Existenţa întru mister şi

pentru revelare
OMUL, FIINŢĂ CULTURALĂ* LUCIAN BLAGA
Potrivit unuia dintre miturile lui Platon (în dialogul Încercările de a sublinia diferenţa existentă între om şi
Protagoras), după crearea lumii, zeii 1-au însărcinat pe celelaltefiinţe vii sunt constitutive întregii culturi occiden-
Epimetheu să atribuie fiecăreia dintre specii calităţi tale. Fără a se putea nega asemănările existente, lumea
specifice. E1 a oferit „unora forţă fără viteză, altora, viteză umană (singura lume cunoscută, în sensul propriu al
fără forţă" şi tuturor mijloacele necesare supravieţuirii. cuvântului) este radical diferită, pentru L. Blaga această
Prometeu, fratele său, venind să cerceteze ceea ce a realizat,
diferenţă ontologică nenumind altceva decât cultura.
constată că dintre toate fiinţele vii a fost uitat omul. În ab-
senţa unei alte soluţii, Prometeu fură focul şi cunoaşterea, În cadrul „naturii" omul este desigur un simplu
oferindu-le omului, astfel incât acesta să poată supravieţui. animal înzestrat unilateral cu cea mai mare
Ce dovedeşte acest mit? Că omul, originar, este lipsit de inteligenţă, dar această propoziţie ni se pare pentru
orice facilitate relativ la existenţa sa în această lume şi că el, fondul chestiunii tot atât de irelevantă ca şi cum ai
pentru a continua să fie, a recurs la unelte şi la politică spune că în cadrul naturii şi în perspectivele ei o
(existenţa alături de semenii săi). Nuditatea primitivă a fost „statuie" e un simplu bloc de piatră cizelată. (...) Sub
acoperită de cultură (achiziţii ale unui grup de indivizi ce unghi biologic-naturalist problema diferenţelor dintre
constituie o comunitate şi transmise prin educaţie).
Jean-Jacques Rousseau arăta deja în secolul XVIII că om şi animal nu-şi poate găsi soluţia amplă ce o
nu se poate preciza la propriu conceptul de „natură umană", comportă. (...) Cert, animalul ca individ, în care
atât de invocat în lumea în care trăim. Este implicată chiar o pâlpâie o conştiinţă, există într-un fel vizibil legat de
anume contradicţie, evidentă în măsura în care precizăm că „imediat". Conştiinţa animalică nu părăseşte
„natura umană este de ordin culturar. A vorbi despre făgaşurile şi contururile concretului. Tot ce, în
„natură", cu atât mai mult în cazul celei umane, nu se poate comportarea animalică, pare orientare dincolo de
face decât din orizontul propriu omului, anume cultura. in imediat se datoreşte întocmirilor finaliste ale vieţii ca
această măsură se poate susţine însă că nu mai există în cazul
omului ceva de ordinul „naturii", argumente în acest sens atare, şi se integrează într-un soi de creaţie anonimă,
existând suficiente. Un bun exemplu îl constituie cazul
„copiilor sălbaticr. Aceşti copii, privaţi de contactul cu alţi
oameni, în afara socialului şi culturalului, nu mai prezintă la
propriu o „natură", cu atât mai puţin una umană primitivă.
PUNCTE DE VEDERE
„Aici trebuie vorbit pe de o parte de o istorie naturală a Der Mensch. Seine Natur und seine Stellung in der Welt,
seninătăţii în virtutea căreia omul a putut să devină Frankfurt a. M., 1974).
animalul sociabil, monden, pe de altă parte de o istorie
socială a îmblânzirilor prin care oamenii se descoperă
iniţial ca fiind acele făpturi care se adună la un loc spre a fi
la înălţimea întregului. (...) Căci faptul că omul a putut să
devină făptura care este în lume are rădăcini în istoria
speciei, rădăcini care pot fi caracterizate prin conceptele
prăpăstioase ale naşterii premature (...) şi ale imaturităţii
animalice cronice a omului. Am putea merge până la a
spune despre om că este făptura care a eşuat în animalitatea
şi în dăinuirea ei ca animal. Prin eşuarea ei ca animal,
această făptură nedeterminată sare din mediul ambiant şi
câştigă astfel lumea în sens ontologic." (Peter Sloterdijk,
Reguli pentru parcul uman, trad. Ion Nastasia, Editura
Humanitas, 2003, pp. 38-40)
„Dacă omul se înţelege ca o creatură a lui Dumnezeu
sau ca o maimuţă parvenită - oricare dintre aceste accepţii
va determina o diferenţă sensibilă în comportamentul său
faţă de stările de lucruri adevărate; în cele două cazuri va
auzi în interiorul său porunci foarte diferite." (A. Gehlen,
 ■ Diferenţa ontologică
Problema la care încearcă să răspundă Lucian Blaga
este una decisivă: atunci când se poate enunţa despre
animal o inteligenţă mai mult sau mai puţin evoluată
(ceea ce înseamnă o diferenţă graduală între om şi
animal), se mai poate vorbi despre o diferenţă de esenţă?
Omul reprezintă doar o altă treaptă a evoluţiei naturale sau
mai există în om ceva ce nu poate fi epuizat de
aducerea în discuţie a inteligenţei şi chiar a capacităţii
sale de a alege?
Răspunsul lui Blaga este unul care subliniază tranşant
faptul că omul are o poziţie specială, o poziţie care nu poate fi
atinsă indiferent cât de mult s-ar amplifica inteligenţa
animală, deci o poziţie care nu mai este în niciun fel o altă
treaptă, nefiind, pentru a spune aşa, ceva în ordinea „vieţii"
(biologice). Diferenţa dintre om şi animal este una de ordin
ontologic, altfel spus insurmontabilă, fiind vorba despre o cu
totul altă stare de manifestare a fiinţei decât cea care se
realizează sub forma vieţii.
Diferenţa ontologică prin care se poate recunoaşte
adevărata deosebire între om şi animal este, în concepţia lui
Blaga, cultura. Doar pornind de la cultură, apreciază el,
24 putem să subliniem într-adevăr diferenţa între om şi animal.