Pentru constituirea vechii norme literare românești un rol foarte important, chiar

definitoriu, l-au avut traducerile pentru că acestea au fost primele scrieri românești cu caracter
livresc. Traducerile a diferite fragmente din cărțile bisericești a fost punctul de plecare al
limbii române literare.
Înainte de a vorbi despre modul de constituire al normei literare în textele literare
românești vechi este necesară o prezentare a dihotomiei normă lingvistică-normă literară.
După cum se precizează și în lucrarea Principiul diacronic în edificarea normei literare,
vorbitorul obișnuit nu este interesat de utilizarea normei în vorbirea curentă, mergând pe
principiul utilizării ei în mod eficient, un principiu al economiei de energie. (Gafton, Chirilă,
p.1) Așadar, vorbitorul neinteresat de normă va merge pe un tip de comunicare care să
consume cât mai putină energie, care să folosească un număr cât mai redus de termeni și prin
care să se exprime ușor și să se facă înțeles. Acest comportament al vorbitorului depinde,
Âbineînțeles de mediul în care se află în momentul în care comunică. Cu toate că simplul fapt
ca este într-un mediu nefamiliar, în care se practică o normă paralelă, nu îl va face să renunțe
la normele proprii, în situația în care va fi constrâns de factori sociali sau extralingvistici el va
încerca să se adapteze la noua normă. Prin urmare, norma lingvistică s-ar putea defini ca fiind
„o entitate naturală, care se constituie de la sine, prin simpla conviețuire a unui grup de
indivizi între care s-au instituit seturi de relații sociale, în vreme ce norma literară este o
construcție care decurge dintr-o activitate ce presupune selecția conștientă, întemeiată pe
anumite principii, operată pe calea anumitor reguli și orientată în funcție de anumite scopuri.”
(Philippide 1984, 171-173, apud Gafton)
Norma lingvistică se constituie pe baza a trei dintre caracteristicile identificate de
Quintilian, și anume vetustos (vechime), consuetudo (obișnuință) și auctoritas (autoritate).
Prima dintre ele face referire la păstrarea elementelor de limbă practicate de-a lungul
timpului, la continuitatea diacronică. Obișnuința se constituie printr-o repetitivitate a elentelor
deprinse și învățate , elemente care si-au câștigat legimitatea și și-au dovedit eficiența prin uz
de-a lungul timpului. Repetitivitatea nu este doar a elementelor vechi, ci și a neologismelor
dobândite, care erau necesare în lipsa unor semnificanti autohtoni pentru un semnificat nou.
Ultima dintre ele întărește obișnuința și îi oferă o trăsătură a componentei sociale. Contribuie
atât la stabilirea tradiției, cât și la impunerea inovațiilor aparținând vorbitorilor care s-au
impus într-un anume fel în comunitățile din care fac parte.
Opusă normei lingvistice este norma literară. Aceasta se opune normei lingvistice
prin faptul că cea din urmă „i se impune individului prin însulși procesul de învățare a limbii
și prin exercițiul natural în cadrul comunității sale”, pe când norma literară este „o creație
culturală căreia utilizatorul i se supune conștient, în cadrul unui efort susținut