răspuns a acestor ţări favorabile să menţină
pedeapsa cu moartea şi în particular cele care aplică
foarte rar aceste pedepse, este relativ slab.
O concluzie importantă este că după 1994 ritmul cu
care ţările au abolit pedeapsa cu moartea nu a evoluat
deloc. Totodată, fiind dat că un număr mai puţin mare de
ţări democratice s-au născut în cursul acestor ultimi ani
şi că grupul ţărilor şi regiunilor favorabile să menţină pe106
deapsa cu moartea şi susceptibile să fie mai reticente la
schimbare este mai restrâns, progresia către abolire visà-
vis de lume este impresionantă, progresie pe care o
susţinem.
107
TABELE ŞI ANEXE
Tabelul 1 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea
Afganistan Etiopia Jordania Palestina Sudan
Algeria Emiratele
Arabe Unite Kazahstan Qatar Tadjikistan
Bahamas Federaţia
rusă Kenya Siria Taiwan
Bahrain Filipine Kuwait Korea Tanzania
Banglasesh Ghana Lesotho RP.D. Congo Thailanda
Belarus Guatemala Liban P.P.D.C.
Korea
Trinidad
Tobago
Botswana Guyana Liberia Rwanda Tunisia
Burundi Guineea
Ecuatorială Malaysia Sf.Kitts şi
Nevis Uganda
Camerun India Malawi Sf.Vicenţiu şi
Grenadine Uzbekistan
China Indonezia Maroc Sf.Lucia Vietnam
Ciad Iran Mongolia Sierra Leone Yemen
Comores Irak Nigeria Singapore Zambia
Cuba Libia Oman Somalia Zimbabwe
Egipt Japonia Pakistan Statele Unite
ale Americii
Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 1:
Cele 69 de ţări şi regiuni enunţate au continuat
aplicarea pedepsei cu moartea pentru infracţiunile de
drept comun. Se spune că majoritatea au procedat la
execuţii în cursul ultimilor 10 ani; totodată, în câteva cazuri,
este dificil să se determine dacă execuţiile au avut
efectiv loc.
108
Tabelul 2 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni aboliţioniste pentru toate infracţiunile
Ţări şi regiuni
Data abolirii
pentru toate
infracţiunile
-a
Data abolirii
pentru infracţiunile
de drept
comun
Data ultimei
execuţii
Africa de Sud 1997 1995 1991
Andora 1990 1943
Angola 1992
Australia 1985 1984 1967
Austria 1968 1950 1950
Azerbaidjan 1998 1993
Belgia 1996 1950
Bolivia 1995/1997 - b 1991 1974
Bulgaria 1998 1989
Cambogia 1989
Canada 1998 1976 1962
Capul Verde 1981 1835
Columbia 1910 1909
Costa Rica 1877
Coasta de Fildeş 2000 1960
Croaţia 1991 1987
Danemarca 1978 1933 1950
Djibouti 1995 1977 – c
Ecuador 1906
Elveţia 1992 1942 1944
Estonia 1998 1991
Macedonia 1991
Finlanda 1972 1944
Franţa 1981 1977
Georgia 1997 1994
Germania 1987
Grecia 1994 1993 1972
Guineea Bissau 1993 1986
109
Haiti 1987 1972
Honduras 1956 1940
Insulele Marshall 1986 1986 – c
Insulele Solomon 1978 1966 1966 – d
Irlanda 1990 1954
Islanda 1928 1830
Italia 1994 1947 1947
Kiribati 1979 1979 – c
Liechtenstein 1987 1785
Lituania 1998 1995
Luxemburg 1979 1949
Malta 2000 1971 1943
Mauritius 1995 1987
Micronezia 1986 1986 – c
Monaco 1962 1847
Mozambic 1990 1986
Namibia 1990 1988
Nepal 1997 1990 1979
Nicaragua 1979 1930
Norvegia 1979 1905 1948
Noua Zeelandă 1989 1961 1957
Palau 1994 1994 – c
Panama 1903
Paraguay 1992 1928
Polonia 1997 1988
Portugalia 1976 1867 1849
Republica Dominicană
1966
Republica Moldova
1995 1989
Republica Cehă 1990
România 1989 1989
Regatul Unit al
Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord
1998 1965/1963 1964
San Marino 1865 1848 1468
Sao Tome şi Principe
1990 1975 – c
Seychelles 1993 1976 – c
Slovacia 1990
110
Slovenia 1989 1957
Spania 1995 1978 1975
Suedia 1972 1921 1910
Ţările de Jos 1982 1870 1952
Timorul de Est 1999 1999 – c
Turkmenistan 1999 1997
Tuvalu 1976 1976 – c
Ucraina 1999 1997
Ungaria 1990 1988
Uruguay 1907
Vanuatu 1980 1980 – e
Venezuela 1863
Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 2:
a – Total = 76
b – explicaţiile în capitolul I;
c – odată cu proclamarea independenţei; nici o
execuţie nu a mai avut loc de atunci;
d – înaintea acelui an;
e – odată cu proclamarea independenţei.
111
Tabelul 3 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări aboliţioniste doar pentru infracţiunile de
drept comun
Ţara - a Data abolirii Data ultimei execuţii
Albania 2000 1995
Argentina 1984 1916
Bosnia-Herţegovina 1997
Brazilia 1979 (1882) - b 1855
Cipru 1983 1962
El Salvador 1983 1973
Fiji 1999 1964
Israel 1954 1962
Letonia 1999 1996
Mexic 1930
Peru 1979 1979
Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 3:
a – Total = 11
b – pedeapsa cu moartea a fost abolită în Brazilia
în 1882, dar restabilită în 1969-1979 pentru crimele politice,
dată la care ea a fost abolită din nou.
112
Tabelul 4 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni putând fi considerate ca aboliţioniste
de drept
Ţări şi regiuni
–a
Data ultimei
execuţii
Ţări şi regiuni
–a
Data ultimei
execuţii
Antigua şi
Barbuda 1989 Armenia – b 1991
Barbados 1984 Belize 1986
Benin 1989 Bhutan 1964
Brunei 1957 Burkina Faso 1989
Chile 1985 Dominica 1986
Eritrea 1989 - c Gabon 1989
Gambia 1981 Grenada 1978
Guineea 1984 Jamaica 1988
Iugoslavia 1989 Madagascar 1958
Maldive 1952 Mali 1980
Mauritania 1989 Myanmar 1989
Nauru 1968 – d Niger 1976
Papua-Noua
Guinee 1950 Republica
Centrafricană
Republica
Democrată
Congo
1982
Republica
Democratică
Laos
1989
Samoa 1962 Senegal 1967
Sri Lanka 1976 Surinam 1982
Swaziland 1989 Togo 1979
Tonga 1982 Turcia 1984
Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 4:
a – Total = 36
b – deşi ultima execuţie a avut loc în 1991, în răspunsul
său la chestionar, Armenia s-a clasat ca aboliţionistă
de fapt pe motiv că un proiect de lege a fost supus
Parlamentului în 1999 în vederea abolirii pedepsei capitale.
Totodată, la sfârşitul anului 2000 acest proiect de
113
lege nu a fost adoptat deşi Armenia a semnat (dar nu şi
ratificat) Protocolul no 6 al Convenţiei Europene de apărare
a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în
ianuarie 2001;
c – Eritreea a devenit independentă în 1993;
d – dată la care independenţa a fost deţinută. Nici o
execuţie nu a avut loc de atunci. Data ultimei execuţii nu
este cunoscută.
114
Tabelul 5 – Ţări şi regiuni care au abolit pedeapsa cu
moartea
Infracţiuni pentru care pedeapsa cu
moartea a fost abolită Ţări şi regiuni Ani Toate infracţiunile
-a
Infracţiuni de
drept comun - b
Australia 1985 X
Germania 1987 X
Haiti 1987 X
Liechtenstein 1987 X
Cambogia 1989 X
Noua Zeelandă
1989 X
România 1989 X
Slovenia 1989 X
Andora 1990 X
Croaţia 1990 X
Ungaria 1990 X
Irlanda 1990 X
Mozambic 1990 X
Namibia 1990 X
Cehia 1990 X
Sao Tome şi
Principe
1990 X
Slovacia 1990 X
Macedonia 1991 X
Angola 1992 X
Paraguay 1992 X
Elveţia 1992 X
Guineea Bissau
1993 X
Seychelles 1993 X
Grecia 1994 X
Italia 1994 X
Djibouti 1995 X
Mauritius 1995 X
Belgia 1996 X
Africa de Sud 1997 X
115
Bolivia 1995/1997 X
Bosnia-
Herţegovina
1997 X
Georgia 1997 X
Nepal 1997 X
Polonia 1997 X
Azerbaidjan 1998 X
Bulgaria 1998 X
Canada 1998 X
Estonia 1998 X
Lituania 1998 X
Regatul Unit
al Marii Britanii
şi al Irlandei
de Nord
1998
X
Letonia 1999 X
Timorul Oriental
1999 X
Turkmenistan 1999 X
Ucraina 1999 X
Malta 2000 X
Coasta de
Fildeş
2000 X
Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 5:
a – Total = 46
116
Tabelul 6 – Ţări care au semnat şi ratificat protocolul
nr. 6 relativ la Convenţia europeană de apărare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cel
de-al doilea protocol facultativ. Se raportează la pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice
şi/sau protocolul se raportează la convenţia americană
relativă la drepturile omului
Protocolul no
6 relativ la
Convenţia
europeană de
apărare a
drepturilor
omului şi a
libertăţilor
fundamentale
Al doilea protocol
facultativ
se raportează
la
pactul internaţional
relativ
la drepturile
civile şi
politice
Protocolul
raportat la
Convenţia
americană
relativă la
drepturile
omului
Ţări şi regiuni
Semnat -
a
Ratificat -
b
Semnat -
a
Ratificat -
b
Semnat -
a
Ratificat -
b
AFRICA
Capul Verde 2000
Guineea Bissau 2000
Mozambic 1993
Namibia 1994
Sao Tome şi
Principe 2000
AMERICA LATINĂ ŞI CARAIBE
Brazilia 1994 1996
Columbia X 1997
Costa Rica 1990 1998 1991 1998
Ecuador 1993 1990 1998
Honduras 1990
Nicaragua 1990 1990 1999
Panama 1993 1990 1991
Paraguay 1999
117
Uruguay 1990 1993 1990 1994
Venezuela 1990 1993 1990 1993
ASIA
Australia 1990
Nepal 1991
Noua Zeelandă 1990 1990
Seychelles 1994
EUROPA OCCIDENTALĂ
Germania 1983 1989 1990 1992
Andora 1996 1996
Austria 1983 1984 1991 1993
Belgia 1983 1998 1990 1998
Cipru 1999 2000 1999
Danemarca 1983 1983 1990 1994
Spania 1983 1985 1990 1991
Finlanda 1989 1990 1990 1991
Franţa 1983 1986
Grecia 1983 1998 1997
Irlanda 1994 1994 1993
Islanda 1985 1987 1991 1991
Italia 1983 1988 1990 1995
Liechtenstein 1990 1990 1998
Luxemburg 1983 1985 1990 1992
Malta 1991 1991 1994
Monaco 2000
Norvegia 1983 1988 1990 1991
Ţările de Jos 1983 1986 1990 1991
Portugalia 1983 1986 1990 1990
Anglia 1999 1999 1999 1999
San Marino 1989 1989
Suedia 1983 1984 1990 1990
Elveţia 1983 1987 1994
EUROPA ORIENTALĂ
Albania 2000 2000
Armenia 2001
Azerbaidjan 1999
Bosnia-
Herţegovina 1999
Bulgaria 1999 1999 1999 1999
118
Croaţia 1996 1997 1995
Estonia 1993 1998
Macedonia 1996 1997 1995
Federaţia Rusă 1997
Georgia 1999 2000 1999
Ungaria 1990 1992 1994
Letonia 1998 1999
Lituania 1999 1999 2000
Polonia 1999 2000 2000
Republica Moldova
1996 1997
Republica Cehă 1991 1992
România 1993 1994 1990 1991
Slovacia 1991 1992 1998 1999
Slovenia 1993 1994 1993 1994
Turkmenistan 2000
Ucraina 1997 2000
119
Anexa 1 – Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor
pasibile la pedeapsa cu moartea
Garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor
pasibile la pedeapsa cu moartea, care figurează în anexa
rezoluţiei 1984750 a Consiliului economic şi social, în
data de 25 mai 1984 sunt eliberate după cum urmează:
1. În ţările care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea
pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru
crimele cele mai grave, înţelegându-se că este vorba
mai puţin de crimele internaţionale având consecinţe
fatale sau alte consecinţe extrem de grave;
2. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru o
crimă pentru care pedeapsa cu moartea era prescrisă
în momentul în care aceasta a fost comisă,
înţelegându-se că dacă, după ce crima a fost comisă,
legea prevede impunerea unei pedepse mai
puţin grave, criminalul va beneficia de această dispoziţie;
3. Persoanele în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul
când au comis o crimă nu vor fi condamnate
la moarte şi sentinţa la moarte nu va fi executată în
cazul femeilor gravide, a mamelor copiilor mici sau
în cazul persoanelor cu probleme mentale;
4. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât atunci
când culpabilitatea unei persoane acuzate de o crimă
sub prevederi clare şi convingătoare nu lasă loc
nici unei alte interpretări a faptelor;
5. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât în virtutea
unei judecăţi finale dată de un tribunal competent
după o procedură juridică oferind toate garanţiile
posibile pentru asigurarea unui proces echitabil,
120
garanţiile egale mai puţin celor enunţate în articolul
14 a Pactului internaţional referitor la drepturile civile
şi politice1- dreptul tuturor persoanelor suspectate
sau acuzate de o crimă pasibilă la pedeapsa cu
moartea să beneficieze de o asistenţă judiciară
apropiată tuturor stadiilor procedurii;
6. Toate persoanele condamnate la moarte au dreptul
să facă apel la o jurisdicţie superioară şi măsurile ar
trebui să fie luate pentru că aceste apeluri sunt obligatorii;
7. Toate persoanele condamnate la moarte au dreptul
de a putea fi graţiate sau să prezinte o petiţie în vederea
comutării pedepsei; graţierea sau comutarea
pedepsei poate fi acordată în toate cazurile de condamnarea
la moarte;
8. Pedeapsa capitală nu va fi executată în timpul unei
proceduri de apel sau altă procedură de recurs sau
de posibilitate a obţinerii unei garanţii sau o comutare
a pedepsei;
9. Când pedeapsa capitală este aplicată ea se execută
astfel încât să cauzeze minimul de suferinţă posibil.
Pe de altă parte, în rezoluţie sa 1989764 din 24
mai 1989 Consiliul a recomandat Statelor Membre să ia
măsuri pentru aplicarea garanţiilor şi pentru a spori protecţia
persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea dacă
este cazul, astfel:
Acordând o protecţie specială persoanelor riscând
pedeapsa cu moartea, care le permite să aibă timp şi
mijloacele pregătirii defensivei lor, în special să beneficieze
de serviciile unui avocat în toate stadiile procedu-
1 Rezoluţia 1982/729 a Consiliului economic şi social, par.1
121
rii, această protecţie a fost acordată persoanelor care nu
sunt pasibile la pedeapsa capitală.
Instituind o procedură de apel obligatorie sau de
restabilire prevăzând un apel la clemenţă (nulă) sau un
recurs în graţiere, în toate afacerile unde acuzatul riscă
pedeapsa capitală.
Fixând o vârstă maximă peste care nimeni nu mai
poate fi condamnat la moarte, nici executat.
Suprimând pedeapsa cu moartea, atât în stadiul
condamnării, cât şi cel l execuţiilor, pentru handicapaţii
mintali sau persoanele ale căror capacităţi mintale sunt
destul de limitate.
Apoi, în rezoluţia 1996/15 din 23 iulie 1996, Consiliul:
A notat că, în timpul perioadei acoperite de raportul
Secretarului general asupra pedepsei capitale şi aplicării
garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor
pasibile la pedeapsa cu moartea, un număr crescător de
ţări au abolit pedeapsa cu moartea şi că altele au avut
drept politică reducerea numărului de infracţiuni pasibile
la pedeapsa capitală şi au declarat că ele nu au
condamnat nici un delicvent la moarte când alte câteva
ţări o menţionau şi altele au restabilit-o.
A cerut Statelor Membre în care pedeapsa cu
moartea nu a fost abolită să aplice efectiv garanţiile pentru
protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa
cu moartea, care prevăd că pedeapsa cu moartea nu
poate fi impusă decât pentru crimele cele mai grave,
înţelegându-se prin acestea, crimele internaţionale
având consecinţe extrem de grave.
A încurajat Statele Membre în care pedeapsa cu
moartea nu a fost abolită să facă în aşa fel încât fiecare
122
prevenit pasibil la pedeapsa cu moartea să beneficieze
de toate garanţiile posibile de judecată echitabilă, la ceea
ce prevede art.14 din Pactul internaţional referitor la
drepturile civile şi politice şi păstrarea spiritului Principiilor
fundamentale relative la independenţa magistraturii1,
principiile esenţiale relative cu rol de barou,2 Principiilor
directoare aplicate cu rol de magistraţi de parchet,3 Ansamblului
de principii privind protecţia persoanelor supuse
la oricare formă de detenţie sau de întemniţare,4 Ansamblului
de reguli minime pentru comportarea deţinuţilor.
5
A încurajat Statele Membre în care pedeapsa cu
moartea nu a fost abolită să facă în aşa fel încât ca deţinuţii
care nu înţeleg suficient limba utilizată de tribunal
să fie bine informaţi prin intermediul serviciilor de interpretare
sau de traduceri, de toate acuzaţiile ce ies
aduc şi de conţinutul documentelor asupra cărora curtea
deliberează.
A invitat Statele Membre în care pedeapsa cu
moartea putea fi aplicată să fixeze o amânare suficientă
pentru pregătirea unui apel la tribunalul superior şi pen-
1 Al şaptelea Congres al Naţiunilor unite pentru prevenirea crimei şi comportamentului
delicvenţilor, milano, 26 august-6 septembrie 1985, raport stabilit
de Secretariat(publicaţia Naţiunilor Unite, număr de vânzare: F86 IV 1), cap I
sect.D.2, anexă.
2 Al optulea congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi comportamentului
delicvenţilor, Havana, 27 august-7 septembrie 1990:: raport stabilit
de secretariat (publicaţia Naţiunilor Unite, număr de vânyare:F.91.IV.2), cap.
I, sect. B.3, anexă.
3 Idem, sect.C.26.
4 Rezoluţia 43/173 a Ansamblului general, anexă.
5 Rezoluţia 663(XXIV) a Consiliului economic şi social, anexă.
123
tru terminarea procedurii de apel ca şi pentru recursurile
în graţiere, cu scopul de a aplica efectiv regulile 5 şi 8
din garanţii pentru protejarea drepturilor persoanelor pasibile
la pedeapsa cu moartea.
A cerut Statelor Membre în care pedeapsa capitală
putea fi aplicată să vegheze dacă funcţionarii participanţi
la deciziile de procedură a unei execuţii, sunt bine informaţi
de starea apelurilor şi de recursurile în graţiere privind
deţinutul în chestiune.
A rugat Statele Membre în care pedeapsa cu moartea
putea fi aplicată să se conformeze fără rezerve Ansamblului
de reguli minime pentru comportarea deţinuţilor,
cu scopul de a limita la maxim suferinţele prizonierilor
condamnaţi la moarte şi să evite toată exacerbarea
suferinţelor.
124
Anexa 2 – Lege pentru ratificarea Protocolului nr. 13
la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu
moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 20021
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Articol unic. - Se ratifică Protocolul nr. 13 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea,
încheiat la Vilnius la 3 mai 2002.
Această lege a fost adoptată în şedinţa din 21 noiembrie
2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin (2)
din Constituţia României.
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor
în şedinţa din 16 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor
art. 74 alin (2) din Constituţia României.
Bucureşti, 9 ianuarie 2003.
Nr. 7.
1 Monitorul oficial al României, partea I, Nr. 27/20.I.2003
∗ Traducere
125
Protocolul Nr. 13
La Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea∗
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare
ale prezentului protocol, convinse că dreptul fiecăruia la
viaţă reprezintă o valoare fundamentală într-o societate
democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este
esenţială pentru apărarea acestui drept şi pentru deplina
recunoaştere a demnităţii înnăscute a tuturor fiinţelor
umane, dorind să consoleze apărarea dreptului la viaţă
garantat de către Convenţia pentru drepturile omului şi a
libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie
1950 (denumită în continuare Convenţia), considerând că
Protocolul nr. 6 la convenţia privind abolirea pedepsei cu
moartea, semnat la Strasburg la 28 aprilie 1983, nu exclude
pedeapsa cu moartea referitoare la actele comise în
timp de război sau de pericol iminent de război, fiind hotărâte
să acţioneze în cele din urmă pentru abolirea pedepsei
cu moartea în totte circumstanţele, au convenit asupra
celor ce urmează:
Articolul 1. Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate
fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.
Articolul 2. Interzicerea derogărilor
Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului protocol
în temeiul art. 15 din Constituţie nu este îngăduită.
Articolul 3. Interzicere rezervelor
126
Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului protocol în
temeiul art.57 din Convenţie nu este admisă.
Articolul 4. Aplicare teritorială
1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul
depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare
ori de aprobare, să desemneze teritoriul sau
teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul protocol.
2. Orice stat poate, în orice moment ulterior, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei,
să extindă aplicarea prezentului protocol la oricare
alt teritoriu desemnat în declaraţie. Protocolul va
intra în vigoare cu privire la acest teritoriu în prima zi a
lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la
data primirii declaraţiei de către secretarul general.
3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe
precedente va putea fi retrasă sau modificată, în ceea
ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie,
prin notificare adresată secretarului general al
Consiliului Europei. Retragerea sau modificarea va
produce afecte din prima zi a lunii care urmează expirării
perioadei de trei luni de la data primirii notificării
de către secretarul general.
Articolul 5. Raportare la convenţie
Statele părţi consideră art. 1-4 din prezentul protocol
ca articole adiţionale la Convenţie şi toate dispoziţiile
Convenţiei se aplică în consecinţă.
127
Articolul 6. Semnare şi ratificare
Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor
membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei.
El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării.
Un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să ratifice,
să accepte sau să aprobe prezentul protocol fără ca,
simultan sau anterior, să fi ratificat Convenţia.
Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare
vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
Articolul 7. Intrare în vigoare
1. prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii
care urmează expirării perioadei de trei luni de la data
la care zece state membre ale Consiliului Europei îşi
vor fi exprimat consimţământul de a fi legate prin protocol,
conform dispoziţiilor art. 6.
2. Pentru orice stat membru care îşi va exprima ulterior
consimţământul de a fi legat prin protocol, acesta va
intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării
perioadei de trei luni de la data depunerii instrumentului
de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
Articolul 8. Funcţiile depozitarului
Secretarul general al Consiliului Europei va notifica
statelor membre ale Consiliului:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare
sau de aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol,
conform art. 4 şi 7;
128
d) orice alt act, notificare sau comunicare având o legătură
cu prezentul protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii,
având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul
protocol.
Încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, în limbile franceză
şi engleză, ambele texte fiind legal autentice, într-un singur
exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general al Consiliului Europei va transmite
copie certificată fiecăruia dintre statele membre ale
Consiliului Europei.
129
Decretul nr.81
privind promulgarea Legii pentru ratificarea Protocolului nr.
13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea,
încheiat la Vilnius la 3 mai 2002
Articol unic. - Se promulgă Legea pentru ratificarea
Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea
pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, şi
se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
1 idem 1
130
BIBLIOGRAFIE
Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide.
Developments in 1998” (Condics), mai 1999 (No ACT
50/04/99)
Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide.
News”, Londra, septembrie 2000 (No ACT 53/03/00)
Hands of Cain, „Towards Abolition: The Law and Politics
of the Death Penalty”, Roma, noiembrie 1998
Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide.
News”, Londra, iunie 2000 (No ACT 53/02/00)
Consileil l’Europe, „Recueil des Traites europeens”, no 5
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa,
„The Death penalty on O.S.C.E area: a survey - January
1998- Juny 1999”, document de informaţii, no 1999/1,
1999
Documentul oficial al Adunării generale, a cincizecea sesiune,
Supliment no 40, vol. I (A/50/40)
Amnesty International, „The Death Penalty. News”, Londra,
decembrie 2001 (No ACT 53/001/2001)
Amnesty International, „Children and the Death Penalty:
Executions Worldwide since 1990”, decembrie 2000 (No
ACT 50/010/2000
Amnesty International, „People’s Republic of China: The
Death Penalty Long”, 1998, noiembrie 1999 (No
AI/17/56/1999
Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000)
Amnesty International, Raport 1999 (Londra, 1999)
131
Amnesty International, Raport 1998 (Londra, 1998)
Amnesty International, Raport 1997 (Londra, 1997)
Amnesty International, Raport 1996 (Londra, 1996)
Renate Wohlwend, „The efforts of the Parliamentary
Assembly of the Council of Europe”
Consiliul Europei „The Death Penalty: Abolition in
Europe”, Strasbourg, 1999
Hu Zunteng, „On the Death Penalty at the during of the
Century”, EU – China – Human Rights Dialogue, Acte din
cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii
Europene, Beijing – China, 19-20 octombrie 1998
Krystin Nocth, „Capital punishment”, Georgetown Law
Journal, vol. 87, no 5 (1999)
Amnesty International, „The Death Penalty. News” Londra,
iunie 1998 (no ACT 53/03/98)
Amnesty International, „Malayesia: First Executions for
four years. A Step Backwards for Human Rights” (no ASA
28/011/2000)
Amnesty International, The Death Penalty. News”, Londra,
decembrie 1997 (no ACT 53/01/98)
Amnesty International, „The Death Penalty. News”, Londra,
1996
Hans Jorg Albrecht, „ The Death Penalty from a European
perspective” şi „EU-China Human Rights Dialogue”
Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), „Studienreihe
des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte,
Band 4, Viena, Verlag Österreich, 2000
132
Statele Unite, „Capital punishment 1999”, Bureau of
Justice Statistics Bulletin (Washington), decembrie 2000
Michael Domingues v. Nevada, 528 U.S. 963 (1999)
Amnesty International, „Children and the Death Penalty:
Executions Worlwide since 1990” (no ACT/50/610/2000)
Amnesty International, „U.S.A.: Increasing Concern over
Execution of Innocent”, „The Death Penalty News” Londra,
iunie 2000 (no ACT 53/02/2000)
Amnesty International, „United States of America: Fatal
Flaws: Innocence and the Death Penalty”, noiembrie
1998 (no AMR 51/69/98) şi
D. Barry şi E. Williams, „Russia’s Death Penalty
Dilemes”, Criminal Law Forum, vol. 8, 1998
Recueil des Traites des Nations Unies, no 8638-8640,
vol. 596
Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquantetraisieme
session, Suplement no 40, vol. I (A/53/40)
Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquanteunicieme
session, Suplement no 40, vol. I (A/51/40)
Roger Hoot, „The Death Penalty: A Worldwide Perspective”
(Oxford University Press, 1990)
Amnesty International „People’s Republic of China: the
Death Penalty in 1998, decembrie 1999(no. ASA
17/57/99)
Departament of Justice of United States, „Capital
punishment” (publicaţie anuală)
133
Chambers V. Bowersov, 157 F. 3d560. P.570 (8f
cir.1998)
J. Zlobec (din publicaţia) Smrtna Kazen (Pedeapsa cu
moartea) (Ljubljana, 1989)
Cormell Law Review, “How the death penalty works:
American studies of the modern capital sentencing
system”, vol. 38, no 6 (septembrie 1998)
Rezoluţia 1982/729 a Consiliului economic şi social
134
SURSE DE DOCUMENTARE INFORMATICĂ
http://singstat.gov.sg/c2000/census.html
http://quickfacts.census.gov/qfd/states/12000.html
http://www.eurunion.org
http://www.eurunion.org/legislat/deathpenalty/54th/
/finspeechexcrpt.htm
http://www.eurunion.org/legislat/deathpenaltz/
/demarche.htm
http://www.law.onu.edu/faculty/streib/juvdeath.htm
http://www.deathpenaltyinfo.org/dpicmr.html
http://www.paw.columbia.edu/instructionalservices/
/liebman/
http://www.deathpenaltyinfo.org/innoc.html
http://www.ncadp.org/stats/
http://www.deathpenaltyinfo.org/clemeney.html
http://www.wma.net/f/policy/20-6-81-f.html
135
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE __________________________________ 3
CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI ________________________ 8
CAPITOLUL II. EVOLUŢIA SITUAŢIEI PRIVIND PEDEAPSA
CAPITALĂ ÎN CURSUL PERIOADEI 1994-2000__________ 21
SECŢIUNEA 1. Ţări care au abolit pedeapsa cu
moartea pentru toate infracţiunile la începutul anului
1994 _____________________________________ 21
Ţări rămase aboliţioniste la începutul anului 1994 _____ 21
Ţări care au restabilit pedeapsa cu moartea __________ 22
SECŢIUNEA 2. Ţări care au abolit pedeapsa cu
moartea pentru infracţiunile de drept comun la
începutul anului 1994 _______________________ 22
Ţări care au devenit aboliţioniste pentru toate
infracţiunile ___________________________________22
Ţări care au rămas aboliţioniste pentru toate
infracţiunile de drept comun ______________________ 25
SECŢIUNEA 3. Ţări favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea în 1994 _________________________ 26
Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moarte care
erau aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994______ 26
Ţări aboliţioniste de fapt care au abolit pedeapsa
capitală ______________________________________ 26
Ţări care au rămas aboliţioniste de fapt _____________ 28
Ţări aboliţioniste de fapt care au reluat execuţiile ______ 28
Ţări care menţin şi aplică pedeapsa cu moartea la
începutul anului 1994 ___________________________ 30
Ţări care au devenit aboliţioniste___________________ 31
Ţări care au devenit sau sunt numite aboliţioniste de
fapt__________________________________________ 35
Ţări care au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu
moartea ______________________________________ 37
SECŢIUNEA 4. Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul
anului 2000; recapitularea schimbărilor intervenite
după începutul anului 1994 ___________________ 39
136
CAPITOLUL III. APLICAREA PEDEPSEI CU MOARTEA ___ 42
CAPITOLUL IV. FAPTE NOI INTERVENITE PE PLAN
INTERNAŢIONAL__________________________________ 50
CAPITOLUL V. APLICAREA GARANŢIILOR PENTRU
PROTECŢIA DREPTURILOR PERSOANELOR PASIBILE LA
PEDEAPSA CU MOARTEA__________________________ 58
SECŢIUNEA 1. Prima garanţie ________________ 61
SECŢIUNEA 2. A doua garanţie _______________ 69
SECŢIUNEA 3. A treia garanţie _______________ 70
Persoane în vârstă de mai puţin de 18 ani ___________ 70
Vârsta maximă_________________________________ 73
Femei însărcinate sau mamele copiilor mici __________ 73
Persoane lovite de alienări mintale sau având
capacitatea intelectuală foarte limitată_______________ 75
SECŢIUNEA 4. A patra garanţie _______________ 76
SECŢIUNEA 5. A cincea garanţie ______________ 79
SECŢIUNEA 6. A şasea garanţie ______________ 83
SECŢIUNEA 7. A şaptea garanţie______________ 86
SECŢIUNEA 8. A opta garanţie________________ 88
SECŢIUNEA 9. A noua garanţie _______________ 91
CAPITOLUL VI INFORMAŢII ŞI CERCETĂRI ____________ 94
CAPITOLUL VII OBSERVAŢII FINALE _________________ 99
CAPITOLUL VIII CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE
FERENDĂ ______________________________________ 105
TABELE ŞI ANEXE _______________________________ 107
Tabelul 1 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea_______________________________ 107
137
Tabelul 2 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni aboliţioniste pentru toate
infracţiunile ______________________________ 108
Tabelul 3 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări aboliţioniste doar pentru infracţiunile de
drept comun______________________________ 111
Tabelul 4 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie
2000: Ţări şi regiuni putând fi considerate ca
aboliţioniste de drept _______________________ 112
Tabelul 5 – Ţări şi regiuni care au abolit pedeapsa cu
moartea _________________________________ 114
Tabelul 6 – Ţări care au semnat şi ratificat protocolul
nr. 6 relativ la Convenţia europeană de apărare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cel
de-al doilea protocol facultativ. Se raportează la
pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice
şi/sau protocolul se raportează la convenţia
americană relativă la drepturile omului_________ 116
Anexa 1 – Garanţii pentru protecţia drepturilor
persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea ___ 119
Anexa 2 – Lege pentru ratificarea Protocolului nr. 13
la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu
moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002 ______ 124
BIBLIOGRAFIE___________________________________ 130
SURSE DE DOCUMENTARE INFORMATICĂ __________ 134