Sunteți pe pagina 1din 35

ISTORIA PSIHOLOGIEI

1. OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural


După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări
principale ale psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care
mediul influenţează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale
considerând că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este
necesar să înţelegem felul în care gândesc ei, memorează şi
argumentează;
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care
procesele fiziologice interne şi structura genetică influenţează
comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor
umane în grupuri sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul
timpului, odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social,
tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa,
analizând dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării
personale şi a experienţei sale subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul şi educaţia, în dezvoltarea umană ne
trimit în timp la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii
greci. Transmisia genetică (modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la
părinţi dar şi strămoşii noştri) este întărită de transmisia cunoştinţelor şi
descoperirilor efectuate de mii de ani.

1
2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE

2.1. Gândirea psihologică la Egipteni


2.2. Gândirea psihologică la Evrei
2.3. Civilizaţia şi cultura Persană
2.4. Gândirea psihologică în India
2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză
2.6. Gândirea psihologică la Japonezi
2.7. Psihologia în Grecia Antică

2.1. Gândirea la egipteni

Faraonul juca rolul cel mai important în societatea egipteană din acele
vremuri (mileniul I î.H.) Faraonul era cel ce condiţiona menţinerea ordinii
naturale şi a celei sociale. Calităţile prin care-şi îndeplinea funcţiile erau: ka –
forţa vitală, creatoare şi forţa în sine ce mişcă lumea naturală în favoarea
umanităţii şi Maat – ordine, adevăr, justiţie, relaţia armonioasă a tuturor
elementelor casnice.

2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii


Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare şi dăunătoare. Organelor li se
atribuiau şi funcţii psihice cum ar fi: inima-gândeşte şi adăposteşte conştiinţa
morală a omului, ficatul este sediul pasiunilor violente, iar rinichii determină
stările de bucurie (Ovidiu Drîmba, 1985). Ei mai credeau, de asemenea, că bolile
erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă – fapt considerat ca păcat iar
recurgerea la ştiinţa medicului era o jignire adusă divinităţii. Unele boli nervoase
erau tratate cu ajutorul muzicii – un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul
cântându-i la harpă, convingerea din antichitate că muzica ar avea un efect curativ
este concentrată şi dezvoltată de psihoterapia prin muzică din zilele noastre.

2.3 Civilizaţia şi cultura persană


Cadrul geografic – podişul iranian, zonă prin excelenţă de contact între
Orient şi Occident, Persia a receptat şi asimilat, a transmis şi intermediat
experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme
culturale şi de civilizaţie originale. Începuturile istoriei şi civilizaţiei persane
propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.H. odată cu triburile migratoare de
păstori ce s-au stabilit în acea zonă. Organizarea socială era foarte bine delimitată
şi ierarhizată iar în vârful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a

2
jucat codul lui Hammurabi – unde sunt formulate îndatoririle regale: să iubească
adevărul şi dreptatea, să protejeze pe cel slab şi asuprit etc.
Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia
datora ascultare absolută bărbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea
să circule în public cu faţa neacoperită în special cele sărace, cele bogate fiind
izolate, trăind sub un regim sever ca şi în ziua de azi.
Din punct de vedere ştiinţific şi medical contribuţia lor este neînsemnată
până în sec. al V-lea d.H. Medicina era practicată într-o formă predominantă de
vrăjitorie.
Adevărată amploare în dezvoltarea medicinii şi ştiinţei a fost odată cu

2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)


Introducerea influenţelor elenice (sec. VII – VIII) prin traducerea de opere
juridie, medicale, teologice în limba arabă.
Budiştii aveau şcoli în cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri,
copii lor învăţau în şcoli particulare conduse de un guru şi subvenţionate de stat.
Pentru un locuitor al Indiei, prima îndatorire morală – religioasă era să aibă copii
– cultul familial al strămoşilor.
De remarcat este faptul că în India existau universităţi încă din secolul IV
Î.H. cu profesori renumiţi. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor
era de 12 ani iar numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenţi
(Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani
masacrând toţi călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a
însemnat o perioadă de decădere a spiritualităţii indiene – ce a afectat, astfel, toate
laturile vieţii sociale.

Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei
religii şi s-a impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu
puternice implicaţii psihologice. Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru
adevăruri” asupra suferinţei:
1. Adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâneţea
2. Cauzele suferinţei – dorinţa de a te naşte într-o altă viaţă, pasiunile,
dorinţa de plăcere şi de bogăţie
3. Necesitatea de suprimare a suferinţei – prin tehnici de detaşare de ambiţii
deşarte
4. Căi de urmat spre a înlătura suferinţa.
Omului ii se impunea respectarea unor norme morale: a nu minţi, a nu bea
băuturi fermentate, a nu ucide vieţuitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin

3
iubire, compasiune. Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât
religie fiind foarte apropiată de educaţia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiinţa omului fiind
constituită din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percepţii şi conştiinţă,
independente unul de altul neorganizate, necoordonate. Calea care asigura
mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare prin abandonarea de sine şi a
faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele individualităţii, se
atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în nefiinţă şi
iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această
doctrină menţinându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce
determină reîncarnarea este „acţiunea” umană (Karma), acţiunea morală a faptelor
şi afectelor acţiunii omului în viaţă. Astfel viaţa prezentă a omului este rezultatul
faptelor săvârşite de el în existenţa anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt
precursoarele curentelor din psihologie de mai târziu.
Un prim sistem filozofic împărţea realitatea în 6 categorii: substanţă,
calitate, activitate, generalitate, particularitate, inerenţă.
Alte sisteme erau:
– yoga – prezent şi în perioada contemporană, folosind tehnici yoghine ce
urmăresc eliberarea psihicului de amintirea trecutului şi reîncarnare;
– sistemul filozofic samkhia – bazat pe dualismul materie-spirit.
Omul este înzestrat cu cele 5 simţuri perceptive: văz, auz, gust, miros,
pipăit. Percepţiile senzoriale sunt înregistrate, însumate şi combinate de intelect
care nu reacţionează de la sine decât dacă primeşte un stimul senzorial. Spiritul
este un spectator neutru, imuabil, este lumină pură spirituală. Această ambianţă
intelectuală puternic dominată de viaţă religioasă şi curente filozofice spiritualiste,
idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenistă şi China.

2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză


În China şi India tradiţiile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în
modalităţi intemeiate de Confucius –Kong – Fu – zi si Lao -zi- Dao.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi
daoismului au fost întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao.
Confucianismul a dominat cultura chineză mai mult de 2000 de ani,
inclusiv medicina şi ştiinţele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema
fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existenţa socială a
individului, condiţiile, relaţiile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este
formarea omului util societăţii. Omul în viaţa socială trebuia să acţioneze conform
status-ului şi rolului său social în conformitate cu numele său. Baza caracterului
este sinceritatea, simpatia cordială pentru toţi oamenii şi moderaţia în vorbe şi
atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să fie sincer.

4
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a
relaţiilor dintre om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă
cu filozofia europeană). Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de
concret, de realitate conform filozofiei Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă,
principiul ordinii în societate, în comportamentul şi gândirea umană. Fondatorul
daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru care e greu să guvernezi poporul
chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferenţiată de medicamentaţia empirică,
magie, vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice
chineze conform cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna,
rotaţia astrelor, cele 5 planete, 5 elemente – totul determină şi influenţează
sănătatea şi organismul. De asemenea medicii chinezi credeau că bolile şi
tulburările funcţionale apar când armonia dintre univers şi individ e ruptă iar
agenţii patogeni pot fi:
- interni (emoţiile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
- externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
2.6. Gândirea psihologică la Japonezi
Natura geografică a ţării şi configuraţia terenului, clima, condiţiile seismice,
materialul de construcţie disponibil – dar şi însuşi caracterul, gustul, ideile
geniului naţional nipon – au condiţionat şi determinat dezvoltarea fiziologică şi
socială a japonezilor. Contemplarea florilor şi arta compoziţiei florale nu sunt
pentru japonezi un simplu act estetic; ci ţin de concepţia sa despre viaţă, potrivit
căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului, reflectând
însuşi drumul existenţei omului, nevoia lui de linişte şi echilibru interior. Arta
ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor în
vaze şi de sensurile pe care le implică acest aranjament. =
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat
un interes mult mai mare faţă de botanică decât de zoologie şi în special faţă de
lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea
prin arderea pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de
maladii nervoase.

2.7. Psihologia în Grecia Antică


Pentru greci Homer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele
sale aveau o autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de
remarcat este faptul că o influenţă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi
picturii furnizându-le numeroase teme şi motive. Astfel Homer a compus cele
două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un prestigiu neîntrerupt până în zilele
noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează eroii
creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senzaţii
puternice de viaţă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor,
modul cum acţionează în diferite situaţii. Fără a exista ca ştiinţă de sine stătătoare

5
psihologia este prezentă prin trăirile personajelor, scenele de masă şi individuale
descrise, conflicte, acţiune, detalii din viaţa cotidiană la acel nivel etc.
Religia populară este dominată de zeităţi cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo,
Hefaistos. Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-
ce erau concepuţi după modelul individului şi al familiei societăţii familiei
aristocratice din epoca de apogeu a civilizaţiei miceniene. Acest lucru va avea
ulterior implicaţii şi influenţe în filozofia şi gândirea grecilor punându-şi amprenta
decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei poporului grec.

Gândirea ştiinţifică şi filozofică - Şcoala Ioniană


S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influenţat
puternic Gândirea ştiinţifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun
faptul, că se va renunţa la vechile interpretări mistice şi se va da o explicaţie
raţională a lumii şi fenomenelor vieţii sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Reprezentanţi ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc.
Thales din Milet (624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei.
Din Mesopotamia şi Egipt şi-a adunat cunoştinţele de matematică şi astronomie
ocupându-se de studiul forţei magnetice ce o punea în analogie cu calităţile
ambrei.

Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care
încearcă să depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor
observate, căutând originea, condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor,
operarea exclusiv în abstract prin selecţia fenomenelor semnificative ca operaţie
de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi a celorlalţi filozofi ionieni
constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un singur
principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-5540 .î.H.) - reprezentant al şcolii ioniene va
abstractiza superior concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie
ştiinţifică, el a întocmit pentru prima dată în istorie o hartă geografică a lumii
pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului ocupându-se de toate ştiinţele
naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe Darwin) şi
o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei
este eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi evoluţiei
vieţii.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de
asemenea implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui
Thales, el ia ca principiu originar şi universal element material, perceptibil de
structurile noastre: aerul.
Pitagora (580-500 î.H.) - va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un
filon de gândire religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o
putere mare de sugestie, cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină,
pretindea că el descinde din Apollo în urma unor succesive reîncarnări.

6
Gândirea ştiinţifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide
şi Zemon din Elea
Până la Socrate, gândirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul
faţă de cel al gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând
filozofii cere considerau ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei
filozofia era ştiinţa ştiinţelor, care sintetiza toate cunoştinţelor, ceea ce a făcut ca
speculaţiile lor să-i împiedice să le dea cuvenita atenţie cercetării actuale a
fenomenelor lumii sensibile.

Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) - afirma existenţa focului care este
în permanentă schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El
considera că totul este în continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu,
toate lucrurile se schimbă în foc şi focul în lucruri. Heraclit consideră că legea
fundamentală a lumii este transformarea; acest principiu este originea şi rezultatul
unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora războiului fără de
care Universul ar fi distrus şi totul ar dispare. Totodată acest conflict generează şi
armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan - formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichităţii, ai cărei
reprezentanţă sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă
filozofia fiinţei, el distingând între adevăr şi plăcere, între gândirea logică
(raţională) şi gândirea empirică (cea care se serveşte de simţuri). Raţiunea ne
asigură că fiinţa, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată şi
indivizibilă.
Zeno (n. 489 î.H.) - a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi
imuabilitatea lumii. El considera că în cercetarea ştiinţifică experienţa sensibilă
trebuie să ţină seama şi de legile gândirii logice, de normele raţiunii.

Empedocle (490-430 î.H.) - considera că toate lucrurile existente s-au născut şi


continuă mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale,
invariabile şi eterne ale lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul.
Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor sunt
dominante şi guvernate de două forţe opuse: iubirea şi ura. Predominanţa iubirii
determină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa celeilalte creează haosul şi
discordia.

Anoxagora (498-427 î.H.) - a fost cel care a introdus cercetarea filozofică


la Atena fiind profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din seminţe,
elemente materiale extrem de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne,
indestructibile şi considera că nimic nu se naşte, nici nu piere, ci se combină şi
apoi se separă din nou. Ceea ce organiza şi punea în mişcare era spiritul. Această
concepţie se apropie de atomişti, fiind fundamentală pentru începuturile
raţionalismului grec.

7
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel
care a sistematizat şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera
(n. 460 î.H.).

Gândirea sofistă şi filozofia


Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi,
aveau cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile
pe care le predau sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi
administraţia statului, arta militară, etica şi oratoria – arta succesului în viaţa
societăţii. Popularizând cunoştinţele ştiinţifice, filozofice, literare, sofiştii au făcut
o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind cultură.
Cei mai renumiţi dintre sofişti au fost Protagoras, Georgias, Prodicos şi
Hippias.

Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) - a enunţat conceptul modern de


pedeapsă ca mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare.
El concepea lucrurile doar ca simple fenomene percepute de om, omul fiind
măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că actul cunoaşterii este un act subiectiv,
nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general valabil.

Georgias (483-380 î.H.) - ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă


la extrem scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată
altcuiva, căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale,
considerându-le abateri de la ordinea

Platon (427-347 î.e.n.) - născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate
până la moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu
sofiştii şi ia apărarea doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină
despre Idei, Fiinţă în dialogurile din epoca maturităţii.

Aristotel (384-322 î.H.) - Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a
lui Alexandru Macedon va sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi
ştiinţei greceşti dar şi a întregii lumi antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu
poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor concrete. Între simţuri şi raţiune
există o relaţie de continuitate. Astfel senzaţia este primă treaptă a cunoaşterii,
actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate ajunge la
nici o cunoaştere obiectivă.

8
3. PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

1.1. Perioada Romană ca trecere la cultura evului mediu.


1.2. Evul mediu - epigon al tradiţiei clasice cultivate în Antichitate.
1.3. Intre biserică şi ştiinţă.
1.4. Apariţia Psihologiei.
Perioada Romană ca trecere la cultura evului mediu
Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece
secole, de la începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul
împărat roman a fost înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se
află la începutul sec V î.H., iar până în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu
puternic ce părea invincibil. În momentul sau de apogeu,
Băile, înotul şi exerciţiile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele,
hainele exotice, bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi
deveniseră parte din viaţa romanilor. Abundenţa de sărbători oferea oportunitatea
de a lua parte la jocurile şi spectacolele de circ care au degenerat în acele
spectacole pentru care a rămas faimos atâta timp Imperiul Roman.
Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice
şi leacurile miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios,
construit în sec III î.H. s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in
atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia era practicata la început de bărbieri, de
prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni.

Epicur şi Lucreţiu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul
subiectiv al sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui
Aristip din Cirena. Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri,
că lumea este de natură materială fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e
plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel biologic: omul ca şi animalul caută
plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic legată de viscere iar
funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată de stomac.

Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în Antichitate


Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind
un izvor bogat de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin
intelectual şi moral. Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a
istoriei şi a unei apartenenţe la o tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să
facă apel. Autorii timpului îi interpretează în sens creştin şi pe alţi scriitori şi
filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu, Vergiliu etc.

9
Toma d’Aquino
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu
era autorul antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu
arareori versurile imitatorilor se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.

Între biserică şi ştiinţă şi apariţia Psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) - a fost personalitate dominantă a bisericii


occidentale, teologul ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a
cărei doctrină a dominat filozofia medievală până la Toma d’ Aquino.

Scolastica în evul mediu


Filozofia medievală însumează o mulţime de alte sisteme divergente, astfel
că scolastica este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la
constituirea cărora au participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca
unitatea de sistem, scolastic, să sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor
săi reprezentanţi în parte. În Evul Mediu timpuriu, scholasticus, era magistratul ce
conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte liberale. În epoca Renaşterii,
termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu „sofist”.
Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din
sec. al XI a fost „problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de
„universalii”, de genuri, de specii de concepte universale sau este constituită din
fiinţe, obiecte sau însuşiri individuale?

Toma d’Aquino şi apariţia Psihologiei


Toma d’Aquino (1225-1274) - a fost numit adesea „prinţul filozofiei
scolastice” impunând doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influenţă
în Evul Mediu (şi în lumea catolică, până azi) este creatorul primului sistem
filozofic original de amploare apărut în lumea Occidentului creştin. Scrierile lui
însumează peste 1000 de pagini.

Toma d’Aquinoera ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea


morală depind de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile
mentale, temperamentul are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul
raţional era insuflat de Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituală care
supravieţuieşte şi după moartea fizică, dar fără a mai avea o personalitate proprie
deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai poate nici simţi şi nici
gândi.
Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de
alimentaţie, creştere şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau
se vrea ceva), locomotoare şi intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice
cunoaştere îşi are sursa în simţuri, percepţiile senzoriale, însă nu cad în gol, pe
nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt primite de o structură

10
complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senzaţiile şi percepţiile şi
le transformă în idei.

4. RENASTEREA ȘI ILUMINISMUL
4.1. Renaşterea şi Iluminismul ca mişcare globală în ştiinţă, economie şi
drept.
4.2. Reprezentanţii marcanţi ai filosofiei, literaturii şi psihologiei
renascentiste.
4.3. Leonardo da Vinci: ȋntre legenda şi mit; trecut, prezent, viitor
4.4. Michel de Montagne si Psihologia Motivaţiei şi Afectivităţii –
noua Psihologie.
4.1. Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept
Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului
Mediu de către Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate”
– tenebre, de „barbarie” medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte
noua eră culturală atribuindu-i meritul restaurării literelor şi artelor după o lungă
perioadă de uitare. De reţinut este faptul că termenul de Renaştere vine din
italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată de
autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea
umaniştii francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza
contrastului dintre tenebrele medievale şi noua epocă de renaştere a literelor –
termenul fiind folosit mai frecvent în Franţa decât în Italia. Spre deosebire de toţi
aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi culturală a Evului
Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa
filozofilor

4.2. Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine


Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile
descoperiri care au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea
de hărţi a fost redefinită ca activitate ştiintifică. Descripţii şi desene foarte precise
ale liniilor de coastă, porturilor şi peninsulelor aveau la bază observaţii amănunţite
ale exploratorilor.

Niccoló Machiavelli (1469-1527) - a fost secretar al cancelariei florentine şi pe


lângă scrierile sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin

11
sistemul său de gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între
bine şi rău, un amestec care circulă dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu
progresează, nivelul mediu
Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea
psihologică a Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte (1530-1592).
Huarte poate fi privit in mod justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul
aptitudinilor, al temperamentului si al diferenţelor interindividuale. Cartea sa.
“Examen de Inegios para las Sciencias”( “Examinarea capacităţii oamenilor de a
lua rapid cele mai bune decizii” )este o lucrare de referinţa pentru psihologia
diferenţială.

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om


universal a fost precursor în multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii arăta o pasiune
modernă pentru adevăr. Adevărul pentru el era certitudinea dată de observaţie şi
experienţă. El considera că experienţa este învăţătoarea celor ce au scris bine iar
ştiinţa nu trebuia confundată cu educaţia. Leonardo da Vinci considera că
fenomenele din natură sunt conduse de un strict determinism neexistând nici un
fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat behaviorismul.
De asemenea el a susţinut că, cunoaşterea vine din experienţa
senzorială, toate cunoştinţele omului vin prin simţuri şi experienţa nu se înşeală
niciodată. De reţinut este faptul că el făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna
observaţii relative la organele interne, inimă, la mişcarea
4.4. Michel de Montagne şi Psihologia Motivaţiei şi Afectivităţii
(Noua Psihologie)
Michel de Montaigne (1533-1592) - se dedică în întregime studiului omului şi
scrie studiindu-se pe sine şi modul său de viaţă, căutând să descopere pe această
cale trăsăturile generale ale firii omeneşti.
Terapia ocultă, bazată pe superstiţii (religioase sau profane) era formulată şi
în secolele Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi
universitare. Astfel că se recomandau pietre preţioase în tămăduirea bolilor:
rubinul – contra otrăvurilor şi putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi
înlătură poftele carnale; safirul – vindecă ulcerele intestinale etc. Se aplicau
diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor preţioase – indicate pentru prelungirea
vieţii şi însănătoşire.

Creşterea si educarea copilului


Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude de a creşte copiii al
căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea ignora toate
abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu pentru
corecţie, ci pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa
pentru disciplina strictă care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi

12
elevii erau torturaţi de învăţători lipsiţi de sentimente. Montaigne credea că
plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe copii să înveţe, căci prin
pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de imaginaţie.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în
discuţie un subiect despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de
concentrare a atenţiei pentru mulţi dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea
care se pune este dacă există experienţe pure a unor obiecte simple şi elementare
sau dacă experienţa este întotdeauna compusă dintr-o combinare de lucruri
elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există simţul pur al
dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de alte
elemente sau care se prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la
această dilemă, care are la bază
Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului
uman, Montaigne găsea ca consistenţa acţiunilor la nivelul indivizilor este rară, în
timp ce inconsistenţa este aproape o regula de acţiune.
Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea
gândire poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a
ignoranţei. O dată cu trecerea la perioada modernă ( din 1600), vom descoperi
părţi mult mai uşor de discernut ale unei gândiri ce are la bază idei care se
întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de gândire se vor
face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, raţionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a
comportamentului. Revenind la discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din
Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori haotică şi alteori lineară.

5. EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM ŞI UTILITARISM

1.1. Empirismul
1.2.. Asociaţionismul si Utilitarismul – Reprezentanţi

1.1. Empirismul

Francis Bacon (1561–1626) - a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă


ce cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiinţei prin puterea care ne-o dă
asupra naturii. El susţinea existenţa identităţii dintre ştiinţă şi puterea omenească
afirmând că ideile lui Aristotel sau Platon au fost doar piedici pentru progresul
cunoaşterii umane. Cea mai cunoscută lucrare a lui Bacon, „Novum Organum”, ce
înseamnă noul instrument al minţii, a fost publicată în 1620.
Bacon susţine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria
scolastică”.

13
John Locke (1632-1704) - este cel mai important succesor al lui Bacon şi a
fost descris drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate
fi privit drept Marele Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat
întrebarea serioasă cu privire la natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în
lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului uman”.

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia


empirică accentuând importanţa experienţei mai presus de orice în cunoaşterea
umană. Filozofia empirică radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali
făcuţi de succesorul sau David Hume, au generat controverse în lumea filozofiei.
Empirismul din lucrările lui Berkeley şi Hume a servit drept bază împotriva căreia
filozofii ce au urmat au reacţionat.

David Hume (1711-1776) - prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală
concepţie de filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o
imagine a implicaţiilor empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley,
Hume a fost de acord că evenimentele din experienţă constituie materia primă a
filozofiei. Evenimentele din experienţă, potrivit lui Hume, nu sunt ţinute la un loc
de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin raţiune.

Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) - are contribuţii importante în domeniile


psihologic, filozofic, educaţional şi economic. El a studiat filozofie, ştiinţă şi
puţină teologie la un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a
concentrat asupra bazei genetice a cunoaşterii. Cu o ambiţie pe care nici chiar
Locke nu o putea egala, Condillac a încercat să analizeze originile cunoaşterii.

Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) – propune o versiune timpurie a unui


behaviorism care punea accentul pe “coala alba” a lui Locke, ducând aceasta
teorie până la extrema de a nega capacităţile înnăscute sau aptitudinile.

1.2. Asociaţionismul si Utilitarismul – Reprezentanţi

Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în


lucrările practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii
secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce
reieşeau din gândirea unor empirişti precum Locke, Berkeley şi Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile
noastre se leagă şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla
descriere a fenomenelor sufleteşti, înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele
metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de conştiinţă este una dintre
trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.

14
David Hartley (1705-1757) - este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului
modern. El a fost de asemenea preocupat de motivaţie şi de caracteristicile
structurale şi funcţionale ale sistemului nervos. Cel mai important tratat al său,
publicat în 1749, se intitula “Observaţii asupra omului, structura sa, datoria sa şi
aşteptările sale”. Lucrarea a fost inspirată de accentul pus de Locke pe importanţa
senzaţiilor.

James Mill (1773 - 1836) - dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o
psihologie sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi
asociaţia ca singurul principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept
model analiza chimică ce urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile
complexe

John Stuart Mill (1806-1873) - introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste


Comte. Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al
logicii inductive şi al eticii utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în
genere se sprijină pe o psihologie asociaţionistă.

6. RATIONALISMUL, MECANICISMUL SI NATURALISMUL

2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei


2.2. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei
2.3. Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în
psihologie
2.4. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la
mecanicism şi cuantificare

2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea Psihologiei


După raţionalism, mintea nu este doar un simplu depozit pasiv de informaţie
senzorială.
Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra unei clase de evenimente şi
deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din contră, implică
procesul de a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai
universale - ori de la eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului
inductiv sunt oferite în limbajul teoriei probabilităţilor, în timp ce tot concluziile
se constituie în probe, în cazul raţionamentului deductiv.
În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra
fiinţelor umane, precum şi la filosofii diferite in domeniul ştiinţei. În continuare
vom examina gândirea unora dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al
XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.

15
René Descartes (1596-1650) - a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în
„marele secol” al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille.
Fizica sa materialistă, complet separată de metafizică stârnea interesul fiind
discutată peste tot prin saloane.

Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677) - reflectă ascensiunea burgheziei în


Olanda după victorioasa revoluţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de
plecare al lui Spinoza este gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două
substanţe – materia şi spiritul
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu
Isaac Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al
sfârşitului de secol al XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat
un rol major în a da forma gândirii europene în domenii atât de diverse, precum
matematica, dreptul, istoria, politica, religia, filosofia şi psihologia.

Christian von Wolf (1679-1754) - merită să fie amintit pentru că el este unul
dintre primii care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea
„Psihologia empirică”, apoi, în 1734 „Psihologia raţională”. Psihologia empirică
studiază senzaţiile de durere sau de plăcere, pe când psihologia raţională implică
foloea raţiunii în studiul metafizic al sufletului urmărind descoperirea unor
principii sau legi.

2.2. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei

Immanuel Kant (1724-1804) - ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat


o influenţă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu
toate că noi îl includem aici printre raţionalişti, opera sa poate fi caracterizată
drept o căutare a unei căi de mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi
raţionalism. El a respins empirismul radical al lui David Hume,

2.3. Mecanicism si cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în


Psihologie

Thomas Hobbes (1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de viaţă, după
prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta
împotriva scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiinţă. Francis Bacon susţine însă
metoda inductivă, iar Gândirea lui Hobbes are contingenţe cu psihologia în trei
probleme importante:
a) procesul cunoaşterii;
b) problema limbajului;
c) psihologia emoţiilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea
că orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat
mai târziu de John Locke.

16
Jan Swammerdam (1673-1680) - medic olandez, realizează una dintre primele
verificări ale teoriei lui Descartes asupra mişcării.

Neils Stensen (1638-1686) - în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui


Descartes, s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof.
Julien Offray De La Mettrié (1709-1751) - medic şi filozof francez, a fost unul
dintre cei mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea.
Cartea sa „Omul - o maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi
avea originile din opera lui Descartes.

Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) - a evidenţiat strânsele conexiuni


dintre procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului
înconjurător. În opinia lui, psihologia trebuie înţeleasă într-un context naturalist,
procesele psihologice precum memoria, inteligenţa, ori senzaţiile fiind produse ale
activităţii neurologice. Cercetările filozofice ale lui La Mettrié şi ale lui Cabanis
au crescut interesul faţă de explorarea sistemului nervos în scopul înţelegerii
proceselor psihice.

Charles Bell (1774-1842) - urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază


anatomia alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este
„Ideea unei noi anatomii a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut
pentru talentul său în domeniul anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului
toracic (ce îi poartă numele) precum şi datorită cercetărilor sale asupra paraliziei
faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce rezultă în urma lezionării celui de-al
şaptelea nerv cranian.

François Magendié (1783-1858) - este considerat drept unul dintre marii pionieri
ai fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie
experimentală“ şi pledează în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau
accentul pe fapte derivate din experimente bine controlate. De numele lui se leagă
introducerea în practica medicală a unor alcaloizi precum: stricnina, morfina,
brucina, codeina, chinina, ori veratrina.

Johannes Müller (1751-1801) - sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează


teoria energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea
că pentru fiecare dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“,
astfel încât nervul impune calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa,
un nerv este capabil să transmită numai un singur tip de senzaţie.

Francis Galton (1822-1911) - s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a


construit o carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa
cuprinde publicaţii de popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute
de titluri, ce acoperă o variată sferă de subiecte.

17
2.4. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la
mecanism şi cuantificare
Viziunea evoluţionistă şi cea naturalistă asupra afecţiunilor mintale a jucat un rol
crucial în fundamentarea psihologiei ca ştiinţă. Dintre aceste teorii, cea mai
importanta fost teoria evoluţiei organice.
Erasmus Darwin (1731 - 1802) - doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles
Darwin, a avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice.

Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) - biolog francez este cunoscut pentru o
teorie timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei
nevertebratelor. Lamarck considera că speciile sunt de fapt construcţii umane
bazate pe nevoia umană de scheme clasificatorii convenabile; plantele sau
animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui proces în desfăşurare

Charles Darwin (1809-1882) - a adus argumente biologice solide avansând un


model de mecanism al evoluţiei acceptat de către comunitatea ştiinţifică. Din
tinereţe a manifestat interes pentru ştiinţele naturii şi preferinţa pentru a organiza
şi a colecţiona.

Alfred Russel Wallace (1823 - 1913) - biolog englez, i-a trimis lui Darwin in
anul 1858 un manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui
editor. Manuscrisul clarifica aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei
naturale. Ideile erau în mare parte aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece
Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui.

Herbert Spencer (1820-1903) - a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate
acestea, teoria sa a avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza
faptului că a fost considerată prea speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui
Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia devenea fundamentul, principiul
unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia, psihologia şi
ştiinţele naturale.

18
7. PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA

1.1. Psihofizica
1.2. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii
1.3. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii
psihologii experimentale
1.4. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv

1.1. Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între


proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv
intern. Începuturile psihologiei au fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în
vederea naturii relaţiei dintre obiectele din lume şi percepţia umană a acestora.
Psihofizica implică studiul proprietăţilor fizice ale stimulilor şi efectul acestora în
plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde sonore poate fi măsurată prin
vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi termen internaţional ce
este egal cu un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat, se poate
prezenta o serie cu caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante
descoperiri este că există anumite valori la ambele extremităţi care nu se pot
înregistra în experienţa subiectivă. În privinţa undelor sonore, o persoană tânără
poate recepta între aproximativ 20 Hz şi 20000 Hz. Cu alte cuvinte, există praguri
ale tonoalităţilor înalte şi joase. Măsurarea acestor praguri ne aduce o deschidere
mică a lumii subiective interne. O parte a cercetătilor timpurii din domeniul
psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi joase a tuturor
modalităţilor senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere
operaţional ca intensităţi minime sau maxime înregistrate de un stimul care este
detectat în 50% din cazuri.

Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat


psihologia

Ernst Heinrich Weber (1795-1878) - şi-a desfăşurat cercetările în domeniile


anatomiei, psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit
inhibarea inimii ca urmarea a stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber
şi-a concentrat eforturile în studiile asupra simţurilor pielii şi a muşchilor.
Lucrarea sa de pionierat în acest domeniu s-a finalizat cu o lucrare considerată
clasică în psihologia experimentală, lucrare ce poartă titlul Simţul tactil.
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a evidenţia sensibilitatea
cutanată. Sensibilitatea variază în funcţie de partea corpului care este supusă
stimulării. În cadrul experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem
mai puţin sensibili dacă cele două puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal
decât dacă sunt puse perpendicular

19
Gustave Theodor Fechner (1801-1878) - a fost interesat atât de domeniul
filozofiei, cât şi de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a
universului. Pe de o parte a considerat fundamentele universului, incluzând
fenomenele materiale, sub forma de materie inertă, viziune materialistă pe care a
numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat că se poate porni şi de la
premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită şi
perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în
experimentele din domeniul psihofizicii.

Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) - a fost autorul „Medizinische


Psychologie oder Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de
psihologie fiziologică. Lotze a fost interesat de diverse domenii ale psihologiei,
dar nu a avut o abordare sistematică. Lucrarea „Schiţe de Psihologie” publicată în
1881.

Hermann Von Helmholtz (1821-1894) - a fost unul dintre cei mai importanţi
oameni de ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii
importante în fizică, psihologie, şi fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase
influenţează procesele fizice sau psihice. El considera că toate modificările
survenite în organism pot fi explicate prin intermediul legilor fizice.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică
fiziologică reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se
foloseşte de fizică şi fiziologie pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii,
lentilele cristaline, corneea, refracţia ochiului, mecanismele de acomodare şi
retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte precum iluziile, percepţia
adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul
oftalmoscopului, instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei
oftalmoscopului, Helmholtz descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la
retină este atât absorbită cât şi reflectată. Cu ajutorul instrumentului inventat de el
s-au văzut pentru prima dată imagini şi detalii anatomice ale retinei.

Vederea cromatică
Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost elaborată de Aristotel
în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi întuneric.
Teoriile moderne asupra culorilor au fost Răspunsul a venit din partea
psihologului Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate culorile se produc
prin variate combinaţii de roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat existenţa
a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare dintre ele fiind sensibilă la una dintre
culorile primare. Culorile primare care intră în compoziţia surselor de lumină sunt
diferite de cele care intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se iau
culorile roşu, galben şi albastru. În prima jumătate a secolului al XIX - lea,

20
Helmholtz realizase deja experimente asupra combinărilor de culori. Acustica şi
auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz expune teoria
sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate în
perceperea înălţimii undelor sonore.

Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) - este considerat „părintele”


psihologiei experimentale moderne
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat
numele i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între
aceasta şi o altă revistă de parapsihologie care de asemenea purta numele de la
Studii de psihologie. Revista lui Wundt constituia suport pentru lucrările de
cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.

8. STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL

4.1. Structuralismul-Edward B. Tichener.

4.2. Funcţionalismul şi rolul său în Psihologie.

4.1. Structuralismul

Edward Bradford Tichner (1867-1927) - discipol al lui Wundt, a adus


psihologia experimentală ştiinţifică în Statele Unite. Prin urmare, există
similitudini între psihologia lui Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite
diferenţe.

4.2. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie


Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cat şi de aplicaţiile
acesteia în viaţa

William James (1842-1910) - a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi


problemele lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o
filozofie unică prin deschiderea faţă de schimbare şi prin dorinţa de a experimenta
noi metode. Aceasta era o filozofie bine integrată în specificul gândirii americane
nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci în mare măsură practică.

Hugo Munsterberg (1863–1916) - s-a remarcat prin studiul problemelor legate


de psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organizaţională.
Cartea lui Munsterberg “In boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia

21
criminalistică. Aceasta explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile,
metode de interogare, sugestibilitatea martorilor în tribunal şi detectarea
minciunii. În privinţa ultimului subiect, Munsterberg era conştient de relaţia dintre
stimularea fiziologică şi procesele emoţionale. El credea ca procesele asociate cu
spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători fiziologice precum
respiraţia şi presiunea arterială.

Stanley Hall (1844-1924) - a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica,


copilăria, adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un
sistem strict psihologic cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide.

James McKeen Cattell (1860-1944) - este una dintre cele mai colorate şi
controversate figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în
această disciplină pe o rută neobişnuită.

Robert Sessions Woodworth (1869-1962) - este privit în mod normal ca un


funcţionalist. El a preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută
să înţeleagă relaţiile efect-cauză dintre experienţă şi comportament. Contribuţiile
publicate ale lui Woodworth aduse psihologiei au fost stabilite la 200 de lucrări şi
10 cărţi. Deşi a adus contribuţii substanţiale în multe domenii, trei dintre acestea
sunt de remarcat.

Alfred Binet (1857-1911) - nu este asociat cu nici un sistem psihologic dominant,


dar în biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total
cucerit de terminologia şi perspective funcţionalistă, de preocupări în legătură cu
natura conştiinţei, şi de nevoia studiilor comparative şi evolutive

22
9. PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

1. BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM

Conţinuturi:

1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov,


I.P. Pavlov), E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner

1.1. Precursorii behaviorismului

I.N. Secenov (1829-1905) - este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată


în 1863. Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a
unei psihologii bazată numai pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele
fiziologiei ruse; formaţia sa iniţială a fost de inginer militar, apoi a efectuat studii
medicale la Moscova şi în Germania cu marii fiziologi ai vremii: H.Helmholtz, J.
Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi cercetător la St. Petesburg, Moscova şi
Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât consideră că
activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El a dorit
să realizeze o psihologie obiectivă bazată pe metode ştiinţei naturale. Autorul
consideră că procesele psihice constituie o expresie a funcţiilor sistemului nervos
central, iar fiziologia emisferelor cerebrale constituie cheia analizei ştiinţifice a
fenomenelor psihice

I.P. Pavlov (1849-1936) - a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi
studii în domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat
Academia militara medico-chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890
Pavlov devine profesor şi director al secţiei de fiziologie din Institutul de
medicină experimentală. Întreaga sa activitate se va desfăşura în cadrul acestui
institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o viaţă liniştită alcătuită
din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953).

E.L.Thorndike (1874-1949) - este considerat ca un predecesor important al


behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898,
şi a lucrat la acesta universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei
Americane de Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată

23
sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind studii clasice în psihologia învăţării şi
reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării: conexionism.

1.2. Întemeierea behaviorismului

J.B.Watson (1878-1958) - a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi


şi-a luat doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările
sale şi unde a fost numit ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra
de psihologie a Universităţii John Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai
promiţători tineri psihologi din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor sale
era comportamentul animal.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i
amintim pe Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K.
Lashley.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice
(1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951),
Un sistem comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull
şi teoria sistematică a comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie
constatăm o continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul
modifică schema iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează
organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde
într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism. Acest termen mediator între
S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare senzorială,
injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul
organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca
variabilă intermediară.

Edwin Guthrie (1886-1959) - şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea


din Washington şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al
doilea război mondial. În al doilea război mondial a fost şeful psihologilor în
Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate.

Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la


Universitatea Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv,
focalizat pe o observaţie obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de
zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul ca un behaviorism intenţional, urmărind
finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se referă la abilităţi precum
capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea
de a dezvolta expectanţe (aşteptări).

Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov


şi Watson. A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a

24
lucrat cea mai mare parte din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o
recunoaştere unanimă în lumea academică americană şi internaţională, psihologia
americană plasându-l de ani buni pe primul loc al psihologilor din lumea întreagă.

10. GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI

2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka


2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei,
gândirii, rezolvării de probleme
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S.
Asch, M. Sherif şi teoria conformismului şi supunerii la normele
grupului; K. Duncker şi teoria fixităţii funcţionale.

2.1 Întemeietorii Gestaltismului


Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului
XX în Austria şi Germania. Acest curent constituie o reacţie împotriva
asociaţionismului şi behaviorismului. Cuvântul Gestalt înseamnă formă,
configuraţie. Acest curent a fost numit şi „Psihologia formei” sau „Şcoala
de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului sunt Max Wertheimar, Wolfang
Köhler şi Kurt Koffka.

Max Wertheimar (1980-1943) - s-a născut în Praga unde a şi urmat


studiile universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie,
muzică, psihologie şi fiziologie. Se pare că între profesorii săi a fost

Wolfang Kohler (1887-1967) - s-a născut în Estonia, dar formarea sa


gimnazială şi universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la
Universitatea din Berlin. Între 1913 şi 1920 a fost directorul staţiei de
cercetări asupra antropoidelor de pe insula Tenerife din arhipelagul
insulelor Canare

Kurt Koffka (1886-1941) - s-a născut la Berlin unde a urmat şi


studiile universitare şi a fost influenţat ca şi ceilalţi doi corifei ai
gestaltismului de personalitatea lui C. Stumpf. Relaţiile sale cu lumea
universitară americană au fost foarte strânse astfel că după o activitate
universitară în Germania, din 1927 până la moartea sa şi-a continuat cariera
universitară în Statele Unite.

25
2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei,
gândirii, rezolvării de probleme
Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in
psihologia germană dedicată unei abordări globale şi structurale a vieţii
psihice. Concepţia asociaţionistă era din ce în ce mai mult criticată datorită
elementarismului ei şi a modului mecanicist de abordarea a organizării
vieţii psihice.
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez
Christian von Ehernefels.

M. Wertheimer - va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un


experiment celebru menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat
două becuri pe un suport dispuse orizontal la o distanţă de circa doi metri şi
aprinzându-le succesiv a crescut
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu
totul diferit de abordare a studiului comportamentului animalelor.
În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intuiţii noi.
Wertheimer a încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi a
făcut apel la biografia unor mari savanţi, încercând să demonstreze faptul că
acest tip de gândire se caracterizează prin disponibilitatea pentru soluţii
alternative, prin capacitatea de a restructura şi reorganiza datele unei
probleme pornind de la o imagine globală asupra acesteia. Iată un exemplu
dat de către autor, o problemă rezolvată de marele matematician Gauss la
vârsta de şase ani: se dă următoarea adunare 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=?
Viitorul mare matematician a dat rapid soluţia şi a explicat şi modul în care
a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de numere şi a constat că
adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11
(1+10=11, 2+9=11; 11*5=55).

K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile


formei la evoluţia intelectuală a copilului.

2.3 Continuatori ai Gestaltismului

Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în


domeniile percepţiei , gândirii, învăţării si dezvoltării. Dar noua psihologie
a formei a deschis perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi
altor teritorii ale vieţii psihice.

Kurt Lewin (1890-1947) - a extins zona de interes a psihologiei


formei în domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi
rezolvării conflictelor. A urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a
susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata germană şi a luptat în
primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are

26
ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”, „forţă”,
„zonă”, „câmp”.

Karl Duncker (1903-1940) - s-a născut în Germania, a urmat


studiile în Germania, dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în
psihologie la Universitatea din Berlin, unde a rămas în cadrul Institutului de
psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a fost nevoit să
emigreze în Anglia, iar apoi, din 1938 în Statele Unite.

Solomon Asch (1907-1996) - s-a născut a Varşovia iar în 1920 a


emigrat în Statele Unite şi în anii 1940 s-a alăturat grupului lui Wertheimar
şi cercetărilor asupra gândirii productive. Contribuţia cea mai important a
lui Asch o constituie cercetările sale asupra conformismului.

Muzafer Sherif (1906-1988) - este psiholog american, de origine


turcă. Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către
S. Asch. Sherif a demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra
efectului autocinetic. Acest efect apare în condiţii de obscuritate când o
lumină fixată cu privirea este percepută deplasându-se într-o direcţie sau
alta.

11. PSIHANALIZA

3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării


psihicului
3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei: inconştientul, structura
personalităţii, mecanismele de apărare ale Eu-lui, stadiile dezvoltării
psihosexuale, terapie psihanalitică
3.3 Psihologia analitică: C. G. Jung
3.4. Psihologia individuală: A. Adler
3.5 Neopsihanaliza: K. Horney, E. Fromm, H. Murray.

3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării


psihicului

Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele


psihologice legată de personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud
(1856-1939).
3.2. Contribuţiile majore ale psihanalizei

Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în


îndeplinirea misiunii pe care Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre
Sine şi Supraeu.

27
3.3 Psihologia analitică

C. G. Jung (1875-1961) - s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la


Basel şi s-a specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi
savanţi leagă o colaborare strânsă de tip paternalist:

3.4. Psihologia individuală

Alfred Adler (1870-1937) - s-a născut la Viena . A studiat medicina


la Universitatea din Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi
tot aşa de apropiat ca şi Jung. În 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a
fondat Societatea de psihologie a individualităţii. A introdus consilierea şi
formare de grup, iar din 1926 a întreprins lungi turnee de conferinţe în
Statele Unite şi în alte ţări europene.
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi
„sentimentul de inferioritate”.

3.5 Neopsihanaliza

Karen Horney (1885-1952) - s-a născut în Germania şi la vârsta de


41 de ani a divorţat şi a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare
în psihanaliză iar în Statele Unite a fost apropiata de E. Fromm şi H.S.
Sullivan.
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte
psihologia feminină. Autoarea considera că inhibarea feminităţii este
rezultatul refuzului condiţiei de femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualităţii
acesteia.

Erich Fromm (1900-1980) - născut în Germania a studiat la


Heidelberg psihologia, sociologia şi filozofia si a făcut stagii în psihanaliză
la Műnchen şi Berlin fiind apropiat iniţial de psihanaliza clasică.

Henry Murray (1893-1969) - născut la New york a urmat cursurile


la Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii
Columbia. Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început
să fie preocupat de factorii psihologici implicaţi în simptomatologia
pacienţilor săi.

12. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI PSIHOLOGIA


TRANSPERSONALĂ

28
Continuturi:

4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existenţialismul,


Fenomenologia
4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C.
Rogers, şi contribuţia lor la dezvoltarea noii orientări în
psihologie şi terapie
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a
psihologiei umaniste: S. Grof şi K. Wilber

4.1. Precursorii umanismului

Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea


ca o reacţie la behaviorism şi psihanaliză
William James - este considerat cel mai important precursor al
psihologiei umaniste. El a sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost
preocupat de aplicarea cesteia în viaţa de zi cu zi în problemele de educaţie
si de munca, precum si la persoanele care sufereau de afecţiuni emoţionale

Miguel de Unamuno (1864-1936) - filozof spaniol, reprezentant al


existenţialismului, şi-a îndreptat toată atenţia în studierea a ceea ce numea
el”omul în carne şi oase”. După opinia sa ştiinţele şi filozofia cunosc o
decadenţă datorită multiplelor specializări care blochează imaginea de
ansamblu
Soren Kierkegaard (1813-1855) - filozof danez, unul dintre
fondatorii existenţialismului.
Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existenţă: estetic, etic şi
religios. Modul estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie
numai de scopuri intelectual raţionale.

Martin Heidegger (1889-1976) - este probabil cel mai important şi


original reprezentant al existenţialismului.

Edmund Husserl (1859-1938) - este considerat fondatorul


fenomenologiei. În acest context mişcarea filozofică fenomenologică tinde
să se ocupe de tot ceea ce face parte din experienţa personală.

4.2. Întemeietorii psihologiei umaniste sunt:

Abraham Maslow (1908-1970) - s-a născut la New York, a urmat


Universitatea din Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea

29
Columbia, New York. Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Motivaţie şi
personalitate” (1954).

Gordon Allport (1897-1967) - a studiat psihologia la Universitatea


Harvard şi a desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp
de 40 de ani. Este considerat cel mai important personolog iar lucrările sale
privitoare la personalitate sunt cunoscute în întreaga lume.

Carl Rogers (1902-1987) - este cel care a împlinit curentul umanist


şi i-a conferit o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul
terapiei. Este fondatorul terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client
şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A întemeiat Centrul pentru
studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei Americane de
Psihologie în 1947.

4.3. Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a


psihologiei umaniste

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste,


iar A. Maslow drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat
Asociaţia Americană de Psihologie Transpersonanală, împreună cu Carl
Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadima.
Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology. Apoi a fost
înfiinţată Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a
fost înfiinţată Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform
pagini web a A.R.P.T.).

Stanislav Grof – este unul dintre fondatori, consideră psihologia


transpersonală ca o ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă
spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a sufletului omenesc.
Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul spectru al
experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care
devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată.

Ken Wilber - unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale


consideră că personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei
unitare.

13. PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

5.1. Precursorii ai cognitivismului: W. Köhler, K. Duncker, E.


Tolman; teoria informaţiei: G. Miller, A. Newell, H. Simion; N.

30
Chomsky şi teoria gramaticilor generative, G. Kelly şi teoria
constructelor personale
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă: J. Piaget
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive: U. Neisser; teme majore în
psihologia cognitivă contemporană: modelele memoriei,
rezolvarea de probleme şi inteligenţa artificială, cogniţia socială,
memorie şi validitate ecologică

5.1. Precursorii ai cognitivismului

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au


semnalat rolul intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în urma căreia,
prin restructurări ale reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul
scop şi obiectul mijloc se produce un răspuns aparent spontan dar care
rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales
cele asupra analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă
demonstrează felul în care reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie
este transferată într-o nouă situaţie şi poate să producă o rezolvare a
problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic
suport cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând
existenţa unei reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează
într-o manieră latentă în procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală”
este intens utilizat în psihologia cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon
au ajuns la rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat
modelul gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte
printr-o mulţime de propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în
urma
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o
anticipare asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele
constituie modalităţi personale de a percepe şi interpreta evenimentele; ele
sunt reprezentări cognitive, modele cognitive ale unor realităţi.

5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a


şcolii sale numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a

31
modelărilor cognitive privitoare la asimilarea şi dezvoltarea structurilor
cognitive. Ideea organizării activităţii mentale în structuri operatorii şi
scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale gestaltismului.

5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea


lucrării Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare
autorul a sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii 1950 - 1960 de
către precursorii mai sus amintiţi. Noua orientare cognitivistă a câştigat
teren într-o manieră rapidă fiind favorizată mai ales de progresele din
domeniul ciberneticii şi neurologiei.
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării
informaţiei care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o
manieră asemănătoare cu un calculator. Mai departe, organismul este văzut
ca un sofisticat procesor de informaţii.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele
predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi
Shiffrin (1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module:
registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.
Apoi Craik şi Lockhart (1972) au propus modelul nivelelor de procesare
în memorie. Astfel encodarea superficială a unui stimul va fi uitată mult
mai repede decât encodarea informaţiei semnificative care suportă un nivel
de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de
interpretare a strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva
inteligenţei artificiale. Sunt remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi
Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky. Asocierea dintre
informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele interesante
cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest
model întrucât informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai
multe nivele simultane.

14. PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

32
6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea: cronicarii, Nicolae Milescu,
Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Vasile Conta, Titu
Maiorescu, Ştefan Michăilescu, Constantin Leonardescu

6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală:


Eduard Gruber, Nicolae Vaschide, Constantin Rădulescu-Motru,

6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948):


Florian Ştefănescu – Goangă, Mihai Ralea, Ioan Nestor, George
Bontilă, Gheorghe Zapan, Nicolae Mărgineanu, Alexandru
Roşca, Vasile Pavelcu, Ion Holban

1. Prezentarea principalelor momente în evoluţia conceptelor


psihologice în România
2. Analiza contribuţiilor principalelor personalităţi, şcoli şi curente la
dezvoltarea psihologiei româneşti

6.1. Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a


doua jumătate a secolului al XIX-lea

Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin


descrieri caracterizări psihologice, portretizări, unele elemente de
psihologie socială începând de la cronicari sau mari învăţaţi. Nicolae
Milescu în jurnalul sau de călătorie în China realizează observaţii
pertinente de natură psihologică asupra oamenilor si obiceiurilor.

Dimitrie Cantemir - realizează tablouri vii psihosociale ale vremii


sale şi chiar elemente de psihologie a vârstelor în care arată rolul
deprinderilor din copilărie în formarea personalităţii. Constantin
Cantacuzino se pare că a făcut studii superioare cuprinzând şi elemente de
psihologie în Italia.

Vasile Conta - realizează o primă abordarea sistematică a unor


probleme de psihologie în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875).

Titu Maiorescu - era la curent cu cercetările din domeniul


psihologiei desfăşurate mai ales în Germani. Maiorescu a scris manuale
universitare de filozofie în care tratează şi problemele psihologice dar nu a

33
realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei. Concepţia sa filozofică şi
psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.

Ştefan Michăilescu - a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili


profesori de psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne
va scrie în 1892 Introducere în psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă
remarcabilă în formarea la studenţii români a unor concepţii ştiinţifice
experimentale despre viaţa psihică.

Constantin Leonardescu - a fost şi el unul dintre cei mai importanţi


profesori de filozofie şi psihologie de la Universitatea din Iaşi.

6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală


Eduard Gruber - ȋşi elaborează primul său studiu de psihologie în
anul 1886 la Universitatea din Iaşi.
Utilizând introspecţia el urmăreşte procesul de reactualizare în
memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia că în procesul
reamintirii participă imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade variate de
conştientizare.

M. Bejat (1972) şi Al. Roşca şi M. Bejat (1976) - realizează o


analiză detaliată a procesului de constituire a noii psihologii ştiinţifice în
România. Eduard Gruber va prezenta în 1889 la Leipzig primele rezultate
ale cercetării sale privind audiţia colorată (sinestezie). Apoi îşi va susţine
doctoratul cu Wundt în laboratoarele din Leipzig având drept temă
luminozitatea specifică a culorilor.

Nicolae Vaschide (1873-1907) - a fost decisiv marcat de conferinţele


ţinute de psihologul francez Alfred Binet în 1905 la Universitatea din
Bucureşti.

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) - după obţinerea licenţei


în filozofie şi-a continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în
laboratorul lui Wundt timp de trei ani. Şi-a susţinut aici doctoratul cu teza
“Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalităţii în natură.”
După cum rezultă din analiza detaliată realizata de către M. Bejat
(1972) Rădulescu-Motru a audiat la Paris şi la Leipzig marii profesori de
psihologie ai vremii şi a lucrat inclusiv în laboratorul de psihofiziologie de
la Sorbona chiar la înfiinţarea acestuia. Aici realizează şi primele sale
cercetări de psihologie experimentală.

6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948)

34
Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) - după obţinerea licenţei la
Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca
profesor, în 1908 pleacă la studii în Germania, la Leipzig, unde va sta timp
de trei ani. Lucrează in Institutul de psihologie a lui Wundt şi în 1911 obţine
titlul de doctor în filozofie cu o temă legată de Cercetări experimentale
asupra simţului cromatic, publicată în revista lui Wundt.
În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj,
nou înfiinţată după Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au
înfiinţat laboratoarede psihologie experimentală în România: Eduard
Gruber la Iaşi, Radulescu-Motru la Bucureşti şi Ştefănescu-Goangă la Cluj.

Mihai Ralea (1896-1964) - a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi


licenţa în drept la Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a
obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice şi politice, apoi titlul de doctor
în litere.
S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a
aptitudinilor şi inteligenţei fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe
plan internaţional, probe de reprezentare spaţială, flexibilitate mentală,
temperament sau personalitate.
În această privinţă s-au remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor,
M.Peteanu, Al.Roşca, Ghe.Zapan. Sunt abordate probleme de psihologia
învăţării şi aplicaţii ale psihologiei în oficiile de orientare şcolară: D.Salade,
I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De asemenea s-au abordat şi
problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica Bagdasar, dar şi
aspecte psihologice ale educaţiei copiilor supradotaţi: I.Rusu. Psihologia
socială este abordată mai ales în lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu-
Goangă.

35