Inteligența emoțională și optimizarea comportamentului

-note de curs-

Lect. dr. Steliana Lefter

2018

1
 Textul ce urmează reprezintă o primă formă a ceea ce urmează a fi suportul de curs
pentru disciplina Inteligență emoțională și optimizarea comportamentului. Structura textului
reține, în general, modelul prefigurat în suportul de curs elaborat de doamna lector dr. Celestina
Dumitriu, fosta mea profesoară, căreia îi mulțumesc pe această cale.

2
Emoțiile. Definire
Emoțiile reprezintă stări afective care apar în interiorul nostru brusc, sub formă de trăiri
mai mult sau mai puțin violente, dar mai mult sau mai puțin pasagere, trecătoare. Frica, spaima,
angoasa sunt câteve exemple. W. James a introdus termenii de „emoții-șoc„ și „emoții-
puternice” prin care subliniază caracterul de instantaneitate și de intensitate a fenomenului.

Clasificarea multicriterială a formelor afectivității cuprinde:

Emoțiile primare- stările organice și afectele

Emoțiile propriu-zise

Sentimentele

Pasiunile

Dispozițiile integrate globale

Dispozițiile organice sunt componente însoțitoare ale unor stări fiziologice specific
(sănătate, boală, oboseală etc.). Acestea contribuie la conștientizarea condițțiilor mediului intern
și la stimularea unor comportamente compensatorii.-unele boli interne induc stări emoționale
specific: cele cardiovasculare, stări de anxietate, afecțiunile pulmonare, euforie și excitabilitate.

Afectele sunt manifestări emoționale cu caracter exploziv, cu apariție bruscă, de scurtă

durată, cu desfășurare unipolară, însoțite de expresii și gesture ample și haotice. Ex. Euforie, râs,
bucurie, panică, plans. J.P.Sartre- emoția- „o cădere abrupt în magic”, „o degradare spontană
trăită a conștiinței în fața lumii”.

Emoțiile propriu-zise se integrează în firescul vieții cotidiene, desfășurându-se în limitele

intensității moderate sau cel puțin controlabile. Ele sunt rezultatul unei reflectări relativ adecvate
a raportului dintre caracteristicile situației-stimul și stările interne de motivație ale subiectului.
Spre deosebire de afecte, conținutul lor obiectual este bine nuanțat și individualizat, neexistând
fenomenul de iradiere nespecifică (la afecte, furia, de exemplu, se descarcă asupra a tot ce ii iese
in cale celui furios). Deși influențează conștiința, ele nu duc la destructurarea sau la îngustarea
câmpului acesteia, rămân deschise autoreglajului voluntar.

Dimensiunea relațională a afectivității

Afectivitatea joacă un rol important în relaționarea omului cu lumea, cu ceilalți oameni.
3
 Relaționarea afectivă iese permanent în evidență și își pune amprenta pe relaționarea la
celelalte niveluri- cognitive, atitudinal, acțional.

Orice influență social, pentru a se transforma întrun conținut intern sau într-o trăsătură
stabilă a personalității trebuie să fie percepută și integrată afectiv.

Structura procesului emoțional

Orice proces emoțional activ, care se desfășoară într-o situație sau alta, Are un caracter
integrat, de sistem. Acest lucru se exprimă, pe de o parte, în faptul că el angajează întreaga
personalitate, pe de altă parte, în complexitatea structurii sale interne.

Emoția propriu-zisă, sentimentele actualizate exprimate, pe lângă componenta trăirii-care

este centrală- include alte două elemente importante: modificările organice și manifestările ,
comportamentale.

Caracteristica și conținutul ultimelor două verigi sunt condiționate de conținutul, semnul

și intensitatea primei componente- trăirea subiectivă internă.

• Exemplu-trăirea proprie bucuriei determină o vasodilatație generalizată; trăirea

proprie groazei, o vasoconstricție generalizată (albirea, îngălbenirea feței). Alte
exemple: alterări ale sistemului respirator: accelerare în furie, încetinire în
spaimă;

variații în dinamica gastro-intestinală: inhibare la

frică, teamă, neplăcere, accelerare la surpriză, așteptare, veselie;

modificarea rezistenței și conductibilității electrice a

pielii: scade la frică, crește în emoția de siguranță de sine, de bună dispoziție;

schimbări biochimice în compoziția sângelui:

mania, frica cresc nivelul colesterolului;

modificarea fluxului salivar: scădere în frică și

mânie, creștere îm plăcere și satisfacție.

• Manifestările comportamentale sub impulsul emoției sunt vizibile în mod direct,

prin observație. Acesta cuprinde o gamă întinsă de expresii și reacții motorii-
gesturi, mișcări (ale corpului, capului și membrelor, expresii faciale motorii
(zâmbet, râs, încruntare, crispare), tremurături, reacții verbale (interjecții,
interogații, constatări, îndemnuri).

4
 Cele mai fin diferențiate sunt reacțiile faciale, fizionomice. Acest tip de reacții sunt mai
specific legate de conținutul și semnul trăirilor emoționale, fiind independente de influențele
cultural (se manifestă la fel la persoanele aparținând unor culture diferite).

• Trăirea subiectivă internă reprezintă componenta centrală în structura procesului

emoțional. Ea se impune ca un conținut specific al conștiinței, reflectând
semnificația obiectului, valența pozitivă sau negativă a lui. Trăirea este unică și
irepetabilă, relevarea ei fiind posibilă numai introspectiv, printr-un efort de
transpunere: este mult mai ușor să decodificăm conținuturi cognitive. Prin
dimensiunea sa energetic, însă, orice trăire tinde spre exteriorizare, determinând
dorința subiectului de a o împărtăși celor din jur.
Fiecare trăire se individualizează pe fondul experienței emoționale anterioare, iar
semnificația pe care o poartă se diferențiază în interacțiune cu semnificațiile date
în această experiență.
Cum sublinia J. Piaget, „dacă experiența are un sens, înseamnă că ea este solidară
cu o istorie”.

Alături de manifestările comportamentale ce însoțesc emoția, comunicarea conținutului trăirii

emoționale se realizează pe cale verbală. Această modalitate se dezvoltă și se impune ca
dominantă în interrelaționarea umană odată cu vârsta. Întotdeauna rămâne, însă, o anumită
distanță între calitatea reală a trăirii și cuvintele pe care le alegem pentru a o exprima.

Inteligența emoțională- excurs istoric

Rădăcinile teoriei inteligenței emoționale se regăsesc mai ales în începuturile mișcării
privind testele standardizate pentru inteligența teoretică. David Weschler, un pionier în utilizarea
pe scară largă a testelor standardizate, preciza faptul că adaptarea omului la mediu se realizează
nu doar prin elemente cognitive și că, prin urmare, au apărut notații semnificative despre
capacitățile afective, ca parte a repertoriului capacității umane. Conceptul de inteligență
emoțională iși are bazele în conceptual de inteligență socială, comentat științific pentru prima
dată în 1920 de E.L.Thorndike, professor de psihologia educației la Universitatea din Columbia
(SUA).

În urma cercetărilor sistematice (descriptive și taxonomice), psihologii au admis și

existența altor tipuri de inteligență. Astfel, se poate vorbi de trei mari grupe:

➢ inteligența abstractă, ca abilitate de a înțelege și a manipulșa simboluri verbale și

matematice;
➢ inteligența concretă, ca abilitate de a înțelege realul și de a manipula obiecte;

5
 ➢ inteligența socială, ca abilitate de a înțelege și de a relaționa cu oamenii.

E.L.Thorndike (1920) definește inteligența socială ca „abilitatea de a înțelege și de a conduce

bărbați, femei și fete, de a acționa înțelept în relațiile umane”.

Howard Gardner (1983), profesor la Universitatea Harvard, include în modelul sau, numit
Teoria inteligențelor multiple, două dintre componentele inteligenței sociale:

- Inteligența interpersonală
- Inteligența intrapersonală

Inteligența interpersonală reprezintă abilitatea de a înțelege acțiunile și motivațiile

oamenilor, ceea ce îi orientează în acțiunile lor, oferind informații nuanțate cu privire la „de ce
muncesc” ei, la ce nevoi ale altora sunt ei sensibili.

Inteligența intrapersonală este capacitatea de a-ți forma un model adecvat despre tine, a fi
capabil să operezi efectiv în viață cu acest model, de a avea un stil cognitiv, trăiri, emoții, o bună
cunoaștere a propriei intimități.

1. Inteligenta muzicala/ritmica. Este proprie acelor persoane care „prind” cu o precizie

fantastica ritmul tonul, timbrul, înălțimea sunetelor dintr-o melodie și care, mai mult, pot
să o și reproduca imediat, cu un talent care uimește pe toata lumea. In plus, ei au
capacitatea de a învăta rapid să cânte la instrumente și pot fi compozitori de succes.
2. Inteligenta vizuală/spațială. Se spune ca bărbații sunt cei care se orientează mai bine în
spatiu, însa, contrar opiniilor generale, inteligența spațială nu este caracteristică numai
genului masculin.
3. Inteligenta verbală/lingvistică. Aici discutăm despre acele persoane care pare că știu
mereu ce să spună, care folosesc întotdeauna cuvintele potrivite pentru a-și transmite
ideile și care sunt povestitori desăvârșiți, pe care i-ai putea asculta ore șn sir.
4. Inteligenta logică/matematică. Adesea, gândirea clară, de tip cauza-efect și abilitțtile de
a lucra rapid și complex cu cifrele sunt primele considerate dovezi ale inteligenței. Să nu
uităm însă că aceasta este numai una dintre cele 9 fețe ale inteligenței!
5. Inteligența corporală/kinestezică. Aceasta se referă la îndemanare și la capacitatea de a
controla foarte bine mișcările propriului corp. Oamenii care au aceste calitați au toate
datele pentru a deveni atleți, sportivi de performanță, actori, dansatori si meștesugari
(persoane cu dexteritate, care creeaza cu mâinile).
6. Inteligenta interpersonală. Ai intalnit vreodata pe cineva care, în numai cateva minute,
ți-a dat sentimentul că vă cunoașteți de mult timp? Aceste persoane au o capacitate de a
empatiza cu ceilalți ieșita din comun – ei pot intui starea, sentimentele, temperamentul și

6
 motivațiile celor din fața lor, putând astfel să comunice foarte bine cu ceilalți. Inteligența
interpersonală este caracteristica celor care lucrează în vânzări, politicienilor, profesorilor,
managerilor sau persoanelor care lucrează în domeniul asistenței sociale.
7. Inteligența intrapersonală. Este atuul celor care se cunosc bine pe ei inșiși, iși înțeleg
trăirile și sentimentele, își evalueaza corect calitățile și punctele slabe si iși pot anticipa
emoțiile.
8. Inteligența naturalistă. Este o calitate a oamenilor care înteleg și respectă legile naturii
și regulile după care funcționează organismele vii. Ei sunt vânători, agricultori, apicultori,
fermieri, biologi.
9. Inteligenta existentialistă denumeste capacitatea de a aborda întrebari profunde despre
existența umana, despre univers și despre probleme abstracte.

În abordările moderne, se acceptă faptul că unele abilități sunt dominant cognitive (cum este
IQ), iar altele reunesc gândul cu sentimentul, configurând domeniul inteligenei emoționale.

Reuven Bar-On, profesor la Universitatea din Tel- Aviv, este cel care a utilizat în teza sa de
doctorat termenul „coeficient de emoționalitate” cu mult înainte ca acesta sa fi câștigat
popularitate.

Peter Salovey și John Mayer defineau în 1990 inteligența emoțională ca „abilitatea de a

monitoriza propriile sentimente, dar și pe ale altora, de a le discrimina de ale altora și de a le
utiliza pentru a ne ghida propriile gânduri și acțiuni”.

O altă perspectivă asupra inteligenței emoționale ne este oferită de Daniel Goleman. Cum
insuși el afirmă, rolul său ca teoretician al inteligenței emoționale a fost acela de a sintetiza și de
a pune la un loc părți și teorii din psihologie, de a le integra în construirea teoriei inteligenței
emoționale.

Goleman sintetizează paradigma inteligenței emoționale în cinci concepte care pot fi

dezvoltate prin educație:

1. Conștiința de sine
- a fi întotdeauna conștient de emoțiile și de sentimentele tale;
- a avea o solidă încredere în tine;
- caapcitatea de a te evalua cu realism.

2. Stăpânirea de sine

7
 - a gestiona emoțiile și sentimentele într-o manieră care sa faciliteze munca și învățarea, să
nu le inhibe;
- a recupera și depăși rapid o perturbare emoțională.

3. Motivația
- a utiliza energiile celor mai profunde dorințe ca o busolă pentru îndeplinirea obiectivelor
propuse;
- a persevera în depășirea inconveniențelor/frustrărilor/blocajelor;
- a avea inițiative bune, de calitate.

4. Empatia
- a fi la unison cu sentimentele altora;
- a adopta punctele de vedere ale altora;
- capacitatea de a relaționa cu persoane diferite.

5. Aptitudinile sociale
- a-ți stăpâni emoțiile în relație cu alții;
- a reacționa cu tact;
- a convinge, a negocia, a regla diferențeel;
- a coopera, a anima masele.

Emoțiile ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine și, prin aceasta, și pe ceilalți, coeficientul
nostru de inteligență (IQ) ne poate ajuta să înțelegem și să abordăm lumea la un anumit nivel.
(Segal, J.)

Putem spune că inteligența emoțională se referă la abilitățilile de a recunoaște și de a

reglementa emoțiile în noi înșine și în alții.

D. Goleman sugerează patru domenii de referință pentru inteligența emoțională:

• conștientizarea emoțională
• autoconducerea/autocontrolul
• conștientizarea socială
• controlul/gestionarea relațiilor

8
Fundamentele inteligenței emoționale – diferit de – competența emoțională

• conștiința de sine
• autocontrolul
• conștiința socială
• capacitatea de administrare a relațiilor

Inteligența emoțioanală determină potențialul nostrum de a deprinde fundamentele

inteligenței emoționale. Competența emoțioanlă arată cât de mult am acumulat din acel potențial
sub forme care se pot traduce în abilități aplicabile practic.

Inteligența interpersonală- capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți- ce anume îi motivează, cum

lucrează, cum se poate coopera cu ei. Exemple de profesii: agenți de vanzări, politicieni,
profesori, medici, lideri religioși

Inteligența intrapersonală- capacitate corelată inteligenței interpersonal, orientată spre

interior. Este acea capacitate de a forma un model plin de acuratețe și de veridicitate a sinelui și
de a fi în stare să folosești acest model pentru a acțioan efficient în viață.

Gardner observă că miezul inteligenței interpersonale presupune „capacitățile de a discerne și

de a răspunde în modul cel mai nimerit la stările, temperamentele, motivațiile și dorințele
altora”.

Inteligența intrapersonală= cheia cunoașterii de sine + accesul la propriile sentimente,

capacitatea de a discerne între ele și de a le stăpâni în călăuzirea comportamentului.

IQ se centrează pe abilități lingvistice, matematice și reprezintă un factor predictiv al

succesului școlar. Pentru reușita în viață, aceasta nu este suficientă.

Salovey- pornind de la inteligențele personale ale lui Gardner- definește inteligența

emoțională în termenii a cinci capacități:

1. Cunoașterea emoțiilor personale- Conștientzarea de sine= recunoașterea unui sentiment

atunci când apare=PIATRA DE TEMELIE a inteligenței emoționale. Incapacitatea de a
observa adevăratele noastre sentimente ne lasă pradă acestora. Avem o certitudine mai
mare asupra sentimentelor noastre=un simț mai sigur în privința deciziilor personale.

9
 2. Gestionarea emoțiilor= stăpănirea acestora astfel încât acestea să fie cele potrivite=
capacitatea de a construe conștientizarea de sine.
3. Motivarea de sine= punerea emoțiilor în serviciul unui scop absolut esențial pentru
motivarea de sine, pentru stăpânire de sine, pentru creativitate. Autocontrolul emoțional=
amânarea recompenselor și înfrânarea impulsurilor- stă la baza reușitelor.
=ne face mult mai productive și mai eficienți.
4. Recunoașterea emoțiilor în ceilalți= Empatia Cei empatici- maii atenți la semnalele
subtile care indică nevoile, cerințele celorlalți.
5. Manevrara relațiilor- Interacțiunile pozitive cu ceilalți înseamnă capacitatea de a gestiona
emoțiile celorlalți.

COMPETENȚA PERSONALĂ (Conștiența de sine și Autocontrolul)

Conștiența de sine

- abilitatea de a-ți percepe cu acuratețe propriile emoții;

- controlul reacțiilor proprii tipice la evenimente, provocări și anumite personae;
- disponibilitatea de a tolera disconfortul generat de sentimente negative.

Singurul mod de a-ți înțelege cu adevărat emoțiile este să petreci timp gândindu-te la ele, să
îți dai seama de unde vin și cu ce scop. Ele sunt reacțiile personale la lumea care ne îmconjoară.
Situațiile care crează emoții puternice necesită o gândire mai intensă.

Persoanele cu un nivel înalt al conștiinței/conștienței de sine înțeleg cu claritate: ceea ce fac

bine, ce anume le motivează și le satisface, care sunt persoanele și situațiile la care reacțioaează.

A fi conștient de sine= a nu te teme de grașelile emoționale.

= (atunci când), există o probabilitate mult mai mare săa legi

oportunitățile correct, să îți pui forțele în mișcare+ să nu=ți lași emoțiile să te tragă înapoi.

Autocontrol

- ceea ce se întâmplă atunci cand acționezi sau nu acționezi;

10
 - abilitatea de a-ți folosi conștiența propriilor emoții pentru a te menține flexibil și a-ți
direcționa comportamentul în mod pozitiv.

exemplu: emoții care te paralizează, parcă, îți încețoșează gândirea astfel încât nu mai poți
găsi o cale de acțiune- aici conștiența de sine este evidențiată de capacitatea de a tolera
nesiguranța pe măsură ce=ți explorezi emoțiile, opțiunile. Când înțelegi și-ți creezi un confort
referitor la ceea ce simți, cea mai bună cale de urmat va apărea de la sine.

- mai puțin a te abține de la un comportament nepotrivit CI =gestionarea tendințelor în

timp și punerea în practică a competențelor într-o varietate de situații= a-ți pune nevoile
de moment în așteptare pentru a urmări obiective mai importante.

Cei ce se autocontrolează foarte bine reușesc să ducă lucrurile la îndeplinire fără să clacheze.

COMPETENȚA SOCIALĂ (Conștiența socială și Gestionarea relațiilor)

Conștiența socială

- capacitatea de a depista în mod précis emoțiile altora și de a înțelege ce li se întâmplă cu

adevărat acestora;
- să percepi ce gândesc și ce simt alții chiar dacă tu nu simți la fel- te ajută să rămâi
concentrat și să absorbi informații esențiale
- a asculta și a observa= cât de greu să fie?:
• să oprim monologul care poate să ni se deruleze în minte;
• să nu mai anticipăm ce vrea să spună cealaltă persoană;
• să nu ne mai gândim la următorul lucru pe care îl vom spune

E nevoie de exercițiu pentru a-i urmări cu adevărat pe oameni în timp ce interacționezi cu ei, a-ți
face o imagine clară a ceea ce gândesc și simt ei.

Gestionarea relațiilor- derivă din primele trei abilități de inteligență emoțională:

- capacitatea de a-ți folosi conștiența în ceea c eprivește propriile emoții și pe ale altora
pentru a folosi interacțiunile cu success- se asigură o comunicare clară și o gestionare a
conflictului;

11
 - cei ce îți gestionează bine relațiile înțeleg avantajul de a avea legături cu multe persoane
diferite, chiar și cu cele pe care nu le plac în mod deosebit;
- cu cât este mai slabă legătura pe care o ai cu cineva, cu atât e mai greu să-ți faci auzit
punctual de vedere- e important să găsești avantaje în relații, în special în cele care
reprezintă o provocare.

RELAȚIA diferă de INTERACȚIUNE (prin frecvanță= calitate, timp petrecut cu acea

persoană).

Conflictele de la locul de muncă degenerează când oamenii evită problemele în

mod pasiv, în lipsa abilităților necesare pentru a iniția o discuție directă și constructivă.

Principalele emoții (P Ekman):

- frica
- furia
- dezgustul
- bucuria
- tristețea
- disprețul
- surpriza

Efectul emoțiilor:

1. Emoțiile sunt fenomene de reglare a comportamentului

2. Emoțiile sunt fenomene de dereglare: modificări fiziologice (leșin, paralizie, suicid,
omucideri)

Traiectul emoțional

După James (1934): percepem obiectul-> modificări organice -> emoție

12
ex.: vedem un urs -> fuga - > frica

Criteriile de recunoaștere a emoțiilor fundamentale:

• să se manifeste brusc ca reacție la un eveniment sau gând;

• să dureze puțin;
• să fie clar diferite de alte emoții;
• să apară și la bebeluși;
• să se mainifeste fiziologic în mod specific;
• să aibă expresie facială universal recunoscută

Componentele emoțiilor:

1. modificări fiziologice: activare sau inhibare

2. trăirile afective: identificarea propriu-zisă a emoției și situarea acesteia în registrul plăcut/
neplăcut, ceea ce permite etichetarea emoției;
3. expresiile faciale și corporale: clipitul, încruntarea sprâncenelor, datul din umeri;
4. comportamentele adaptative (apropiere- evitare, lupta- fuga, tandrețe- agresivitate)
5. evaluare cognitivă: gânduri, idealuri principiă, judecăți de valoare.

Tipuri de nevoi iraționale:

- nevoia de a fi perfect
- nevoia de a avea întotdeauna dreptate și de a fi aprobat/a
- nevoia de control
- „trebuie” / „nu trebuie”
- generalizările excessive („toți”, „întotdeauna”)
- previziuni excessive
- previziuni catastrofice
- atribuțiile cauzale

13
 Efecte:

- predispun la trăirea amplificată a emoției negative

- precipită emoția

- perpetuează emoția

- accentuează emoția

Caracteristici ale modului de funcționare: creier irațional/ creier rațional

Creierul irațional: situat în amigdală; ilogic; își ia convingeriel drept adevăr absolute; respinge
systematic tot ce îl poate contraria; se autojustifică bazându- se pe percepții; denaturează
realitatea pentru a o face să corespundă viziunii sale; are capacitatea să ia în stăpânire creierul
rațional.

Creierul rațional: situat în neocortex; funcționează prin aproximări și ipoteze; este logic și
pragmatic; percepe lucrurile și le integrează într-un system coherent și structurat; încearcă să
plaseze noile informații într-un system conceptual și de convingeri; are capacitatea de a
reconsidera și de a restructura continuu acest sistem de concepte și de convingeri.

Logica rațiunii/ Logica sentimentelor

Logica rațiunii: este determinatp de natura și de ordinea obiectivă; constată realitatea și

presupune descoperirea; este constituită din stări intelectuale; funcționează orin analiză.

Logica sentimentelor: este de natură subiectivă; are ca origine dorința pozitivă sau negativă
care urmărește o dovadă; este constituită din avlori determinate de sentimente; funcționează prin
sinteză.

ex.: deznodamantul unei boli ->[logica ratiunii] -> descompunem problema in elemente
componente -> constitutia bolnavului -> gravitatea simptomelor -> gradul de pregatire al
medicului

14
 [logica sentimentelor] -> depinde de caracterul optimist sau pesimist, indraznet
sau timid al celui in cauza si de dispozitia stabila sau momentana care determina judecatile de
valoare; sinteza valorii prin acumulare sau gradare da iluzia unei demonstratii

IQ/FEMININ

- incredere intelectuala; fluenta in exprimarea gandurilor; interese intelectuale si estetice; grad

mare de introspectie; grad ridicat de vinovatie; exprima furia deschis

EQ/FEMININ

-categorica; exprima sentimentele direct; are o parere pozitiva despre ea; este comunicativa; este
adaptata la stres; este spontana

IQ/MASCULIN

- ambitios; productiv; previzibil; netulburat de griji; greu de multumit; inhibat; inexpresiv;

detasat

EQ/MASCULIN

- echilibrat social; simpatic; vesel; dedicat; etic; intelegator; afectuos

15
CONSTIENTIZAREA EMOTIONALA (SALOVEY & SCHWARTZ)

1. Definitie

2. Caracteristici

3. Niveluri de constientizare

1. aptitudinea unei persoane de a recunoaste si de a descrie emotia personala si a altora.

2. aptitudine cognitivă care urmeaza un proces de dezvoltare similar cu ceea ce Piaget a descris
ca fiind cunoasterea generala.

- teza fundamentala a acestui model este ca diferentele individuale in constientizarea emotiilor

reflecta variatii ale gradului de diferentiere si integrare a schemei folosite in procesarea
informatiei emotionale, indiferent daca informatia vine din lumea externa sau din lumea interna
prin introspectie.

- in masura in care constientizarea informatiei emotionale este adaptativa, atunci cu cat o

persoana are mai multa informatie despre starea emotionala personala, cu atat potentialul de
folosire a acestei informatii in atingerea succesului adaptativ este mai mare.

-exista 5 niveluri de constientizare ale emotiilor care corespund caracteristicilor structurale ale
stadiilor de dezvoltare cognitiva descrise de Piaget.

3. V. CUMULUL DE EXPERIENTE EMOTIONALE

IV. AMESTECUL DE EMOTII

III. EMOTIILE UNICE

II. TENDINTA DE A ACTIONA

I. SENZATII FIZICE

16
- aceste niveluri descriu organizarea experientei emotionale si sunt ierarhic inrudite prin faptul ca
functionarea la fiecare nivel modifica si dezvolta functionarea nivelurilor anterioare, dar nu le
elimina.

-dezvoltarea acestor scheme emotionale se face prin intermediul cuvintelor sau prin alte moduri
de reprezentare simbolica, folosita in descrierea emotiilor.

- natura experientei emotionale constiente si capacitatea de a aprecia complexitatea in experienta

proprie si cea a altora, este influentata despre ceea ce subiectul stie despre emotie, informatie
bazata la randul ei pe modul in care a fost reprezentata emotia in trecut.

- capacitatea de constientizare a starilor emotionale este o aptitudine fundamentala pentru I.E

(inteligenta emotionala), influentand in mod direct controlul impulsurilor, perseverenta,
automotivarea, empatia, abilitatile sociale.

- gradul de diferentiere si de integrare a emotiilor are o influenta importanta in 2 directii:

a) asupra felului in care este exprimata emotia intr-un context social

b) asupra modului in care sunt negociate tranzactiile interpersonale

Etapele dezvoltarii I.E.:

1. CONSTIENTIZAREA DE SINE

- a observa propria persoana, a cunoaste sentimentele personale

- crearea unui vocabular al sentimentelor

- cunoasterea relatiei dintre ganduri, emotii si reactii (comportamente)

2. ADAPTAREA DECIZIILOR PERSONALE

- a examina actiunile si a cunoaste consecintele lor

17
- a depista daca la baza unei hotarari se afla un gand sau o emotie

3. ADMINISTRAREA SENTIMENTELOR

- supravegherea dialogului cu sine pentru a detecta mesaje negative, de exemplu descurajarile

- intelegerea a ceea ce se afla in spatele unui sentiment manifest (suferinta care accentueaza
mania)

- gasirea metodelor de constientizare si transformare a fricilor, anxietatii, tristetii

4. MANAGERIEREA STRESULUI

- prin metode de relaxare, imaginatie activa, exercitiu fizic

5. EMPATIA

- a intelege sentimentele si preocuparile altora

- a aborda situatia din perspectiva celuilalt

- a aprecia diferentele in felul in care oamenii simt si gandesc viata

6. COMUNICAREA

- a discuta eficient despre sentimente

18
- a deveni un bun ascultator

- a distinge intre ceea ce face si ceea ce spune cineva si judecatile noastre despre aceasta

- transmiterea mesajelor care sa inceapa cu eu

7. AUTODEZVALUIREA

- a valoriza deschiderea afectiva si a pune sentimentul de incredere la baza relatiilor

- a cunoaste momentul cand esti in siguranta si poti vorbi despre sentimentele personale

8. PERSPECTIVA

- identificarea tiparelor specifice vietii emotionale si comportamentale

- recunoasterea tiparelor la ceilalti

9. ACCEPTAREA DE SINE

- a te vedea intr-o lumina pozitiva

- a-ti recunoaste punctele tari si punctele slabe

- capacitatea de autoironie

10. RESPONSABILITATE PERSONALA

19
- asumarea raspunderii pentru propriul comportament

- cunoasterea consecintelor, deciziilor si actiunilor noastre

- acceptarea sentimentelor si dispozitiilor personale

- ducerea la capat a promisiunilor

- implicarea totala

11. DINAMICA DE GRUP

- cooperare

- capacitatea de a sti cand si cum sa conduci si cand trebuie sa urmezi pe cineva

12. REZOLVAREA CONFLICTELOR

- presupune confruntarea onesta cu ceilalti

20
Instrumente de dezvoltare ale I.E:
INSTRUMENTE
EMOTIONALE
_________________________
-identificarea si etichetarea
sentimentelor si emotiilor
-exprimarea sentimentelor si
emotiilor
- evaluarea intensitatii
emotiilor si sentimentelor
- gestionarea emotiilor si
sentimentelor
- amanarea rasplatii
- gestionarea impulsurilor
- reducerea stresului
- cunoasterea diferentelor
dintre sentimente si actiuni
INSTRUMENTE INSTRUMENTE
COGNITIVE COMPORTAMENTALE
_________________________ ___________________________
- dialogul interior ca modalitate - comportamentul non-verbal:
de adaptare la propriile nevoi si
la mediu comunicare prin: contact vizual,
tonul vocii, expresie faciala,
- citirea si interpretare gesturi
mesajelor sociale
- comportamentul verbal:
- folosirea etapelor pentru
rezolvarea problemelor si se refera la formularea cererilor
luarea deciziilor clar
- intelegerea perspectivei altora - raspunsul eficient la critica
- intelegerea normelor de - ascultarea cu atentie a celorlalti
comportament
- atitudine pozitiva fata de
viata
- autoconstientizarea
21
SCHEMELE MENTALE (PSIHICE)

I. Definitie

Schemele mentale reprezinta o combinatie de idei si emotii caracteristice; orice principiu de

organizare care dă sens experienței de viață a individului. Multe scheme psihice vor continua să
fie dezvoltate de-a lungul vieții și apoi suprapuse peste experiențe ulterioare de viață chiar dacă
nu mai sunt vaalbile= NEVOIE DE CONSECVENȚĂ COGNITIVĂ, de a menține o perspectivă
stabilă asupra sinelui și asupra lumii, chiar dacă aceasta nu coincide de fapt cu realitatea sau este
distorsionată.

Young- o parte dintre aceste scheme cognitive, în special cele care se dezvoltă ca rezultat primar
al experiențelor nocive din copilărie, ar putea sta la baza tulburărilor de persoanlitate, a unor
problem de personalitate mai ușoare, a multora dintre tulburările cornice de pe axa I.

Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt tipare emoționale și cognitive prin care ne
autosabotăm, care debutează devreme pe parcursul dezvoltării noastre și se repetă de- a lungul
vieții noastre. Comportamentul dezadaptativ nu face parte din schema cognitivă propriu-zisă.
Comportamentele dezadaptative sunt reacții la o schemă cognitivă.(vezi stiluri de coping)

II. Caracteristici

Există o serie de caracteristici ale schemelor cognitive dezadaptative timpurii. Prezentăm,

în continuare, un rezumat al acestora:
• Nu toate schemele cognitive provin din traume, dimpotrivă, este posibil ca
supraprotecția să constituie o cauză a acestora.
• Sunt rezultatul nevoii umane de consecvență. Ele luptă pentru supraviețuire.
• Oamenii simt o atracție față de evenimentele ce le activează schemele cognitive.
• Încep să se dezvolte în copilăria timpurie sau în adolescență sub forma unor
reprezentări ale mediului copilului bazate pe realitate.
• Deseori, la baza simptomelor cronice de pe axa I (anxietate, abuz de substanțe,
depresie, tulburări psihosomatice) stau scheme cognitive dezadaptative timpurii și
modurile în care pacienții învață să se adapteze la ele.
• Schemele cognitive sunt dimensionale, au niveluri diferite de severitate și
generalizare. Cu cât o schemă cognitivă este mai gravă, cu atât este activătă într-
un număr mai mare de situații (Young, 2015, pp. 23- 25).

22
Există patru tipuri de experiențe timpurii de viață care predispun la achiziția schemelor
cognitive:

1. Frustrarea nocivă a nevoilor- când un copil primește prea puțin din ceva benefic. Rezultă
scheme psihice de tipul Deprivare emoțională, Abandon- din cauza deficitelor prezente în
mediul primilor ani de viață. Din contextual de viață al copilului lipsește ceva important:
stabilitatea, înțelegerea, dragostea.
2. Traumatizarea sau victimizarea- copilul este rănit sau persecutat- va dezvolta scheme
psihice: Neîncredere/ Abuz, Deficiență/Rușine, Vulnerabilitate la vătămare.
3. Copilul primește prea mult din ceva benefic- Scheme cognitive: Dependența/
Incompetența, Sentimentul de îndreptățire/Grandomanie. Copilul este mai degrabă
menajat și alintat. Nu îi sunt îndeplinite nevoile emoționale de bază referitoare la
autonomies au limite realiste.
4. Interiorizarea selectivă sau identificarea selectivă cu personae semnificative- copilul
interiorizează și se identifică cu gândurile, emoțiile, experiențele și comportamentele
părintelui.

Alături de contextual micii copilării, un rol important în dezvoltarea schemelor psihice îl au

componentele emoționale ale temperamentului:

Labil- Nonreactiv

Distimic- Optimist

Anxios- Calm

Obsesiv- Distractibil

Pasiv-Agresiv

Iritabil- Vesel

Timid- Sociabil

Putem gândi temperamental sub forma unei combinații unice de elemente ale acestui set de
dimensiuni.

23
 Pentru a forma scheme cognitive, componentele emoționale ale temperamentului
interacționează cu evenimentele dureroase din copilărie. În funcție de temperament, copiii sunt
expuși selective la diferite circumstanțe de viață.

Domenii ale schemelor cognitive/ Scheme cognitive

I. Separare și respingere
1. Abandon/ Instabilitate
2. Neîncredere/ Abuz
3. Deprivare emoțională
4. Deficiență/ Rușine
5. Izolare socială/ Înstrăinare

II. Autonomie și performanță deficitare

6. Dependență/ Incompetență
7. Vulnerabilitate la vătămare sau la boală
8. Interdependență/ Sine infantile
9. Eșec

III. Limite deficitare

10. Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie
11. Autocontrol reduc/ Autodisciplină redusă

IV. Orientarea către celălalt

12. Subjugarea
13. Autosacrificiu
14. Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere

V. Hipervigilență și inhibiție
15. Negativism/ Pesimism
16. Inhibiție emoțională
17. Standarde nerealiste/ Hipercriticism
18. Pedapsire

24
 ________|-> 1.de adaptare

CLASIFICAREA SCHEMELOR_|

|________|-> 2.de inadaptare

1. un copil mic care este iubit si ingrijit determina formarea schemelor de adaptare ->

->o sa aiba incredere in mediu si credinta ca oamenii si universul nu reprezinta o amenintare

pentru el -> dezvolta relatii de prietenie, abordeaza oamenii, gandeste pozitiv, are relatii stabile

2. un copil agresat in primii ani de viata formeaza scheme de inadaptare -> isi formeaza
convingerea ca oamenii nu sunt demni de incredere; interpreteaza actiunile neutre sau pozitive
ale celor din jur ca pe amenintari

________|->copilarie: autoprotejare

SCHEMA DE INADAPTARE_|

|________|->maturitate: suspiciuni, dificultati in a lega prietenii

->cele mai apropiate relatii devin campuri de lupta

De-a lungul vietii tindem sa inmagazinam comportamentele si reactiile care conserva schemele.
Aceste scheme emotionale sunt rodul conflictelor interne.

MASLOW: "daca singura cale de a conserva sinele este de a-i pierde pe ceilalti, atunci copilul va
renunta la sine."

Cele mai multe scheme arata felul in care ne-am sacrificat potentialul, facand un targ pentru a
mentine relatiile cu ceilalti.

Aceste scheme apar ca rezultat al unor nevoi emoționale de bază care nu au fost satisfăcute:

25
 1. atașament securizant față de ceilalți (siguranță, stabilitate, sprijin);
2. autonomie, competență și un sentiment al identității;
3. libertatea de a exprima nevoi și emoții întemeiate;
4. spontaneitate și joacă;
5. limite realiste și autocontrol.

Aceste nevoi sunt considerate a fi universale. Fiecare dintre noi le are, chiar dacă
unii oameni au nevoi mai puternice decât alții. Un individ este sănătos din punct de vedere
psihologic dacă își poate îndeplini în mod adaptativ aceste nevoi emoționale de bază.

Abandonul

- are la bază teama că ceilalți ne lasă singuri;

- se fundamentează pe două elemente principale:
a) o experiență reală din copilărie
b) un abandon symbolic: mutarea ăntr-o locuință nouă, părinte instabil (distant afectiv,
alcoholic, imprevizibil)
a) și b) determină tristețe și izolare, teamă și panică
- ca reacție este ceea ce numim impulsul de agățare care determină atașamentul anxios de
celălalt:
• persoana face un compromise și acceaptă relația nocivă
• persoana părăsește relația înaintea celuilalt și, astfel, este înt-o căutare permanent de
partener
- persoanele care au această schemă au o sensibilitate crescută la semnele de părăsire și de
gelozie, iar schema determină axarea pe aceste tipare, deformându-le și amplificându-le
pentru a-și demonstra sieși că relația s-a încheiat.

Neîncrederea- „Nu pot avea niciodată încredere în ceilalți”

- emoția principal este furia;

- opamenii cu această schemă sunt foarte vigilenți în relații, sunt „închiși”;
- în mod inconștient își aleg parteneri care se poartă urât;
- are la bază un abuz în copilărie (fizic, afectiv, sexual, intelectual)- fizic-disciplină;
afectiv-critică, înjosire, consuzie; intelectual: suprasolicitare; sexual- teamă, rușine,
trădare;

26
 -nu-i respectă
intimitatea (părinți , părinți pudici, părinți care umblă goi prin casă, prea multă pornografi în
casă, copiii stau în aceiași cameră cu copiii și are loc un act sexual);

- abuzurile sunt preluate și făcute la nivel inconștient;

- moduri de manifestare:

• evită relații bazate pe încredere;

• idealizarea celuilalt ca protector;
• se lasă antrenat/ă în relații care devin abusive;
• devine agresor (perpetuând, astfel, abuzul)

Privațiunea/ Deprivare emoțională- „nevoile mele nu vor fi satisfăcute”

- provine de la părinți preocupați de propria persoană și neatenți la nevoile copilului;

- adulții care au această schemă sunt personae hipersensibile, care consideră că nu se ține
niciodată cont de ele și că nu sunt ajutate suficient;
- emoții: tristețe, furie, deznădejde;
- sursele acestei scheme sunt lipsa hranei, a căldurii, a afecțiunii, a înțelegerii, a îndrumării;
- cei ce au această schemă trăiesc sentimental că ceilalți nu fac destul pentru ei- au două
tipuri de reacții:
• așteaptă ca ceilalți să le cunoască nevoile;
• își satisfac singuri nevoile, dar în exces (cheltuie mult, beau mult, manâncă mult:
- îi țin pe ceilalți la distanță pentru a se proteja, nu își arată nevoile de teamă că, oricum, nu
vor fi satisfăcute;

27
Imposibilitatea de a fi iubit/ Deficiență- „nu sunt demn de iubire”

-schemă a deficienței;

- emoții: rușine, umilință, neliniște;

- determinată de părinți excesiv de critici, care își insultă și își umilesc copiii;

- mesajul transmis de părinți: „nu ești suficient de bun” (dezgust/ dispreț non- verbal);

- determină două tipuri de reacții specific:

• acceptarea mesajelor umilitoare în relații ulterioare, determinând capitulare sau

pasivitate, lipsa valorilor și o imagine de sine scăzută;
• atitudine de îndrăzneală, aroganță, care ascunde sentimentul de inferioritate.

- aceste persone se protejează prin relații distante;

Excluderea/Izolare socială/ Înstrăinare- „eu nu fac parte din”

- determinată de atitudinea celor din jur;

- mesajul perceput din partea grupului este: „nu ești ca noi, noi nu te vrem”
- emoții: tristețe, anxietate;
- reacție principală: non-implicarea, autoexcluderea; (excluderea- de doua tipuri:
• de la copii de aceiași vârstă;
• de la familia celorlalți copii (din cauza diferențelor cultural sau a organizării
dinamicii respectivei familii);
- modalități de comportament:
• evită grupul pentru a reduce suferința respingerii;
• autoprofeția împlinită-> neliniștea gandului respingerii->comportament
necorespunzator ->excludere reală;
• eforturi excessive de adaptare (atenție maximă pentru a fi membrul perfect al
grupului);
• exagerarea fățișă a rolului de proscris făcând din aceasta un titlu de glorie.

28
Obiceiuri mentale care hrănesc schemele:

- generalizarea;
- percepția selectivă;
- interpretarea;
- graba de a concluziona;
- exagerarea/amplificarea

Strategii terapeutice pentru schemele cognitive

1. Abandon

Scopuri terapeutice

Unul dintre scopurile terapeutice- a-i ajuta pe pacienți să aibă o perspectivă mai realist
asupra stabilității relațiilor. Pacienții care au fost tratați cu success pentru această schema nu se
mai îngrijorează permanent că persoanele semnificative de încredere sunt pe cale să dispară. E
mult mai puțin probabil să exagereze și să interpreteze greșit anumite comportamente ca fiind
semne că ceilalți oameni au de gând să îi abandoneze.

De obicei se diminuează și schemele cognitive asociate.. Se simt mai puțin subjugați,

dependenți sau deficienți și abandonul este mai puțin înspăimântător pentru ei. Se simt mai siguri
pe ei în relații, nu mai simt nevoia să se agate, să controleze sau să manipuleze. Sunt mai puțin
furioși. Sunt capabili să rămână singuri perioade mai lungi de timp fără să devină anxioși,
deprimați și fără a simți nevoia să apeleze imediat la cineva și să interacționeze cu acesta.

Strategii pe care se pune accent în tratament

Cu cât schema cognitive este mai gravă, cu atât relația terapeutică devine mai importantă
pentru tratament. Mai întâi, pacientul învață să își depășească schema cognitive în interiorul
relației terapeutice, apoi transferă cee ace a învățat la relațiile cu celelalte personae
semnificative.

29
 • Strategii cognitive- se axează pe schimbarea percepției exaggerate a pacientului conform
căreia, în cele din urmă, ceilalți oameni vor pleca, vor muri sau se vor comporta într-un
mod impredictibil;
-se axează pe modificarea așteptărilor nerealiste conform cărora
celelalte personae semnificative trebuie să fie disponibile neîncetat și să fie în totalitate
statornice;
- reducerea tendinței obsesive a pacienților de a se asigura că
partenerul este încă alături de ei;
- se adresează inclusive cognițiilor care s eleagă de celelalte scheme
cognitive: ex.: schimbarea convingerii că pacienții trebuie să facă ceeace vor ceilalți
oameni de la ei pentru că altfel vor fi părăsiți; că sunt incompetenți și au nevoie de ceilalți
oameni care să aibă grijă de ei; că sunt cu defecte și ceilalți vor afla inevitabil acest lucru
și îi vor părăsi.

• Strategii experiențiale- pacienții își trăiesc experințele de abandon sau de instabilitate din
perioada copilăriei prin intermediul tehnicii imageriei dirijate. Pacienții reușesc să își
exprime furia față de părintele care i-a abandonat și devin din ce în ce mai capabili să
joace rolul propriului adult sănătos în imageria dirijată.
• Strategii comportamentale- pacienții se concentrează pe găsirea unor parteneri care sunt
capabili să își ia un angajament față de relație;
-învață să nu își mai depărteze partenerii prin comportamente
exaggerate de gelozie, agățare, furi sau control; învață, gradual, să tolerize să rămână
singuri; învață să plece rapid din relații instabile și să ajungă să se simtă mai confortabil
în relații stabile, contracarându-și atracția față de instabilitate;
- își remediază schemele cognitive associate: nu îi mai lasă pe
ceilați să îi controleze; învață să devină mai competenți în gestionarea sarcinilor
cotidiene; caută să se simtă mai puțin deficienți.

Probleme speciale legate de schema ABANDON

Adesea, ABANDONUL ridică probleme în terapie atunci când terapeutul inițiază o formă de
separare- încheierea unei ședințe, plecarea în vacanță, schimbarea orei de terapie. Atunci se
declanșează schema cognitivă, iar pacientul devine speriat sau furios. De asemenea, există riscul
ca pacienții să fie excesiv de complianți în terapie. Ei sunt „pacienți ascultători”, însă nu sunt

30
autentici. Mai există riscul ca acești pacienți să îl transforme permanent pe terapeut în figura
centrală din viața lor în loc să își cultive relații primare stabile cu alți oameni.

2. Neîncredere/ Abuz

Scopuri terapeutice

Principalul scop terapeutic- a-i ajuta pe pacienți să înțeleagă că, deși unii oameni nu sunt
de încredere, mulți alții sunt demni de încredere. E important ca acești pacienți să fie învățați
că cel mai bun lucru pe care îl pot face în viață este să se țină cât pot de departe de oamenii
abuzivi, să își apere drepturile atunci când e cazul și să se concentreze pe a avea alături
oameni de încredere. Pacienții învață să se comporte diferit cu oamenii în care pot avea
încredere, să le acorde acestora prezumția de nevinovăție; sunt mai puțin suspicioși, nu îi mai
pun pe ceilalți la încercare și nu îi mai înșeală pentru că se așteaptă să fie înșelați. Pacienții
ajung să fie mai autentici față de cei care le devin parteneri de viață, siunt dispuși să fie
vulnerabili; își dau seama că dacă sunt deschiși față de ceilalți, oamenii onești îi vor trata la
rândul lor cum se cuvine.

Strategii pe care se pune accentual în tratament

Atunci când se pune problema abuzului în copilărie, relația terapeutică reprezintă un

factor crucial pentru succesul în terapie. În nucleul experienței de abuz din copilărie se află
sentimente de teroare , neajutorare și izolare. În mod ideal, terapeutul oferă pacientului antidotul
împotriva acestor sentimente, nucleul experienței terapeutice conține siguranță, putere și
reconectare. În cazul acestor pacienți, este important ca terapeutul să pună bazele unei siguranțe
emoționale.

• Strategii cognitive- reducerea hipervigilenței față de abuz; pacienții învață să recunoască

un continuum al încrederii;
-modificarea imaginii de sine conform căreia pacienții nu au nicio
valoare și sunt de vină pentru abuzul suferit; renunță la a găsi justificări pentru abuzator
și plasează vina acolo unde trebuie.
• Strategii experiențiale- prin imageri dirijată pacienții retrăiesc amintirile din copilărie
referitoare la abuz. Terapeutul așteaptă până când pacientul este pregătit; ventilarea furiei
este foarte importantă; pacienții își exprimă toate acele emoții care au fost suprimate în
trecut; găsirea, prin imagerie dirijată, a unui loc protejat, departe de abuzator (o imagine
din trecutul pacientului sau o imagine pe care terapeutul și pacientul o construiesc

31
 împreună). Scopul tratamentului- a-l ajuta pe pacienți să facă distincția clară dintre
persoanele din trecut asupra cărora merită să își verse furia și cele din prezent care nu
merită acest lucru.
• Strategii comportamentale- pacienții învață gradual să aibă încredere în oamenii onești;
pacienții nu se mai poartă urât cu ceilalți și stabilesc limite față de persoanele abuzive;
penalizează mai puțin atunci când ceilalți fac greșeli; renunță să mai adune dovezi și să
mai țină socoteala pentru acele lucruri prin care ceilalți oameni i-au rănit.
-relațiile intime reprezintă un obiectiv important al
tratamentului; pacienții devin mai selectivi în privința persoanelor pe care le aleg; Unii
pacienți cu această schema au devenit foarte abuzivi și au nevoie ca terapeutul să le ofere
un model de comportament moral și să le stabilească limite.;
-terapeutul caută să redea pacientului acea identitate
puternică, activă și capabilă care a fost distrusă de către abuzator; terapeutul reprezintă o
persoană reală, căreia îi pasă de pacient și în care acesta poate avea încredere.
- o mare parte din timpul ședințelor de terapie este alocată
pentru a ajuta pacienții să observe toate acele moduri prin care interpretează greșit
intențiile terapeutului, ascund aspecte importante și evită să devină vulnerabili.

Probleme speciale legate de schema NEÎNCREDERE/ABUZ

Dacă schema cognitivă s-a dezvoltat ca urmare a unei traumă din copilăria timpurie, este
nevoie de mult timp pentru a fi tratată. Există cazuri în care afectarea este atât de gravă încât
pacientul nu reușește niciodată să aibă suficient de multă încredere în terapeut pentru a se
deschide și a se schimba. În cazul în care afectarea nu este atât de gravă, este posibil ca pacienții
să nu îi permit terapeutului să își ia notițe, să refuze să completeze formulare sau să ascundă
informații importante de teamă că acel conținut va fi folosit împotriva lor.

3. Deprivare emoțională/ Privațiunea

Scopuri terapeutice

Un scop major- a ajuta pacienții să devină conștienți de nevoile lor emoționale. Un alt scop-
a-i ajuta pe pacienți să accepte faptul că nevoile lor emoționale sunt firești și îndreptățite. Dacă
pacienții reușesc să învețe cum să își aleagă oamenii potriviți și să le ceară ceea ce au nevoie în

32
mod adecvat atunci ceilalți vor investi emoțional în ei. Acești pacienți au învățat comportamente
care îi fac să aleagă acei oameni care nu sunt capabili să investească și/sau să îi descurajeze pe
cei care sunt capabili să răspundă nevoilor lor.

Strategii pe care se pune accentul în tratament

Se pune accent sporit pe explorarea originilor din copilărie a cestei scheme.

• Strategii cognitive- terapeutul ajută pacienții să își modifice acea senzație exagerată
conform căreia cei apropiați se comporă într-un mod egoist sau îi depivează;
-contracararea gândirii de tip „alb sau negru” care le alimentează
reacțiile exagerate- pacientul învață să să discrimineze între gradații ale deprivării (să
vadă, mai degrabă, un continuum decât doi poli opuși);
• Strategii comportamentale-pacienții învață să își aleagă parteneri de viață și prieteni
afectuoși; ajung să nu mai evite intimitatea; nu mai reacționează cu furie exagerată atunci
când simt o ușoară deprivare și nu se mai retrag sau nu se mai izolează atunci când se
simt neglijați de către ceilalți. Terapeutul îl ajută pe pacient să își exprime sentimentele
de deprivare fără a reacționa exagerat sau să le reducă la tăcere. Pacientul învață să
accepte limitările terapeutului și să tolereze un anumit grad de deprivare, apreciind, în
același timp, sprijinul pe care terapeutul i-l oferă.
• Se apelează la intervenția experiențială pentru a-i ajuta pe pacienți să conștientizeze
faptul că nevoile lor emoționale nu au fost îndeplinite în copilărie. În timpul exercițiilor
de imagerie dirijată, pacienții își exprimă furia și suferința față de părintele care i-a
deprivat. Relația terapeutică este adesea primul context în care pacienții permit cuiva să
aibă grijă de ei, să îi înțeleagă și să îi îndrume.

Probleme speciale legate de schema Deprivare emoțională/ Privațiunea

Cel mai adesea, pacienții cu această schemă nu sunt conștienți de existența acesteia. Este
foarte important să îi ajutăm să facă legătura întrea depresia, singurătatea, simptomele fizice
pe care le au, pe de o parte, și absența afecțiunii, a empatiei și a protecției, pe de altă parte.
Deseori, pacienții cu această schemă neagă validitatea nevoilor lor emoționale. Aceștia nu
admit că nevoile lor emoționale au importanță, valoare sau consideră că oamenii puternici nu
au astfel de nevoi; s-ar putea ca acești pacienți să considere că persoanele semnificative ar
trebui să intuiască ceea ce ei au nevoie și n-ar trebui să fie nevoiți să ceară.

33
4. Deficiență/ Rușine

Scopuri terapeutice

Scopul principal-creșterea stimei de sine. Pacienții care și-au remediat această schemă se
simt mai confortabil în preajma altor oameni. Se simt mult mai puțin vulnerabili și sunt mult
mai dispuși să intre în relații interpersonale; acceptă mai firesc complimentele și nu le mai
permit celorlalți să îi trateze necorespunzător; devin mai puțin perfecționiști atât cu sine , cât
și cu alte persoane și își aleg parteneri de viață care să îi iubească și să îi trateze așa cum se
cuvine. Acești pacienți nu mai manifestă comportamente prin care capitulează, evită sau
supracompensează în fața schemei cognitive Deficiență/ Rușine.

Strategii pe care se pune accentul în tratament

Este important ca terapeutul să ofere multe validări și laude și să evidențieze calitățile

pozitive ale pacientului.

• Strategiile cognitive-schimbarea perspectivei conform căreia pacientul este deficient.

Aceștia învață să pună accentual pe trăsăturile dezirabile și să reducă importanța pe
care o acordă defectelor lor. Tehnicile cognitive îl ajută pe pacient să pună
sentimentele de deficiență și de rușine pe seama atitudinii critice a persoanelor
semnificative din copilărie.
• Strategiile experiențiale-pacieții își ventilează furia față de părinții care i-au criticat și
i-au respins.
• Strategiile comportamentale-pacienții învață să nu mai reacționeze exagerat față de
critică: atunci când cineva îi critică în mod întemeiat, reacția adecvată este de a
accepta acea critică șoi de a încerca să se schimbe; când cineva îi critică neîntemeiat,
reacția adecvată este de a-și face cunoscut punctul de vedere celeilalte persoane și de
a -și afirma în limbaj intern că respective critică este neadevărată. Este foarte
important ca terapeutul să aibă o atitudine non-critică și de acceptare față de acești
pacienți. De asemenea, este important ca terapeutul să nu caute să pară perfect. Și el
face greșeli și își recunoaște defectele, la fel ca oricare altă ființă umană.

34
 Probleme legate de schema cognitivă Deficiență/ Rușine

Această schemă cognitivă este dificil de schimbat. Cu cât părinții i-au criticat și
respins mai devreme și mai grav, cu atât este mai dificil de remediat. O mare parte dintre
acești pacienți evită sau supracompensează pentru durerea provocată de această schema
cognitivă în loc să se confrunte cu durerea respectivă. Se poate ca pcienții cu schema
Deficiență să ascundă informații despre ei din cauză că se simt rușinați. S-ar putea să
treacă mult timp până când acești pacienți vor fi dispuși să își împărtășească pe deplin
amintirile, dorințele, gândurile, sentimentele.

5. Izolare socială

Scopuri terapeutice

Scopul principal al tratamentului- a-i ajuta pe pacienți să nu se mai simtă atât de diferiți
în comparație cu ceilalți oameni. Ar fi de preferat ca pacientul să se îndepărteze de grupurile
neprimitoare și să găsească oameni care îi sunt mai similari sau care l-ar accepta. Pentru a
reuși acest lucru, este adesea necesar ca pacientul să facă schimbări majore de viață și să
treacă peste evitarea pe care o manifestă în mod constant.

Strategii pe care se pune accent în tratament

Spre deosebire de celelalte scheme cognitive din domeniul Separare și Respingere,

accentual cade mai puțin pe intervenția experiențială asupra originilor din copilărie a schemei
cognitive și mai mult pe ameliorarea relațiilor pe care pacientul le are în prezent cu persoanele de
aceiași vârstă sau cu anumite grupuri.

• Strategii cognitive-au drept scop să îi convingă pe acești pacienți că diferența dintre ei și

ceilalți oameni nu este atât de mare pe cât cred ei; învăță să își îndrepte atenția și spre
similaritățile dintre ei și ceilalți oameni, nu doar spre diferențe; învață șă își contracareze
gândurile automate negative care îi împiedică să se alăture grupurilor și să se apropie de
oamenii respectivi.
• Strategiile experiențiale-își amintesc cum a fost acea experiență pentru ei; mai degrabă ei
înșiși au ales singurătatea datorită unei anumite preferințe sau unui anumit interes; își
ventilează furia față de copiii de aceiași vârstă care i-au exclus și își exprimă singurătatea;
prin imagerie dirijată își pot reprezenta grupuri de persoane în care s-ar putea integra.

35
 • Strategiile comportamentale- a-i ajuta pe pacienți să nu mai evite situațiile sociale;
pacienții să înceapă să frecventeze gradual grupuri de oameni, să se apropie de persoanele
respective și să cultive relații de prietenie.

Probleme speciale legate de schema cognitivă Izolare socială

Cea mai des întâlnită problemă- acestor pacienți le este greu să își depeșească evitarea
situațiilor sociale și a grupurilor.

Psihopatologie ecosistemică

Ecosistemul uman, unitate de bază în câmpul ecologiei umane, se schimbă permanent

pentru a-și menține stabilitatea. Abordarea ecosistemică are importante implicații în
psihologie. Ea propune o interpretare diferită a noțiunilor de sănătate mintală și patologie,
precum și a noțiunii de simptom. În acest cadru, simptomele unei personae pot fi considerate
drept o metaforă a relațiilor interpersonale.

Spiritul abordării ecosistemice este ilustrat prin modelul interactionist al psihopatologiei

propus de Marsella. Acest model are patru componente de bază: a) persoana care, cu
resursele de care dispune (biologice, psihologice sau sociologice), încearcă să înfrunte
stresul; b) mediul de unde provin factorii de stres; c) interacțiunea factorilor de stres cu
resursele organismului, care conduce la starea de stres; d) psihopatologia, concepută drept
adaptativă, întrucât ea este constituită din configurații de răspunsuri psihologice și fiziologice
la stres.

Rețelele sociale constituie a altă temă utilizată pentru a ilustra abordarea ecosistemică.
Pattison diferențiază trei tipuri de rețele sociale- cea a persoanei normale și cea de tip
nevrotic și psihotic- tipuri de rețele care au implicații practice în dezvoltarea strategiilor de
intervenție asupra rețelelor sociale.

Rețeaua persoanei normale cuprinde între 25 și 30 de personae, cu 5-6 persoane în fiecare

dintre cele patru subgrupe: familie, rude, prieteni- vecini, colegi. În această rețea, subiectul
are frecvente contacte cu majoritatea membrilor rețelei, iar investișia sa emoțională este
pozitivă și intensă. Membrii rețelei își oferă unii altora asistență instrumentală, iar relațiile lor
sunt simetric reciproce. Rețeaua îl ajută pe subiect să reducă stresul și anxietatea pe care o
trăiește.

Rețeaua de tip nevrotic, diferită de cea precedentă, este întâlnită la persoanele ce prezintă
tulburări nevrotice, la alcoolici, la heroinomani și la alte personae non-psihotice care
manifestă un comportament inadaptat de lungă durată. Acest tip de rețea nu conține decât

36
circa 15 persoane, dintre care unele sunt văzute destul de rar sau deloc. Această diminuare
privește rudele, prietenii și colegii de lucru. Subiectul contează mai mult pe legăturile
(involuntare) cu membrii familiei nucleare. Evaluările variabilelor interacționale pun în
evidență niveluri cu mult mai reduse decât în cazul persoanelor normale. Există destul de
frecvent interacțiuni emoționale negative și slabe. Conexiunile între persoanele ce fac parte
din rețea reprezintă doar 50% din cele ale rețelei normale: fiecare persoană nu se află în
relație decât cu alte trei persoane. Nevroticul interacționează, deci, cu un ansamblu limitat de
indivizi, ei înșiși conectați într-o manieră destul de împrăștiată, primind un feedback corectiv
redus din partea rețelei. Rețeaua socială a persoanlor ce prezintă comportamente nevrotice
induce stresul și menține sau sporește stresul subiectului.

Rețeaua de tip psihotic, comună la persoanlele care prezintă o schizofrenie acută sau
cronică și la cele cu tulburări afective majore are o configurație diferită de a rețelei persoanei
normale. Ea este constituită din 10-12 persoane aproape toate în interacțiune unele cu
celelalte. Relațiile personale sunt negative sau ambivalente și puternic asimetrice. Subiectul
este capturat în rețeaua sa și tiranizat de un sistem închis, ce prezintă slabe legături cu
sisteme mai largi. Rețeaua socială nu poate rezolva nivelurile ridicate de stres, care sunt cu
ușurință transformate în anxietate și conduc la apariția simptomelor. Sistemul generează
mesaje emoționale conflictuale și contradictorii, iar comportamentul instrumental întâlnit
poate duce la confuzii între membrii sistemului. Rețeaua psihotică generează și mărește
stresul și anxietatea.

Diferențierea celor trei tipuri de rețele sociale descrise are implicații practice, în special în
dezvoltarea strategiilor de intervenție asupra rețelelor sociale. Alături de acest interes practic,
se conturează și o problemă teoretică: comportamentele psihopatologice ale subiecților sunt
generate de rețele sociale disfuncționale sau, invers, subiecții patologici își creează propriile
lor rețele disfuncționale? Pattison și Hurd răspund că cei doi termeni , subiectul și rețeaua,
interacționează reciproc: rețeaua întreține și dezvoltă patologia subiectului, iar patologia
subiectului întreține și dezvoltă disfuncționalitatea rețelei sociale.

37
 Atașamentul

Suntem parte a unei societăți în permanentă schimbare. Pare că șansa noatră ar fi o

rezistență crescută la frustrare, o adaptare permanentă la necunoscut, la o structură socială
instabilă și misterioasă. Și cu cât vârsta cetățenilor este mai mică, cu atât structura internă,
insuficient consolidată, poate fi afectată grav. O soluție la această realitate ar fi existența în
viața copiilor și a tinerilor a unor persoane semnificative sănătoase, fizic și psihic, mature și
responsabile, părinți și educatori. Tiparul genetic uman aduce cu el șansa de a modifica stilul
de atașament la orice vârstă, în bine, de la un atașament nesigur la unul sigur, dar și neșansa
de a-l destabiliza în situații puternic traumatizante. Relațiile semnificative sănătoase, stabilite
la orice vârstă, reprezintă cheia succesului în acest sens.

John Bowlby face referire la două concepte pe care le- au studiat atât etologii, cât și
psihologii. Este vorba de conceptul fazelor sensibile ale dezvoltării și de cel al soluționării
conflictului. Etologii au constatat că la exemplarele adulte tiparele comportamentale specifice
speciei parcurg, de cele mai multe ori, o serie succesivă de faze sensibile ale dezvoltării. Pe
parcursul acestor faze, unele caracteristici ale lor sunt determinate permanent sau
cvasipermanent. Aceste faze sensibile ce apar în mod obișnuit, deși nu ca regulă, foarte devreme
în cursul vieții, influențează dezvoltarea cel puțin din patru puncte de vedere diferite, consideră
Bowlby. Acestea sunt:

a) dacă răspunsul se dezvoltă sau nu,

b) intensitatea cu care acesta este, ulterior, exprimat,
c) forma motorie exactă pe care o ia
d) stimulii specifici care il activează sau care îl opresc

Referitor la celălalt concept, conflictul și soluționarea lui, etologii au constatat că în viața

obișnuită a animalului, situațiile conflictuale apar în mod constant. „Vremurile în care se
presupunea că Omul este singurul care poartă crucea pulsiunilor conflictuale sunt de mult
apuse; astăzi am învățat că că păsările și fiarele de tot felul simt aceste pulsiuni. Am învățat, în
plus, că rezultatul unor astfel de conflicte este foarte variat și că, uneori, poate fi la fel de
maladaptativ ca în cazul oamenilor” (Bowlby).

Zâmbetul și tendința copiilor începând cu vârsta de aproximativ șase luni de a se atașa de

figura maternă reprezintă pentru Bowlby aplicarea celor două concepte etologice în cercetarea
dezvoltării copilului. Etologic, zâmbetul copilului este explicat de cercetător drept un
„declanșator social”, „un tipar comportamental, probabil specific speciei umane, care, în
condiții normale, se dezvoltă în primele săptămâni de viață, una dintre funcțiile sale fiind
trezirea în mamă a comportamentului matern” (Bowlby, 2016, p. 68). Această cercetare
întreprinsă a avut în vedere să verifice dacă zâmbetul copilului este influențat de stimuli vizuali

38
și auditivi precum și dacă acesta este sau nu relevant din punctul de vedere al perioadelor
sensibile ale dezvoltării. Bowlby a avut în vedere, de asemenea, să identifice masura în care
zâmbetul îndeplinește un rol în organizarea superioară a tiparelor comportamentale anume
„comportamentul de atașament” pentru copilul de varstă mai mare, respectiv ansamblul de
comportamente care unesc copilul de figura maternă.

Bowlby trece în revistă istoricul cercetărilor în acest sens. Astfel, Dennis W., în 1935,
observând copiii cu vârste între șapte și șaisprezece săptămâni, constata că aceștia zâmbesc când
aud o voce sau văd o față umană. Dennis, ca teoretician al învățării, a propus, în baza unor
experimente efectuate, o teorie speculativă conform căreia zâmbetul este declanșat în urma unui
proces de condiționare. Astfel, orice stimul care anunță ieșirea copilului dintr- o stare de
disconfort reprezintă un stimul pentru zâmbetul copilului. Bowlby critică această teorie, tributară
formării lui Dennis ca teoretician al învățării, cercetărorul continuând să excludă posibilitatea ca
figura umană să reprezinte ea însăși stimulul neînvățat. R. A. Spiltz și K. M. Wolf au studiat în
experimentele lor zâmbetul copilului. Utilizând măști, au demonstrat că zâmbetul este declanșat
de calitatea configurației vizuale a feței umane, respectiv doi ochi văzuți din față și aflați în
mișcare. Experimentele au inclus copii cu vârste cuprinse între două și șase luni, din rase și medii
sociale diferite. R Ahrens , în baza observațiilor efectuate, a aratat că cel puțin unul din stimulii
exteroceptivi ce declanșează zâmbetul unul copil este o siluetă vizuală simplă. Observațiile au
avut ca subiecți copii de două sau trei luni, iar rezultatele lor au fost acceptate de cei doi
cercetători mai sus amintiți. Este amintit și Spitz cu descoperirea sa, surprinzătoare pentru
Bowlby. Spitz consideră componenta motorie a zâmbetului un răspuns motor învățat ca rezultat
al condiționării instrumentale. Zâmbetul „este acolo de la bun început, la fel ca multe alte zeci de
tipare comportamentale fizionomice; este cristalizat din acestea, ca răspuns la prestațiile
mamei, respectiv de la începutul relațiilor cu obiectul”.

Pentru Bowlby, specificul fundamental al atașamentului ca sistem motivațional are

rădăcini în nevoia absolută a copilului de a fi în proximitatea fizică a persoanei care îl îngrijește.
Este necesară nu doar promovarea siguranței emoționale, ci și asigurarea supraviețuirii concrete
a copilului. J. Wallin consideră că „...ceea ce Bowlby a denumit sistemul comportamental de
atașament era *proiectat* de evoluție pentru a crește probabilitatea succesului supraviețuirii și
reproducerii. Ca atare, sistemul de atașament este o componenetă a programării gentice umane,
la fel cum sunt și hrănirea și reproducerea”.

M. S. Ainsworth a adoptat în cercetările sale perspectiva pe care J. Bowlby o anticipa, o

reformulare a teoriei psihanalitice a instinctelor, cu accent pe studiul relațiilor umane primare, pe
inevitabilitatea conflictului intrapsihic, pe modalități de apărare împotriva conflictelor și pe
moduri de rezolvare a acestora.

„... rolul evolutiv al relației de atașament este mult mai complex decât simpla protecție
fizică a nou- născutului. Atașamentul asigură ca procesele cerebrale care deservesc cogniția
socială să fie organizate în mod corespunzător și pregătite să echipeze individul pentru o

39
existență cooperantă și colaborativă cu alții pentru care creierul a fost creat” (P. Fonagy, M.
Target).

Vorbind despre teoria atașamentului a lui Bowlby, Franz Ruppert afirma: „Prin
recunoașterea forțelor naturale de atașament emoțional, se poate înțelege cât de mare este
dependența psihică a copiilor de părinții lor. Copiii sunt total dependenți de iubirea, bunăvoința
și îngrijirile părinților lor, pentru a se dezvolta fizic, emoțional și intelectual. Această
dependență extremă se reflectă în psihicul unui copil sub forma fricii primare de pierderea
părinților și a cererii primare de iubire de la părinți”.

Ce reprezintă teoria atașamentului? Creată de J. Bowlby și Mary Ainsworth, această

teorie are la bază un principiu fundamental: ființele umane și unele animale au un instinct de
atașament în baza căruia se construiește relația de atașament cu mama sau cu o altă figură de
atașament. Alături de J. Bowlby, o contribuție importanță în studiul stilurilor de atașament l- a
avut M. Ainsworth. Bowlby a studiat modul în care experiențele de separare și respingere
influențează dezvolatrea umană, conștient fiind că aceste aspecte puteau fi ușor documentate
empiric și cercetate științific. Ceea ce Bowlby a înțeles a fi important dar dificil de realizat a
devenit la momentul potrivit obiect de cercetare pentru M. Ainsworth. Aceasta continuă
cercetările lui Bowlby, dar are și o serie de contribuții independente deosebit de importante
pentru evoluția conceptului în cauză. Cel mai important aspect descoperit de ea este că sistemul
de atașament, determinat biologic, este maleabil, diferențele calitative înregistrate în
comportamentul copiilor este dependent de comportamente diferite ale persoanelor de îngrijire
cu care aceștia interacționează. Cercetătoarea a descris tipuri de comportamente ce au loc între
copil și persoana de îngrijire care duc la un atașament securizant sau nesecurizant. De asemenea,
mai mult decât importanța proximității (subliniată de Bowlby), Ainsworth a evidențiat influența
așteptărilor copilului față de persoana care îl îngrijește. Aceste așteptări devin ulterior hărți
mentale sau reprezentări, numite de Bowlby „modele de lucru interne”. O ultimă contribuție
deosebit de importantă adusă de M. Ainsworth și care a facut ca multitudinea de cercetări pe care
le- a declanșat să facă din teoria atașamentului „paradigma dominantă în psihologia
contemporană” (J. Wallin), este așa- numita „situația străină Ainsworth”.

Vobim astfel, în lumina cercetărior amintite, de următoarele tipuri de atașament:

securizant, evitant, ambivalent și dezorganizat. Ulterior, cercetătorul american Richard Erskine,
fondatorul școlii de psihoterapie integrativă care îi poartă numele, adaugă acestei serii un al
cincilea stil de atșament, cel izolat.

Multe dintre schemele cognitive, ca și stilurile de atașament, sunt formate în perioada

timpurie a vieții. Ele vor continua să se exprime în viața individului chiar și atunci când scopul
pentru care au luat naștere nu mai prezintă importanță în existența persoanei. „Ne referim uneori
la acest fenomen ca la o nevoie de –consecvență cognitivă-, de a menține o perspectivă stabilă
asupra sinelui și asupra lumii, chiar dacă aceasta nu coincide de fapt cu realitatea sau este
distorsionată” (Young).

40
 Iluț, P., vorbind despre evoluția socială a individului, apreciază : „Prin socializarea
primară, în stadiul ei de generalizare, se stabilește o simetrie, nu totală bineînțeles, între
realitatea obiectivă și cea subiectivă. Ceea ce este real- în afară- are- în special prin intermediul
limbajului- corespondentul realului „înăuntru”.... deoarece copilul nu alege persoanele
semnificative, identificarea cu ele este cvasiautomată, iar interiorizarea unei realități anume
este cvasiinevitabilă”. Autorul arată felul în care se structurează lumea interioară a copilului
precum și contextul psihosocial ce condiționează structurarea schemelor cognitive.

„Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt tipare emoționale și cognitive prin care
ne autosabotăm, care debutează devreme pe parcursul dezvoltării noastre și se repetă de- a
lungul vieții noastre” (Young). Se observă din această definiție că schema cognitivă nu include
și comportamentul individului. Comportamentele sunt doar determinate de schemele cognitive,
nu fac însă parte din ele. Ele sunt reacții la o schemă cognitivă. Coportamentele- reacții sunt
analizate de Young ca stiluri de coping.

Remarcăm similitudini cu teoria atașamentului, care oferă ca bază de siguranță pentru

tipurile de atașament disfuncționale atașamentul sigur, la care pot ajunge toți oamenii prin
terapie, asemănător lucrului terapeutic cu schemele cognitive. De asemenea, observăm o
analogie între dezvoltarea schemelor cognitive și ceea ce în literatura psihologică este cunoscut
drept scenariu de viată, „scenariul de viață” (Perls), „compulsia la repetiție” (Freud), „stilul de
viață” (Adler).

Experiențele parcurse de fiecare individ, unice prin reprezentările pe care le creează, pot
genera conflicte intrapsihice, scheme cognitive dezadaptative. În acest plan, nefamiliarul este
reprezentat de nefirescul relațional creat de persoanele semnificative ce se ocupă de copil.
Nevoia de familiar a copilului îl determină să dezvolte și să utilizeze, chiar adult fiind, structuri
de relații rigide pe care nefamiliarul, ca factor de progres, ca element de vindecare, de
creativitate, nu le poate satisface. Socializarea secundară poate oferi o șansă individului uman la
o viață dincolo de tipare rigide, impuse din exterior propriei structuri psihice. Dacă socializarea
secundară a omului de produce în același mediu și în interiorul unui același sistem de structuri
relaționale, aceasta se va realiza fără conflicte și fără nevoia unei restructurări axiologice Iluț, P.
(2001). Evidențiem în acest context, valoarea de resursă a conflictelor, fie interioare, fie în relație
cu ceilalți ca surse de schimbare, ca șanse de optimizare a personalității, de autoactualizare.

În 1976, J. C. Abric a elaborat „teoria nodului central”. Aceasta postulează existența unui
nod central și a unor elemente periferice în structura organizațională a reprezentărilor. Nodul
central dă semnificație tuturor celorlalte părți constitutive ale reprezentărilor. În felul acesta, ele
dobândesc valoare. Nodul central îndeplinește, astfel, două funcții: una generativă, cealaltă de a
organiza celelalte elemente, configurând, astfel, natura relațiilor dintre acestea. Prezentăm, în
continuare, o analogie a acestui model cu teoria schemelor cognitive în scopul de a sublinia
valoarea conflictelor intrapsihice ca resurse pentru adaptarea creativă a individului, eliberat
astfel de sub imperiul reprezentărilor create ca reacție la structurile relaționale defectuoase din

41
primii ani de viață. Nodul central este elementul stabil al structurii reprezentării. Tot astfel,
constructul psihic creat de copil pentru a se adapta la o existență total nefirească, nefamiliară -
schema cognitivă dezadaptativă (stilul de atașament) devine un element ce structuralizează viața
psihică a fiecarui individ uman. O caracteristică a nodului central este rezistența lui la schimbare.
Același lucru îl știm și despre schemele cognitive, în special despre cele dezadaptative timpurii.
Abric consideră că ceea ce permite studiul comparativ al reprezentărilor este tocmai reperajul
nodului central. Componentele periferice, aflate la distanțe diferite de nodul central, reprezintă
interfețele stimulilor ce vin din exterior. În modelul schemelor cognitive, această interfață este
asigurată de reacțiile comportamentale, exterioare schemei cognitive. Componentele periferice
au funcția de protecție a nodului central. Similar, individul uman își apara inconștient schemele
cognitive căutând situații și relații care să i le confirme. Si totuși, această structură relațională,
disfuncțională prin însăși valoare ei, conține în ea solutia de adaptare creativă, de vindecare a
tiparului disfuncțional. Conflictul dintre firesc și necesar la un moment dat, pe de o parte și
unicitatea creativă a fiecăruia dintre noi, pe de altă parte se amorsează în social. În acest sens, T.
Metzinger îl citează pe C. Costoriadis aratând că imaginația indivizilor concreți, oricât de bogată
ar fi, utilizează întotdeauna un limbaj deja existent pentru a exprima un sens personal. La fel de
importantă în construcția acestui argument este și ideea aceluiași autor că o semnificație
imaginară socială nu este viabilă dacă nu are puncte de sprijin în mentalitățile individuale și în
structurile de profunzime ale psihicului, în inconștient. Această corespondența duce, consideră
autorul amintit, la necesitatea ca instituțiile să menajeze posibilitățile indivizilor de a găsi un sens
personal în semnificația socială instituită. Altfel spus, societatea, prin gradele de libertate pe care
le asigură adaptării indivizilor ce o alcătuiesc, normalizează conflictele intrapsihice,
transformându- le, astfel, în resurse interioare.

Construcție conștientă de sine: responsabilitate și valoare

A. Damasio, particularizând definiția de mai sus, ne oferă un argument mai mult decât
convingător pentru apariția conștienței și beneficiile aduse de aceasta vieții. O minte conștientă
prelucrează mult mai detaliat imaginile provenite din mediu, de exemplu, fapt cu valoare
adaptativă deosebit de importantă (o mișcare exactă care va garanta neutralizarea unei
amenințări, de exemplu).

„Vechiul îndemn al filosofiei, <cunoaște- te pe tine însuți>, pare să nu mai aibă sens
acum, când neuroștiința vine să ne spună că noi, oamenii, nu avem propriu- zis un „sine”. Ea ne
demonstrează elocvent, prin experimente făcute asupra creierului, că suntem, fiecare dintre noi,
un mănunchi de fenomene psihice și neuronale, înalțat pe sol fiziologic. Suntem, pe scurt spus,
un „ceva” care se crede „cineva” (Metzinger)

În acest context, ce șanse are ființa umană să- și depășească condiția? Suntem tributari
mediului familial și interacțiunilor primare pe care le dezvoltăm cu persoanele semnificative

42
pentru noi din prima periadă a vieții noastre? Psihosociologul Iluț, P. (2001) surprinde foarte
explicit un răspuns la această întrebare. „...socializarea secundară poate însemna, în fapt, o re-
socializare, dacă realitatea socioculturală, și implicit cea simbolico- axiologică în care se intră
este substanțial diferită de aceea internalizată în prima socializare”. Altfel spus, o vindecare
reală a tiparelor rigide (stiluri de atașament/ scheme cognitive dezadaptative) dobândite în primii
ani de viață este posibilă prin implicarea în relații sănătoase, prin CO-CREAREA de structuri
relaționale adaptate permanent noului context socio- cultural, prin flexibilitate și creativitate în
ceea ce privește relațiile cu ceilalți și cu sine însuși.

„Procesul împlinirii sinelui este prezent la toți oamenii, însă poate fi conștientizat și
accelerat sau poate fi inhibat în multe cazuri toată viața. Căci cunoașterea de sine nu este un
proces facil. A sta față în față cu tine însuți- cu ceea ce ești- nu cu cea ce ai vrea să fii, nu este o
sarcină ușoară. Foarte puțini se angajează pe drumul autocunoașterii; și dintre aceștia și mai
puțini sunt cei care ajung la capăt sau foarte aproape de final, căci se consideră că finalul
practic nu există. În această călătorie interioară Eul se poate apropia extrem de mult de sine
însă nu- l va putea atinge niciodată. Cei care au împlinit acest proces în totalitate nu mai
aparțin acestei lumi, au transcens acest nivel al existenței” (Brazdău, O.).

Tipuri de atașament/ Definiții

Atașamentul sigur reprezintă capacitatea de a fi consolat de către ceilalți și de a te simți în

siguranță printre aceștia. În clasă, atașamentul sigur față de profesori și față de elevi optimizează
capacitatea de învățare. Această legătură biologică a fost modelată de evoluție în interiorul
rețelelor neuronale dedicate învățării, stresului și relaâiilor sociale.” (Louis Cozolino)

Atașamentul nesigur reprezintă incapacitatea de a fi consolat și alinat de către ceilalți. Se

consideră că este rezultatul unor interacțiuni imprevizibile sau generatoare de anxietate cu
îngrijitorii; persoanele cu atașament nesigur nu dobândesc un sentiment de siguranță predictibil
în relațiile cu ceilalți.” (Louis Cozolino)

43
 Tipuri de atașament/ caracterizare

Atașament securizat/sigur

Copiii explorează atunci când se simt în siguranță. Se calmează la revenirea mamei. În această
situație, mama este senzitivă, este responsivă, disponibilă la semnalele și comunicările
bebelușilor, iși ia repede copilul în brațe (cât vrea copilul, nu mai mult).

Atașament evitant (nesigur)

Copiii sunt indiferenți, calmi, exces de explorare, neinfluențați de plecarea mamei. Figurile
parentale sunt reci sau punitive, însă previzibile, frică de vulnerabilitate, de a nu fi răniți.
Mamele refuzau activ ofertele de apropiere ale copilului. Acestea se retrag atunci când copiii par
triști, manifestă inhibarea exprimării emoțiilor, aversiune față de contactul fizic, bruscare atunci
când acesta are loc. Acești copii au ajuns la concluzia că deschiderea lor către confort sau
îngrijire nu ar fi de nici un folos, așa încât au renunțat.

Aparent nu există distres la acești copii, dar distresul este evidențiat de puls, tensiune arterială și
cortizol. Părinții sunt reci sau punitivi, dar sunt previzibili. Când copilul vine cu cerințe sunt
speriați, nu știu cum să reacționeze și vin cu reguli. Acești părinți au avut la rândul lor părinți
punitivi și reci. Atașamentul evitant (nesigur) crează pacienți care resping în terapie. De obicei
sunt „fără corp”, funcționarea corpului sau felul cum este privit din exterior poate fi important,
dar cum este simțit în interior este neimportant, nu acordă importanță senzațiilor.

Atașament ambivalent (nesigur)

Acești copii au părinți imprevizibili. Copiii sunt hipervigilenți, nu suportă despărțirea de mamă,
se agață de ea. Există două tipuri de copii cu atașament ambivalent.:

Copii furioși: au oscilat între o deschidere activă față de mamă, o conexiune cu mama și
exprimări ale respingerii de la îndepărtarea din îmbrățișarea mamei până la crize de furie.

Copii pasivi: au părut capabili doar de slăbiciune sau cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi
prea copleșiți de neajutorarea și nefericirea lor de a aborda mama direct. Mamele acestor copii-
disponibile ocazional și imprevizibile- nu îi respingeau verbal și fizic- cum făceau mamele
copiilor evitanți- dar responsivitatea lor era la fel de insensibilă. Aceste mame par să descurajeze

44
autonomia în mod subtil sau direct. Mai târziu, adulții cu acest tip de atașament au o frică de
abandon și suportă mult timp relații proaste.

Atașament dezorganizat (nesigur)

Apare atunci când figura de atașament este trăită simultan ca sanctuar, cât și ca frică de pericol.
Copiii au fost abuzați, frica fundamentală e de a fi violat. Comportamentul este incoerent, se
apără, atacă, după reuniune s-au retras către mamă, dar au înghețat pe loc sau s-au prăbușit pe
podea (sau păreau să cadă într-o stare de stupefacție, asemănătoare unei transe. Acești părinți pot
fi înfricoșători, speriați sau disociați și la rândul lor au traume nerezolvate din copilărie. Când
apare elementul care evocă amintirea din copilărie căreiacăreia nu îi poate face față, părintele nu
poate reacționa cum trebuie. Copilul este prins într-o situație imposibilă, contradictorie,
paralizantă. Mai târziu, când cresc, acești copii folosesc un comportament de control, de
inversare a rolurilor cu părinții lor, ca modalitate de rezolvare a contradicțiilor nerezolvabile și
atunci acești copii comandă părinților.

Atașament izolat

Psihologul american Richard Erskine vorbește despre un al cincilea tip de atașament, cel izolat.
Părinții sunt neglijenți și intruzivi. Frica centrală a copilului este de a nu fi injvadat. Părintelui
nu-i pasă de copil, dar are pretenții foarte mari de la acesta.

Concluzii:

În relația de atașament, calitatea comunicării dintre copil și persoana de îngrijire este

fundamentală.

În diadele securizate, copilul își exprimă clar nevoia de confort după separare, ușurarea de a fi
consolat în timpul reuniunii, ulterior copilul este pregătit din nou pentru joacă. Mma descifrează
cu acuratețe indiciile nonverbale și răspunde în consecință. Această comunicare este d etip
colaborativ, o parte semnalizează, în timp ce cealaltă răspunde cu un comportament care spune:
„Îmi dau seama ce simți, și îți răspund cu ceea ce ai nevoie!”

În diadele nesecurizate, comunicarea este diferită. După separare, copiii evitanți nu reușesc să-și
exprime distresul marcant, evidențat indirect de nivelele de cortizol ridicat. După reunirea cu
mama, nu reușesc să-și exprime nevoia d ea fi consolați. Astfel, copilul evitant inhibă orice
formă de comunicare care ar presupune o legătură. Ei nu exprimă nicio dorință de proximitate și
par să fie surzi la orice fel de deschidere afectivă a mamei. Situația inversă apare la copiii
ambivalenți, care par să amplifice exprimarea atașamentului. De la început și-au exprimat

45
preocuparea, îngrijorarea față de disponibilitatea mamei. Distresul de după separare a fost sever,
iar alinarea nesemnificativă.

Mamele cu copii siguri erau ele sensibile la semnalele copiilor. Comportamentul lor era
dependent de copilul lor (acordaj timpuriu).

Mamele copiilor evitanți respingeau comportamentul de atașament, erau indisponibile din punct
de vedere emoțional, incomodate de contactul fizic și aveau tendința de a se retrage când copiii
erau triști. Nu de puține ori, copiii reacționau cu furie la respingerea mamei.

Mamele copiilor ambivalenți erau inconsecvent responsive la semnalele acestora și disponibile

emoțional într-un mod imprevizibil. Astfel, pentru copiii ambivalenți, este adaptativ să-și
comunice nevoile într-o manieră persistentă și de neconfundat.

În atșamentul dezorganizat, după reuniune, copiii s-au prăbușit, au căzut în transă.

Dezorganizarea poate apărea când copilului îi este frică de părinte sau când părintele
reacționează cu retragerea fizică sau intră în transă.

Efectele pe termen lung ale tiparelor de atașament ale copilului mic

Copiii cu atașament sigur au prezentat mai multă stimă de sine, sănătate emoțională și reziliență,
afectivitate pozitivă, inițiativă, competență socială, concentrare în joc; sunt tratați cu căldură și
adecvat vârstei lor de către profesori și colegi.

Copiii evitanți adesea sunt văzuți ca retrași, aroganți sau în opoziție, tind să scoată la iveală
răspunsuri furioase de control.

Copiii ambivalenți sunt adesea văzuți ca adezivi și imaturi, tind să fie răsfățați și infantilizați.

Atașamentul securizat oferă o reziliență crescută.

Atașamentul dezorganizat este un factor de risc semnificativ pentru psihopatologii după

copilărie.

Atașamentul evitant este legat de probleme obsesionale, narcisice și schizoide.

Atașamentul ambivalent este legat de dificultăți isterice sau histrionice plus tulburare borderline.

46
 Frica

LONGMAN - teama este o emoție intensa provocata de o amenințare care implică o senzație de
tensiune neplacutaă un impuls puternic de a fugi și diverse reacții fiziologice precum accelerarea
bătăilor inimii, încordarea mușchilor, mobilizarea organismului pentru fugă sau luptă.

- este produsă nu numai de un pericol direct, ci și de situații sau obiecte care reprezinta pericolul

TEAMA POZITIVĂ

Actionează ca un impuls protector, și ne mobilizează să ne îndepartam de situatiile periculoase

care ne ameninta viatț sau sănătatea și ne împiedică să ne facem rău fizic.

Teama din urma cu mii de ani era alta decat teama de acum care se manifesta prin:

- teama de a nu fi iubit, dorit

- teama de a fi respins

- teama de a fi nefolositor

Cultura a determinat aparitia fricii pentru ceea ce s-ar putea întampla.

MODALITATI PRIN CARE APARE TEAMA

1. temerile copilariei

- cu cât parinții resping teama copilului cu mai multa asprime, cu atât va fi mai puternică
autoacuzarea copilului care ajunge să imite raspunsurile părintilor mai tarziu

2. teama ca efect al suprasolicitării fizice sau mentale

47
- oboseala -> dificultatea de a adormi -> eforturi diurne mai mari -> oboseala (crescuta) ->
anxietate (crescuta)

3. teama datorată unor schimbări stresante

- modele de comportament stabile; rutinele au scopul de a ne face să ne simtim confortabil și

reflectă prioriățile noastre

4. teama produsă la renunțarea de tranchilizante

5. teama produsă de afecțiuni medicale sau stimulente în exces

6. teama provocată prin furie reprimată

- un partener care exploatează emțional

- incordare permanenta in mediul de la servici/lucru

- intervenția rudelor în deciziile din viata proprie

7. teama produsă prin traumă

O serie de factori determină dezvoltarea sentimentului de teama după o trauma:

- tipul de personalitate și rezistența naturala la stres

- atitudinea generală fată de probleme și dificultăti, care este rezultatul experientelor din trecut și
a procesului de învațare

- starea de spirit în care se afla persoana când s-a produs trauma

- modul în care au reacționat ceilalți la ceea ce s-a întamplat

Când are loc o traumă este ca și cum experiența se înfige în minte, nepermițând altor experiențe
pozitive să modifice conținutul emoțional al traumei.

48
 TEAMA
______________________________________
- reactie la o primejdie reală
______________________________________
- manifestare de scurta durată
______________________________________
- are un motiv real
______________________________________
- are manifestari fizice predominante
______________________________________ ______________________________________
- tulburarea psihică derivată este fobia
ANXIETATE
______________________________________
- anticiparea unei primejdii iminente
______________________________________
- cronicș
______________________________________
- nu are un motiv precis
______________________________________
- are preponderent manifestari psihologice
(griji, neliniste)
- tulburarea psihică derivata este anxietatea
generalizată

CUM ÎNVATAM FRICA

- prin experiențe traumatice unice

- prin mici experiențe traumatice repetate fără a avea posibilitatea de a le controla

- prin efect retroactiv

- un adult care se sperie sistematic și copilul este martor

EXPLICAREA FRICII PRIN CELE PATRU MODELE TEORETICE PRINCIPALE

1. CURENTUL EVOLUȚIONIST:

- ne temem pentru ca asa ne este scris în gene; teama este o emțtie utilă, lăsată moștenire de
evoluție cu rolul de a ne produce spaima fată de tot ceea ce ne amenință supravietuirea sau
integritatea corporală

49
2. CURENTUL PSIHOLOGIZANT:

- ne temem pentru că trupul nostru este influențat de emoție; reacțiile fizice de spaimă care ies
din aria controlabilului nostru, reprezintă un semnal de alarmă menit să ne atragă atenția

3. CURENTUL COGNITIVIST:

- ne temem din cauza gândurilor noastre; pentru o mai mare siguranță avem capacitatea de a
anticipa, de a ne gândi la ceea ce se ascunde sub realitatea imediată, vizibilă și perceptibilă

4. CURENTUL CULTURALIST:

- ne temem pentru că am învățat-o; multe temeri ne sunt inoculate pentru a da naștere unor
comportamente adecvate culturii în care ne aflăm

IUBIREA

- in spatele iubirii sta nevoia de a trăi și nevoia de atașament

- exista 3 mari tipuri de iubire:

1. Iubirea pentru oamenii care ne oferă compasiune, întelegere, ajutor, care ne dau încredere în
noi și ne călauzesc:

50
- prototipul iubirii copiior față de părinți

2. Iubirea pentru oamenii care depind de noi pentru tot ceea ce ne cer:

- prototipul iubirii parinților față de copii

3. Iubirea romantica este cea care presupune idealizarea altei persoane, prin supraestimarea
calităților si virtuților si subestimarea lipsurilor

- iubirea sanătoasă este caracterizata prin afecțiune, atenție, stimă încredere, acceptare, dăruire,
bucurie, vulnerabilitate, venerație, mister, gratitudine, extaz, sacralitate

- iubirea adictivă este caracterizată prin singurătate, izolare, neliniște, gelozie, abandon, furie,
nesiguranță, dispret, ură, distanțare și confuzie

Din punct de vedere clinic, adicția presupune 3 tipuri specifice de comportament:

- perseverarea într-un anumit tip de comportament în pofida consecințelor fizice si psihice

adverse

- obsesia sau preocuparea în exces

- pierderea controlului

51
Din punct de vedere neurologic, adicția presupune 3 componente:

- excitație

- sațietate

- fantasmare

Definitie

Iubirea adictiva înseamna dependența de cineva exterior sinelui în încercarea de a raspunde unor
nevoie nesatisfacute, de a evita temeri sau suferință emoțională. Paradoxal, iubirea adictivă se
naște din încercarea de a ține viata sub control, tentativă soldată, de fapt, cu pierderea
controlului, prin atribuirea unei puteri personale, altcuiva decât propriei fiinte.

TIPURI DE IUBIRE ADICTIVĂ:

1. iubirea fantasmagorică

2. iubirea sexuală

3. iubirea dependentă

1. obiectul iubirii adictive este o fantasmă, iar persoana dependentă încearcă să se identifice în
totalitate cu relația imaginară

2. iubirea sexuală -> adictia sexuală => o iubire sexuală deformată, refulata sau interzisa prin

constrangeri religioase sau familiale, poate duce la

52
 adictie sexuală, definită ca o boală implicand orice tip

de activitate sexuală necontrolată cu urmari negative

Originile adicției sexuale sunt abuzurile:

- emotionale (97%)

- sexuale (81%)

- fizice (72%)

-aceste traume trăite la varste fragede, generează credințe profunde, care la maturitate devin
principii de organizare ale relației umane

Iubirea dependenta are 2 surse:

- încercarea inconstienta de a satisface nevoile neîmplinite în copilarie și de a consolida anumite

credințe puternice, dobândite în aceiași perioadă

- se bazeaza pe ceea ce numim "incest emotional"

INCESTUL EMOTIONAL

În copilaria mică, copilului i se cere în mod repetat, direct sau indirect, să aibă grijă de
sentimentele părintilor. Copilul interpretează greșit această seducție tăcuta drept dragoste
părinteasca, venită din partea părintelui de sex opus; o astfel de cerere devine o invitație mascată
la incest, deoarece părintele ii cere copilului să se transforme în partener surogat. Asemenea

53
parteneriate prin care rolurile sunt inversate, se traduc la maturitate în relatii de iubire
dependente și confuzii privind intimitatea reală.

CARACTERISTICILE IUBIRII ADICTIVE

1. GRANIȚE (dificultăți în stabilirea granițelor eului)

- a) slabe

- b) rigide

a) slabe:

- conversatii intime cu persoane cu care nu exista relatii de încredere

- îndragostirea de orice persoana care ne acorda încredere

- recurgerea la comportament sexual cu unicul scop de a satisface nevoile/dorințele celuilalt

- reacție de raspuns imediat la primul impuls sexual

- nerespectarea/încalcarea valorilor personale pentru a-i face pe plac celuilalt

- acceptarea unor lucruri pe care persoana nu le doreste (mancare,sex,atingere)

- neputinta de a sesiza "spargerea granițelor"

- a spune da, atunci cand vrei sa spui nu

- păstrarea relațiilor cu oamenii abuzivi

- încrederea în toti oamenii

- predispoziția de a spune tot

- adularea celorlalți

54
 b) rigide:

-neîncrederea în toți oamenii

- gândire dihotomică

- compartimentarea vietii; izolarea oamenilor și activităților de propria viață; neintegrarea

diferitelor aspecte ale vietți

- refuzul de a ceda întotdeauna și respingerea compromisului

- ridicarea unui zid și neîmpartasirea cu ceilalti a gândurilor, sentimentelor și energiei proprii

- retragerea în sine

- lipsa empatiei

- acceptarea intimității doar prin relatii sexuale

- neacceptarea ideii de a fi vulnerabil

- simularea emoțiilor

- neacceptarea ideii ca ceilalți să aibă grijă de tine

- preferinta pentru observarea vieții, în locul trăirii ei

- atitudine rigidă, care presupune retragerea în propria carapace și imposibilitatea de exprimare a

sentimentelor

2. TENDINTE MASOCHISTE

- unul dintre parteneri daruiește mai mult decât celălalt in detrimentul propriei dezvoltări;

5. EXPERIMENTAREA INSUFICIENTAĂ CREȘTERII INDIVIDUALE

55
- cei doi parteneri stagnează pentru că dedică mai multa energie grijii față de relație, decât
creșterii personale și autorealizarii;

6.DIFICULTATI ÎN EXPERIMENTAREA INTIMITAȚII REALE

- Eric Berne: "intimitatea este un schimb profund de gânduri, sentimente și gesturi aici si acum".

- relațiile intime sunt procese, nu produse perfecte

7.PARTICIPAREA (INCONSTIENT) LA JOCURI PSIHOLOGICE

- prin asumarea unuia din cele 3 roluri: a) victimă

b) salvator

c) persecutor

8.ÎNCERCAREA DE A-L SCHIMBA PE CELALALT

9. NEVOIA DE CEILALȚI PENTRU A SE SIMTI ÎMPLINIT

-iubirea adictivă este o relatie de simbioză; dependentul are nevoie de celălalt pentru a se simți
întreg, echilibrat, în sigurantă; când această simbioză este amenintată, apare anxietatea și,
deseori, aceasta se manifestă prin violenta fizica sau emoțională;

10.A PRETINDE ȘI A ASTEPTA DRAGOSTE NECONDIȚIONATA

56
- singura perioada din viată în care avem nevoie de dragoste necondiționata este copilăria;

copiii depind de ceilalți pentru a se dezvolta și a crește;

11.TEAMA DE A FI ABANDONAT ÎN DESPARȚIRILE DE RUTINĂ

- se fundamentează pe faptul că în copilărie nu s-au bazat pe permanența părinților ca etapă a

dezvoltarii normale

12.CEI 3 "P": PROIECȚIE, PERSONALIZARE, PUTERE

PROIECȚIE:

- presupune a arunca responsabilitatea asupra celuilalt sau a percepe o calitate sau o trăstura în
altcineva pe care o negi sau o refuzi la propria persoana

PERSONALIZARE:

- se refera la situatiile în care ne internalizam proiecțiile facute de alții asupra noastra,

acceptandu-le drept adevaruri despre noi inșine; se organizează în copilarie când ceilalți au
proiectat asupra noastra

PUTERE:

- jocurile puterii reprezintă comportamente manipulative, menite sa mențină inegalitatea în

cadrul unei relații; ele asigură unei persoane poziția de inferioritate/superioritate față de cealaltă
persoană; se bazează pe modele din copilarie în care unii adulți ii invață inconștient pe copii că
puterea și dragostea sunt monede de schimb, ceva care putem să câstigăm dacă jucam bine sau
ne comportam într-un anumit fel.

57
CARACTERISTICLE IUBIRII SANATOASE

1. PERMITEREA INDIVIDUALITĂȚII

- partenerii evoluează schimbându-se în timpul relației fără să se simta amenințați; este posibil
datorita respectului și încrederii reciproce caracteristice iubirii mature

2. CONTOPIREA DAR ȘI SEPARAREA FAȚĂ DE CELĂLALT

- presupune stabilirea unor granițe sănătoase, bazate pe cunoașterea și împartașirea propriilor

nevoi și limite și împartașirea celorlalți

3. ADUCEREA LA SUPRAFAȚĂ A CEEA CE ESTE MAI BUN ȘN NOI SI ÎN CELALALT

- se realizează prin respect, răbdare, implicare și generozitate

4. ACCEPTAREA IDEII SFARȘITULUI UNEI RELATII

- o persoana matură emoțional poate diferenția motivațiile bune de cele nesănatoase care
determină alegerea și rămânerea într-o relație;

58
5. RECEPTIVITATEA LA NOU ȘI LA SCHIMBĂRI

- dificultăți date, de exemplu, de: faptul că unul dintre parteneri își continua drumul pe o spirală
ascendentă, iar celălalt se cramponează cu încăpățânare de lucruri cunoscute și, apparent, simple,
stagnând;

6. STIMULAREA DEZVOLTĂRII CELUILALT

7. EXPERIENȚA UNEI INTIMITĂȚI SANĂTOASE

- pentru a ne încredinta celuilalt, avem nevoie de siguranță, deschidere, acceptare, congruență (a

fi egal în cuvânt și în faptă);

8. LIBERTATEA DE A CERE DESCHIS CEEA CE NE DORIM ȘI CAPACITATEA DE A ACCEPTA

REFUZUL CELUILALT

9. EVITAREA TENDINȚEI DE A-L SCHIMBA SAU CONTROLA PE CELALALT

10. CAPACITATEA DE A PRIMI SI A DĂRUI

11. ÎNCURAJAREA AUTONOMIEI CELUILALT

12. ACCEPTAREA PROPRIILOR LIMITE ȘI ALE CELUILALT

13. STIMA DE SINE RIDICATĂ

59
14. ÎNCREDEREA ÎN PARTENER ATUNCI CÂND NU ESTE PREZENT ȘI ACCEPTAREA
SOLITUDINII

15. EXPRIMAREA SPONTANA A SENTIMENTELOR

16. ACCEPTAREA VULNERABILITĂȚII

ETAPELE PROCESULUI TRECERII DE LA ADICȚIE LA IUBIREA SANATOASĂ

1. NEGAREA

- se caracterizează prin reprimare; presupune raționalizarea abuzurilor sau a dezinteresului

partenerului încercandu-se adaptarea

Ex.: "este mai bună o relatie proasta decât niciuna"

"ne-am jurat credinșă și la bine și la greu"

"așa e viata"

2. DISCONFORTUL

- unul sau ambii parteneri conștientizeaza că ceva esențial lipseste din relație; deseori se caută
soluții sau liniște în afara relației prin consum de alcool, mâncare îă exces, legaturi
extraconjugale, muncă asiduă, exerciții fizice excesive, religie, jocuri de noroc; din punct de

60
vedere emotional, apare frustrare, confuzie, depresie, anxietate, și, deseoriî apare reintoarcerea la
etapa 1.

3. CONFRUNTAREA

- dependența din cuplu este relevata de obicei de un eveniment major ca, de exemplu, depresie, o
boală, o schimbare importanta în viata; este definita de criza, ceea ce înseamna că este posibilă
violenta, abuzul, somatizări; dacă decizia de desparțire este luată în aceasta etapa fără a ajunge la
cunoașterea de sine, partenerii pot recreea relații similare sau își pot reprima sentimentele de
iubire.

4. SEPARAREA PSIHOLOGICA

- implică necesitatea distanțării, detașării emotionale temporare pentru ca fiecare dintre cei doi
parteneri să poate intra în contact cu propriile introiectii prin intermediul analizei personale;
necesită ajutor și sprijin din afara cuplului

5. SIGURANTA DE SINE

- presupune integrarea schimbărilor din etapa anterioara, provenite din cunoasterea nevoilor și
dorințelor; capacitatea de a discerne între ceea ce este mai important și ceea ce este mai puțin
important; descoperirea temerilor și credintțlor negative care au influențat relația de iubire, și
conștientizarea și vindecarea lor; această etapă pune accentul pe potențialul creativ, intimitate și
iubire, specifice maturizării.

6. APARTENENTA

- înțelegerea unicitații și existența relației de iubire simultan cu libertatea individualț; relatia se

bazează pe egalitate și nu pe jocuri de putere

61
 7. COMUNICAREA

- se bazează pe autonomie, spontaneitate și deschidere sănătoasă către intimitate

BIBLIOGRAFIE

1. Barrett, L., F.- Cum iau naștere emoțiile. Viața secretă a creierului, Editura ASCR, Cluj-
Napoca, 2017.
2. Bradberry, T., Greaves, J., Inteligența emoțională 2.1. Strategii esențiale pentru succesul
personal și professional, Editura Litera, București, 2016.
3. David, S.- Agilitatea emoțională, Editura Litera, București, 2018.
4. Davidson, R., J.,- Creierul și inteligența emoțională, Editura Litera, București, 2013.
5. Deep, S., Sussman, L.– Sa actionam inteligent , Editura Polimark, Bucuresti, 2005.
6. Ekman P.,-Emoții date pe față, Editura Trei, București, 2011.
7. Eysenck, H., Eysenck, M.– Descifrarea comportamentului uman, editura Teora, Bucuresti,
2005.
8. Dialog științific cu Dalai Lama consemnat de D. Goleman- Emoțiile distructive, Editura
Curtea Veche, București, 2005.
9. Goleman D. – Inteligenta emotionala, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2001.
10. Goleman, D., Mc. Kee, A., Boyatzis, R. - Inteligența emoțională în Leadership, Editura Curtea
Veche, București, 2007.
11. Goleman, D., Davidson, R.J., Însușiri modificate. Știința și arta motivației, Editura Curtea
Veche Publishing, București, 2018.
12. Horney, K.- Conflictele noastre interioare, Editura IRI, București, 1998.
13. Lazarus, R., S.- Emoție și adaptare. O abordare cognitivă a proceselor afective, Editura Trei,
București, 2011.
14. Leahy, R., L.-Terapia centrată pe scheme emoționale, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2017.
15. Lerord. F., Andre, C. – Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, Editura Trei, București,
2003.
16. Lerord. F., Andre, C. - Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, Editura Trei, București,
2003.
17. Orbach, S.- Corpuri. Regândirea legăturii dintre minte și corp, Editura Trei, București, 2018.
18. Ribot Th.– Logica sentimentelor, editura IRI, 2006.
19. Sartre J.P. – Psihologia emotiei, editura IRI, 2004.
20. Segal, J. – Dezvoltarea inteligentei emotionale, Editura Teora, Bucuresti, 2009.
21. Siegel, D.-Mindfulness și neurobiologie, Editura Herald, București, 2007.

62
22. Siegel, D., J., Mindsight. Noua știință a transformării personale, Editura Herald, București,
2018.
23. Young, R., Dezvoltarea inteligenței emoționale, Editura Meteor |Press, București, 2018.

63