Sunteți pe pagina 1din 9

Sfântul Cozma Melodul – 12 octombrie

Sfântul Cosma Imnograful, episcopul Maiumei, cunoscut și sub numele de


Cosma al Ierusalimului (Aghiopolitul) sau Cosma cel Tânăr († cca. 787) a fost
un „scriitor de cântări” (imnograf sau melod) al Bisericii Răsăritului și frate prin
înfiere cu sfântul Ioan Damaschin. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face
pe 12 octombrie.

Sfântul Cosma s-a născut probabil la Damasc. Rămas orfan din copilărie,
a fost luat în casa lui Serghie, tatăl sfântului Ioan Damaschin, un mare dregător
de la curtea califului Abd-el-Malek din Damasc, care era foarte bogat. Cei doi
băieți, Cosma și Ioan, au fost crescuți ca frați și dați în grija unui erudit învățat
sicilian, cunoscut sub numele de Cosma Monahul, care fusese răscumpărat din
sclavie de tatăl Sf. Ioan, dobândind rangul de notar (asekretis). Sub îndrumarea
stăruitoare a acestuia, cei doi au studiat în profunzime marile discipline ale
educației clasice: gramatica, filosofia, astronomia, muzica și geometria.
Mai târziu, tinerii Cosma și Ioan au plecat de la Damasc la Ierusalim,
unde s-au făcut călugări la Lavra Sfântului Sava cel Sfințit. Amândoi au fost
angajați în lupta împotriva ereziei iconoclaste.
Sfântul Ioan Damaschinul a fost hirotonit preot de către Ioan al V-lea,
patriarhul Ierusalimului. La rugămintea Bisericii Ierusalimului, fericitul Cosma a
acceptat să devină episcop de Maiuma, în anul 743. Maiuma era portul cetății
antice Gaza, situat pe coasta sudică a Feniciei.
A rămas în acest rang până la adânci bătrânețe, trăind în sfințenie și
păstorindu-și credincioșii spre mântuire. A trecut la Domnul la o vârstă foarte
înaintată.

Autor erudit, Cosma a scris comentarii (scolii) la poemele sfântului


Grigore de Nazianz.
Ca un poet-imnograf, sfântul Cosma este privit cu mare admirație în
Biserica Ortodoxă. Aceasta îi consideră pe sfinții Cosma și Ioan Damaschin ca
fiind cei mai buni reprezentanți ai imnologiei clasice grecești din epoca lor, al
cărei exemplu caracteristic sunt cântările liturgice cunoscute sub numele de
canoane.
Imnele compuse de sfântul Cosma au fost inițial destinate pentru slujbele
Bisericii din Ierusalim, dar, fiind preluate și în Biserica din Constantinopol, au
devenit parte a patrimoniului imnologic universal al Bisericii Ortodoxe. În
prezent însă nu se mai poate spune cu certitudine dacă toate imnele și cântările
liturgice care îi sunt atribuite sunt într-adevăr compozițiile sale, mai ales că și
dascălul său, care purta același nume, a fost și el un scriitor de cântări.
Sfântul Roman Melodul – 1 octombrie

Sfîntul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din
tinereţe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecînd în feciorie şi în curăţie.
Mai întîi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol,
în anii domniei împăratului Anastasie, şi petrecea în Biserica Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea îmbunătăţită în
post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată
noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în
rugăciuni şi iarăşi se întorcea în Kiri. Apoi a fost rînduit în biserica Sfînta Sofia
la slujba paraclisiei. Nu ştia carte, dar era înţelept în lucrurile cele bune prin care
îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă
înţelegere era întru dînsul decît în cei ce căutau înţelepciunea veacului acestuia.
Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele
nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze".

Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi,
văzîndu-i ostenelile în biserică, căci cu toată osîrdia se silea la ascultare, îi dădea
lui parte asemănătoare cu clericii şi din această cauză cîrteau clericii împotriva
patriarhului, zicînd: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi
mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Naşterii lui Hristos,
venind împăratul în biserică pe cînd Roman aşeza lumînările, l-au apucat ceilalţi
clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicîndu-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la
fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cînţi ca şi noi asemenea dumnezeiască
cîntare de laudă". Aceasta o făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie,
căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat
de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în biserică, s-a ruşinat şi a
început a plînge.

După sfîrşitul slujbei, cînd toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur
înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tînguindu-se şi
rugîndu-se. Apoi, plîngînd destul şi rugîndu-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi
fără să mănînce din pricină că era mîhnit, a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat
lui în vis Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor
celor supăraţi le este mîngîiere, ţinînd în mîini o hîrtie mică, şi a zis cu glas lin
către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcînd el aceasta, Sfînta Fecioară i-a pus
hîrtia în gură, zicîndu-i: "Mănîncă această hîrtie". Iar Roman a mîncat şi a
înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se
făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de
mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa
înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu
mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a
umplut inima lui de înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită
învăţătoarei sale, că în aşa de puţină vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de
carte, mai mult decît ar înţelege cineva învăţînd mulţi ani. Si venind vremea
slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurîndu-se şi veselindu-se de
darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.

Cînd a sosit ceasul cîntării condacului, s-a urcat Sfîntul Roman în amvon
şi a cîntat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicînd:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pămîntul peştera celui
neapropiat aduce" şi celelalte. Toţi, văzînd şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu
mulţumire au ascultat cîntarea aceea, luînd aminte la puterea cuvintelor celor ce
se cîntau. Iar după cîntare l-a întrebat patriarhul: "De unde îţi vine ţie această
înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci
a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el
înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mîhnit şi, pocăindu-se, au căzut la
picioarele lui Roman, cerîndu-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată
diacon: şi curgea din gura lui un rîu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl
batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe urmă învăţau de la
dînsul. El a cîntat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la
ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără
cam la o mie şi mai bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit.

Deci, petrecîndu-şi vremea vieţii sale cu dumnezeiască plăcere şi cu


dreptate, s-a mutat la veşnicile lăcaşuri şi acum cu cetele îngereşti cîntă lui
Dumnezeu cîntare întreită şi sfîntă. Amin.

Sfântul Ioan Cucuzel – 1 octombrie

Sfântul Ioan numit Cucuzel, de origine bulgar din Dirrachia (Bulgaria), a


rămas orfan de mic. Înzestrat cu o voce frumoasă el a intrat la şcoala de curte
din Constantinopol, unde, fiind îndrăgit de împăratul Ioan al II-lea Comnenul
(1118-1143) şi având o purtare aleasă și plină de bunăcuviință, a devenit
cântăreţ principal.

Însă luxul şi strălucirea curţii imperiale nu-l satisfăceau pe tânărul


evlavios. Odată, întrebat fiind ce a mâncat la cină, acesta a răspuns: "fasole şi
mazăre" (adică koukouzelis). De atunci, aceea i-a rămas porecla.

Tânărul cântăreţ iubea mult liniștea și nu se putea împăca cu viața de la


curțile împărătești. S-a întristat și mai mult când a aflat că împăratul vrea să-l
însoare. De aceea căuta prilejul să plece undeva, să poată scăpa de slava lumii și
de orice grijă lumească, pentru a-L putea slăvi pe Dumnezeu.
Atunci, din rânduiala lui Dumnezeu, a venit la palatul împăratului
egumenul Lavrei din Sfântul Munte. Tânărul Ioan i-a descoperit gândurile sale,
iar egumenul l-a binecuvântat pentru drumul ales. La puțin timp după plecarea
egumenului, a plecat și Ioan spre Sfântul Munte și s-a prezentat la portarul
Mănăstirii Lavra. Întrebându-l portarul cine este, i-a spus că este un simplu
cioban și că dorește să fie călugăr.

– Încă ești tânăr, i-a zis portarul. Ioan i-a răspuns cu blândețe că în tinerețe
este mai bine a lua asupră-și jugul Domnului.

Atunci, portarul i-a spus egumenului despre el și s-a bucurat egumenul,


căci în acele zile aveau nevoie de un cioban care să meargă cu țapii mănăstirii, la
păscut. După un timp, l-au trimis cu țapii prin pustietățile Athonului, lucru care
l-a bucurat foarte mult pe Ioan, care iubea liniștea. Petrecând un timp cu țapii,
într-una din zile, uitându-se în jur și văzând că nu este nimeni, a început să cânte
așa precum numai el putea să cânte. Țapii s-au oprit din păscut și îl priveau ca
înmărmuriți. Avea o voce atât de frumoasă, de parcă era îngerească. Un pustnic
care locuia în apropiere s-a minunat nespus de asemenea cântare și s-a apropiat
să vadă de este înger sau om. După ce l-a ascultat, s-a dus imediat la Lavra și i-a
vestit egumenului despre minunatul cioban cu glas îngeresc. Auzind acestea,
egumenul a trimis imediat să-l cheme și când l-a văzut și-a reamintit de tânărul
care îi vorbise în palatele împărătești. Tânărul Ioan s-a rugat egumenului să nu
spună împăratului despre el. Egumenul a stat mult pe gânduri, întrebându-se ce
să facă. N-ar fi vrut să spună, pentru că nu voia să piardă un asemenea om
îngeresc, dar în același timp îi era frică de împărat, căci se făcuse multă
cercetare pentru el atunci când părăsise palatul pe ascuns, fiind căutat chiar și în
Sfântul Munte.

După multe rugăciuni, egumenul a plecat spre Constantinopol. S-a


înfățișat înaintea împăratului, făcându-i metanie până la pământ și cerându-i
ajutorul, împăratul, uimit și umilit de purtarea egumenului i-a spus să se
liniștească și să-i spună necazul, făgăduind că-l va ajuta. Atunci egumenul,
prinzând îndrăzneală, a zis:

– Sfântă este făgăduința împăratului.

Apoi i-a descoperit cele despre tânărul Ioan. Când a auzit, împăratul a
lăcrimat și a zis:

– Ah, dacă aș fi știut despre cine este vorba! Dar acum, dacă am făgăduit,
iar el a fost călugărit, facă-se voia Domnului și să-i spui să se roage și pentru
mine.

Și așa a rămas Ioan în Lavră, împodobind biserica cu cântările sale.


Apoi, egumenul i-a dat binecuvântare Sfântului Ioan de a-și zidi în
apropierea mănăstirii o kathismă (chilie cu bisericuță) închinată Sfinților
Arhangheli. Aici se liniștea în zilele săptămânii, iar Duminicile și la Praznice
venea și cânta la strana dreaptă.

Pentru cântarea sa, sfântul s-a învrednicit de vederea Preasfintei


Născătoare de Dumnezeu. Odată, în timpul unei privegheri, când se cânta
Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Ioan s-a așezat puțin în strana din dreapta
icoanei Maicii Domnului. Pe când era cuprins de somn, o vede pe Maica
Domnului înaintea lui, care îi spune:

– Bucură-te și tu, Ioane. Cântă-mi, căci eu nu te voi lăsa!

Înainte de a se face nevăzută, Maica Domnului ia dat sfântului Ioan un


bănuţ de aur în mână pe care acesta l-a găsit când se trezi.

Deșteptându-se, Ioan a văzut plin de bucurie că în mâna lui se afla


galbenul dat de Maica Domnului. Lacrimi de bucurie și de recunoștință curgeau
din ochii lui pentru marea milostivire a Maicii lui Dumnezeu. Apoi, galbenul
primit l-a atârnat la icoana Maicii Domnului, în fața căreia cântase Acatistul.
Icoana, care apoi s-a numit „Kukuzeliţa”, împreună cu moneda au devenit
făcătoare de minuni.

Maica Domnului i s-a mai arătat odată cuviosului Ioan. Din cauza multei
osteneli și a statului în picioare, lui Ioan i-a putrezit un picior, din care curgeau
viermi, dar iarăși i s-a arătat Maica Domnului, în timpul Privegherii, zicându-i
cu blândețe:

– De acum, să fii sănătos! și îndată s-au vindecat toate rănile.

Dedicându-şi întreaga viaţă cântării psaltice, Sfântul Ioan Cucuzel a scris


mai multe lucrări. Dintre acestea, amintim: „O carte scrisă cu voia lui Dumnezeu
şi cuprinzând tipicul slujbelor bisericeşti”, „Tipicul slujbelor”, „De la Începutul
Vecerniei până la sfârşitul Sfintei Liturghii” şi „Ştiinţa cântării şi notele
muzicale cu poziţia mâinii şi toate aranjamentele cântării”. Sfântul a mai scris şi
o carte de teorie psaltică, numită "Artă psaltică”. De asemenea a compus mai
multe cântări, cea mai cunoscută dintre acestea fiind „De demult prorocii”.

A ajuns la aşa măsură duhovnicească încât s-a învrednicit să-şi cunoască


ceasul morţii. Luându-şi rămas bun de la fraţi, i-a rugat să-l înmormânteze în
paraclisul Sfinţilor Arhangheli. A venit în Sfântul Munte pe când avea 19 ani,
dar numărul anilor pe care i-a trăit în Sfântul Munte nu se cunoaște.

Sfântul Ioan Cucuzel este socotit patronul cântăreţilor bisericeşti.


Sfântul Ioan Damaschin – 4 decembrie

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi


credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai
scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine
şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea
fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de
Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe
Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie
fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit
de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în
Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur,
robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe
alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare,
cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele
Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi
după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul și vorbind a
cunoscut înțelepciunea acestuia. Mai apoi, tatăl lui Ioan s-a dus degrabă la
domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i
dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la
Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri.

Punându-i înaintea lui, pe amândoi copiii, unul fiu după fire, adică Ioan,
iar celălalt luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, l-a rugat pe bătrândul
Cozma să îi povățuiască spre toate lucrurile cele bune.

După ce copiii au sporit în înțelepciune, monahul Cozma a luat


binecuvântare de la tatăl copiilor și s-a sălășluit la lavra Cuviosului Sava.

După ce tatăl lui Ioan s-a mutat la Domnul, domnul sarasinilor l-a silit pe
Ioan să devină stăpânitor în cetatea Damascului. În vremea aceea, împărăţea
peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui
Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane
de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se
închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind
despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie
Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui
Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un
cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Se sârguia
fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile
sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia
grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici
îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel
răucredincios i-a adus pătimirea.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea


dreaptă, nevinovatului Ioan; iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul
cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, s-a rugat
stăpânului ca să i se dea mâna să o îngroape în pământ, că atunci i se va ușura
durerea. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de
la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi,


căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care
avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început
a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând , zicea: "Preacurată Stăpâna,
Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane
mi s-a tăiat mâna dreaptă. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece
Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina
aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu
scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a
lui Dumnezeu".

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana


Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre
dânsul şi zicând: "Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă
osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al
scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut
mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de
maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Se cunoştea la
încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se
însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a
mâinii ce a fost tăiată.

După aceasta, Ioan și-a împărțit toată averea sa săracilor, eliberând pe toți
robii săi, iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, în lavra Sfântului Sava.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a


făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi până astăzi se
veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul
cărţii sale l-a făcut zicând astfel: "Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu
dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit". Şi aceasta a zis-o din pricina
dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei
vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: "De tine se
bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura" şi celelalte. Iar basmaua cu care a
fost înfăşurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce
s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi,
a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi
dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris
şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul
de învăţături folositoare de suflet, cu care şi până acum se hrănesc credincioşii,
avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin.

Apoi, ajungând întru desăvârştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui


Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu
întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine
Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere
dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună
cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune,
în veci. Amin.

Sfântul Andrei Criteanul – 4 iulie

Dumnezeiescul părinte Andrei îşi avea patria în vestitul Damasc, care


acum se numeşte de turci Siam. El s-a născut din părinţi cinstitori de Dumnezeu
şi îmbunătăţiţi, care se numeau Georgie şi Grigoria. Pînă la vîrsta de şapte ani
pruncul era fără de glas, neputînd să grăiască nicidecum, încît şi părinţii lui se
întristau foarte mult pentru aceasta, gîndind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce
au trecut şapte ani, ducîndu-se împreună cu părinţii săi să se cuminece cu
Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sîngele Domnului, s-a făcut o minune, că,
îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba şi grăia fără de împiedicare.

După aceea, părinţii lui l-au dat la şcoală să înveţe Sfintele Scripturi.
Bunul Andrei, fiind foarte deştept la minte, se îndeletnicea la învăţătură cu multă
osîrdie şi sîrguinţă. Apoi, socotind că nu poate în alt chip a se uni cu
dumnezeiasca înţelepciune decît numai să se depărteze de lucrurile cele
pămînteşti şi materiale, a rugat pe părinţii săi să-l dăruiască lui Dumnezeu,
fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Părinţii lui,
pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat şi s-au dus de l-au afierosit la
Mormîntul Domnului, cel făcător de viaţă, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci
era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfînt şi îmbunătăţit. Deci, primindu-l
cu multă bucurie, l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă,
totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcîndu-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit
diacon, avînd grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sîrguia patriarhul să-l
crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvîrşit şi la măsura vîrstei plinirii lui
Hristos.
Andrei, ducîndu-se în eparhia sa, a început a face lucrul său, a purta grijă
fără de pregetare de povăţuirea eparhiei sale, dîndu-se cu totul spre creşterea şi
mîntuirea turmei celei cuvîntătoare. Mai întîi a pus cu înţelepciune pe cei sfinţiţi
în rînduială încuviinţată, vorbindu-le cuvînt foarte dulce despre rînduiala Sfintei
Liturghii. Cu acestea voia să arate cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit
nu numai însuşi a se apropia de întîia şi neapropiata lumină, adică de Dumnezeu,
ci să lumineze şi pe alţii şi să-i împrietenească cu Dumnezeu. Deci, se cade ca
preotul să fie luminat şi curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul
razele dumnezeieştii lumini, şi printr-însul să dea lumină şi celorlalţi.

El a alcătuit cu mult meşteşug în versuri şi muzică multe canoane şi


tropare, cu care nu numai că luminează praznicile, dar îndeamnă şi pe creştini la
dumnezeiasca veselie şi bucurie, le pricinuieşte umilinţă şi face pe cei ce cîntă şi
citesc să verse şiroaie de lacrimi. Pe lîngă celelalte cîntări bisericeşti, a alcătuit
şi Canonul cel Mare şi vrednic de laudă din săptămîna a cincea a marelui post al
Sfintelor Paşti, care nu numai că pricinuieşte pocăinţă şi umilinţă, dar şi multă
învăţătură.