Tema 1.

Bazele conceptuale privind strategii şi politici macroeconomice

1.1. Modele macroeconomice şi creşterea economică

Problema economică majoră:
Majoritatea problemelor economice apar dintr-o realitate fundamentală a vieţii:
producţia care poate fi obţinută printr-o utilizare integrală a tuturor resurselor unei naţiuni este insuficientă pentru
a satisface toate dorinţele membrelor acestei naţiuni; deoarece resursele sunt limitate, este necesar să se aleagă
între utilizările alternative în care acestea pot fi folosite.
Resurse şi raritate:
a). tipuri de resurse sau factori de producţie:
- resursele naturale – pământul;
- resursele umane, intelectuale fizice, moştenite şi obţinute – muncă;
- toate instrumentele, uneltele, maşinile, materiale şi servicii utilizate în procesul de producere a altor bunuri –
capital;
- antreprinoriatul.
b). raritatea. bunurile materiale şi serviciile sunt privite ca mijloace spre un scop final: satisfacerea dorinţelor.
Rezervele existente de resurse sunt insuficiente – cauza apariţiei problemei economice fundamentale a rarităţii.
Alegere şi cost de oportunitate.
Alegerile sunt necesare deoarece resursele sunt limitate. Termenul folosit de economişti pentru costuri, exprimat
în raport de alternativele la care s-a renunţat, este costul de oportunitate. Pentru a obţine o măsurătoare precisă a
costului de oportunitate, economiştii privesc sacrificiu drept cea mai bună alternativă disponibilă. Conceptul de cost
de oportunitate subliniază necesitatea alegerii prin măsurarea costului a orice este desemnat drept cea mai bună
alternativă care ar fi putut fi aleasă în locul ei. Alternativa sacrificată măsoară costurile obţinerii a ceea ce s-a ales a se
realiza.

Macroeconomia răspunde la o serie de întrebări, iar una din cele mai importante se referă la posibilitatea înţelegerii
care sunt forţele ce influenţează asupra economiei pe termen lung şi asupra mediului din business.
În procesul dezvoltării macroeconomiei s-au conturat 3 şcoli de bază: clasică, neoclasică şi keynesiană.
Ideile de bază a modelelor :
Modelul clasic Modelul Keynesian Modelul neoclasic
1. Economia este divizată în 2 1. sectorul monetar şi cel real se Monetarism şi rolul important al
sectoare independente: sectorul află într-o strânsă legătură şi sunt banilor în economie.
real şi monetar. Sectorul monetar interdependente. Banii au Teoria economică este
nu influenţează indicatorii importanţă, influenţând importantă pentru previziunea
sectorului real, ci doar fixează indicatorii reali dinamicii indicatorilor
abaterile indicatorilor nominali economici, şi, în al doilea rând,
de cei reali. Acest principiu a este un instrument de analiză.
fost numit – neutralităţii banilor. Atingerea nivelului optim de
Sectorul real este constituit din 3 producţie se realizează prin
pieţe: piaţa muncii, piaţa mecanismul preţurilor relative,
mijloacelor de împrumut şi paţa reprezentând metodă eficientă de
mărfurilor. Piaţa monetară alocare a resurselor.
lipseşte
2. în cadrul tuturor pieţelor reale Concurenţa imperfectă pe pieţe. Economia de piaţă este stabilă în
concurenţa este perfectă, ceea ce jurul unui nivel optim al
corespunde situaţiei din perioada producţiei, determinat de forţele
sfr. sec. XVIII-XIX. de producţie şi de resursele
existente.
3. toate preţurile sunt elastice Preţurile sunt rigide sau după Obiectivul principal al politicii
(indicatorii nominali), atât pe terminologia lui Keynes economice – stabilitatea nivelului
piaţa muncii – rata nominală a „lipicioase” (sticky), care nu se preţurilor (acest obiectiv fiind
salariului, pe piaţa capitalului - modifică pe o perioada primul din cadrul politicii
rata nominală a dobânzii, cât şi determinată. monetar-creditare)
pe piaţa mărfurilor. Elasticitatea
preţurilor – preţurile se modifică
adaptându-se la schimbările
conjuncturii de piaţă (cererii şi a
ofertei) şi asigură restabilirea

1
 echilibrului pe oricare din
pieţele, în condiţiile ocupării
totale.
4. din cauza elasticităţii, Echilibrul se stabileşte la un Stabilitatea economică este
echilibrul pe pieţe se stabileşte şi nivel mai mic decât cel al determinată de raportul dintre
se restabileşte automat. În utilizării depline al resurselor. masa monetară şi indicatorii
asemenea condiţii, se economici. Volumul masei
argumentează principiul monetare este controlat de Banca
neintervenţiei statului în centrală.
economie. Laissez faire, lassez
passer
5. problema principală în Se insistă asupra intervenţiei Intervenţia limitată a statului în
economie constituie resursele statului în economie, deoarece economie.
limitate. De aceea, economia se consumul sectorului privat este Modelul se bazează pe teoria
află în situaţia utilizării depline a insuficient pentru acoperirea ofertei şi teoria aşteptărilor
resurselor. Resursele limitate volumului producţiei existente în raţionale. Procesele economice
conduc la problematica ofertei condiţiile utilizării depline a sunt analizate pe termen scurt.
agregate. Modelul clasic resurselor. Deci, apare
cercetează economia d.p.d.v. a necesitatea apariţiei unui agent
al ofertei agregate, pe termen macroeconomic, care ar stimula
lung (long-run model) cererea sectorului privat şi,
respectiv, a cererii agregate.
Atenţia teoriei economice se
concentrează asupra cererii
agregate.
Deoarece, politica de stabilizare
a cererii agregate are influenţa pe
termen scurt, modelul keynesian
se referă la perioadă scurtă de
timp. (short-term model)

O contribuţie importantă în cercetarea fenomenelor macroeconomice a fost adusă de către neo-instituţionalism

(premii Nobel Akerlof, Spens, Stigliţ 2001, Smith şi Kaneman 2002). Se bazează pe 2 postulate: importanţa
instituţiilor sociale şi posibilitatea analizei acestora prin intermediul instrumentarului teoriei economice.
Particularitatea cercetării macroeconomiei – analiza şi evaluarea proceselor şi fenomenelor economice într-o
perspectivă comparativ-instituţională. Rolul important revine indivizilor şi relaţiilor din interiorul organizaţiilor,
firmelor etc. (analiza micro-microeconomică). În plus, pe lângă cele 2 restricţii ale teoriei neoclasice (fizice şi
tehnologice), neo-instituţialismul introduce o a treia restricţie, care se referă la structura instituţională a societăţii
(cheltuieli ridicate, dreptul de proprietate ne este clar determinat, nesiguranţa contractelor, riscuri şi incertitudinea). De
asemenea, este accentuat procesul decizional, omul este raţional în anumite limite şi are un comportament oportunist.
Toate acestea pot avea o consecinţe negative, care, totuşi, sunt micşorate sub influenţa instituţiilor (tradiţii, legislaţia,
norme, obiceiuri etc.).
Altfel este privită şi analiza mecanismelor economice. Astfel, evaluarea trebuie efectuată prin analiza şi
comparaţia realităţii nu cu construcţii ideale (inexistente, ex. concurenţa perfectă), ci cu alternative posibile de realizat
în practica. Asemenea punct de vedere schimbă formele tradiţionale de intervenţie a statului în economie.

În prezent, reglementare macroeconomică a economiei naţionale se bazează, în special, pe teoria echilibrului

economic general. Astfel, politica macroeconomică se concentrează asupra obiectivelor de stabilizare şi creştere
economică.

Creşterea economică
Creşterea economică – baza dezvoltării economico-sociale, creşterii bunăstării şi asigurării
competitivităţii economiei naţionale.
Creşterea economică este unicul şi cel mai puternic factor care poate genera ridicarea pe termen lung a
standardelor de viaţă. În general, se afirmă că tot ceea ce se întâmplă cu standardele noastre de viaţă în
timp se datorează, în primul rând, creşterii venitului naţional, analizat în corelaţie cu creşterea populaţiei.
Creşterea economică este o metodă mult mai puternică de a ridica standardele de viaţă decât înlăturarea
decalajelor recesioniste, a şomajului structural sau a ineficienţei, deoarece creşterea poate continua pentru
o perioadă indefinită.
2
Simon Kuznets, Univ. Harvard, premiul Nobel 1971
Creşterea economică a unei ţări poate fi definită ca o creştere pe termen lung a capacităţii de a livra
populaţiei bunurile economice tot mai diversificate, aceasta capacitate având la bază o tehnologie
avansată şi adaptări instituţionale şi ideologice adecvate. Toate cele trei componente ale definiţiei sunt
importante. Tehnologia avansată constituie sursa permisivă a creşterii economice, ea reprezintă însă
numai un potenţial, o condiţie necesară, dar nu şi suficientă.

Modelul postindustrial al dezvoltării societăţii cunoaşte un nou tip de reproducţie – inovaţional. Asistăm azi la
aplicarea tipului inovaţional al creşterii economice în ţările dezvoltate. (tipuri existente: extensiv şi intensiv). Factorii
care determină tipul inovaţional sunt multiple. Iar, pe măsura dezvoltării economice, factorii de producţie primari
(pămînt, munca şi capital) sunt înlocuite cu alte resurse ale activizării dinamicii economice: progresul tehnico-
ştiinţific, factorii instituţionali şi socio-culturali. Aceşti factori includ: ponderea participării forţei de muncă în
procesul de producţie, nivelul corupţiei, schimbări demografice, creditul intern, creşterea masei monetare, nivelul
educaţiei, presiunea statului asupra pieţelor financiare, nivelul sănătăţii, nivelul dezvoltării democraţiei, indicatorii
drepturilor omului şi celor politice, inegalitatea în distribuirea veniturilor, etc.
Determinantele creşterii economice:
1. creşterea participării forţei de muncă în procesele de producţie;
2. investiţiile în capitalul uman;
3. investiţiile în capitalul fizic;
4. schimbările tehnologice, determinate de inovaţii;
5. mediul instituţional adecvat;
6. eficienţa guvernării.

1.2. Conţinutul şi obiectivele politicilor macroeconomice

Una dintre problemele cele mai controversate, în jurul căreia economiştii sunt profund divizaţi, se referă la
problema politicilor economice.
O politică publică reprezintă un set de decizii interdependente (un curs intenţionat sau un
proces) urmărite de un actor politic sau de un grup politic cu privire la selecţia scopurilor şi la
mijloacele utilizate pentru atingerea acestor scopuri care vizează problemele de interes general.
În funcţie de domeniul în care acţionează politicile publice pot fi clasificare astfel:
- privind drepturile omului; mediul înconjurător; de securitate (internă şi externă); de migraţie; transport şi
telecomunicaţii; economice; de dezvoltare regională; agricole; cercetare-dezvoltare; ale familiei; de ocupare;
de locuinţe securitate socială; sanitare; privind grupurile şi persoanele marginalizate.

Într-o definiţie dată de economistul Jan Tinbergen (laureat al premiului Nobel în economie),
politica economică constă în schimbarea deliberată a unor mijloace pentru atingerea anumitor scopuri.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice, în vederea
orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica economică
este menită să elimine fenomenele negative observate în economie, să schimbe sau să prevină schimbarea
unor variabile economice.
În condiţiile economiei de piaţă, politica economică a ţării este analizată ca o politică macroeconomică –
un sistem al acţiunilor de dirijare/ reglementare de stat în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare
economică pe termen lung şi scurt.
În tratarea politicii economice la macronivel, ştiinţa economică presupune existenţa unei autorităţi
decidente (guvernul) distincte de cercetătorul-economist. (care îşi rezervă poziţia de observator-
constatator-previzionar-consilier).
Aplicarea ştiinţei macroeconomice în fundamentarea politicii economice şi, în special, politicii bugetar-fiscale
constituie obiectul de studiu al disciplinei „Strategii macroeconomice bugetar-fiscale”.
Macroeconomia se ocupă cu analiza calitativă a mecanismului de funcţionare al economiei naţionale, a
corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, punând accent pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi
indirecte dintre acestea în vederea fundamentării ştiinţifice a deciziilor de politică macroeconomică.
Deciziile macroeconomice sunt orientate spre economie naţională, în general, spre ramuri şi regiuni, spre
sectoarele şi sfera socială. Aceste decizii au influenţa asupra: volumului şi structurii producţiei la nivelul ţării;
bugetului de stat şi bugetelor locale; veniturilor şi cheltuielilor populaţiei; investiţiilor în economie; ritmului de
creştere economică. Adoptarea deciziilor macroeconomice se realizează de către organele supreme ale puterii de stat -
legislative, executive, justiţiei.

3
 Deciziile strategice au un caracter global, hotărâtor, legate de problemele cu care se confruntă un obiectul de
gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea
unor bugete, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea
modificărilor cardinale în sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.

Principalele obiective ale politicilor macroeconomice.

Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt următoarele:

1. atingerea unui nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă ;

2. menţinerea unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor;
3. evoluţia crescătoare a venitului/outputului real (creştere economică)
4. atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe.

Atingerea simultană a acestor obiective este greu de realizat chiar şi în ţări cu o economie stabilă. Pentru
optimizarea macroeconomică se utilizează principiul lui Jan Timbergen: „ atâta timp cât există o penurie de
instrumente de politică economică (sau numărul acestora este mai mic decât numărul obiectivelor finale) vor trebui
alese doar acele obiective considerate ca fiind de maxima importanţă.” Dacă aceste obiective sunt, în general,
acceptate de majoritatea economiştilor, problemele apar atunci când se doreşte atingerea efectivă a acestor obiective.
Intr-o societate democratică, asupra sistemului economic nu-şi exercită influenţa doar guvernul, deci deciziile acestuia
nu pot asigura, singure, atingerea obiectivelor enunţate.
Clasificarea politicilor economice se face în funcţie de mai multe criterii, fiecare criteriu stând la baza unei
grupări specifice.
1. În funcţie de obiectivele finale sau de domeniul de aplicare, politicile economice pot fi: de creştere şi
dezvoltare; de ocupare sau anti-şomaj; de stabilitate sau de stabilizare a preţurilor; anti-inflaţioniste; de subvenţionare
a exporturilor, respectiv de limitare a importurilor, politici sociale etc.
2. În raport cu economia naţională, politica economică poate fi: internă şi externă
3. După mijloacele folosite în promovarea politicii, există politici care folosesc:
- mijloace de regularizare indirectă cum sunt politicile monetare şi cele bugetare;
- acţiuni directe asupra mecanismelor economice (politici de preţuri, de venituri, de ocupare);
- legislaţie economică, de stat democratic de drept.
4. După caracterul acţiunii asupra economiei:
- discreţionare (acţiuni concrete ale statului asupra schimbării nivelului ocupării, volumului şi structurii
producţiei, ritmului inflaţiei, şi a situaţiei balanţei de plăţi);
- automată, acţiunea stabilizatorilor automaţi.
5. În funcţie acţiunea asupra dinamicii sistemului economic sau de orizontul de timp al obiectivelor:
- politici de stabilizare conjuncturală (anticiclice, deflaţioniste, de relansare a activităţilor);
- politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economice (amenajarea
teritoriului, politica industrială agricolă, politica de asigurare cu energie a ţării).
6. În funcţie de direcţiile intervenţiei în economie: expansivă şi restrictivă.
7. În funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economici de către administraţiile publice: politici de limitare;
politici de incitare a subiecţilor economici; politici de concertare, care vizează încheierea de acorduri şi convenţii între
partenerii la viaţa economică şi socială.
8. Luându-se seama de amploarea domeniului afectat, - globală, - sectorială - selectivă.
9. În conformitate de orientarea doctrinară, se disting politicile liberale şi cele dirijiste.
10. În raport cu efectul macroeconomic distingem :
a) Politicile orientate către cerere sunt acele politici macroeconomice prin care se încearcă sa se influenţeze
cererea agregată, astfel încât aceasta să crească (politici expansioniste) sau să se restrângă (politici restrictive).
În funcţie de instrumentul politic utilizat, în categoria politicilor orientate către cerere sunt incluse două
mari tipuri de politici, şi anume :
 Politicile fiscale
 Politicile monetare
b) Politicile orientate către ofertă sunt acele politici macroeconomice care încearcă să determine modificarea
ofertei agregate astfel încât, prin creşterea acesteia, să se restabilească echilibrul general, deci egalitatea dintre
cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Politicile orientate către ofertă se împart şi ele în mai multe tipuri, cum ar fi:
i) politici de perfecţionare a funcţionării eficiente a pieţelor;
ii) politici de eliminare a efectelor externalităţilor;
iii) politici de perfecţionare a sistemului de impozite şi taxe ş.a.
11. O clasificare originală a politicilor economice a fost oferită de laureat al premiului Nobel Jan Timbergen şi este
în funcţie de natura mijloacelor folosite:

4
1. reforme (vizează schimbarea fundamentelor unui sistem sau subsistem economic)
2. politici calitative, care vizează schimbări în structura unui sistem sau subsistem economic (cunoscute sub
denumirea de „reforme instituţionale”)
3. politici cantitative – vizând schimbări în valorile variabilelor-instrument pentru atingerea unor schimbări în
variabilele-ţintă.
Componentele politicii economice:
monetară de preţuri tehnico-ştiinţifică
valutară de venituri anti-monopol
bugetară invesiţională activitatea economică externă
fiscală industrială de infrastructură
sectorială

Aceste politici sunt efectiv îndreptate către atingerea unuia sau altuia dintre obiectivele politicilor
macroeconomice. De multe ori, sunt combinaţii (mix-uri) de politici monetare şi fiscale, ale căror efecte conjugate
determină atingerea unui obiectiv dat într-un mod mai performant decât prin aplicarea separată a politicilor respective.
Trebuie de subliniat că, politica macroeconomică devine integră şi coordonată doar în cazul existenţei unei
strategii economice clar definite.

1.3. Strategia economică de dezvoltare a ţării şi politici macroeconomice strategice.

Strategia de dezvoltare presupune stabilirea unor obiective superioare obiectivelor din perioadele
anterioare, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
În cadrul strategiei de dezvoltare a unei naţiuni un loc primordial este acordat strategiei economice, care
poate fi privită din mai multe aspecte. Când este elaborată pe termen lung incluzând deciziile de modificare a
esenţei şi structurii economiei sau a unor sfere de activitate, atunci vorbim despre strategia economică. Când
sunt elaborate acţiuni de realizare a obiectivelor pe termen scurt, sarcinile economice curente, atunci vorbim
despre tactică economică.
Definiţii:
Strategia economică a ţării – un sistem al obiectivelor pe termen lung, ierarhic organizate, stabilite
pentru acoperirea/satisfacerea nevoilor economico-sociale ale societăţii în funcţie de posibilităţile reale
(potenţialul ţării) şi situaţia existentă a sistemului economic. Obiectivele, în general, vizează: creşterea
economică şi creşterea eficienţei economice, atingerea nivelului optim al ocupării, stabilitatea preţurilor,
asigurarea echităţii sociale, echilibrului ecologic etc. de asemenea, pot fi stabilite obiective specifice, cum
sunt: modernizarea ţării, creşterea eficienţei instituţiilor de stat, penetrarea pe noi pieţe etc.
Strategia macroeconomică, în general, stabileşte obiectivele concrete de dezvoltare economică pentru o
anumită perioadă, prin determinarea etapelor, modalităţilor şi instrumentelor adecvate de atingerea obiectivelor
stabilite.
Strategiile macroeconomice sînt fixate prin deciziile autorităţilor publice, care stabilesc obiectivele
politicii economice întruchipate în programele de perspectivă îndelungată.
Există 3 principii de bază ale politicii macroeconomice:
- eficienţa producţiei
- echitatea în distribuirea veniturilor
- stabilitatea
Neconcordanţa strategiei economice cu principiile (3 principii de bază) eficienţei producţiei şi a echităţii în
distribuirea venitului sau avuţiei, precum şi pierderea încrederii fie internă, fie externă, reprezintă un semn de alarmă
pentru structurile puterii de stat privind securitatea ţării. Introducerea termenului de securitate economică a ţării
reflectă acceptarea primatului economic asupra politicului în cadrul securităţii naţionale interne şi externe, şi deci,
necesitatea acordării priorităţii problemelor utilizării eficiente a resurselor naţionale şi distribuirii echitabile a
venitului.
Orientarea activităţii statului spre realizarea cît mai completă a principiilor de bază a politicii economice
reprezintă conţinutul strategiei naţionale. Realizarea lor totală sau definitivă conduce statul spre strategia
dezvoltării eficiente d.p.d.v. social şi al bunăstării, care asigură creşterea stabilă a PIB într-o structură optimă
pentru cetăţenii, ocuparea totală a forţei de muncă, lipsa inflaţiei şi redistribuirea echitabilă a veniturilor.

Ciclurile economice
E necesar să subliniem faptul că economiile de piaţă, în mod periodic, sunt supuse unor tulburări de proporţii
mai mari sau mai mici datorită acumulării treptate a unor dezechilibre şi tensiuni în cadrul sistemului economic,
manifestate prin penurie de resurse, subutilizarea forţei de muncă şi a capitalului, prin inflaţie, dezechilibru al balanţei
5
de plăţi, stagnare economică. Este vorba de recesiunile economice cu caracter periodic determinate de efectele globale
ale imperfecţiunii structurii şi a mecanismelor de piaţă.
Ciclul economic reprezintă creşteri şi decline periodice în economie, fluctuaţii în activitate, reflectate în
modificările indicatorilor macroeconomici de bază.
Clasificarea ciclurilor economice:
1. după durată: pe termen scurt 3-4 ani, pe termen mediu până la 20-30 de ani, si pe termen lung 70-90 ani;
2. în funcţie de sfera activităţii: petroliere, alimentare, materii prime, valutare etc.;
3. după forma manifestării: structurale şi de ramură;
4. în funcţie de sfera de cuprindere/răspândire: naţionale, regionale, mondiale.
Diversitatea ciclurilor economice determină varietate cauzelor apariţiei acestora.
Gruparea cauzelor în funcţie de durata ciclurilor economice se prezintă astfel:
Cauzele ciclurilor pe termen scurt:
- fluctuaţiile rezervelor mondiale de aur;
- diferenţa existentă între rata reală (ce se formează în sectorul real al economiei) şi rata dobânzii aplicate de
bănci;
- fluctuaţiile ofertei monetare;
- neconcordanţa între cererea şi oferta agregată (diferenţe conjuncturale).
Cauzele ciclurilor pe termen mediu:
- reînnoirea de proporţii a fondurilor de producţie;
- problemele structurale în sistemul monetar şi de creditare;
- reînnoirea imobilului atât a locuinţelor, cât şi celor destinate producţiei (ciclurile de construcţii).
Cauzele ciclurilor pe termen lung:
- schimbări în baza tehnică şi tehnologică a procesului de producţie, intrarea în economie mondială a unor noi
ţări, războiri locale,
- ritmul creşterii sau a reducerii intervenţiei statului în economie;
- ritmul creşterii sau a reducerii diferenţierilor economice şi a inegalităţilor;
există 4 faze a ciclului economic: declinul, recesiune, creşterea, boom

Pentru soluţionarea intervenţionistă a crizelor economice, crize manifestate pe traiectoria evolutivă a

economiilor de piaţă, pentru reluarea activităţii economice şi transformarea acesteia într-un nou mod de creştere
economică, s-au delimitat trei mari tipuri de strategii în practica intervenţionismului statal:
1. Strategia de stabilizare sau de absorbţie a şocurilor, care permite atenuarea şocurilor, din ce în ce mai
numeroase, primite de economia naţională îndeosebi datorită factorilor
externi. Strategia de stabilizare este promovată în funcţie de perceperea conceptului de echilibru economic general.
Astfel, deosebim stabilizare conjuncturală, care are la baza conceptul de echilibru economic general. Politica de
stabilizare conjuncturală utilizează deopotrivă instrumente fiscal-bugetare şi monetare (în aşa-numita politică
mixtă) vizând diverse obiective.
O a două abordare se referă la Strategia de absorbţie a şocurilor, care porneşte de la realitatea potrivit
căreia economicul este sinonim cu dezechilibrul, iar autorităţile publice tind să reducă şocurile majore din
economie.
Aceste strategii vizează absorbţia şocurilor esenţiale care pot afecta o economie, prin amortizarea consecinţelor
imediate ale acestora, care pot antrena mecanisme cumulative frânătoare. Abordarea şocurilor implică:
- analiza mecanismului transmiterii şocurilor. De exemplu, cursul de schimb – se analizează rolul
anticipaţiilor şi jocul elasticităţii preţ – venituri în fluxurile internaţionale)
- determinarea măsurilor de absorbţie a şocurilor sau a efectelor implicate. Pentru exemplu - politica cursului
de schimb şi monetară internă)
2. Strategia de creştere, vizează relaxarea restricţiilor care limitează creşterea şi lărgirea marjei de
manevră a promotorilor politicii economice prin utilizarea unor instrumente de politică macroeconomică şi
microeconomică adecvate
Politicile aplicate pentru realizarea unei strategii macroeconomice trebuie să se situeze într-o perspectivă
destul de lungă şi trebuie să se evite modificarea lor bruscă. Fluctuaţiile brutale constituie şocuri pentru ansamblul
corpului economic, crescând incertitudinea şi întârziind luarea deciziilor îndeosebi în domeniul investiţiilor.
Strategia de creştere vizează renunţarea la constrângerile care apasă asupra acesteia şi lărgirea ariei de
acţiune a decidenţilor în probleme economice. Aceasta este mai mult decât o combinare a măsurilor pe termen
scurt, îmbinându-le cu cele pe termen mijlociu şi lung. Această strategie se bazează pe:
 economia de ofertă
 teoria anticipărilor raţionale

6
  relaţia dintre deficitul finanţelor publice şi deficitul balanţei de plăţi.
În prezent, politica de creştere se bazează pe asanarea bugetară pe termen mediu, precum şi pe coordonarea
permanentă între politica bugetară şi politica monetară în condiţiile asigurării compatibilităţilor politicilor
economice pe plan internaţional.
3. Strategii structurale constau în promovarea reformelor de structură şi politici adecvate pentru absorbţia
pe termen lung a şomajului. Politicile structurale constituie o abordare distinctă a intervenţionismului statal,
centrată pe măsuri care să încurajeze capacitatea de ajustare a pieţelor în faţa schimbărilor. În acest sens, accentul se
deplasează de la conjunctură spre structură, referinţele fiind nu numai macroeconomice, ci şi micro-economice.
Principalele locuri de intervenţie a ajustărilor pozitive le constituie piaţa muncii, organizarea industrială,
circuitele financiare şi sectoarele public şi social.
Strategiile structurale vizează:
a) Fundamentele politicii ajustărilor pozitive, care au la bază: validarea comportamentelor microeconomice de
maximizare, distincţia între preţurile produselor şi preţul muncii, distincţia între rigiditatea nominală şi cea reală.
Strategiile structurale reprezintă strategii adecvate economiilor în criză, confruntate cu şomaj durabil şi masiv.
Aceste strategii consideră stagflaţia drept ceva cronicizat. Pentru ieşirea din criză se poate opera numai printr-o
restructurare mondială, revoluţie industrială, iar politicile structurale vor constitui elemente imanente ale
mecanismelor restructurării.
b) compartimentele strategiilor structurale. În funcţie de natura economiei naţionale şi de problemele cu care
se confruntă, strategiile structurale pot fi grupate în 2 categorii:
- politici de stimulare a alocării resurselor şi a eficienţei utilizării lor, denumite strategii structural intensive;
- politici orientate spre extinderea capacităţilor productive, denumite politici structural extensive.
c) strategii de restructurare, în particular, de reindustrializare sunt necesare în măsura în care "criza"
apărută ca o criză structurală nu reclamă doar o abordare macroeconomică, ci şi studiul problemelor industriale .
În cadrul acestei strategii este necesară optimizarea relaţiilor dintre politicile macroeconomice şi politica
structurală definită ca un ansamblu de relaţii stabilite între stat şi întreprinderi. Politica structurală trebuie
considerată ca fiind condiţia admisibilă a redemarării creşterii economice. Include:
- mijloace strategice de restructurare (politici globale sau orizontale şi politici selective)
- determinarea fazelor strategiei de restructurare (reluării activităţii; imperativele structurale; consolidare a
structurilor, mecanismelor şi instituţiilor; liberalizarea economiei)
- implementarea strategiei de restructurare (atenţia se acordă unor factori perturbatori: şocuri externe, alegerile
structurale, obiectivele şi instrumentele politicii sectoriale).