Două încercări de interpretare a logicii

cuantice
Cuprins

I. Introducere

I.1. Către o scurtă istorie a logicii cuantice

I.2. Utilitatea logicii cuantice
I.3. Ce este logica cuantică?
I.4. Demonstrațiile în logica cuantică
I.5. Axiomele logicii cuantice
I.6. Definiții
I.7. Teoreme

II. Interpretări ale logicii cuantice

II.1. Interpretarea logicii cuantice-încotro?

II.2. Teoria probabilității și interpretarea logicii cuantice

III. Interpretarea realistă a logicii cuantice

III.1. Precursori ai interpretării realiste

III.2. Putnam, Finkelstein, și statutul empiric al logicii
III.3. Interpretarea realistă și problema măsurătorii
III.4. Este logica empirică?

IV. Interpretarea operațională a logicii cuantice

IV.1. O nouă abordare

IV.2. Aparatul conceptual al logicii cuantice operaționale
IV.3. O confuzie terminologică
IV.4. Argumentul lui Suppes pentru logica non-clasică a mecanicii cuantice

V. Considerații finale
I. Introducere

I.1. Către o scurtă istorie a logicii cuantice

Începând cu characteristica universalis (o formă primitivă de limbaj științific),
care împreuna cu calculus ratiocinatur (strămoș al calculului simbolic) reprezintă
primele încercari de elaborare a unei structuri a științei de către G.W. Leibniz la
jumătatea secolului al XVII-lea, o suită de matematicieni, filosofi, fizicieni, au
continuat să ofere un sens căutărilor ce vizau constituirea aparatului formal al științei,
determinarea limitelor vocabularului acesteia. Aproape două secole mai târziu, G.
Boole a dezvoltat noțiunea de calcul simbolic, astfel că odată cu introducerea algebrei
booleene aceasta a fost supusă unui proces treptat de reînnoire, care a avut loc între
anii 1847 și 1930, până în momentul când s-a revendicat forma sa modernă, grație
lucrărilor unor savanți precum Birkhoff, Huntington sau Stone. Astăzi, algebrele
booleene nu sunt studiate decât ca tipuri speciale de latici sau inele.
În 1933, Kolmogorov1 a stabilit teoria modernă a probabilității, folosind ca
fundament algebrele-sigma booleene de seturi. În aceeași perioadă au fost făcuți
primii pași spre logica cuantică. Dezvoltarea acestui tip de logică a avut ca punct de
plecare lucrarea lui Johann von Neumann ”Mathematische Grundlagen der
Quantenmechanik”. Autorul prezintă mulțimea proiectorilor din spațiul Hilbert ca
fiind organizată sub forma unei mulțimi parțial ordonate, similară structurii booleene
pentru logica clasică, fiind derivată din mulțimea propozițiilor experimentale.
Proiectorii din spațiul Hilbert reprezintă propoziții experimentale.
În 1936, Birkhoff și von Neumann introduc modelul unei latici modulare și
complementare2, care nu era capabilă să determine formalismul spațiului Hilbert, așa
cum a observat și Husimi3, care introduce noțiunea de ortomodularitate. Noutatea
formalismului furnizat de cei doi autori era dată de înlocuirea logicii cuantice
specifice a proiectorilor din spațiul Hilbert cu o logică cuantică având un caracter mai
general, fiind guvernată de un set de axiome. Dacă pentru un sistem mecanic clasic
legea distributivității se aplică, pentru propozițiile din mecanica cuantică legea
distributivității nu este operațională și ceea ce rămâne din ea este o variantă mai slabă,

1 J. Foulis apud Kolmogorov, A.N., Foundations of the Theory of Probability, Chelsea, New York,
1950
2J. Foulis apud Birkhoff, G. si Neumann, J.von, The logic of quantum mechanics. Annals of
Mathematics 37, 823-843(1936)
3J. Foulis apud Husimi, K. Studies on the foundation of quantum mechanics. Proc.Phys.Math.Soc.
Japan 19, 766-789 (1937)
anume legea modulară, pe care proiectorii din spațiul Hilbert nu o satisfac. Husimi a
descoperit în 1937 că proiectorii din spațiul Hilbert satisfac o versiune mai slabă a
legii modulare, numită identitate ortomodulară.
În 1955, L. Loomis4 și S. Maeda5 redescoperă independent identitatea
ortomodulară a lui Husimi, datorită eforturilor de a extinde aplicabilitatea teoriei lui
von Neumann pentru inelurile de operatori asupra unor structuri mai generale.
Structurile studiate de Loomis, Maeda și Husimi poartă numele de latici
ortomodulare. Propunerile lui V.S. Varadarajan6, J.M. Jauch7 și C. Piron8, în
care algebrele de operatori sunt fundamentate pe laticile de propoziții
ortocomplementate slab modulare9, au avut la bază axiomatizarea lui G. Mackey10.
Piron a încercat să arate că proiectorii pot fi reprezentați într-un spațiu Hilbert
generalizat. Problema revenea la caracterizarea spațiilor Hilbert standard în cadrul
clasei de spații Hilbert generalizate. În vederea singularizării spațiilor Hilbert standard
s-a căutat definirea unei liste a ”condițiilor naturale” pe care ar trebui să le
îndeplineasca spațiile Hilbert generalizate. În 1980, H. Keller construiește un exemplu
de spațiu Hilbert generalizat care poate să satisfacă toate condițiile naturale propuse,
dar care nu este un spațiu Hilbert standard. În 1995, M. Solér a arătat că exemplul lui
Keller poate fi depășit adăugând o singură condiție naturală în plus la lista
anterioară11.
Gudder a demonstrat că structura de latice nu este cea mai generală 12, totodată
introducând conceptul de mulțime parțial ordonată (poset, i.e. partial ordered set)
ortomodulară. Când sistemele din mecanica cuantică sunt combinate sau cuplate
pentru a da naștere unor sisteme compuse, ceea ce rezultă în urma combinării este
reprezentat matematic printr-un produs tensorial de spații Hilbert. Conform lui C.H

4J. Foulis apud Loomis, L., The Lattice Theoretic Background of the Dimension Theory of Operator
Algebras, Memoirs of the Amer.. Math. Soc. 18, 1955
5J. Foulis apud Maeda, S., Dimension functions on certain general lattices, J. Sci. Hiroshima Univ.
A19 (1955) 211-237
6J. Foulis apud Varadarajan, V. S., Geometry of Quantum Theory , Springer-Verlag, New York 1985
7J. Foulis apud Jauch, J. M., Foundations of Quantum Mechanics. Addison-Wesley, Reading,
Massachusetts,1968
8J. Foulis apud Piron, C., Foundations of Quantum Physics. Benjamin, Reading,Massachusetts,1976
9 Sturzu, I., Studii asupra evoluției sistemelor clasice și cuantice, teză de doctorat susținută la
Facultatea de Fizică a Universității București, iunie 2002
10J. Foulis apud Mackey, G. W., The Mathematical Foundation of Quantum Mechanics. W. A.
Benjamin, New York, 1963
11J. Foulis apud Soler, M.P., Characterization of Hilbert space by orthomodular spaces, Comm.
Algebra 23 (1995) 219-243
12J. Foulis apud Gudder, S.P. Coordinate and momentum observables in axiomatic quantum
mechanics. J.Math.Phys.(N.Y.) 8, 1848-1858, (1967)
Randall și V.J. Foulis, poseturile ortomodulare nu admit produse tensoriale 13, deoarece
categoria lor este prea restrânsă pentru da seama de acestea, astfel încât D. Foulis
împreuna cu C. Randall au introdus ortoalgebrele.
D. Aerts14 a studiat sistemele fizice compuse din perspectiva logicii cuantice și
a introdus o nouă entitate care constă din logica cuantică a propozițiilor asociate cu un
sistem fizic împreuna cu setul de proprietăți sau atribute ale sistemului. Aerts a arătat
că o reprezentare potrivită a sistemelor compuse necesită considerarea felului în care
proprietățile întregului sistem depind de proprietățile părților constituente. Deoarece
acest model nu răspundea cerințelor măsurătorilor non-exacte (fuzzy), S. Gudder a
încercat să-l generalizeze introducând noțiunea de semi-ortoposet (SOP) 15, prin
intermediul căreia s-au fundamentat algebrele de efecte16.
Conform cercetărilor de dată mai recentă ale lui W. Daniel 17, s-a reușit
construirea unui model al evoluției unui sistem fizic prin utilizarea teoriei categoriilor,
în contextul teoriei Piron pentru laticea propozițiilor experimentale.
I.2. Utilitatea logicii cuantice
Așa cum observa și D. Foulis 18, logica cuantică nu a avut un impact decisiv în
domeniul fizicii. Contribuții foarte importante ale logicii cuantice au fost făcute în
domeniile matematicii, filosofiei logicii și filosofiei științei.
Ceea ce se încurajeaza prin logica cuantică este stabilirea unei noi legături
între matematică și fizică sau filosofie, care să determine o abordare interteoretică
mult mai facilă. Dacă matematica mecanicii cuantice implică folosirea unor operatori
pe spații vectoriale infinit dimensionale, logica cuantică permite construirea unor
sisteme matematice simple și ușor de înțeles, care reflectă multe din trăsăturile
structurilor infinit dimensionale, îmbunatațind înțelegerea acestora 19 (de exemplu, un
sistem finit de propoziții legat de particulele spin-unu, construit de Kochen și Specker,
a lămurit problema existenței variabilelor ascunse).

13J. Foulis apud Randall, C.H. si Foulis, V.J. The operational approach to quantum mechanics. In:
'Physical theories as logico-operational structure', ad. by C.A.Hooker, Reidal, Dordrecht; 167-
201(1979)
14J. Foulis apud Aerts, D., Description of many physical entities without the paradoxes encountered in
quantum mechanics, Found. Phys. 12, (1982), 1131-1170
15J. Foulis apud Gudder, S. A Hierarchy of Quantum Structures, Journ. Nat. Geom. 9, 2 (1996) și
Gudder, S. Semi-orthoposets, Int.Jour.Theor.Phys. 35, 6, (1996)
16J. Foulis apud Ludwig, G., Foundations of Quantum Mechanics, Springer-Verlag, Berlin, 1983
17 Sturzu apud Daniel W. Axiomatic description of irreversible and reversible evolution of a physical
system, Helv.Phys.Acta 62 941-968(1989)
18 Foulis, D.J., A Half Century of Quantum Logic-What Have we Learned?, lucrare prezentată la
Conferința ”Einstein Meets Magritte”, Bruxelles, mai-iunie 1995
19 Foulis, D.J., op. cit.
 O altă utilitate a logicii cuantice este dată de potențialul de instrument
pedagogic pe carea aceasta îl constituie. Confuziile conceptuale din sfera mecanicii
cuantice sunt eliminate prin furnizarea de către logica cuantică a unui fundament
teoretic clar și deschis în vederea introducerii noțiunilor standard ale mecanicii
cuantice elementare. Înțelegerea mecanicii cuantice are loc astfel în absența limitărilor
dogmatice impuse de acceptarea unor definiții nejustificate.
Logica cuantică reprezintă, de asemenea, un subdomeniu autonom al
matematicii, contribuind la dezvoltarea noilor teorii din cadrul analizei funcționale.
Investigări recente ale relațiilor dintre logica cuantică și teoria grupurilor abeliene
parțial ordonate au dat la iveală strânsa conexiune dintre acestea două.
Nu în ultimul rând, logica cuantică reprezintă o componentă sine qua non a
cercetărilor actuale din domeniul computației cuantice și al teoriei informației
cuantice.

I.3. Ce este logica cuantică?

Formularea unei definiții unice a logicii cuantice nu este posibilă, având în
vedere multitudinea abordărilor din acest domeniu. Se pot furniza însa anumite cadre
generale în care au loc discuțiile în legătură cu ce anume reprezintă logica cuantică,
astfel încât să se definească anumite repere susceptibile să dea seama de semnificația
conceptului de ”logică cuantică”.
Pentru unii autori, noțiunea de ”logică cuantică” are la bază setul de ecuații
care au loc într-o latice Hilbert, i.e. setul de subspații închise ale unui spațiu infinit
Hilbert. Aceste ecuații au ca subset ecuațiile pentru latici ortomodulare.
O altă perspectivă asupra logicii cuantice are în vedere definirea poseturile
ortomodulare, ale căror ecuații nu sunt la fel de puternice precum cele pentru laticile
ortomodulare, de aceea având o arie mai largă de aplicabilitate (pot fi aplicate unei
clase mai mari de algebre, prin algebră înțelegându-se un set de elemente considerat
împreuna cu operațiile desfășurate între elementele respective).
Dintr-un al treilea punct de vedere, se consideră că laticile ortomodulare pot să
stea la baza calculului propozițional și reciproc, calculul propozițional se realizează
prin traducerea ecuațiilor din limbajul logicii cuantice20.
Rezumând, putem spune, împreuna cu Oliver Passon21, că există trei înțelesuri

20 us.metamath.org/qlegif/mmql.html
21 Oliver Passon, Seminar zur QIT, Wuppertal im November 2005
diferite ale termenului de ”logică cuantică”. Pentru matematician, el reprezintă un
nume exotic pentru o structură matematică comună, având anumite proprietăți. Pentru
teoreticianul măsurătorilor, reprezintă o generalizare naturală a teoriei clasice a
măsurătorii. Pentru logician, logica cuantică este o determinată semantic de o
structură algebrică specifică. Sarcina filosofului, continuă Passon, este să relaționeze
între ele aceste aspecte și să chestioneze importanța logicii cuantice pentru înțelegerea
mecanicii cuantice.
Geoffrey Hellman consideră că există două interpretări radical diferite ale
conceptului de logică cuantică22. Pe de o parte, se afirmă că logica cuantică studiază
anumite structuri algebrice care rezultă din aparatul formal al teoriei cuantice,
structuri care permit interpretarea fizicii cuantice la un anumit nivel, dar care nu
implică renunțarea la legile logicii clasice. Pe de altă parte, se susține că structurile
non-booleene rezultând din formalismul spațiului Hilbert trebuie considerate ca fiind
susceptibile de a genera legi ce țin de logica non-clasică, adecvate descrierii realității
mecanicii cuantice.
Definirea logicii cuantice presupune stabilirea obiectului pe care aceasta îl are
în vedere. Pe de altă parte, ar fi justificată întrebarea ”cum anume au loc
demonstrațiile în logica cuantică”, luându-se în considerare faptul că cercetarea logică
se bazează pe demonstrații.
I.4. Demonstrațiile în logica cuantică
Există un singur tip de variabilă în logica cuantică, variabila termen. Un pas
dintr-o demonstrație e dat de substituția expresiilor pentru variabilele dintr-o axiomă,
definiție sau teoremă demonstrată anterior, încercându-se să se realizeze potrivirea
ipotezelor acesteia fie cu pași anteriori ai demonstrației curente, fie cu ipotezele
teoremei care este demonstrată23. Expresiile termen se construiesc prin intermediul
sintaxei specifice logicii cuantice.
I.5. Axiomele logicii cuantice
Logica cuantică are în componență trei seturi de axiome: axiomele
ortolaticilor, legea ortomodulară (valabilă și în ortolaticile care sunt latici
ortomodulare) și axiomele mai tari (valabile în laticile ortomodulare care sunt și latici
Hilbert).

22 Geoffrey Hellman, Quantum Logic and Meaning, PSA: Proceedings of the Biennial Meeting of the
Philosophy of Science Association, Vol. 1980, Volume II: Symposia and Invited Papers. (1980), pp.
493-511
23 us.metamath.org/qlegif/mmql.html
 Teoria ortolaticilor este decidabilă, i.e. dată fiind o ecuație oarecare există un
algoritm prin intermediul căruia se va oferi o demonstrație pentru aceasta sau care va
demonstra că ecuația nu reprezintă o teoremă. Deși ecuațiile cu două variabile sunt
decidabile, nu se știe dacă teoria laticilor ortomodulare și teoriile care implică
axiomele mai tari sunt decidabile24.
Toate axiomele implică două operații primitive: operația de

ortocomplementație, asemănătoare negației ( ) și operația binară asemănătoare

disjuncției, numită supremum ( ), care nu trebuie confundată cu operația de reuniune

din teoria seturilor. O ortolatice sau o latice ortomodulară este o algebră <A, , >,
unde A este setul de bază, iar cele două simboluri stau pentru operațiile deja
menționate.
Axiomele care definesc ortolaticile sunt date de următoarele ecuații :
A1: a=a
A2: (a b)=(b a)
A3: ((a b) c)=((a (b c))
A4: (a (b b)) (b b )
A5: (a (a b) )=a

La acestea se adaugă axiomele pentru egalitate, necesare pentru orice algebră.

”&” și ”⇒” reprezintă simboluri informale care indică relația dintre ipoteze și
concluzie.
R1: a=b ⇒ b=a
R2: a=b & b=c ⇒ a=c
R3: a=b ⇒ a =b

R4: a=b ⇒ (a c) = (b c)
Legea ortomodulară transformă sistemul de ecuații pentru ortolatici într-un
sistem de ecuații mai tare, pentru latici ortomodulare.
(c c )=((a b ) (a b) ) ⇒ a=b
I.6. Definiții
Definițiile se referă la relațiile de echivalență, conjuncție, valoare de adevărat
sau valoare de fals25:

24 idem
25 idem
 Def.Bic.: (a≡ b)=((a b ) (a b) )

Def. Conj.: (a b)=(a b )

Def. Adev. : 1=(a a)
Def. Fals : 0=1
Aplicând aceste definiții, rezultă următoarea formulare compactă a legii
ortomodulare:
1=(a≡ b) ⇒ a=b
Consecințele axiomelor iau forma teoremelor:
T1: a=a
T2: (a 1)=1
T3: (a 1)=a
T4: (a a)=a
Orice teoremă aflată în relație de echivalență cu legea ortomodulară se
numește lege ortomodulară. În lipsa axiomei care furnizează legea ortomodulară,
logica cuantică este decidabilă. Dacă luăm în considerare această axiomă,
decidabilitatea nu este cunoscută26.
I.7. Teoreme
Spre deosebire de algebra booleană, în logica cuantică nu avem de-a face cu
legea distributivității conjuncției în raport cu disjuncția. Există însă versiuni slabe ale
legii distributivității, cum ar fi teoremele Foulis-Holland:
a b & a c = (a (b c))=((a b) (a c))
a b & a c = (b (a c))=((b a) (b c))
a b & a c = (a (b c))=((a b) (a c))
a b & a c = (a (a c))=((b a) (b c))
unde ”a b”=”a= ((a b) (a b ))”, i.e. ”a comută cu b”.
Legea distributivității pentru bicondițional ia următoarea formă, dedusă din
ecuațiile lui Godowski:
((a≡ b) ((a≡ c) (b≡ c)))=(((a≡ b) (a≡ c)) ((a≡ b) (b≡ c)))
I.8. Calcul propozițional cuantic
După cum am afirmat în capitolul despre definirea logicii cuantice, aceasta
este studiată de mulți autori în calitate de calcul propozițional. Spre deosebire de
calculul propozițional clasic, care se baza pe algebra booleană, calculul propozițional

26 idem
cuantic se bazează pe latici ortomodulare 27. Trecerea de la ecuațiile cu latici la calcul
propozițional se face analog cu cazul calculului clasic: orice egalitate al cărei membru
drept este 1 (valuare) corespunde propoziției cu partea dreaptă eliminată (calcul

propozițional unar). Legea terțului exclus ( (a a)=1 ) corespunde propoziției A A,

unde A este o formulă bine formată sau o variabilă propozițională.
Axioma R3 poate fi înlocuită cu o altă axiomă, mai slabă decât aceasta, numită
legea ortomodulară slabă (LOS). Una dintre cele trei forme echivalente ale LOS este
următoarea:
(a (a b))=1 ⇒ (b (a b ))=1
Într-un sistem ortomodular slab (OMS) pot fi demonstrate teoreme izomorfe
cu axiomele și regulile laticilor ortomodulare. Teorema analogă este construită prin
înlocuirea semnului ”=” cu ”≡ ” și adăugarea sufixului ”=1” (de exemplu axioma A1
devine (a≡ a )=1). Consecința acestei posibilități este că sistemul axiomatic pentru
latici ortomodulare poate fi integrat efectiv într-un subset mai slab al său.
Decidabilitatea subsistemului implică decidabilitatea sistemului și reciproc.
Structurile analoge ale ortolaticilor, ca legi ce sunt valide în orice tip de
algebră, presupun LOS. Fiecare dintre aceste structuri analoge ale axiomelor laticilor
ortomodulare corespunde unei propoziții din calculul propozițional cuantic. Aceste
structuri reprezintă axiomele calculului propozițional cuantic.
Calculul propozițional cuantic poate fi modelat de orice latice ortomodulară
slabă. Clasa de latici ortomodulare slabe cuprinde atât laticile ortomodulare, cât și pe
cele non-ortomodulare. De asemenea, calculul propozițional cuantic poate fi
formalizat cu ajutorul modus ponens ca unică regulă de inferență, considerând negația
și implicația ca unici conectori.

II. Interpretări ale logicii cuantice

II.1. Interpretarea logicii cuantice-încotro?

Într-un articol publicat în 200128, Michael Dickinson chestionează importanța

27 idem
28 Michael Dickinson, Quantum Logic Is Alive # (It Is True # It Is False), Philosophy of Science, Vol.
68, No. 3, Supplement: Proceedings of the 2000 Biennial Meeting of the Philosophy of Science
Association. Part I: Contributed Papers. (Sep., 2001), pp. S274-S287.
interpretării logicii cuantice, punându-și întrebarea dacă mai este situată în centrul
preocupărilor celor ce studiază logica cuantică. În timp ce aparatul formal al logicii
cuantice devine tot mai extins, interpretarea acesteia pare să stagneze. Dickinson
sugerează că interpretarea logicii cuantice este înca o problemă actuală, pentru că cele
mai multe ”exegeze” nu au în vedere necesitatea logicii cuantice, încercând să readucă
în prim plan logica clasică. Obiecțiile care vin din partea adepților logicii clasice,
ridicate împotriva logicii cuantice, nu au relevanță pentru aceasta, ar spune Dickinson.
Spre exemplu, se afirmă că în logica cuantică se încalca legea distributivității. Odată
ce acceptăm că logica cuantică poate să dea seama de corectitudinea argumentării,
înlocuind logica clasică, acceptăm și faptul că orice argument bazat pe distributivitate
nu este logic valid. Astfel, obiecția clasică a încalcarii distributivității nu este
întemeiata, având în vedere că distributivitatea este respectată numai în cadrul logicii
clasice. Logica cuantică nu se referă la o posibilă scindare între așa-zisul domeniu
”clasic” (classic realm) și cel ”cuantic” (quantum realm). Logica cuantică reprezintă
singurul tip de logică acceptabil, așadar ea nu are nevoie de argumente în favoarea
eliminării asumpțiilor logicii clasice. Precizarea lui Dickinson trimite la cerința
formulării clare a unui punct de plecare pentru interpretarea logicii cuantice. În
absența acestei condiții, fie se va susține că logica cuantică este un substitut ilicit al
vechii logici, fie vehemența criticilor ei va fi total neconstructivă.
II.2. Teoria probabilității și interpretarea logicii cuantice
Aparatul formal al mecanicii cuantice reprezintă generalizarea teoriei clasice a
probabilității, astfel încât logica cuantică a proiectorilor din spațiul Hilbert înlocuiește
algebra booleană a evenimentelor29. Faptul că mecanica cuantică se reduce la teoria
probabilității bazată pe L(H) (subspațiile închise, care formează o latice completă)
este rezonabil din punct de vedere matematic, însă poate teoria logicii cuantice să dea
seama de construcția lumii, asumând că mecanica cuantică este o teorie fizică
completă? Cum se poate interpreta logica cuantică, dată de L(H)?
Conform lui von Neumann30, fiecare sistem fizic este asociat cu un spațiu
Hilbert H separabil, iar vectorii unitate ai acestuia corespund stărilor fizice posibile
ale sistemului. O cantitate oarecare este reprezentată de un operator auto-adjuvant
(”self-adjoint”) A în spațiul Hilbert, al cărui spectru este setul de valori posibile ale lui
A. Dacă u este vector unitate în domeniul lui A, reprezentând o stare, atunci valoarea
29 http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/
30 John von Neumann, Mathematical Foundations of Quantum Mechanics, Princeton University Press,
1955
așteptată pentru observabilul reprezentat de A în această stare este dată de produsul
<Au, u>. Observabilii reprezentați de doi operatori A și B sunt comensurabili dacă și
numai dacă A și B comută, i.e., AB=BA. Observabilii având valori aparținând
mulțimii {0, 1} pot fi interpretați ca o codificare a proprietăților sistemului fizic. Un
operator auto-adjuvant P având spectrul conținut în setul {0, 1} este o proiecție, altfel
spus, P˛=P. Acești operatori sunt în corespondență cu subspațiile închise ale lui H.
Dacă P este proiecție, aria sa este închisă și orice subspațiu închis este aria unei
proiecții unice. Fie u un vector unitate oarecare. Valoarea așteptată a observabilului
corespunzător în starea reprezentată de u este <Pu, u>=||Pu||˛. Deoarece acesta are
valoare în mulțimea {0, 1}, putem interpreta propoziția ca o probabilitate că
măsurarea observabilului va da rezultatul afirmativ 1. Probabilitatea va fi 1 dacă și
numai dacă Pu = u, i.e. u se află în setul de valori ale lui P. Concluzia lui von
Neumann ar fi că:

”...relația dintre proprietățile unui sistem fizic, pe de o parte, și proiecții pe de altă parte, face
posibil un anumit tip de calcul logic cu acestea. Spre deosebire de conceptele din logica
clasică, sistemul este extins prin intermediul conceptului de ”decidabilitate simultană”,
caracteristic mecanicii cuantice.”31

Calculul logic este guvernat de axiomele și teoremele pe care le-am enumerat

în capitolul introductiv. Ce înseamna însa măsurarea probabilității? Acest proces este
dat de maparea μ : L → [0,1], astfel încât μ(1)=1 și pentru fiecare secvență de proiecții
ortogonale Pi, i = 1,2,... are loc:
μ(⊕iPi)=∑iμ(Pi)
Măsurarea probabilității pe L(H) se face considerând un vector unitate u și
μu(P) = <Pu,u>. Putem exprima μu și prin μu(P) = Tr(P Pu), unde Pu este proiecția
unidimensională asociată cu vectorul unitate u.
Într-o formulare mai generală, dacă μi, i=1,2,…, reprezintă măsurări ale
probabilității pe L(H), atunci la fel este fiecare combinație convexă μ = Σi tiμi , unde
32
0≤ti≤1 și Σi ti = 1 . Formând operatorul W = t1P1 + t2P2 + …, se poate observa că μ(P) =
t1Tr(P P1) + t2Tr(P P2) + ... = Tr(WP). Operatorul exprimat ca o combinație convexă
de proiecții unidimensionale este un operator densitate. Fiecare astfel de operator

31 von Neumann, J., op. cit., p.253

32 http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/
generează o măsurare a probabilității aditive pe L(H). Teorema lui Gleason arată că
teoria măsurării probabilității pe L(H) este coextensivă cu teoria stărilor cuantice pe
H.
Formularea teoremei lui Gleason precizează că, dat fiind H un spațiu Hilbert
cu dimensiune > 2, fiecare măsurare a probabilității aditive pe L(H) are forma μ(P) =
Tr(WP), pentru un operator densitate W din H. O consecință importantă a teoremei lui
Gleason este că L(H) nu admite măsurători ale probabilității având numai valorile 0 și
1. Pentru fiecare operator densitate W, maparea u → <Wu,u> este continuă pe H.
Întrucât spațiul Hilbert reprezintă o latice completă, nicio funcție continuă nu poate
lua numai valorile 0 sau 1. Acest rezultat poate conduce la ideea de ”variabile
ascunse”.
Din moment ce ”propozițiile empirice” asociate cu sistemul fizic sunt
codificate de proiecții în felul în care am descris, aparatul formal al mecanicii cuantice
poate fi reconstruit. Teorema lui Gleason este primul pas, care arată faptul că
măsurarea probabilității pe L(H) corespunde cu operatorul densitate. Ceea ce rămâne
este reprezentarea observabililor prin operatori auto-adjuvanți (self-adjoint) și
dinamica sistemului (evoluția unitară). Teorema spectrală dă seama de prima
problemă, în timp ce teorema lui E. Wigner, legată de reprezentarea proiectivă a
grupurilor, încearca să ofere o imagine a dinamicii sistemului. Mecanica cuantică se
reduce la logica cuantică, întrucât, dat fiind L(H), aparatul dinamico-statistic al
mecanicii cuantice va fi aproape în întregime fixat33.
Interpretarea logicii cuantice depinde de modul în care i se acordă semnificație
următoarei propoziții: * Valoarea observabilului A se află în domeniul lui B.
O posibilă interpretare a lui (*) este operațională: ”măsurarea observabilului A
va determina o anumită valoare în setul B”. Din acest punct de vedere, proiecțiile
reprezintă propoziții despre posibile rezultate ale măsurătorii. Din perspectivă realistă,
(*) este înțeleasa ca atribuire a unei proprietăți: ”sistemul are o anumită proprietate,
care corespunde faptului că observabilul A are, independent de orice măsurătoare,
valoare în setul B”.

III. Interpretarea realistă a logicii cuantice

33 http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/
III.1. Precursori ai interpretării realiste
John von Neumann consideră interpretarea operatorilor de proiecție ca
reprezentând proprietățile unui sistem fizic. Operațiile logice analizate de von
Neumann se aplică numai proiecțiilor care comută (commuting projections),
identificate cu propoziții simultan decidabile. În 1936, von Neumann și Birkhoff
propun ca interpretarea întâlnirii și unirii proiecțiilor la nivel de latice să se refere la
conjuncția, respectiv disjuncția acestora, fie că ele comută sau nu. Această propunere
este problematică, pentru că laticea L(H) nu este distributivă, astfel încât relațiilor
cuantice nu ar putea să li se atribuie valori de adevăr. Succesul la nivel empiric al
mecanicii cuantice construită drept cadru pentru fizică pune însă la îndoială validitatea
universală a legilor distributive ale logicii propoziționale. Dacă proprietățile negației
erau cele mai puțin capabile să răspundă unei analize critice, studiul mecanicii se
îndreaptă spre identitățile distributive ca fiind cea mai slabă legătură în ”algebra
logicii” (”as the weakest link in the algebra of logic”).
III.2. Putnam, Finkelstein și statutul empiric al logicii
Dezvoltarea tezei lui von Neumann se poate vedea în lucrările de mai târziu
ale lui Hilary Putnam și David Finkelstein. Cei doi autori consideră că înțelegerea
mecanicii cuantice este condiționată de înțelegerea logicii per se. Putnam este adeptul
unei logici susceptibilă de a fi la fel de empirică precum este geometria:

”Logica este empirică în aceeași măsură în care este și geometria...Trăim într-o lume
guvernată de logica non-clasică.” 34

Pentru Hilary Putnam, elementele lui L(H) reprezintă proprietăți categoriale pe

care un obiect le posedă indiferent dacă se află sau nu sub observația noastră. În
măsura în care această imagine asupra proprietăților fizice este confirmată de succesul
empiric al mecanicii cuantice, trebuie să acceptăm că felul în care proprietățile fizice
sunt corelate nu este boolean. Deoarece logica este, pentru Putnam, studiul modurilor
în care proprietățile fizice sunt corelate, acesta trage concluzia că logica clasică este
pur și simplu eronată: legea distributivă nu este universal validă.
În conformitate cu logica clasică, dacă S este setul de stări ale unui sistem
fizic, atunci fiecare subset al lui S corespunde unei proprietăți categoriale a sistemului

34 "The logic of quantum mechanics" în H. Putnam, Mathematics, Matter and Method, Cambridge
University Press (1976)
și vice versa. În mecanica cuantică, spațiul unei stări este dat de sfera unitară
(proiectivă) S=S(H) a unui spațiu Hilbert. Nu toate subseturile corespund
proprietăților cuantice ale sistemului. Aceste proprietăți corespund numai subseturilor
care au forma S ∩ M, unde M este un subspațiu liniar închis al lui H. Numai
subseturilor care au această formă le sunt atribuite probabilități. Rezultă că avem două
opțiuni. Prima ar fi să luăm aceste proprietăți speciale ca reale (fizice), considerând că
subseturile generale ale lui S nu corespund proprietăților reale categoriale. A doua ar
fi să considerăm proprietățile cuantice ca fiind un subset mai mic al tuturor
proprietăților fizice sau metafizice ale sistemului, nu neapărat observabile. Din acest
punct de vedere, setul tuturor proprietăților unui sistem fizic este clasic ca structură
logică, însa nu se pot atribui probabilități proprietăților non-observabile. Această
perspectivă, care este incompatibilă cu realismul per se, este legată de o distincție care
implică noțiunea de ”observație”, ”măsurătoare”, ”test”, pe care realiștii încearca să o
evite atunci când vorbesc de principiile fizicii. Orice argument realist al unei teorii
fizice statistice precum mecanica cuantică va trebui să ofere explicații asupra felului
în care au loc măsurătorile, adică să dea seama de tipul de interacțiuni fizice ce au loc
între sistemele ”obiect”, respectiv ”probă” și care dintre ele contează ca măsurători.
Cu alte cuvinte, să dea seama cum anume reușesc aceste interacțiuni să determine
evoluția sistemului probă în stările finale care corespund și au aceleași probabilități cu
stările pe care le-a prezis teoria. Aceasta reprezintă problema măsurătorii35.
III.3. Interpretarea realistă și problema măsurătorii
Versiunea realistă a logicii cuantice propusă de Putnam oferă o disoluție
radicală a problemei măsurătorii: potrivit lui Putnam, problema măsurătorii (ca orice
alt paradox al mecanicii cuantice) apare odată cu aplicarea necorespunzătoare a legii
distributivității și dispare odată ce această eroare este depistată. S-a considerat că
această interpretare este greșită.
Voi face apel în cele ce urmează la propunerea lui Allen Stairs 36, care afirmă că
realismul logicii cuantice nu constituie o soluție pentru paradoxurile mecanicii
cuantice. Stairs realizează o distincție între ceea ce reprezintă partea esențială a tezei
realiste și felul în care este aceasta interpretată și aplicată. Conform tezei realiste,
lumea fizică are la bază o structură logică. Relațiile de includere, excludere,
compatibilitate sau echivalență între stări sau evenimente posibile sunt diferite de
35 http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/
36 Allen Stairs, Quantum Logic, Realism, and Value Definiteness, în Philosophy of Science, Vol. 50,
No. 4. (Dec., 1983), pp. 578-602
ceea ce ar fi dacă propozițiile cu care sunt asociate ar satisface legile logicii clasice.
Mai mult, structura logică figurează în explicații într-un mod similar celui în care
geometria este implicată în explicațiile referitoare la spațiu și timp. Odată cu articolul
adiacent al lui Hilary Putnam37, s-a pus problema dacă nu cumva fiecărei mărimi
cuantice nu ar trebui să i se atribuie, în fiecare stare cuantică, o anumită valoare.
Pentru Stairs, această problemă ține de interpretarea tezei realiste și ar putea să aibă
sens în momentul în care s-ar accepta teoria deterministă a variabilelor ascunse. Altfel
spus, ideea centrală se conturează odată ce concepția structurii algebrice a mărimilor
cuantice expusă în articolul lui Kochen și Specker38 este acceptată.
Demonstrația dată de Kochen și Specker sugerează că nu se poate atribui
valoarea 0 componentei de spin în exact una din fiecare cele trei direcții ortogonale,
chiar și în anumite cazuri finite. Asumpțiile care stau la baza demonstrației sunt că:
i.fiecare operator auto-adjuvant reprezintă cel mult un observabil și ii. relațiile
funcționale între operatori reprezintă conexiuni funcționale între observabili. Dacă
presupunem existența unei anumite variabile ascunse, rezultă că indiferent de direcția
ortogonală aleasă, valoarea 0 ar trebui să fie atribuită acesteia și numai acesteia.
Conform demonstrației acest lucru nu este posibil, astfel că teoria variabilelor locale
nu are temei. Heywood și Redhead consideră că acest argument înfațișeaza
incompatibilitatea dintre localism și realism39. Autorii disting între localismul
ontologic (LO) și localismul contextual (LC). Conform localismului ontologic, oricare
ar fi două direcții ortogonale, mărimile maximale corespunzătoare componentei de
spin pe acestea sunt unice și nu depind de contextul în care au fost plasate. Conform
localismului contextual, valoarea unei mărimi locale nu poate fi modificată schimbând
poziția unei anumite piese din aparatul prin intermediul căruia are loc măsurătoarea.
Heywood și Redhead adaugă că fără LO, LC nu se constituie ca localism. În acord cu
realismul propus de Heywood și Redhead, fiecare mărime are o valoare în orice stare
s-ar afla; cel care afirmă că mărimile pot lua valori care au probabilități diferite de
zero va trebui să renunțe la ideea de LO sau LC. Cu alte cuvinte, Heywood și
Redhead încearca să arate că dacă asumăm valori clasice definite pentru toate
mărimile din sistemele cuantice, nu putem susține că LO și LC sunt ambele
satisfăcute. Ceea ce însa ar omite Heywood și Redhead ar fi, după Stairs, posibilitatea

37 Hilary Putnam, Is Logic Empirical?

38 Kochen and Specker, On the Problem of Hidden Variables in Quantum Mechanics
39 Allen Stairs, Quantum Logic, Realism, and Value Definiteness, în Philosophy of Science, Vol. 50,
No. 4. (Dec., 1983), p. 581
de a susține LO pe baza asumării unor structuri algebrice non-standard ca fiindu-i
inerente.
Demonstrația lui Kocher și Specker se bazează pe confruntarea modului în
care mecanica cuantică pare să reprezinte relațiile funcționale dintre mărimi 40. Logica
cuantică are în vedere modul în care mărimile fizice se interrelaționează (o mărime
poate să fie funcția a două mărimi diferite, fără ca niciuna dintre acestea să fie funcția
celeilalte). Conform Kochen-Specker, susținătorii logicii cuantice ar trebui să fie
convinși de faptul că tratarea propozițiilor asociate cu același subspațiu sunt
echivalente. Dacă această interpretare este corectă, atunci relațiile funcționale dintre
mărimi nu sunt decât consecința asumării adecvate a localismului, ceea ce ne-ar
trimite înapoi la Heywood și Redhead, deci la problema distincției localism-realism.
Pentru Heywood și Redhead, mărimile trebuie înțelese contextual. Însa cum poate fi
interpretat acest contextualism, ce structură matematică poate să dea seama de acesta?
Condiția că toate mărimile au valori definite poate să impună restricții asupra clasei de
structuri pe care o alegem, restricții care nu au nicio legătură cu susținerea tezei
realiste (unicitatea mărimilor desemnate se păstrează prin intermediul logicii
cuantice). Dacă fiecărui operator îi corespunde exact o subalgebră a logicii și putem
afirma, fără a intra în incompatibilitate cu realismul, că mărimile au o structură
caracteristică logicii cuantice, atunci localismul ontologic nu este respins.
Logica cuantică poate să ofere o interpretare realistă a mecanicii cuantice dacă
asumă că structura algebrică a teoriei reprezintă trăsături reale ale lumii. Explicațiile
standard pe care le oferă logica cuantică fac apel la această structură ca fiind
determinantă din punct de vedere modal (structură de posibilitate). Stairs delimitează
două idei centrale ale explicației standard: fiecare mărime cuantică are o valoare;
regula lui Luder pentru condiționarea măsurătorilor probabilistice se aplică. Fie M o
mărime cuantică discretă; propoziția ”M=m(1) sau M=m(2) sau M=m(3) ... sau
M=m(i) sau...” este adevărată, unde m(i) desemnează toate valorile posibile ale lui M
și disjuncția este exclusivă. Conjuncția tuturor propozițiilor de acest tip, pentru toate
mărimile din sistem, este adevărată. Cea de-a doua asumpție, regula lui Luder, afirmă
că noțiunea de probabilitate condițională așa cum era ea înțeleasa în spațiul
probabilistic clasic își extinde sensul, aplicându-se și la structura logicii cuantice. Ca
soluție la problema măsurătorii (cum pot avea măsurătorile rezultate precise,
compatibile cu dinamica teoriei), explicația standard a logicii cuantice propune luarea
40 ibid., p. 582
în calcul a asumpției potrivit căreia cantitățile au valori numai în eigenstate-uri-ceea
ce teza valorilor definite neagă41. Teza valorilor definite devine astfel problematică.
Teza valorilor definite este implicată de prima ipoteză a explicației standard.
Conjuncția tuturor disjuncțiilor (notată cu P) este adevărată: fiecare conjunct pare să
afirme că mărimea cu care operează are valoare definită, întreaga conjuncție pare să
afirme că fiecare mărime are o valoare. Astfel, teza valorilor definite apare ca un
corolar al logicii cuantice.
Însă problema nu este rezolvată. Stairs propune considerarea lui (Mi) ca subset
finit al setului tuturor mărimilor. Dacă (Mi) are n membri și conjuncția ( M1=m1(j) și
M2=m2(k) și...și Mn=mn(p) ) satisface relațiile funcționale (unde mc(i) este
eigenvalue-ul de rang i al lui Mc), atunci această conjuncție nu este adevărată din
punctul de vedere al logicii cuantice, nu doar pentru că ea nu este definită peste tot (ca
în cazul algebrelor parțial booleene) sau pentru că A&B este falsă pentru propoziții
incompatibile, ci și pentru că orice astfel de conjuncție care respectă relațiile
funcționale va avea ca efect posibilitatea asignării a două sau mai multor valori
aceleiași mărimi (consecință a teoremei Kochen-Specker). Fie această disjuncție
notată P'. A respinge P' înseamna a nega faptul că fiecare mărime are o valoare. Astfel,
falsitatea tezei valorilor definite este un corolar al logicii cuantice.
Pentru Demopoulos42, realismul ar susține teoria corespondentistă a
adevărului. S-ar putea afirma că o propoziție Q este adevărată numai dacă există o
asignare de valori de adevăr pentru toate propozițiile în care Q apare ca fiind
adevărată. Conform lui Demopoulos, aceasta ar însemna să facem din adevărul unei
anumite propoziții o funcție a modului în care este coerentă cu alte propoziții, ceea ce
nu constituie ideea care se ascunde în spatele realismului. Asignarea valorii
”adevărat” tuturor propozițiilor adevărate este o caracteristică neesențială a
realismului. Demopoulos pledează așadar pentru ideea că realismul nu se angajează
față de teoria coerentistă a adevărului. Greșeala coerentiștilor ar fi să considere
coerența o condiție suficientă pentru adevăr. Realiștii n-ar putea să nege că noțiunea
de coerență este necesară pentru stabilirea adevărului unei propoziții. La această
obiecție, logica cuantică n-ar putea să răspundă decât că trebuie să fixăm sensul

41 ibid., p. 585
42 Stairs, A., apud Demopoulos, W. (1976), "The Possibility Structure of Physical Systems",
Foundations of Probability Theory, Statistical Inference and Statistical Theories of Science, University
of Western Ontario Series in Philosophy of Science, vol. 3, Harper, W. L. and Hooker, C. A. (eds.).
Dordrecht: D. Reidel, apud Stairs, A., op. cit., p. 586
noțiunii de ”coerență” în raport cu domeniul logicii cuantice (coerența trebuie
înțeleasa din punctul de vedere al logicii cuantice).
Pornind de la argumentele a doi autori, Putnam și Friedman 43, se consideră
ABP ca fiind algebra booleană parțială a propozițiilor cuantice pentru un anumit
sistem. Ca să nu intrăm în contradicție cu structura formală a logicii cuantice, nu
putem postula homomorfismul de la ABP la algebra booleană Z2, dar, conform
Putnam și Friedman, putem să realizăm un mapping de la APB la Z2. Putem să avem
h(a V b)=1 dacă și numai dacă h(a)=1 sau h(b)=1, dar nu putem avea homomorfism,
adică nu vom avea h(a V b)=h(a)+h(b)-h(a)h(b). Cu alte cuvinte, fiind dat un set finit
de elemente asupra căruia se aplică mapping-ul, este necesar să se cunoască valorile
care sunt atribuite elementelor. Problema nu este de ordin epistemic 44, nu este vorba
dacă noi cunoaștem valorile atribuite prin mapping elementelor, ci ea este de ordin
ontologic, întrebarea este dacă există, într-adevăr, valori atribuite elementelor.
Realismul ar trebui să țină cont de această dificultate, însa formularea unui răspuns ar
conduce la nerespectarea structurii algebrice a elementelor.
Interpretarea realistă a logicii cuantice ar putea să ne conducă la ideea că teza
valorilor definite reiese numai din presupunerea că P este adevărată și P' falsă. Ca
realiști, asumăm că P trebuie înțeleasa în mod realist, adică adevărul ei depinde de
anumite circumstanțe extralingvistice, extramentale. Teza valorilor definite este
adevărată în condițiile în care există fapte distincte, care fac posibilă stabilirea
valorilor în urma măsurătorii, fără să se reducă la aceasta (P nu este o simplă disjunție
de fapte). Adevărul propozițiilor nu poate să constea în faptul că dacă o cantitate este
măsurată, ea va lua o anumită valoare.
În logica cuantică, anumite disjuncții pot fi adevărate chiar dacă niciunul
dintre disjuncți nu este adevărat, însa numai atunci când ele se sprijină pe o propoziție
mai tare din punct de vedere logic. În cazul în care sistemul se află într-o stare ψ
corespunzând unei propoziții S, unde S este o superpoziție de stări corespunzând
propozițiilor R și T, avem (R sau T) fără ca R sau T să fie adevărate, unde (R sau T) se
sprijină pe S. Astfel, se realizează o distincție între adevărul disjuncțiilor și faptele
disjunctive. Asumăm deci că există o propoziție maximală care e adevărată în raport
cu orice sistem cuantic, iar ceea ce este adevărat despre sistemul respectiv e dat de

43 Stairs, A., apud Friedman, M. and Putnam, H. (1978), "Quantum Logic, Conditional Probability and
Interference", Dialectica 32 : 305-3 15
44 Stairs, A., op. cit., p. 588
setul propozițiilor implicate de propoziția maximală.
Punctul central al tezei realiste este dat de ideea că relațiile de echivalență,
incluziune, excluziune au o structură caracteristică, non-clasică. Potrivit variantei
realiste a logicii cuantice, aceste relații trebuie înțelese în termenii valorilor de adevăr,
nu ai rezultatelor măsurătorii. Dacă susținem că există o propoziție maximală unică S
care este adevărată în raport cu un sistem cuantic dat, și că toate propozițiile adevărate
sunt cele care sunt implicate de S, atunci relațiile dintre valorile de adevăr ale
propozițiilor vor fi determinate de această structură. În acest mod, teza valorilor
definite este separabilă de nucleul logicii cuantice. Astfel, în măsura în care conceptul
de ”fapt disjunctiv” furnizează un mod coerent de a înțelege structura algebrică,
atunci, chiar dacă există multe probleme pe care comportamentul sistemelor cuantice
le ridică, logica cuantică va avea înca putere explicativă. Aceasta ne permite să
diferențiem între varianta tare a logicii cuantice (care include teza valorilor definite) și
varianta sa moderată, al cărei nucleu nu e constituit de valori definite.
Varianta moderată a logicii cuantice are avantajul de a soluționa problema
determinismului variabilelor ascunse, propus de varianta sa tare. Pentru că nu poate
răspunde obiecțiilor localismului, teoria deterministă a variabilelor ascunse eșuează.
Potrivit teoriei variabilelor stocastice, adusă în prim-plan ca alternativă, sistemelor
cuantice le sunt asociate tendințe de a se comporta într-un anume mod atunci când se
efectuează măsurătoarea. Dacă însa probabilitățile sunt înțelese în mod clasic, atunci
această teorie nu este viabilă. Întrucât varianta moderată a logicii cuantice nu are o
reprezentare clasică asupra probabilităților, rezultă că indeterminismul variabilelor
stocastice se susține.
III.4. Este logica empirică?
Dacă, după Putnam, anumite adevăruri necesare ale logicii ar putea să fie false
datorită unor circumstanțe empirice cu care intră în contradicție, rezultă că logica
cuantică este considerată empirică în sensul în care observația determină modificări
ale legilor logice. Deși Putnam încearca să susțină introducerea acestui concept de
”logică empirică”, autori precum John Bell și Michael Hallett 45 au obiectat împotriva
posibilității utilizării acestuia.
Putnam consideră că mecanica cuantică vine să dea seama de comportamentul
microelementelor pentru care mecanica clasică nu oferea o explicație satisfăcătoare.

45 John Bell, Michael Hallett, Logic, Quantum Logic and Empiricism, în Philosophy of Science, vol.
49, nr. 3 (sep. 1982), pp. 355-379
La nivel microfizic legile logicii clasice nu se pot aplica, datorită contradicțiilor care
apar între condițiile experimentale și conținutul teoretic valabil. Este necesar să
vorbim despre un nou tip de logică.
Experimentul fantei duble confirmă, ar spune Putnam, ineficiența logicii
clasice. Într-un articol din 1971, Michael Gardner 46 arată însa că în interpretarea
Putnam-Finkelstein a logicii cuantice, cazul experimentului fantei duble, legea
distributivității nu eșuează.
Pe de altă parte, un punct central al tezei lui Putnam se referă la sensul
conectorilor folosiți în logica cuantică. În primul rând, Putnam afirmă că nu este
nevoie ca sensul conectorilor cuantici să fie explicat, deoarece aceștia nu sunt decât
conectori clasici cărora li s-a dat o nouă formă (argumentul invarianței sensului). În al
doilea rând, sensul conectorilor este explicat de către Putnam în termeni
”operaționaliști”47.
Argumentul invarianței pornește de la necesitatea de a adopta logica cuantică
ca soluție pentru punerea în acord a propozițiilor mecanicii cuantice cu realismul
”simțului comun” (care apare în interpretarea mecanicii clasice). Pentru a face
aceasta, folosim aceiași conectori ca și în logica clasică, cu excepția faptului că ei nu
mai satisfac legile cunoscute (spre exemplu legea distributivității nu mai este
validată). Există trei asumpții pe care Putnam le vizează atunci când construiește
argumentul invarianței: în primul rând, că sensul conectorilor logici nu s-a schimbat în
chip esențial; în al doilea rând, atâta timp cât logica clasică este coerentă, rezultă că și
noua logică, întrucât nu diferă în mod substanțial de aceasta, va fi coerentă; în al
treilea rând, faptul că trecerea de la logica clasică la cea cuantică implică schimbări
minimale poate să susțină ideea că realismul ”simțului comun” este menținut la
nivelul mecanicii cuantice. Putnam încearca să evidențieze continuitatea substanțială
între logica clasică și cea cuantică oferind acest argument al invarianței. În
conformitate cu argumentul, conectorii cuantici respectă legile fundamentale prin care
erau caracterizați conectorii clasici, însa legea distributivității nu face parte din
acestea. Conectorii cuantici nu diferă în mod esențial de conectorii clasici, ca și în
cazul geometriei s-a păstrat un nucleu fundamental de sens, cu ajutorul căruia putem
să examinăm eșecul legii distributivității. Bell și Hallett afirmă că această pretenție nu
este întemeiata, având în vedere că sensul operației de negație din logica cuantică este
46 Michael Gardner, Is Quantum Logic Really Logic, în Philosophy of Science, vol. 38, nr. 4 (dec.
1971), pp. 508-529
47John Bell, Michael Hallett, op. cit. , p. 359
total diferit de sensul aceleiași operații în logica clasică. Această distincție este
suficientă pentru a înlatura ipoteza că există o schimbare la nivel periferic atunci când
se face trecerea de la logica clasică la cea cuantică.
Dacă logica se definește în mod formal, prin specificarea axiomelor sau
regulilor de inferență, atunci sensul conectorilor reiese din proprietățile lor formale.
Logica cuantică nu s-a format însa în acest mod, ci prin stabilirea unei anumite
structuri (laticea subspațiilor închise ale spațiului Hilbert) și interpretarea conectorilor
ca fiind operații care se aplică laticei. Așa cum subliniază și Fine 48, logica cuantică
diferă din această cauză de logica clasică, pentru că în cazul cuantic se are în vedere
laticea subspațiilor închise, în timp ce logica clasică operează cu algebra booleană de
subseturi, iar operațiile de negație și disjuncție sunt diferite pentru fiecare caz în parte.
Încercarea de a elibera logica cuantică de originile sale (pe care le regăseam în spațiul
Hilbert) s-a întemeiat pe constituirea ortolaticilor generale ca mod de instituire a
abordării regulilor formale (de unde conectorii și-ar extrage sensul). Conectorii se
definesc astfel ca fiind operații ce satisfac anumite condiții formale. Această abordare
este de fapt o încercare de a construi un cadru semantic în care să se analizeze regulile
formale satisfăcute de conectorii cuantici (ortolaticile sunt structuri matematice care
joacă rolul de modele pentru aceste reguli și furnizează cea mai generală clasă de
interpretări pentru acești conectori). Argumentul lui Fine nu se mai aplică, pentru că
atât operațiile din logica clasică și cea cuantică, cât și interpretarea lor, există într-o
aceeași structură specifică, nediferențiate.
Argumentul lui Putnam apare sub următoarea formă: sensurile conectorilor
clasici și cuantici sunt date de regulile de bază exprimate în axiomele-nucleu pentru
ortolatici (fără asertarea distributivității)-în trecerea de la logica clasică la cea cuantică
nu s-a schimbat înțelesul conectorilor, ci s-a trecut la o clasă mai largă de interpretări,
ortolaticile generale. Bell și Hallett nu sunt de acord cu această reformulare a
argumentului invarianței49, pentru că ea ignoră relațiile dintre conectori (sau operațiile
pe latici corespunzătoare) în cadrul structurilor relevante. Dacă relațiile dintre
conectori sunt analizate, apare ca evidentă modificarea sensului negației. Dacă doi
termeni t și t' sunt definiți în termenii primitivelor a,b,.. în mod non-echivalent, atunci
ei au sensuri diferite în raport cu a,b,.. Dacă luăm în considerare două structuri de
latici L și L', având primitive a,b,... , iar t este definibil în termenii primitivelor a,b,...
48 John Bell, Michael Hallett apud Fine, A. (1972), "Some Conceptual Problems of Quantum Theory",
in Colodny (ed.) Paradoxes and Paradigms, Vol. 5: 3-3 1
49 John Bell, Michael Hallett, op. cit.
într-una dintre structuri, nu în cealaltă, atunci vom asuma că t și-a schimbat sensul în
trecerea de la una la cealaltă. Așadar, dacă un termen a fost explicabil în termeni de
a,b,... și în prezent nu mai este, atunci termenul și-a schimbat înțelesul. Aceasta este o
condiție suficientă pentru stabilirea variației sensului.
Voi trece acum la critica explicării sensului termenilor din punct de vedere
operaționalist de către Putnam. Potrivit lui Dummett 50, ceea ce este corect din punct
de vedere logic pentru o clasă de propoziții va fi decis mai întâi determinând modelul
corect al sensului pentru acele propoziții. Logica este constituită prin dezvoltarea unei
semantici care este ghidată de anumite principii fundamentale despre înțeles. Cu alte
cuvinte, Dummett pledează pentru constituirea unei logici a mecanicii cuantice ca
rezultat al construirii unei semantici pe baza noțiunii de verificare, adecvată pentru
propozițiile matematice. Acest demers antirealist nu diferă de propunerea elaborată de
Putnam și Finkelstein.
Se poate construi o semantică operațională pentru propozițiile mecanicii
cuantice, bazată pe noțiunea de test ca desemnând practica experimentală a mecanicii
cuantice. Tendința verificaționistă este evidentă, pentru că asumpția care stă la baza ei
este că o propoziție elementară P despre un sistem S este adevărată numai în cazul în
care S trece un anumit test empiric Tp. Abordarea Putnam-Finkelstein asumă faptul că
logica asociată cu această semantică empirică/ verificaționistă este logica cuantică.
Această propunere este adevărată numai dacă se iau în considerare asumpții ad hoc
foarte puternice în legătură cu colecția de teste valabile, pentru care nici Putnam și
nici Finkelstein nu furnizează argumente convingătoare.

IV. Interpretarea operațională a logicii cuantice

IV.1. O nouă abordare

Originile logicii cuantice operaționale pot fi găsite în dezvoltările legate de
”laticile proprietate”, care au apărut în lucrările membrilor Școlii de la Geneva 51. Din
perspectiva logicii cuantice operaționale, pe de o parte, termenul ”măsurătoare”
devine unul cheie în teoria fizicii, iar pe de altă parte, suntem îndreptațiți să acceptăm

50 John Bell, Michael Hallett apud Dummett, M. (1976), "Is Logic Empirical?" in H. D. Lewis (ed.),
Contemporary British Philosophy. London: George Allen and Unwin: 45-68. Page numbers in the text
refer to the reprinting in M. Dummett: Truth and Other Enigmas. London: Duckworth, 1978, 269-89.
51 Sonja Smets, In Defense of Operational Quantum Logic, 2002, philsci-archive.pitt.edu
o distincție de principiu între proprietăți testabile și non-testabile. Cu alte cuvinte,
faptul că L(H) nu face parte din structurile booleene nu are nicio influență asupra
logicii per se52. Mecanica cuantică devine astfel o teorie despre posibilele distribuții
statistice ale rezultatelor anumitor măsurători, iar logica pe care se fundamentează
reflectă faptul că nu toate fenomenele observabile pot fi observate simultan. Din acest
motiv, setul de evenimente sau propoziții la care se aplică probabilitatea este mai puțin
bogat decât era în teoria clasică a probabilității. Faptul că în natură se manifestă
distribuții non-clasice ale probabilității ar părea surprinzător, însa nu necesită
modificarea modului în care este înțeleasa logica sau teoria probabilității53.
Aceste asumpții fiind acceptate, o problemă care se pune este legată de logica
rezultatelor măsurătorii. Se ridică întrebarea de ce aceasta trebuie să ia forma L(H) și
nu o altă formă mai generală. Pentru a răspunde la această interogație, Mackey a
formulat concepția conform căreia structura formală a mecanicii cuantice poate fi
determinată în mod unic de către un mic număr de asumpții, împreuna cu anumite
regularități manifeste la nivelul fenomenelor observate. Cele șase axiome pe care
Mackey le-a formulat în scopul creării unei teorii probabilistice conservative,
urmărind construirea unei logici a propozițiilor experimentale și purtând numele de
”chestionări” (questions), au structura unui poset ortomodular. Ceea ce Mackey mai
avea de explicat era izomorfismul dintre acest poset și L(H). Axioma a VII-a, cea
potrivit căreia setul parțial ordonat al tuturor chestionărilor din mecanica cuantică este
izomorfic cu setul parțial ordonat al tuturor subspațiilor închise ale unui spațiu Hilbert
separabil, infinit dimensional, este o axiomă ad-hoc formulată de către Mackey. Dacă
cele șase axiome sunt plauzibile și verificabile, ultima axiomă nu se sprijină pe niciun
fel de asumpție plauzibilă. Axioma a VII-a ar deveni utilă în momentul în care s-ar
găsi asumpții plauzibile pentru definirea statutului ei operațional.
IV.2. Aparatul conceptual al logicii cuantice operaționale
Tradiția Școlii din Geneva pornește de la definirea sistemului fizic ca fiind o
parte izolată a lumii exterioare, susceptibilă de a fi caracterizată 54. Dat fiind un sistem
fizic oarecare, interpretarea operațională definește în raport cu acesta conceptele de
proiect experimental, proprietate actuală sau potențială, stare fizică.

52 http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/
53 idem
54 Sonja Smets apud D. Aerts, The One and The Many, Towards a Unification of the Quantum and the
Classical Description of One and many Physical Entities, teză de doctorat, Free University of
Brussels(1981)
 Procedura experimentală se referă la lista de activități realizate în conformitate
cu anumite instrucțiuni. Proiectul experimental este cert în momentul în care se
cunoaște sigur faptul că se vor obține rezultate pozitive odată ce experimentul va fi
realizat. Proiectul experimental este imposibil de realizat în momentul în care se știe
sigur că nu se poate obține un rezultat pozitiv odată ce este efectuat experimentul.
Proiectul experimental poate să fie incert, dacă nu se știe ce fel de rezultat va fi
obținut.
Potrivit lui C. Piron, proprietățile pe care un sistem fizic le posedă în realitate
au existență obiectivă55. Ceea ce se urmărește este descrierea proprietăților, nu
justificarea sau explicarea modului în care sunt ele cunoscute de către fizician.
Proprietățile pot fi actuale sau potențiale, iar în momentul în care se realizează și
distincția între proiect experimental cert, imposibil sau incert, sistemul fizic apare ca
fiind într-o anumită stare.
Starea unui sistem fizic a fost definită ca o colecție a tuturor proprietăților sale
actuale56. Informația care caracterizează un anumit sistem fizic este codificată în
proprietățile sale actuale. În momentul în care sistemul se află într-o anumită stare, nu
are sens să vorbim decât despre actualitatea proprietăților (unde proprietățile actuale
sunt elemente ale realității). Starea sistemului se află în relație de corespondență cu
proprietățile actuale ale sistemului, deși starea nu este echivalentă cu setul
proprietăților actuale ale sistemului fizic, astfel încât cantitatea maximă de informație
care reprezintă un sistem fizic nu este denumită ”starea sistemului”, ci ”setul
stare”(state set), ca set al tuturor proprietăților care sunt actuale atunci când sistemul
fizic se află ”realizat ontologic” (ontologically realized) într-o stare specificată 57. Dacă
sistemul fizic este conceput ca aflându-se într-o anumită stare, atunci există cel puțin o
proprietate actuală care-i constituie ”setul stare” în raport cu acea stare. Noțiunea de
”set stare” este definită astfel încât un sistem fizic poate avea mai multe seturi stări
(câte unul pentru fiecare dintre stările în care este posibil să se afle).
IV.3. O confuzie terminologică
Essler și Zoubek58 consideră operaționalismul cuantic al lui C. Piron ca o
variantă mascată a realismului:

55 Sonja Smets apud C. Piron, ”Ideal Measurement and Probability in Quantum Mechanics”,
Erkenntnis, 16, 397-401
56 Sonja Smets, op.cit., p. 9
57 idem
58 Sonja Smets apud W.K. Essler și G. Zoubek, ”Piron's Approach to the Foundations of Quantum
Mechanics”, Erkenntnis, 16, 411-418(1981)
 ”Poziția epistemologică sau metafizică a lui Piron este neclară. El adoptă o
poziție realistă fără să spună dacă realismul său-denumit astăzi ”fizicalism” pentru a-l
distinge de realismul ontologic sau platonic- este unul absolut (sau naiv) sau unul
ipotetic (sau critic).”59
Starea unui sistem fizic este concepută de către Piron, după cum am mai spus,
ca o colecție a proprietăților sale actuale, care descriu complet sistemul. Proprietățile
actuale ale sistemului fizic contribuie la descrierea completă a acestuia numai atunci
când descrierea este considerată relativ la o ”realizare singulară” specifică a
sistemului60. Setul stare este conceput ca descriind un sistem fizic. O descriere mai
generală a sistemului fizic se face oferindu-se laticea proprietate, care constă din toate
proprietățile sale. Dacă ceea ce ne interesează sunt stările sistemului, nu proprietățile,
atunci putem să obținem o descriere completă a sistemului luând în considerare toate
stările posibile ale sistemului. Așadar, abordarea Școlii de la Geneva nu susține
nicidecum descrierea sistemului fizic numai prin intermediul stărilor actuale ale
acestuia. După cum subliniază Smets, există o diferență importantă între laticea
tuturor proprietăților care caracterizează sistemul în general și setul proprietăților
actuale, care descriu sistemul într-o anumită stare. Modelul operațional, deși face
referire la proprietățile actuale ale sistemului atunci când încearca să ofere descrierea
sa, nu se limitează la acestea. Proprietățile posibile și faptul că ele nu sunt ignorate de
interpretarea operațională a logicii cuantice reprezintă un impuls pentru dezvoltarea
teoriilor probabilistice într-o asemenea manieră încât ele să dea seama de structura
sistemului ca întreg.
IV.4. Argumentul probabilistic al lui Suppes pentru logica non-clasică a mecanicii
cuantice
În conformitate cu interpretarea operațională a logicii cuantice, cadrul
axiomatic propus de Mackey, incomplet datorită axiomei stabilită ad-hoc, a fost
modificat prin diverse încercari de a stabili un fundament teoretic pentru logica
rezultatelor măsurătorii. Logica cuantică, afirmă Suppes, este non-clasică tocmai în
virtutea acestei disponibilități de corelare cu teoria probabilității.
Argumentul oferit de Suppes61 are în componență trei premise. În primul rând,
în contextele empirice sau fizice care implică aplicarea teoriei probabilității ca

59 ibid., p. 411
60 Sonja Smets, op.cit., p. 13
61 Patrick Suppes, The Probabilistic Argument for a Non-Classical Logic of Quantum Mechanics, în
Philosophy of Science, vol. 33, no 1/2(mar.-iun. 1966), pp. 14-21
disciplină matematică, logica funcțională este cea a evenimentelor sau propozițiilor
cărora le este asignată probabilitatea, nu logica afirmațiilor calitative sau intuitive
referitoare la teoria formulată matematic (în aplicațiile clasice ale teoriei probabilității,
logica evenimentelor este o algebră booleană a seturilor). În al doilea rând, algebra
evenimentelor trebuie să satisfacă cerința ca o probabilitate să fie asignată fiecărui
eveniment sau element al algebrei. În al treilea rând, în cazul mecanicii cuantice
probabilitățile pot fi asignate unor evenimente precum poziția într-o anumită regiune
sau momentul între anumite limite date, fără ca probabilitatea conjuncției acestor două
evenimente să existe în mod necesar. În concluzie, logica funcțională a mecanicii
cuantice nu este clasică.
Dintr-un anumit punct de vedere argumentul este slab. Ceea ce se susține este
că algebra evenimentelor nu este algebră booleană. Nu se spune nimic despre natura
logicii mecanicii cuantice, despre ceea ce este acest tip de logică. Pentru ca
argumentul să nu fie astfel considerat, se va pune întrebarea dacă raționamentul este
valid, i.e. dacă adevărul concluziei decurge cu necesitate din adevărul premiselor. Mai
mult, voi încerca să prezint argumentele care stau la baza premiselor prezentate.
În ceea ce privește prima premisă, sursa de confuzie în discuția despre logica
mecanicii cuantice a fost caracterizarea clasei de afirmații a căror logică este pusă în
discuție. Pe de o parte, ne confruntăm cu problema că mecanica cuantică este o
ramură a fizicii care folosește instrumente matematice complicate, pe de altă parte
discuțiile despre logică au de-a face chiar cu fundamentele matematicii. Este dificil de
precizat relația dintre conectorii logici și conceptele matematice avansate care trebuie
să fie valabile pentru operațiile actuale din mecanica cuantică. O problemă care s-a
pus a fost cum se poate schimba logica mecanicii cuantice în condițiile în care
aparatul matematic folosit în mecanica cuantică depinde atât de mult de logica clasică.
Ca și în cazul mecanicii cuantice, trebuie să acceptăm faptul că teoria probabilității
este implicată în propozițiile matematice care fundamentează teoria (în toate cazurile
de acest gen, logica evenimentelor este necesară ca suport pentru teoria probabilității-
structura algebrei evenimentelor exprimă în mod precis structura logică a teoriei
însași62).
În privința celei de-a doua premise, faptul că probabilitatea poate fi asignată
fiecărui eveniment din algebră este deja parte a teoriei clasice a probabilității. Din
acest motiv, algebra seturilor este considerată baza teoriei clasice a probabilității.
62 Patrick Suppes, op. cit., p. 15
Dacă ar fi permisă existența evenimentelor cărora nu li se pot atribui probabilități,
atunci am putea să luăm ca algebră corespunzătoare setul tuturor subseturilor spațiului
de bază. Doctrina că algebra evenimentelor trebuie să aibă proprietatea asertată în cea
de-a doua premisă este asertată și în cadrul teoriei clasice a probabilității. A explicita
algebra evenimentelor înseamna a explicita seturile cărora le pot fi asignate
probabilități. N-ar avea niciun sens să posedăm algebra evenimentelor care să nu
reprezinte întreaga familie de subseturi ale spațiului dat și să nu putem totuși să
asignăm probabilități fiecărui eveniment din algebră.
În conformitate cu cea de-a treia premisă, nu este dificil de arătat că algebra
evenimentelor în mecanica cuantică nu poate fi închisa în raport cu conjuncția sau
intersecția evenimentelor. Evenimentul când o particulă se află într-o anumită regiune
din spațiu este bine definit în teoria mecanicii cuantice clasice. Același lucru este
adevărat și despre momentul particulei ca fiind situat într-o anumită regiune din
spațiu. Dacă algebra evenimentelor ar fi o algebră booleană, am putea să chestionăm
probabilitatea evenimentului constând în conjuncția celor două, adică evenimentul
când particula se află într-o anumită regiune la timpul t și evenimentul când momentul
său se află într-un anumit interval în același timp t. Ceea ce se poate arăta este că
probabilitatea unui astfel de eveniment nu există în teoria clasică. În formalismul
standard, putem calcula valoarea unui operator atunci când sistemul cuantic se află
într-o anumită stare. În cazul de față, operatorul pe care-l alegem este cel pe care-l
folosim pentru a obține funcția caracteristică a distribuției probabilității pentru două
variabile. După obținerea acesteia, funcția este inversată folosind metoda Fourier.
Inversiunea va furniza valoarea probabilității adjuvante distribuite în raport cu poziția
și momentul dat. Pentru majoritatea sistemelor cuantice, funcția densitate care rezultă
nu este cea a unei distribuții specifice de probabilitate adjuvantă. Așadar, distribuția a
două variabile aleatorii cum sunt poziția și momentul nu există în mecanica cuantică
și, în consecință, nu putem vorbi despre conjuncția a două evenimente definite în
termenii variabilelor aleatorii.
Din cele trei premise este inferată concluzia în felul următor: din prima
premisă, inferăm că logica funcțională a evenimentelor este algebra formală a
evenimentelor în raport cu care este definită probabilitatea; premisa a doua afirmă că
fiecărui element trebuie să-i fie asociată o probabilitate; potrivit celei de-a treia
premise, algebra evenimentelor din mecanica cuantică nu poate fi închisa în raport cu
conjuncția evenimentelor și satisface în același timp a doua premisă. Astfel, algebra
evenimentelor în mecanica cuantică nu este booleană, deoarece fiecare algebră de
acest tip este închisa în raport cu conjuncția. Mai mult, în conformitate cu prima
premisă, logica funcțională a mecanicii cuantice nu este algebră booleană, deci nu este
clasică.

V. Considerații finale
Ceea ce am încercat să explicitez în această teză nu reprezintă o simplă notă de
subsol la opoziția realism-operaționalism. Dacă în prima parte a lucrării am luat în
considerare obiecțiile propuse variantei realiste a logicii cuantice (cu alte cuvinte am
sugerat un răspuns posibil la întrebarea ”unde greșește Putnam?”), în cea de-a doua
parte, axată pe interpretarea operațională a statutului afirmației menționată în capitolul
al II-lea (”valoarea observabilului A se află în domeniul lui B”), m-am focalizat pe
implicațiile utilizării teoriei probabilității în sfera mecanicii cuantice. Am arătat așadar
că interpretarea realistă nu este satisfăcătoare și, pe de altă parte, că operaționalismul
cuantic răspunde la ceea ce se impută ca fiind problematic din perspectiva
realismului: de ce logica cuantică ar fi în mod necesar un nou tip de logică, non-
clasică?
Operaționalismul cuantic nu consideră problema variabilelor ascunse ca fiind
fundamentală pentru interpretarea logicii cuantice. Introducerea teoriei probabilității
survine în urma afirmării necesității configurării dinamicii sistemului (cu alte cuvinte,
definirea stărilor în care se află sistemul cuantic prin intermediul mediului
probabilistic), nu ca o consecință a presupozițiilor metafizice care stau la baza
structurării lumii cuantice. Operaționalismul cuantic reprezintă așadar o urmare a unei
delimitări conceptuale raportate la înțelesul ”măsurătorii”, care este pusă în acord cu
dezvoltarea aparatului formal specific domeniului cuantic (amintesc aici inovația
propusă de către Mackey). Într-un cadru general, consider această interpretare ca
având fertilitate explicativă mai mare, atât datorită asumpțiilor metafizice pe care le
lasă deoparte, cât și modului în care justifică desprinderea logicii cuantice de cadrul
logicii clasice.
În același timp, nu tind să minimalizez aportul interpretării variantei realiste la
dezvoltare formalismului logicii cuantice. Claudio Garola demonstrează, într-un
articol adiacent63, că realismul lui Putnam poate să constituie un punct de plecare
63 Garola, Claudio- A Pragmatic Interpretation of Quantum Logic, Universitatea din Lecce, februarie
esențial pentru constituirea terminologiei realismului semantic. Conform lui Garola,
logica cuantică constituie o formalizare a proprietăților conceptului de justificare
empirică, nu a proprietăților conceptului cuantic de adevăr. Logica cuantică devine
astfel un limbaj pragmatic format din formule asertive decidabile din punct de vedere
pragmatic.

2008
Bibliografie:
Foulis, D.J., A Half Century of Quantum Logic-What Have we Learned?, lucrare
prezentată la Conferința ”Einstein Meets Magritte”, Bruxelles, mai-iunie 1995

Sturzu, I., Studii asupra evoluției sistemelor clasice și cuantice, teză de doctorat
susținută la Facultatea de Fizică a Universității București, iunie 2002

us.metamath.org/qlegif/mmql.html

Oliver Passon, Seminar zur QIT, Wuppertal im November 2005

Geoffrey Hellman, Quantum Logic and Meaning, PSA: Proceedings of the Biennial
Meeting of the Philosophy of Science Association, Vol. 1980, Volume II: Symposia
and Invited Papers. (1980), pp. 493-511

http://plato.stanford.edu/entries/qt-quantlog/

Michael Dickinson, Quantum Logic Is Alive # (It Is True # It Is False), Philosophy of

Science, Vol. 68, No. 3, Supplement: Proceedings of the 2000 Biennial Meeting of the
Philosophy of Science Association. Part I: Contributed Papers. (Sep., 2001), pp. S274-
S287

John von Neumann, Mathematical Foundations of Quantum Mechanics, Princeton

University Press, 1955

H. Putnam, Mathematics, Matter and Method, Cambridge University Press (1976)

Allen Stairs, Quantum Logic, Realism, and Value Definiteness, în Philosophy of

Science, Vol. 50, No. 4. (Dec., 1983), pp. 578-602

John Bell, Michael Hallett, Logic, Quantum Logic and Empiricism, în Philosophy of
Science, vol. 49, nr. 3 (sep. 1982), pp. 355-379

Michael Gardner, Is Quantum Logic Really Logic, în Philosophy of Science, vol. 38,
nr. 4 (dec. 1971), pp. 508-529

Sonja Smets, In Defense of Operational Quantum Logic, 2002, philsci-

archive.pitt.edu

Patrick Suppes, The Probabilistic Argument for a Non-Classical Logic of Quantum

Mechanics, în Philosophy of Science, vol. 33, no 1/2(mar.-iun. 1966), pp. 14-21

Garola, Claudio- A Pragmatic Interpretation of Quantum Logic, Universitatea din

Lecce, februarie 2008