Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfântul Cosma s-a născut probabil la Damasc. Rămas orfan din copilărie,
a fost luat în casa lui Serghie, tatăl sfântului Ioan Damaschin, un mare dregător
de la curtea califului Abd-el-Malek din Damasc, care era foarte bogat. Cei doi
băieți, Cosma și Ioan, au fost crescuți ca frați și dați în grija unui erudit învățat
sicilian, cunoscut sub numele de Cosma Monahul, care fusese răscumpărat din
sclavie de tatăl Sf. Ioan, dobândind rangul de notar (asekretis). Sub îndrumarea
stăruitoare a acestuia, cei doi au studiat în profunzime marile discipline ale
educației clasice: gramatica, filosofia, astronomia, muzica și geometria.
Mai târziu, tinerii Cosma și Ioan au plecat de la Damasc la Ierusalim,
unde s-au făcut călugări la Lavra Sfântului Sava cel Sfințit. Amândoi au fost
angajați în lupta împotriva ereziei iconoclaste.
Sfântul Ioan Damaschinul a fost hirotonit preot de către Ioan al V-lea,
patriarhul Ierusalimului. La rugămintea Bisericii Ierusalimului, fericitul Cosma a
acceptat să devină episcop de Maiuma, în anul 743. Maiuma era portul cetății
antice Gaza, situat pe coasta sudică a Feniciei.
A rămas în acest rang până la adânci bătrânețe, trăind în sfințenie și
păstorindu-și credincioșii spre mântuire. A trecut la Domnul la o vârstă foarte
înaintată.
Sfîntul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din
tinereţe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecînd în feciorie şi în curăţie.
Mai întîi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol,
în anii domniei împăratului Anastasie, şi petrecea în Biserica Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea îmbunătăţită în
post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată
noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în
rugăciuni şi iarăşi se întorcea în Kiri. Apoi a fost rînduit în biserica Sfînta Sofia
la slujba paraclisiei. Nu ştia carte, dar era înţelept în lucrurile cele bune prin care
îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă
înţelegere era întru dînsul decît în cei ce căutau înţelepciunea veacului acestuia.
Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele
nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze".
Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi,
văzîndu-i ostenelile în biserică, căci cu toată osîrdia se silea la ascultare, îi dădea
lui parte asemănătoare cu clericii şi din această cauză cîrteau clericii împotriva
patriarhului, zicînd: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi
mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Naşterii lui Hristos,
venind împăratul în biserică pe cînd Roman aşeza lumînările, l-au apucat ceilalţi
clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicîndu-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la
fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cînţi ca şi noi asemenea dumnezeiască
cîntare de laudă". Aceasta o făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie,
căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat
de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în biserică, s-a ruşinat şi a
început a plînge.
După sfîrşitul slujbei, cînd toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur
înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tînguindu-se şi
rugîndu-se. Apoi, plîngînd destul şi rugîndu-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi
fără să mănînce din pricină că era mîhnit, a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat
lui în vis Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor
celor supăraţi le este mîngîiere, ţinînd în mîini o hîrtie mică, şi a zis cu glas lin
către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcînd el aceasta, Sfînta Fecioară i-a pus
hîrtia în gură, zicîndu-i: "Mănîncă această hîrtie". Iar Roman a mîncat şi a
înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se
făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de
mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa
înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu
mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a
umplut inima lui de înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită
învăţătoarei sale, că în aşa de puţină vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de
carte, mai mult decît ar înţelege cineva învăţînd mulţi ani. Si venind vremea
slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurîndu-se şi veselindu-se de
darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.
Cînd a sosit ceasul cîntării condacului, s-a urcat Sfîntul Roman în amvon
şi a cîntat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicînd:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pămîntul peştera celui
neapropiat aduce" şi celelalte. Toţi, văzînd şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu
mulţumire au ascultat cîntarea aceea, luînd aminte la puterea cuvintelor celor ce
se cîntau. Iar după cîntare l-a întrebat patriarhul: "De unde îţi vine ţie această
înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci
a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el
înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mîhnit şi, pocăindu-se, au căzut la
picioarele lui Roman, cerîndu-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată
diacon: şi curgea din gura lui un rîu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl
batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe urmă învăţau de la
dînsul. El a cîntat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la
ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără
cam la o mie şi mai bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit.
– Încă ești tânăr, i-a zis portarul. Ioan i-a răspuns cu blândețe că în tinerețe
este mai bine a lua asupră-și jugul Domnului.
Apoi i-a descoperit cele despre tânărul Ioan. Când a auzit, împăratul a
lăcrimat și a zis:
– Ah, dacă aș fi știut despre cine este vorba! Dar acum, dacă am făgăduit,
iar el a fost călugărit, facă-se voia Domnului și să-i spui să se roage și pentru
mine.
Maica Domnului i s-a mai arătat odată cuviosului Ioan. Din cauza multei
osteneli și a statului în picioare, lui Ioan i-a putrezit un picior, din care curgeau
viermi, dar iarăși i s-a arătat Maica Domnului, în timpul Privegherii, zicându-i
cu blândețe:
Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine
şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea
fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de
Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe
Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie
fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit
de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în
Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur,
robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe
alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare,
cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele
Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi.
Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi
după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul și vorbind a
cunoscut înțelepciunea acestuia. Mai apoi, tatăl lui Ioan s-a dus degrabă la
domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i
dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la
Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri.
Punându-i înaintea lui, pe amândoi copiii, unul fiu după fire, adică Ioan,
iar celălalt luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, l-a rugat pe bătrândul
Cozma să îi povățuiască spre toate lucrurile cele bune.
După ce tatăl lui Ioan s-a mutat la Domnul, domnul sarasinilor l-a silit pe
Ioan să devină stăpânitor în cetatea Damascului. În vremea aceea, împărăţea
peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui
Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane
de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se
închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind
despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie
Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui
Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un
cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Se sârguia
fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile
sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia
grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici
îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel
răucredincios i-a adus pătimirea.
Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, s-a rugat
stăpânului ca să i se dea mâna să o îngroape în pământ, că atunci i se va ușura
durerea. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de
la privelişte şi să o dea lui Ioan.
După aceasta, Ioan și-a împărțit toată averea sa săracilor, eliberând pe toți
robii săi, iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, în lavra Sfântului Sava.
După aceea, părinţii lui l-au dat la şcoală să înveţe Sfintele Scripturi.
Bunul Andrei, fiind foarte deştept la minte, se îndeletnicea la învăţătură cu multă
osîrdie şi sîrguinţă. Apoi, socotind că nu poate în alt chip a se uni cu
dumnezeiasca înţelepciune decît numai să se depărteze de lucrurile cele
pămînteşti şi materiale, a rugat pe părinţii săi să-l dăruiască lui Dumnezeu,
fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Părinţii lui,
pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat şi s-au dus de l-au afierosit la
Mormîntul Domnului, cel făcător de viaţă, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci
era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfînt şi îmbunătăţit. Deci, primindu-l
cu multă bucurie, l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă,
totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcîndu-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit
diacon, avînd grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sîrguia patriarhul să-l
crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvîrşit şi la măsura vîrstei plinirii lui
Hristos.
Andrei, ducîndu-se în eparhia sa, a început a face lucrul său, a purta grijă
fără de pregetare de povăţuirea eparhiei sale, dîndu-se cu totul spre creşterea şi
mîntuirea turmei celei cuvîntătoare. Mai întîi a pus cu înţelepciune pe cei sfinţiţi
în rînduială încuviinţată, vorbindu-le cuvînt foarte dulce despre rînduiala Sfintei
Liturghii. Cu acestea voia să arate cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit
nu numai însuşi a se apropia de întîia şi neapropiata lumină, adică de Dumnezeu,
ci să lumineze şi pe alţii şi să-i împrietenească cu Dumnezeu. Deci, se cade ca
preotul să fie luminat şi curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul
razele dumnezeieştii lumini, şi printr-însul să dea lumină şi celorlalţi.