Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d.

4 decembrie 1987,
Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este membru post-
mortem al Academiei Române (din 1990).

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae
Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea
Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu
cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea
legionară.

Modelul Noica ne oferă o exemplară viziune creatoare, fiind, în acelaşi timp, paradigmatic şi
pedagogic. Este paradigmatic prin exemplaritate şi prin forţa viziunii, prin care se fundamentează
temelii culturale şi filosofice. Modelul este pedagogic prin puterea exemplului, prin efectele
acestui model al temeiniciei în demersul cultural şi culturalizator. „Mai este ceva ce-mi place
enorm în modelul Noica: voinţa lui aproape nefirească de a nu rata. Dorinţa de a construi ceva
durabil într-o istorie imposibilă, în fine, ambiţia prizonierului de a-şi învinge, prin lucrările
spiritului, temnicerii, torţionarii, imposibilul… Când îi citeşti scrisorile şi citeşti mărturiile
prietenilor din exil, remarci un fapt uluitor: Noica vrea să mobilizeze energiile intelectuale ale
naţiunii pentru a crea o cultură performantă în interiorul sistemului totalitar”.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor
român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia
franceză.

În ceea ce privește filosofia sa, Cioran, asemenea lui Shestov, se identifică parțial cu
existențialismul și nihilismul, principalele sale idei fiind următoarele :

Cioran avea o viziune pesimistă asupra vieții și asupra naturii umane : toate ideologiile sunt o
minciună, libertatea este iluzie, iar viața este marcată de violență și ură ;

Filosoful român pleacă de la ideea lui Epicur despre moarte, pe care o adaptează însă :
sentimentul general este acela de a ne fi milă de cei pe care îi cunoșteam și care au dispărut, dar
aceștia nu trebuie priviți cu milă întrucât au rezolvat toate problemele, inclusiv pe cea a vieții;

Pentru Cioran, asemenea lui Schopenhauer, non-existența este preferabilă, iar viața nu
reprezintă o cursă către moarte, ci o scăpare de catastrofa de a te fi născut ;

În privința filosofiei și a activității sale publicistice, Cioran considera că această activitate l-a ținut
departe de suicid, acțiune pe care o consideră însă inutilă, întrucât întotdeauna este realizată
mult prea târziu;

Contrar lui Socrate, care considera filosofia o bună metodă de a pregăti sufletul pentru moarte,
Cioran aprecia că filosofia nu reușește să ofere un sens vieții, iar morții cu atât mai puțin, aspect
care denotă nihilismul existent în tot ceea ce înseamnă existența umană ;

Religia era văzută de filosoful român ca o modalitate la care omul recurge din frica pe care viața
și moartea o insuflă ; deși admirator al budismului, Cioran nu s-a putut apropia decisiv de acesta,
un curent mult prea îndepărtat pentru un occidental dezrădăcinat ;

Poate în mod ironic, Cioran avea să treacă în neființă la vârsta de 84 de ani, având la dispoziție un
timp îndelungat pentru a reflecta la tragedia vieții și la dezavantajul de a te naște, în primă
instanță. Din fericire pentru toți ceilalți, viziunea pesimistă a gânditorului român a dat naștere
unei filosofii inedite, apreciată pentru originalitate și, în funcție de încercările prin care trecem
fiecare dintre noi, pentru ideile sale.

Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila - d. 15 martie
1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a
fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației
de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail
Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii
1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi
Mișcarea legionară.

Era pentru studenţii săi un personaj redutabil prin ascuţimea persiflărilor sale, care descurajau şi
îndepărtau temperamentele mai slabe. Se opera astfel un fel de selecţie naturală, care convenea
numai celor foarte dotaţi, capabili să discearnă, îndărătul remarcilor acide şi uneori
inconfortabile, profunzimea unui spirit superior de la care puteau învăţa ceea ce era esenţial
pentru ei: cum se gândeşte.

Nae Ionescu era cunoscut în epocă pentru concepţia sa filosofică numită trăirism (pe care însă n-
a fixat-o într-o carte), apropiată de spiritul existenţialismului. Trăirismul acorda preemineţă
experienţei, “trăirii” în raport cu cunoaşterea reflexivă. “Viaţa este vie doar când o trăieşti cu
inima.”

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie 1868, Mehedinți, România – d. 6 martie

1957, București, Republica Populară Română), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic,
dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938
- 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului al XX-lea.

Chiar in primele scrieri mai cuprinzatoare din tinerete, intalnim la Constantin Radulescu-Motru,
doua notiuni, ce cu fiecare lucrare sistematica de mai tarziu vor capata tot mai multa adancime si
amploare, rotunjindu-se intr-o conceptie despre lume si viata: notiuni de pesonalitate si energie.
Aceste doua notiuni fac obiectivul unei filosofii proprii ganditorului roman, ce poarta numele de
“ Personalism energetic”. Aceasta noua perspectiva teoretica asupra existentei, consta in
afirmarea identitatii structurale a omului cu lumea. Practic, problema fundamentala a
personalismului energetic este aceea a identitatii constiintei individuale cu unitatea universului,
mai precis incearca sa sublinieze identitatea structurala dintre micro-cosmos si macro-cosmos.

“Personalismul energetic" reprezinta solutia filosofica,de o certa actualitate, a eternei probleme

privind relatia dintre personalitate si natura, a csrei intemeiere se aflase interpretarea proprie a
marilor teme ale reflecsiei filosofice, cu deschidere spre problemele sociale nationale si
europene.Aceasta conceptie constituie esentializarea gandirii lui C. Radulescu-Motru intr-un
sistem filosofic original despre personalitate - cea mai inalta forma de energie cosmica. Prin
originalitatea sa, personalismul energetic se înscrie intre sistemele filosofice universale. In
lucrarea sa, Radulescu-Motru reconstruieste metafizic in jurul situatiei existentiale 'omul pentru
lume' (sacrificiul): universul este o finalitate imanenta ceruta de conservarea personalitatii, iar
personalitatea este o directie a energie.

Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902,[1] Boteni, România – d. 3 decembrie 1991,[1] București,
România) a fost un autor, economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român, membru
al Mișcării Legionare, victimă a regimului comunist din România.

Filosofia lui Petre Ţuţea desprinsă dintr-o conştiinţă naţională originală se întemeiază pe viziunea
religioasă creştină asupra naturii şi societăţii umane, fixând locul şi rolul omului în cosmos într-o
dimensiune axiologică dominantă de o ierarhie proprie de valori şi sensuri universale
concentrată în formula triadică: Dumnezeu-Natură-Om, în care, Dumnezeu este autorul creaţiei.
Natura – creaţia însăşi, iar Omul – fiu, partener şi interpret al Naturii, autor al creaturii, creaţia
fiind eternă (eternitatea însemnând „timpul pur”, la Goethe), iar creatura fiind evolutivă.
Gândirea sa filosofică constă dintr-un ansamblu de propoziţii ontologice şi gnoseologice
necesare fundamentării filosofiei nuanţelor, de esenţă creştină, care, prin problematica
complexă a acestui sfârşit de mileniu, consacră un spaţiu dens teoriei cunoaşterii, eticii şi esteticii
finalităţii creaţiei divine, respectiv Naturii şi Omului.

„Filosofia nuanţelor, scrie Petre Ţuţea în eseul cu acelaşi titlu, ne arată ambiguitatea expresiilor şi
golul sistemelor şi, în dublul proces al amplificării şi simplificării, în căutarea unităţii şi diversitate
sau chiar a unităţii absolute, încearcă, în formularea judecăţilor, realizarea preciziei prin cele mai
potrivite semne.”

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880,[1] Iași, România – d. 30 octombrie 1955,[1] București,
Republica Populară Română), a fost un sociolog, istoric, filosof voluntarist și etician român.
Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 - 1946),
Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din
Iași și București. Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești.

Mircea Florian (n. 1 aprilie 1888, București - d. 31 octombrie 1960, București) a fost un
filosof român, membru post-mortem al Academiei Române (1990).

Volumul Metafizică și artă – destinul metafizicii este o lucrare de filozofie, publicată de filozoful
Mircea Florian în 1946.

Acest studiu reprezintă o micromografie consacrată dramei metafizicii în epoca modernă și în

filozofia contemporană. Examinarea calvarului metafizicii produs de triumful științei
experimentale și matematice a naturii (o știință orientată spre realul măsurabil) îl conduce pe
Mircea Florian la ideea că metafizica se poate salva prin solidaritate și nu renunțând la spiritul
științific. Nu apelând la aceste mijloace de cunoaștere decât cele intelectuale și raționale, și
anume de intuiție, credință, instinct, sentiment, acțiune etc. și nici ca simplă generalizare
inductivă a unor rezultate ale cunoașterii se va salva ”metafizica”. În studiul ”Inductivă”, 1928,
Florian demonstrase convingător imposibilitatea, azi, a unei metafizici inductive. Florian își
expune cu titlul de „concluzii personale” câteva dintre ideile directoare ale proiectului său de
metafizică. Formula sintetică citată solidarizează construcția metafizică cu spirtul ipotetic al
științei contemporane, însăși schemele categoriale și principiile metafizice având caracterul unei
ipoteze nucleare fundamentale ce orientează elaborarea unei vaste reconstrucții conceptuale ale
existenței. Sensul tentativelor lui Florian din anii ’40 se regăsește azi, mai complex elaborat, în
modelele arhitectonicii categoriale ale metafizicilor inspirate de organizările complexe.

Ioan Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950, Iași - d. 21 mai 1991, Chicago) a fost un istoric al
religiilor, scriitor și eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor invitat la Chicago
Divinity School. Discipol și protejat al lui Mircea Eliade. A fost asasinat prin împușcare, la 21 mai
1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago, după ce primise cartea verde și urma să fie
angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton). Crima nu a fost elucidată.

La fel ca pentru Mircea Eliade cel putin si pentru Ioan Petru Culianu, daca nu pentru majoritatea
ginditorilor romani cu adevarat semnificativi, filosofia - respectiv o noua filozofie _ trebuie
cautata in mediul (nutritiv) al filosofiei religiilor, singurul care poate da astazi cu luciditate seama
despre reversibilitatea si chiar circularitatea relatiilor dintre religie si filosofie. Obligatia de a
elabora o schelarie exterioara de istoria si filosofia religiilor pentru a construi edificiul unei
autentic noi filosofii romanesti pare astfel sa fie o constanta in istoria filosofiei romanesti pe cale
de a se naste si este sensul trasaturii specifice pe care Ioan Petru Culianu i-o semnaleaza lui
Plesu. Obligatia de a elabora o schelarie exterioara pentru a produce sau sustine discursul
propriei filosofii existentiale, a fost continuat si suplimentat la cei care au facut cariera
academica in occident in incercarea de a raspunde la standardele de eruditie filologico-istorice
ale disciplinei.

Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre, n. 22 decembrie 1889, Bulbucata, România – d.
20 august 1972, Mogoșoaia, România) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor,
filosof român și important ideolog rasist de extremă dreaptă.

Nichifor Crainic este (şi nu trebuie să obosim repetând acest lucru, chiar dacă pare banal) un om
al timpului său, care discută lucrurile pornind de la ansamblul de concepte vehiculat atunci. Deşi
naţionalist şi autohtonist, gândirea sa a asimilat numeroase tendinţe manifestate în alte
orizonturi culturale ale Europei, dintre care deloc de neglijat sunt scrierile lui Charles Maurras,
Nicolai Berdiaev, Miguel de Unamuno. Faptul nu este câtuşi de puţin contradictoriu,
naţionalismul lui Crainic nefiind deloc un „păşunism” refractar la orice influenţă din afară şi nici
nu cultiva ura faţă de alte neamuri. El credea în necesitatea ca fiecare naţiune să aibă
posibilitatea să-şi valorifice propriul geniu, propria tradiţie, să vină cu o contribuţie specifică la
patrimoniul cultural european. Acest lucru ar putea fi realizat fără a se încălca drepturile unei
alte naţiuni şi consecinţa era că, aparent paradoxal, cultivând propriile valori naţionale, eşti în
acelaşi timp integrat în marea cultură universală. Astfel Crainic combătea ideile unor
intelectualui români contemporani conform cărora naţionalitatea era o calamitate şi împiedica
pe om să aibă acces deplin la deplina „umanitate”. Discuţie nici azi terminată în orizontul culturii
Europei unite, care însă tinde să dea dreptate autorului român, prin tot mai frecventa celebrare a
diversităţii, care, numai aparent paradoxal, dă o identitate mai pronunţată spaţiului european.

Crainic mai spunea că un naţionalism centrat pe valori exclusiv naţionale este un naţionalism
limitat şi limitativ, care nu poate intra în legătură cu alte neamuri. Este nevoie de un principiu cu
vocaţie universalistă, care, bine integrat în structura spirituală a naţiunii, să fie în acelaşi timp
capabil să realizeze contactul cu restul lumii. Pentru neamul românesc acest principiu este
ortodoxia. Iarăşi este o observaţie valoroasă, dincolo de diversitate Europa având în comun
respectarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi civilizaţia creştină.

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, România – d. 28 octombrie 1952, Aiud,
România) a fost un economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică
român, condamnat de un tribunal din România pentru crime de război. A făcut parte din
Guvernul Ion Antonescu, subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe.

Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică, manifestată
în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel creştin, spunând despre
el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă - cum o spune şi
cuvântul - era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă
română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelație
indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român
nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii
Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos,
Apostoli, Sfinții martiri şi înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între credința în
ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie şi istoricitatea
lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a spus el într-o conferință”.

Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof, interpret și scriitor român.
Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al
filozofului german Martin Heidegger.[2] Din 1990 este directorul Editurii Humanitas[3], una
dintre cele mai importante instituții culturale române[4][5], proiect formulat în anii Școlii de la
Păltiniș.

După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic
românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și
critici acerbe.

Viziune filozofică
Prin ideile valorizate și comentate cu precădere în operă (alienarea, contingența, libertatea,
aporia morală, facticitatea), tematica gândirii sale poate fi definită ca existențialistă și agnostică
(„Unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoaștere reală”, cf. Ușa interzisă). Ideile sale și-
au primit influența cu predilecție din idealismul platonician, Kant, Schelling, Husserl și onto-
fenomenologia heideggeriană. Schițează în lucrarea Despre limită o fenomenologie existențială
definită de ideea transcenderii determinărilor generale și a necesității istorice, înspre o
responsabilitate individuală obținută prin alegere, proiect și hotărâre.