TÂLCUIREA LUCEAFĂRULUI

LUI MIHAI EMINESCU

CARTE DE CĂPĂTÂI
PENTRU
FIECARE ROMÂN

1
 PREFAŢĂ

Doamne, Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui

Isaac și al lui Iacov, și al seminției celei drepte a lor, Cel care ai făcut cerul și
pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale,
Care ai încuiat adâncul și l-ai pecetluit cu NUMELE TĂU, cel
înfricoșător și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și tremură din pricina
atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei
Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși!
Însă nemăsurată și neajunsă este și mila făgăduinței Tale, căci Tu ești
Domnul cel Preaînalt, bun, îndelung-răbdător și mult-milostiv, Căruia îi pare rău
de răutățile oamenilor. Tu, Doamne, după mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit
pocăință și iertare celor care Ți-au greșit și după mulțimea îndurărilor Tale ai
hotărât pocăință păcătoșilor spre mântuire.
Așadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepți, n-ai pus pocăință pentru cei
drepți: pentru Avraam și Isaac și Iacov, care nu ți-au greșit Ție, ci ai pus
pocăință mie păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării.
Multe sunt fărădelegile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi înălțimea
cerului din pricina mulțimii nedreptăților mele. Strâns sunt eu cu multe cătușe de
fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu și nu am nici loc de odihnă, pentru că
Te-am mâniat și am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit
poruncile Tale, ci am pus urâciuni și am înmulțit smintelile.
Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta.

Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile

mele eu le cunosc. Însă cer rugându-Te: Iartă-mă
Doamne, iartă-mă și nu mă pierde la întuneric sub
pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor care
se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta,
mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta.
Și Te voi preaslăvi în toate zilele vieții mele. Căci pe Tine
Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii
vecilor. Amin!

Rugăciunea lui Manase, regele lui Iuda,

când se afla el ca rob în Babilon.

2
 TÂLCUIREA LUCEAFĂRULUI
lui Mihai Eminescu

Toți, fără nicio excepție, căutăm fericirea. Cel mai adesea, fericirea
aceasta o trăim când iubim și când suntem iubiți și, mai ales, atunci când acest
sentient este reciproc. Deci, putem spune că, întregul nostru parcurs prin această
viață are ca și coordonată iubirea.
Dacă, de mii de ani, toți oamenii sunt în căutarea iubirii, ar trebui să fie
destul de limpede de găsit, dar vai, parcă ne-am întors iarăși la Turnul Babel. Ni
s-au amestecat atât de rău, nu doar limbile, ci și gândurile, încât toți, indiferent
de felul nostru de a fi sau de resursele intelectuale și materiale, ne aruncăm spre
iubire, dar de cele mai multe ori, mai mult ne îndepărtăm de ea. Căutările
nostre se sfârșesc prea repede și nu fară a ne lăsa, adesea, un gust amar.
Dacă iubirea s-ar împlini într-o trăire singuratică, atunci lucrurile ar fi mai
simple, dar nu, iubirea o trăim doar prin ceilalți, fie ca să o primim, fie ca să o
oferim.
Căutăm iubirea și avem nevoie indispensabil de iubire, încă din momentul
zămislirii. La început suntem doar beneficiari ai dragostei celorlalți, dar încet,
încet, înțelegem că ne împlinim, oferind ceea ce ne stă nouă în putere, prin
iubire.
Răspunderea noastră începe de la vârsta adolescenței. Trupul începe să ne
strunească, iar noi, asemenea puilor de abia ieșiți din găoace, începem să ne
încercăm forțele. Nu știm mare lucru despre viață, dar avem în noi o văpaie de
iubire și nu știm ce să facem cu ea. Începem cu timiditate acest drum, dar timpul
trece cu repeziciune și ne trezim când suntem deja departe. Imaginația face
din noi uneori niște eroi, iar alteori ne aruncă într-o fundătură de unde nu
întrevedem vreo cale de ieșire. Toate aceste experiențe, uneori ne bucură, alteori
ne întristează. Momentele de bucurie ne acaparează atât de mult, încât le trăim
ca pe un vis. Atunci nu ne punem nicio problemă, dar când vin întristările,
revenim la realitate și cel mai stăruitor răsună în toată ființa noastră întrebarea
„Ce este viața?”.
Fie dăruindu-ne pe noi înșine, fie primind iubirea celorlalți suntem fericiți,
iar atunci întrebarea „Ce este viața?” ni se pare lipsită de sens pentru că, chiar
dacă nu putem exprima un răspuns, îl trăim deja pe propria piele, iar ceea ce
simțim este că iubirea este viața și viața este iubire. Dar când anumite
evenimente ne fac să conștientizăm efemeritatea vieții sau trăim absența iubirii,
dorința de viață sau de iubire ne determină să începem să căutăm fericirea și ca
să știm ce să căutăm apare insistent în mintea noastră întrebarea „Ce este
viața?” sau „Ce este iubirea?”.
Pentru că părerea noastră nu ne mai mulțumește, și e normal să fie așa, de
vreme ce ceea ce ni se părea trainic s-a risipit, nu putem decât să căutăm. Pentru
3
că a privi doar împrejur, la ceea ce fac ceilalți, ar putea fi insuficient pentru o
întrebare atât de grea, nu ne rămâne decât să căutăm să vedem ceea ce au scris
alții despre iubire, și mai ales cei avizați și recunoscuți. Fiind români, ar fi cu
totul anormal să nu-l cercetăm pe Eminescu.
Mihai Eminescu, ca un mare vizionar peste veacuri şi ca un adevărat
apostol al neamului, veghează pururea paşii fiecăruia care-i cercetează scrierile,
vrând parcă să ne iniţieze pe fiecare în marea taină a vieţii, dar nu înțeleasă ca
un moment dintr-o veşnicie, ci ca o veșnicie începută într-un anume moment din
timp. Într-un limbaj de poveste, în armonia versurilor duioase ale
„Luceafărului”, cerurile se deschid înaintea oricărui suflet amărât şi supus
încercării.

1.A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

2.Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Cine oare în copilăria sa, nu şi-a închipuit şi nu şi-a atribuit sieşi aceste
calităţi? Realitatea este departe de imaginaţia copilărească, dar în închipuirea
copilului nu este oare şi un sâmbure de adevăr? Desigur că este, căci fata
preafrumoasă nu este altceva decât sufletul. Obârşia împărătească a sufletului,
dezvăluie că DUMNEZEU, Împăratul cerului şi al pământului, este făcătorul
său, iar atributul de „una la părinţi”, descoperă grija deosebită din partea
Creatorului pentru fiecare suflet în parte.
Mai departe poezia nu ne înfăţişează nimic din amănuntele banale ale
vieţii sufletului, ci trece direct la descrierea poveştii de dragoste dintre suflet şi
un Luceafăr. Așa cum copila preînchipuie sufletul, tot astfel și Luceafărul nu
este altceva decât conştiinţa proprie a fiecăruia, iar întâlnirea sufletului cu
conştiinţa sa are loc numai noaptea, adică doar în abisul gândirii, căci doar acolo
lumina Luceafărului, a conştiinţei, strălucind în tainiţele minţii, se dovedește a fi
unicul ghid, în funcţie de care „pe mişcătoarele cărări ale vieţii” sunt dirijate
corăbiile gândurilor noastre ascunse.

3.Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

4
 4.Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

5.Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.

6.Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

7.Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Atenţia sufletului la propria conştiinţă şi conlucrarea lor face ca iubirea

reciprocă să se înfiripe şi să crească. Atât de profundă devine iubirea lor, încât
lumina şi puritatea conştiinţei ajunge să se răsfrângă, nu doar asupra sufletului,
ci şi asupra trupului, iar sufletul, atât de mult se bucură de protecţia conştiinţei,
încât nici chiar în somn, nu se mai poate despărţi de ocrotirea caldă şi atentă a
acesteia.
Trebuie remarcat că iubirea dintre copilă și Luceafăr începe în planul
spiritual al înălțimilor cerești pentru că manifestarea acestei iubiri are loc în
somnul copilei, iar ea i se adresează atât ca și unui iubit, dar și precum lui
Dumnezeu: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n
casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”.
Ce înfăţişare frumoasă, caldă şi calmă are omul cu conştiinţa curată?
Forţa de atracţie a sufletului curat este atât de irezistibilă, încât conştiinţa,
absolut fascinată, se personifică, dar chiar dacă se personifică, conştiinţa nu-şi
uită originea divină. Ar dori însă să suporte toată dificultatea materializării, în
scopul împlinirii propriei sale meniri, aceea de a ajuta sufletul să ajungă cetăţean
ceresc în veşnicie şi stăpân peste patimi „O, vin'! odorul meu nespus,/ Şi lumea
ta o lasă” ... „Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”.

8.Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

5
 9.Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

10.Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

11.Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

12.Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

13.Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

14.El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

15.Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

16.Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

17.Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,

6
 Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

18.Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

19.- Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

20.Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

21.O, vin'! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

22.Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

Începutul declinului celei mai frumoase poveşti de dragoste de pe

pământ începe din momentul în care sufletul, dorește să părăsească cele de
sus. Necunoscând nici pe cele de sus, nici pe cele de jos, începe să aprecieze
cele veşnice prin prisma celor trecătoare și, răsturnând scara valorilor, se
închide singur în mormântul valorilor materiale. Fiind „mândră-n toate
cele”, își neglijează originea „din rude mari împărătești” și dorește să-și
croiască altă soartă. Din acest motiv nu mai înţelege rolul conştiinţei, acela de
călăuză spre Dumnezeu. Pentru că, la început, sufletul este lipsit de îndrăzneală
își motivează dorința de despărțire voalat denumindu-și conștiința înger, dar mai
apoi, capătând îndrăzneală, nu se sfiește a o socoti drept demon.

23.- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

7
 24.Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ruptura dintre suflet şi propria conştiinţă este iniţiativa unilaterală a

sufletului orbit şi nu are loc brusc, ci treptat şi niciodată definitiv. Faptul că
sufletul îşi motivează refuzul de a nu urma idealurile conştiinţei, asimilindu-le
cu o ispitire demonică, arată că refuzul nu este o simplă neînţelegere, ci mai
mult dorinţa de a se pune pe sine mai presus decât propria conştiinţă și de a
câştiga în mod nedrept ceea ce nu i se cuvine: „O, eşti frumos cum numa-n vis/
Un demon se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!”.
Nesocotind decât această viață pământească, sufletul își ia singur soarta în
mâinile sale de paie, având ca şi argument credibil incapacitatea conştiinţei de a
se materializa şi a-i oferi cele pământeşti.
Atitudinea sufletului este nemotivată, căci Cătălina încă nu-l întâlnise pe
Cătălin, deci nu avem vreun argument să spunem că în numele altei iubiri s-a
despărțit de Luceafăr și că dragostea este oarbă. Locul rămas gol va fi luat de
atracţia sufletului pentru trup şi pentru tot ce-i muritor.
În opoziţie cu orbirea cu care sufletului dorește să se înveșmânteze, se
dezvăluie iubirea nepreţuită şi jertfelnică a conştiinţei faţă de suflet care, chiar
dacă este totală, nu se poate opune vălului de neştiinţă cu care vrea sufletul să
se acopere. Deocamdată cele pământești sunt pentru suflet doar o ispită, iar
realitatea celor cerești și acelor pământești o necunoscută. Dacă nu ar fi existat
Luceafărul, care să-și arate toată dăruirea față de suflet, am putea spune, văzând
evoluția ulterioară a sufletului, că acesta, odată născut în trup, este condamnat
la o viețuire josnică și la toate umilințele rezultate din lupta pentru
supraviețuire.

25.Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

26.Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

27.- Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând

8
 Şi viaţa-mi luminează!

28.Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

29.În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

30.Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

31.Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

32.Dar ochi mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

33.- Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

34.O, vin', odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

35.O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

36.- O, eşti frumos cum numa-n vis

9
 Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

37.Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

38.- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

39.- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

40.Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

41.- Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

42. Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

43.Şi se tot duce... S-a tot dus.

De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

Urmărind sufletul în noua sa poveste de dragoste, dar de data aceasta faţă

de trup, nu putem decât să rămânem dezamăgiţi de noua lui perspectivă. Încărcat
de necredinţă, sufletul devine vulnerabil şi uşor cade în capcana întinsă cu
măiestrie de nimeni altcineva decât de trupul în care sălăşluieşte. Ne uimeşte

10
viclenia cu care a fost atras sufletul în cădere, uşurinţa cu care acesta s-a lăsat
momit de amăgiri trecătoare şi lipsa de forţă în a urma pe mai departe
dragostei fierbinţi, pe care a avut-o pentru Luceafăr. Aparent pare explicabilă o
asemenea perspectivă şi anume imposibilitatea iubirii dintre un suflet şi un
Luceafăr, dar adevărata cauză o dezvăluie chiar ispititorul, şi anume,
desprinderea prematură din ascultarea protectoare faţă de părinţi şi dispreţuirea
celor mai presus de sufletul nostru: „Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de
luceferi”.
Condiţia pe care o pune sufletul pentru a rămâne în dragostea de mai
înainte faţă de propria conştiinţă dezvăluie starea de împietrire de care este
cuprins sufletul care refuză să aspire la cele cereşti, așa cum i s-a cerut
sufletului de către conştiiţă. Pentru suflet preţul abandonării idealurilor cereşti,
pe care deşi nu le-a atins i-au marcat pozitiv prima parte din viaţă, este
inestimabil. El trăieşte pe de o parte durerea pierderii iubirii lui celei mai
fierbinţi, dar şi dispreţul celui căruia şi-a încredinţat cele mai adânci sentimente.

44.În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

45.Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

46.Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

47.Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

48.Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

49.- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

11
 Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

50.- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe –
O, de Luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

51.- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

52.Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

53. Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

54. Când faţa mea se pleacă-n jos,

În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

55.Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

56. Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

57.Şi-i zice-ncet: - Încă de mic

Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

12
 58.Dar un Luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

59.Şi tainic genele le plec,

Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

60.Luceşte c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

61.Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe.

62.De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

63.- Tu eşti copilă, asta e...

Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

64. Căci amândoi vom fi cuminţi,

Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Dacă sufletul, în neștiința sa, nu înțelege dimensiunea iubirii, nu

înseamnă că nu există superlativul iubirii. Acest superlativ ni-l arată pe deplin
Luceafărul. Mai întâi, Luceafărul nu s-a îndrăgostit de oricine, ci de cel ce s-a
ridicat la înălțimea aspirațiilor înalte, și îndrăgostit de acestea îl cheamă să-i fie
alături. Apoi îndrăgostindu-se de suflet nu-și uită originea și se comportă demn
de statutul său. El se arată copilei în somn, și se materializează folsindu-se de
elementele universului. Iubirea Luceafărului pentru copilă devine atât de mare
încât, dacă ea nu consimte să-și continue aspirația spre cele cerești, atunci este el

13
gata să renunțe la atributul nemuririi, dar în atitudinea sa nu dă dovadă de
mândrie, pentru că nu face uz de puterea sa, ci rămâne supus autorității
Creatorului. Chiar dacă cererea sa este ieșită din comun, nu are teamă să o
mărturisească lui Demiurg și rămâne hotărât în dorința sa. Ceea ce îl face să
renunțe în a-și arăta dragostea lui cea fierbinte nu ține de el sau de Demiurg, ci
de stingerea prematură a celei iubite. Nu e vorba de dispariția ei fizică, ci de
moartea sufletului ei. Deși îl întristează mult acest deznodământ, nu se răzbună
pe cel care i-a răpit iubirea. Din toate acestea vedem că iubirea adevărată nu este
oarbă, ci cât se poate de rațională și nu are nimic instinctual în ea.
În opoziţie cu sufletul, conştiinţa rămânând puternic ataşată de
Creator, rămâne fidelă sufletului. Se vede clar că menirea conştiinţei este
aceea de a fi veşnic împreună cu sufletul, de vreme ce Luceafărul, este gata chiar
de a renunţa la atributul nemuririi, pentru a fi mereu alături de suflet, cu toată
micimea acestuia, „Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare”,
veşnicia fiind foarte grea în absenţa iubirii.

65. Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

66. Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

67. Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

68. Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

70. Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

14
 E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

71- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

72. O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

73. Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

74. Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

Răspunsul Creatorului arată adevărata dreptate a lucrurilor. Iubirea

conştiinţei faţă de suflet dezvăluie ascunsa iubire a Creatorului pentru suflet,
căruia îi doreşte, dar nu-i impune să trăiască veşnic în împărăţia Sa. Deşi nu-şi
exprimă direct această dragoste, iubirea faţă de propria Sa creaţie se vede
din faptul că nu dă voie conştiinţei să se coboare la nivelul deşartelor
idealurilor păcătoase ale trupului. Conştiinţa servind drept mijloc pentru
înălţarea sufletului, Creatorul nu poate atribui conştiinţei decât virtuţi, pe care,
pe această cale, doreşte să le pună în slujba sufletului omului. Chiar dacă viaţa
pământescă a omului este trecătoare, iar el însuşi nu-şi înţelege de multe ori
sensul, viaţa nu este un non-sens, adică doar un parcurs efemer pentru milioane
de oameni ce trec prin ea, ci viaţa este pentru fiecare începutul unei veşnicii,
însă nu în planul lumii pământeşti, ci în cel al vieţii veşnice: „Căci toţi se nasc
spre a muri / Şi mor spre a se naşte.” În virtutea acestui început în veșnicie a
vieții fiecărui om, Creatorul refuză moartea conștiinței și supunerea
conștiinței în fața sufletului. Lipsa credinței în Creator și negarea existenței
conștiinței din partea sufletului sunt manifestări de adevărată nebunie, pentru că
în acest fel, sufletul devine incapabil să-și înțeleagă propria veșnicie. Alegerea
acestui drum de către suflet nu arată decât deplina libertate de mișcare a
sufletului, dar acceptarea din partea Creatorului a morții conștiinței ar însemna o

15
irevocabilă condamnare la moarte a sufletului, atitudine opusă dragostei
nemărginite a Creatorului.

75. - Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

76. Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

77. Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

78. Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

79. Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

80. Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

81. Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

82. Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

16
 83. Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

84. Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

85. Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

În virtutea dragostei conştiinţei pentru suflet şi a Creatorului tot pentru

suflet, dar prin intermediul conştiinţei, adevăratele virtuţi ajung accesibile
omului, dar doar menţinându-se această ierarhie, căci viaţa veşnică exclude
moartea devenită posibilă prin acceptarea păcatului de către suflet. Păcatul
aduce moartea sufletului, dar niciodată şi a conştiinţei, care rămâne de-a
pururi legătura dintre DUMNEZEU şi creaţia Sa. Conştiinţa este legată
fiinţial de suflet, dar nu şi de păcat, de aceea o dată cu acceptarea păcatului de
către suflet, conştiinţa se desparte cu durere de suflet, dragostea sa.

85. În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

86. Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

87. Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

88. - O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

17
 89. Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

90. Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

După trecerea la dragostea trupească, povestea de dragoste dintre suflet

şi conştiinţă rămâne aşa ca o amintire. Sufletul îşi dă seama că, acceptând
păcatul, s-a despărţit de adevărata sa libertate, dar nu se poate uşor dezlega
din lanţurile neştiinţei, rămânând în continuare în întuneric. Îndărătnicia de la
început i-a întunecat perspectiva şi dacă, la început, în virtutea unei aparente
neştiinţe inocente, nu a vrut să urce pe scara virtuților, ci a cerut conştiinţei să se
despartă de nemurirea sa și să coboare la nivelul unor idealuri păcătoase, acum,
în bezna păcatelor, îi cere să-i lumineze sclavia. În această nouă stare sufletul
nu se mai simte acasă, ci înstrăinat în întunecimea codrului, și își dorește ca,
măcar din când în când, să primească iluminare din partea conștiinței, așa ca o
clipă de noroc.

91. Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

92. Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

93. Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

94. - Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

18
 Finalul poeziei este trist. Sufletul, încorsetat de trup, se desparte de
propria conştiinţă, cade în dimensiunea sa biologică, de lut și nu mai poate
gasi decât o împlinire senzuală, oferită de oricine se nimerește. Dragostea
adevărată este însă cea care nu cade niciodată și o regăsim în atenția pe
care o acordă în continuare Luceafărul sufletului căzut. De data această
însă, dragostea lui este lipsită de tandrețe, de afectuozitate și plină de
răceală, dar ce sentimente ar putea să manifeste o conștiință vie pentru un
suflet mort, și nu oricum, ci ca dezertor? Unicul mod în care Luceafărul
poate să-și mai exprime dragostea este prin acceptarea singurătății. Pentru
Luceafăr, iubirea nu este o desfătare și, de aceea, nu poate fi decât unică
pentru că ea începe de la Creator și se răsfrânge spre creație, iubirea având
menirea de a uni creația cu Creatorul ei.

95. El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

96. Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

97. Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

În firul epic al poeziei întâlnim desfășurarea palpitantă a unei antiteze

între două lucruri imposibile. Conștiința cere sufletului să devină cetățean
ceresc, iar sufletul, neînțelegând chemarea și planul spiritual al dragostei
desăvârșite, cere conștiinței să se materializeze și să slujească celor pământești.
Din ciocnirea acestor imposibilități se dezvăluie de fapt taina iubirii. Mai
important decât un deznodământ fericit este dezvăluirea, fără intenția de a o
face, că dragostea este mai mare și decât nemurirea și nu neaparat decât
nemurirea, ci decât ceea ce are fiecare mai de preț, și că pentru iubire nu există
imposibil, modul constructiv de a înfrunta imposibilul fiind doar credința.
Iubirea însoțită de credință nu cunoaște frica de nereușită și, mai mult decât atât,
are puterea să suporte cu demnitate chiar și nereușita. Luceafărul, deși este
conștient de nemurirea sa, nu pune nemurirea mai presus de iubire și face tot
posibilul să renunțe la atributul veșniciei, motiv pentru care se înfățișează
înaintea Creatorului. De vreme ce Luceafărul se adresează Creatorului pentru a-
și împlini iubirea, vedem că iubirea și sinceritatea sunt surori și tragem ușor

19
concluzia că pe cât de mare era iubirea Luceafărului pentru copilă tot la aceeași
dimensiune era și dragostea pentru Creator, dar și a Creatorului pentru Luceafăr.
Ceea ce stă la baza iubirii neclintite a Luceafărului pentru copilă, nu este
manifestarea ascunsă a unei puteri proprii pusă în slujba unor sentimente, căci
Cătălina tocmai aceasta face, și cade, de la nivelul spiritual la care a început
viața ei, la nivelul material la care ajunge în final, ci legătura cu divinitatea și
supunerea iubirii pentru persoana iubită, iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu
pentru toți. Deci iubirea nu înseamnă a împlini ceva cu propriile puteri, ci
puterea de a se jertfi, împlinirea fiind revărsarea bunătății divine ca
răspuns al iubirii. De aici vedem că a iubi, fără a ne raporta la Dumnezeu, este
o bravadă care ușor se risipește. Deci nu iubirea îl orbește pe om, ci neștiința
pornită dintr-o încredere în sine, mai mare decât încrederea în Dumnezeu.
Sufletul, în neștiința sa, despărțindu-se de Luceafăr, și în acest fel și de
Creator, este nestatornic în sentimentele sale, se lasă ușor ademenit, iar în final
ajunge tributar trupului. Închizându-se în limite omului de lut, pierde atât
iubirea cât și nemurirea. Nu ni se înfățișează evoluția sufletului dacă ar fi rămas
fidel conștiinței, dar în parte o putem intui. Așa cum Creatorul a dezvăluit
Luceafărului capcana în care era să cadă în ciuda renunțării sale la nemurire, e
de crezut că și Luceafărul ar fi descoperit Cătălinei capcana țesută prin viclenie
de Cătălin, „Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii”. Drumul prin
viață este plin de capcane, și doar iubirea este cea care ne poate feri de
întâmplările nefericite, dacă îi înțelegem glasul și dorim să o urmăm. Altfel,
singuri, nu putem face nimic bun.
Personajele poeziei fiind întruchipări ale conştiinţei, sufletului şi trupului
omenesc, sfârşitul real al poeziei nu este cel indicat, ci firul ei continuă în viaţa
fiecăruia. Dacă omul, o dată căzut, nu ar mai fi avut nicio şansă de a mai regăsi
vreodată adevărata iubire, ci ar fi fost condamnat tot restul vieţii la sclavia faţă
de trup, cu siguranţă că nici poezia Luceafărul nu ar fi fost scrisă. Însă, tocmai
în virtutea posibilităţii învierii sufleteşti în adevăratul sens al cuvântului, au fost
descrişi cei doi poli ai iubirii, în ideea că se vor mai găsi suflete care, dându-şi
seama de căderea în care se află, asemenea Luceafărului, se vor avânta şi ele
spre Creator spre a-și împlini iubirea. Drumul printre aștri până la Creator
nu este altul decât calea de la minte la inimă. Dacă pentru Luceafăr această
cale a constat doar din dezvăluirea unei intenții, pentru noi ceilalți, care am
acționat de multe ori doar din pornirile noastre interioare, drumul pornește de
la părerea de rău pentru nenumăratele căderi şi acceptarea suferinţei
curăţitoare, care este adevărata mărturisire, dar nici un efort nu poate fi
socotit prea mare pe lângă valoarea nemăsurată a iubirii.
Poezia „Luceafărul”, pe lângă descoperirea idealului în iubire, este și o
prezentare metaforică a visului şi realităţii, şi nu doar atât, ci şi reaşezarea
firească a scării adevăratelor valori, pentru că în poezie visul, întruchiparea
virtuţilor în starea lor de potenţialitate, îşi dovedeşte realitatea, în timp ce
realitatea, o adevărată întruchipare a necunoaşterii şi a ignoranţei valorilor

20
veşnice, îşi dezvăluie amăgirea şi efemeritatea ei. Visul îşi dovedeşte realitatea
prin faptul că el reprezintă aspiraţia conştiinţei, care nu moare niciodată, în
timp ce realitatea îşi arată neputinţa prin faptul că, trupul şi materia nu pot
trece proba timpului, viaţa realităţii materiale fiind doar de o clipă.
Paradoxul vieţii este pus în faţa tuturor, aşteptând din partea noastră
dezlegarea. „Ce este viaţa ?”, este întrebarea pe care ne-o pune poetul nouă,
celor ce trăim acum, cea mai minunată poveste de dragoste, însă nu doar
imaginar, ci chiar în realitate. Plecăm fiecare de la un vis, care mai apoi
părându-ni-se ciudat, îl abandonăm. Afundându-ne în materie, ne lovim de
durere, care este modul cel mai profund de avertizare că ne-am îndepărtat prea
tare de visare. Mintea noastră nu suportă o asemenea cădere şi rememorează
mereu firul vieţii în căutarea visului pierdut. Remediul este chiar lângă noi, însă
nu-l înţelegem. Chiotele de copii, strigătele şi larma lor, la un moment dat
obositoare, ne sunt trimise drept mângâiere pentru a ne ajuta, pe noi cei
suferinzi, să vedem ce petrecere adevărată înseamnă conştiinţa curată şi ce
protecţie statornică le dă copiilor visul şi visarea. Aceia sunt singurii care, fără
cuvinte, vorbesc direct sufletului nostru, aşa cum numai conştiinţa o mai poate
face.
Dar oare când am renunţat oare la vis? A…, da…, când m-am plictisit de
a mai fi copil şi am crezut că este mai interesant să trăiesc ca un om mare prin
desfătări în aventuri amoroase, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă
deșartă, înfierbântare la râs, beție, fumat, droguri, lăcomie a pântecelui,
mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuție,
iubire de mine însumi, iubire de mărire, nedreptate, agonisire de rușine,
invidie, grăire de rău, fărădelege. Nu toţi au renunţat din copilărie la visuri şi
visare, ci mulţi, conduşi de ele, au ajuns buni profesionişti, şi-au întemeiat
familii frumoase şi au ajuns la rândul lor să aibă copii. Ispita însă nu i-a ocolit, ci
a încercat temeinicia visului lor prin grija zilei de mâine. Pentru un aparent bine
trecător, s-au întinat prin avorturi şi alte nedreptăţi în goana lor nebună după
titluri, funcţii şi avere. Da,... nu aici ar fi trebuit să se oprească visul şi visarea.
Dar unde oare? Chiar sus în ceruri? Da! Visul omului e să trăiască veşnic şi tot
ceea ce face, tocmai de aceea face, la gândul că e veşnic. Aşa să fie oare? Da,
căci altfel nu se poate! Deci visul, aspiraţia conştiinţei, este cea mai autentică
realitate, căci conştiinţa ne este dată fiecăruia direct din ceruri.
Atunci, ce este realitatea? Este un peisaj dintr-un tablou, o natură statică, o
fracţiune de timp, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Tot ce am trăit în
trecut ia chip imaginar și se transformă, în mintea noastră, într-un posibil viitor.
Cunoaştem însă viitorul? Nicidecum! Deci, realitatea este ceva efemer, un fel de
pământ din care se zămisleşte omul. Pământul rămâne tot pământ, iar trupul
omului, alcătuit din pământ, tot în pământ se va întoarce, dar conştiinţa, un
crâmpei de veşnicie sădit în sufletul nostru, vrea să ne înalţe, din ideal în
ideal, la Cel ce a creat-o, luând cu sine sufletul, consoarta sa.

21
 Minunăţia „Luceafărului” descoperă ochilor sufletului nostru o altă
minunăţie, şi anume minunăţia ortodoxiei. Poezia „Luceafărul”, a lui Eminescu,
nu este altceva decât oglinda unui lac glaciar în care se oglindeşte un munte
măreţ, credinţa ortodoxă. Prin aceasta cunoaştem geniul marelui poet, prin faptul
că, în limpezimea sufletului său, se oglindeşte conştiinţa unui neam întreg ca
reflexie a credinţei sale milenare. Mulţi au pătruns în tainele ortodoxiei, şi au
luminat lumea cu strălucirea ei, dar pentru omul veacului acestuia, înlănţuit în
senzualitate, parcă nu se putea o prezentare mai frumoasă şi mai atrăgătoare a
propriei sale credinţe menite a-i arăta omului propria origine, sensul vieţii sale şi
căile mântuirii, rămânându-i acestuia misiunea, ca ajutându-se de credinţă, să
iasă din robia păcatului şi să guste şi să se înfrupteze din ospăţul bogat al virtuţii,
această bucurie pământească fiind doar o încredinţare pentru bucuria veşnică din
ceruri.

Eminescu în poezia „Luceafărul”, descriind iubirea sub cele două aspecte

ale ei spiritual și material, fără însă a descrie și destinul final al fiecărei căi, ne-a
atras atenția că binele și răul coexistă. Nu a numit ce ar fi binele ca bine și ce ar
fi răul ca rău, ci doar ne-a dus într-o plimbare prin univers, și ne-a arătat pe de o
parte ce ar fi dorit să facă un Luceafăr pentru dragostea ce o purta unei copile,
zbuciumul său pentru dragostea sa improprie naturii sale, sinceritatea sa în fața
Creatorului, durerea sa în fața refuzului Tatălui ceresc pentru a-i împlini dorința,
durerea sa în fața refuzului copilei de a se dărui unei dragoste mai presus de
rațiune, iar pe de altă parte aspirațiile înalte ale unei fete de neam împărătesc,
care au atras iubirea unui Luceafăr, apoi renunțările ei la vis pentru a se putea
bucura de cele pământești, viața ei lumească simțită ca o adevărată prădare
sufletească, viața ei sufletească redusă la condiția umană și persistența
aspirațiilor înalte ale sufletului redus la cele materiale.
Dacă atât de complexă și plină de pericole este calea omului în lume
înseamnă că ar fi o mare greșeală să ne limităm cunoașterea despre iubire doar la
ceea ce ne-a lăsat Eminescu în poezia „Luceafărul” și că trebuie să aflăm
numaidecât destinul final a celor două căi ale iubirii, chiar dacă Eminescu nu l-a
cuprins în poezia sa sau l-a exprimat doar voalat.
Dacă ar fi să luăm la rând cărțile despre iubire din literatura fiecărui
popor, am găsi descrierea unei sumedenii de experiențe, dar pe ce criteriu am
putea să le diferențiem pe cele bune de cele rele? Pe de altă parte una este ceea
ce cunoaștem a fi bine și a fi rău și alta impulsul interior, uneori deosebit de
puternic, de a iubi și de a fi iubiți, impuls care, nu întotdeauna, vrea să se mai
supună cunoașterii despre bine și rău și care își caută împlinirea pe orice cale.
Impulsul interior nu desconsideră calea cea bună, dar dacă nu reușește, nu ezită
să se folosească de vicleșug și de înșelăciune pentru a-și împlini dorința. Cum se
spune: „Scopul scuză mijloacele!”

22
 Din nefericire, iubirea este pusă în aplicare de oameni și, de multe ori,
rezultatul dovedește contrariul iubirii, chiar dacă poate intenția a fost bună.
Iubirea a răsărit în inima lor în mod natural, dar s-a limitat doar la propria
persoană. Poate fi chiar atât de rea o asemenea viziune? Nu e ușor să credem că
în numele iubirii putem face altora rău, chiar dacă nouă ne este bine.
Pentru că literatura conține relatări inspirate din realitate, dar îmbrăcate în
fantezia autorului, nu vom lua exemple de acolo, ci doar din Sfânta Scriptură și
scrierile Sfinților Părinți. Primul exemplu este din Vechiul Testament, din
Cartea a Doua a Regilor.
Abesalom, fiul lui David, avea o soră frumoasă, cu numele Tamara. Pe
aceasta o iubea Amnon, alt fiu al lui David. Și s-a chinuit Amnon până într-
atâta, că s-a îmbolnăvit din pricina surorii sale Tamara, căci aceasta era
fecioară și lui Amnon i se părea greu să-i facă ceva. Avea însă Amnon un
prieten, anume Ionadab, fiul lui Șama, fratele lui David. Ionadab era om foarte
șiret. Acesta i-a zis: "Fiul regelui, de ce slăbești tu așa pe fiecare zi? Spune
mie!" "Iubesc pe Tamara, sora lui Abesalom, fratele meu", a zis Amnon către el.
"Culcă-te în patul tău, i-a zis Ionadab, și te fă bolnav; iar când tatăl tău va veni
să te cerceteze, să-i zici: Lasă să vină Tamara, sora mea, să mă întărească cu
hrană, pregătind mâncare înaintea ochilor mei, ca să văd și să mănânc din
mâinile ei!" Și s-a culcat Amnon și s-a făcut bolnav și a venit regele să-l
cerceteze. Atunci Amnon a zis către rege: "Lasă pe Tamara, sora mea, să vină și
să coacă înaintea ochilor mei o turtă sau două și să mănânc din mâinile ei". Și a
trimis David la Tamara acasă să-i spunã: "Du-te acasă la Amnon, fratele tău,
și-i fă de mâncare!" Și s-a dus ea acasă la fratele său Amnon; acesta sta culcat.
Și a luat ea făină, a frământat-o, a făcut înaintea ochilor lui turte și le-a copt.
Apoi a luat tigaia și a pus-o înaintea lui, dar el n-a vrut să mănânce. și a zis
Amnon: "Să iasă toți de la mine!" Și au ieșit de la el toți oamenii. Apoi Amnon a
zis către Tamara: "Du mâncarea în odaia cea din fund și voi mânca acolo din
mâinile tale". Atunci a luat Tamara turtele ce le gătise și le-a dus lui Amnon,
fratele său, în odaia cea din fund. Dar când le-a pus înaintea lui ca să mănânce,
el a apucat-o și i-a zis: "Vino și te culcă cu mine, sora mea!" "Nu, frate, a zis ea,
nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel; nu face ticăloșia aceasta! Căci
unde mă voi duce eu cu necinstea mea? Și tu vei fi în Israel ca unul din cei fără
de minte. Vorbește cu regele și el nu se va împotrivi să mă dea după tine". El
însă n-a vrut să asculte cuvintele ei, ci a silit-o și s-a culcat cu ea și a necinstit-
o. După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, așa încât ura cu care a
urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Și i-a zis ei
Amnon: "Scoală și pleacă!" "Ba nu, frate, i-a zis Tamara, a mă alunga este un
rău încă și mai mare decât cel dintâi, pe care mi l-ai fãcut tu mie". Dar el n-a
vrut să o asculte, ci a chemat pe omul său care-l slujea și i-a zis: "Alungă pe
aceasta de la mine afară și încuie ușa după ea". Ea însă era îmbrăcată cu haină
pestriță, căci astfel de haine purtau pe deasupra fetele regelui care erau
fecioare. Și a scos-o sluga afară și a încuiat ușa după ea. Iar Tamara și-a

23
presărat cenușă pe capul său și-a rupt haina cea pestriță, cu care era îmbrăcată
și, punându-și mâinile pe cap, mergea așa și striga. Atunci a zis către ea
Abesalom, fratele ei: "Nu cumva Amnon, fratele tău, a umblat cu tine? Dar taci
acum, sora mea, căci el este fratele tău; nu-ți zdrobi inima pentru fapta
aceasta". Și a șezut Tamara părăsită în casa lui Abesalom, fratele său. Și a auzit
regele David de toate cele întâmplate și s-a mâniat foarte tare, dar n-a stricat
inima lui Amnon, fiul său, căci îl iubea, pentru că era întâiul său născut.
Abesalom însă nu grăia cu Amnon nici bine, nici rău, căci Abesalom ura pe
Amnon, pentru că acesta necinstise pe Tamara, sora sa. (Abesalom și Amnon erau
frați, dar aveau mame diferite) Iar după doi ani, pe vremea când tundeau oile lui
Abesalom în Baal-Hațor, care se află în Efraim, a chemat Abesalom pe toți fiii
regelui. Și venind Abesalom la rege, a zis: "Iată acum este tunsul oilor la robul
tău; deci să meargă regele și slugile sale la robul tău!" Regele însă a zis cãtre
Abesalom: "Ba nu, fiul meu, nu vom merge cu toții, ca să nu te împovărăm".
Abesalom însă l-a rugat cu mare stăruință, dar el n-a vrut sã se ducă, ci l-a
binecuvântat. Atunci Abesalom a zis către el: "Dacă nu, să meargă cu noi
măcar Amnon, fratele meu". "De ce să meargă el cu tine?" a zis regele. Dar
stăruind Abesalom, regele a dat drumul lui Amnon și la toți fiii regelui să se
ducã cu el. Și a făcut Abesalom ospăț, ca ospățul unui rege. Și a mai poruncit
Abesalom slugilor sale, zicând: "Luați seama, că îndată ce inima lui Amnon se
va veseli de vin și când eu voi zice: Loviți pe Amnon, să-l ucideți și să nu vă
temeți; eu vă poruncesc aceasta, să fiți curajoși și viteji!" Și au făcut slugile lui
Abesalom cu Amnon cum le poruncise Abesalom. Atunci s-au sculat fiii regelui
cu toții și, încălecând fiecare pe catârul său, au fugit. (2 Regi 13, 1-29)

Deznodământul acestei iubiri arată că iubirea față de celălalt a fost

confundată cu iubirea de sine, dar există și alte exemple similare în care iubirea
este înăbușită de patimi nevindecate. În cartea „Despre feciorie” a Sfântului Ioan
Gură de Aur întâlnim descrierea mai multor asemenea exemple.

„Adeseori mulţi bărbaţi doresc să se însoare cu fete bogate. Un om sărac,

un om de jos, un om din popor doreşte să-şi ia femeie dintr-o familie de seamă
şi puternică, dintr-o familie foarte bogată. Vom vedea însă că o astfel de
căsătorie, atât de dorită, are tot atât de multe necazuri ca şi sărăcia de care vor
să scape, şi iată cum.
Oamenii, prin firea lor, sunt foarte mândri, şi, dintre toţi, femeile sunt şi
mai mândre cu cât sunt şi mai slabe. Din pricina aceasta sunt şi mai stăpânite
de patima mândriei. Dacă se întâmplă ca femeia să mai aibă şi motive din afară
să se mândrească, atunci nimic nu le mai poate înfrâna. Sunt ca o flacără peste
care arunci materie care se aprinde uşor. Se înalţă, sunt nesupuse, răstoarnă
ordinea firească a lucrurilor, întorc totul cu susul în jos. O femeie bogată,
măritată cu un bărbat sărac, nu îngăduie ca el să fie capul gospodăriei.
Stăpânită de mândrie şi de îngâmfare, îl dă jos din locul ce i se cuvine şi-l aşază

24
în cel cuvenit ei, acela al supunerii şi ascultării. Ea ajunge capul şi stăpânul
casei. Poate fi o robie mai cruntă pentru bărbat? Nu mai vorbesc de ocările,
insultele, dispreţul cu care-l încarcă pe soţ! Acestea-s mai de nesuferit decât
toate!
Se poate însă sa mi se obiecteze următoarele: „Să ajungă bogat şi să
trăiască în belşug, că nu-i nici o greutate să supună şi să înfrângă mândria
femeii lui!”
Dacă vorbeşte aşa, apoi mai întâi nu-şi dă seama ce greu e lucrul acesta.
În al doilea rând, chiar dacă se întâmplă să o înfrângă, o face tot spre paguba
lui. E mai greu şi mai neplăcut pentru bărbat să i se supună femeia lui de teamă,
silită şi forţată, decât să o lase să-i poruncească în toată voia.
- Pentru ce?
- Pentru că această silnicie ce-o face femeii sale alungă din căsnicia lui
toată dragostea, toată plăcerea. Iar când nu-i nici dragoste, nici plăcere, ci
teamă şi silnicie, ce preţ mai are căsnicia?
Aşa stau lucrurile în căsniciile în care femeia este bogată. Dacă se
întâmplă ca ea să nu aibă nimic, iar soţul să fie bogat, atunci este slujnică în loc
de soţie. Femeia liberă ajunge roabă. Pierde toată libertatea şi autoritatea ce i
se cuvin, nu are o situaţie mai fericită decât robii cumpăraţi cu bani. Dacă
bărbatul are gust să trăiască în desfrâu, să se îmbete, să aducă în patul ei
cârduri de femei stricate, soţia n-are ce face; trebuie sau să sufere totul, şi să fie
mulţumită cu ce vede, sau să plece din casă. Grozăvia nu se mărgineşte la atâta.
Dacă bărbatul este bogat, şi ea săracă, atunci nu poate să poruncească cu toată
libertatea nici slugilor, nici slujnicelor. Trăieşte ca într-o casă străină, ca şi
cum s-ar folosi de lucruri ce nu-i aparţin. Nu trăieşte sub acelaşi acoperiş cu un
soţ, ci cu un stăpân. Este obligată să facă orice şi să sufere orice.”
Dar nu numai bogăția poate înnăbuși iubirea ci și gelozia. Iată ce ne spune
tot Sfântul Ioan Gură de Aur în aceași carte, despre cum poate distruge iubirea,
gelozia.
„Spune-mi, te rog, care om este mai vrednic de milă decât omul gelos sau
omul cuprins de gelozie fără temei? Imaginea exactă a unei astfel de căsnicii o
putem avea dacă o comparăm cu războiul sau cu furtuna; numai jale, numai
bănuieli, numai dihonie, numai certuri şi discuţii. Gelosul nu-i mai fericit decât
îndrăcitul sau nebunul. Necontenit se frământă, sare, se ceartă cu toată lumea,
se mânie pe oricine, vinovat sau nevinovat, pe slugă, pe copil, oricine îi iese în
cale. Toată plăcerea căsătoriei s-a dus; toată viaţa îi este plină de amărăciune,
de jale şi de scârbă, chinul geloziei îl urmăreşte pretutindeni, fie de rămâne în
casă, fie de iese în oraş, fie de pleacă în călătorie; îl chinuie mai groaznic decât
boldul, îi întărâtă sufletul şi nu-i lasă nici o clipă de tihnă, căci boala aceasta
nu dă naştere numai la tristeţe, ci şi la mânie cumplită. Tristeţea singură, nu
numai mânia, îl poate pierde pe om dacă pune stăpânire pe sufletul lui. Dacă
însă îl asaltează şi tristeţea şi mânia, strivindu-l necontenit, fără să-l lase să-şi
tragă puţin sufletul, starea lui sufletească este mai groaznică decât moartea. Nu

25
poţi compara gelozia nici cu sărăcia lucie, nici cu bolile de nevindecat, nici cu
focul, nici cu sabia. Numai cei care au suferit pe propria lor piele chinurile
geloziei îi cunosc amarul. Cuvântul nu poate zugrăvi grozăvia bolii. Nimeni şi
nimic nu poate mângâia sufletul unui soţ răvăşit de gelozie, al unui soţ silit să
bănuiască necontenit cinstea aceleia pe care o iubeşte ca pe ochii din cap,
pentru care şi-ar da cu plăcere chiar viaţa. Chin groaznic îi cuprinde şi când se
îndreaptă spre pat, şi când se aşază la masă să mănânce şi să bea. Masa îi pare
plină mai degrabă cu otrăvuri decât cu mâncăruri, iar patul, de nesuferit; nu
poate sta în el nici câteva clipe; se frământă şi se răsuceşte ca şi cum ar sta pe
jăratec. Nu-i pot smulge din cumplita răvăşire a sufletului său nici întâlnirile cu
prietenii, nici grija de afaceri, nici teama de primejdii, nici cele mai puternice
plăceri, nimic. Furtuna aceasta pune stăpânire pe sufletul lui mai tiranic decât
orice alta bucurie, decât orice altă supărare. La acest chin sufletesc se gândea
Solomon când a spus: “nemiloasă ca iadul este gelozia”; iar, în altă parte zice:
“Din pricina geloziei bărbatul ei este plin de mânie; el este fără milă în ziua
răzbunării, nici un preţ de răscumpărare nu va putea să-i potolească ura, nici
chiar dacă-i vei face nenumărate daruri” (Pilde 34-35). Atât de mare este furia
geloziei, încât nici pedepsirea celui care ia stricat casa nu potoleşte durerea
gelosului. Adeseori mulţi i-au omorât pe oamenii care le-au necinstit casa, dar
n-au putut să-şi omoare mânia şi tristeţea. Alţii au rămas la fel de mistuiţi de
focul geloziei, dacă nu şi mai mult, chiar după ce şi-au înjunghiat soţiile.
Soţul gelos trăieşte toate chinurile geloziei, chiar dacă gelozia sa nu-i
deloc întemeiată, iar nenorocita şi nefericita lui soţie suferă mai cumplit decât
bărbatul ei. Unde să-şi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că bărbatul
său o urăşte mai mult decât toţi vrăjmaşii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară
sălbatică acela care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care
trebuia să aştepte apărare? În ce parte a lumii să scape de chinurile ei o dată ce
portul vieţii sale, căsnicia, e închis şi plin de nenumărate stânci? (Cântarea
cânt. 8, 6) Slugile şi slujnicele ii râd în obraz, sunt mai obraznice cu ea decât
soţul ei. De felul lor servitorii sunt bănuitori şi nerecunoscători. Când însă li se
mai dă şi libertatea să se poarte cum le este felul, când văd că a intrat dihonia
între stăpânii lor, atunci cearta dintre soţi e cel mai nimerit prilej ca să-şi dea
pe faţă toată purtarea lor urâtă. Atunci pot să născocească şi să plăsmuiască
orice vor, în toată voia, şi să întărească şi mai mult bănuiala soţului. Gelosul
crede totul cu uşurinţă; pleacă urechea la tot ce se spune; nu poate face
deosebire între calomniatori şi oamenii vrednici de crezare. Şi sunt mai crezuţi
cei care măresc bănuiala soţului, decât cei care încearcă s-o spulbere. Pentru
aceasta, soţia bănuită pe nedrept este silită să se teamă şi să tremure de frica
slugilor bârfitoare şi a nevestelor lor, tot atât de mult ca şi de frica bărbatului.
Este silită să cedeze slugilor locul cuvenit ei în casă, şi să ia ea locul lor. Poate
trăi o clipă fără să verse lacrimi? Ce noapte, ce zi, ce sărbătoare este lipsită de
gemete, de vaiete, de lacrimi? Necontenit ameninţări şi ocări; unele de la
bărbatul ei, rănit fără temei în suflet, altele, de la slugile cele ticăloase. Se

26
păzeşte, îşi controlează vorbele şi faptele; toată viaţa îi e plină de teamă şi de
cutremur. E iscodită, nu numai când iese din casă şi când vine acasă, ci îi sunt
cercetate cu de-amănuntul şi vorbele, şi privirile, şi suspinele. Este silită să stea
mai nemişcată ca o stâncă, să sufere totul în tăcere, să stea închisă necontenit în
camera ei, mai rău decât un întemniţat; dacă vrea să spună ceva, să se tânguie,
să iasă din casă, trebuie să dea socoteală şi explicaţii acelor judecători ticăloşi,
adică slujnicelor şi mulţimii servitorilor.
Dacă vrei, închipuie-ţi că toate aceste chinuri sufleteşti le are o familie
nespus de bogată, care întinde mese îmbelşugate şi luxoase, care are mulţime de
slugi, o familie de neam strălucit, familia unui înalt demnitar, înconjurat de
slavă multă şi de faima strămoşilor. Să nu laşi nimic dintre cele care parcă fac
de invidiat viaţa acelei familii. Strânge totul cu grijă, şi compară totul cu
tristeţea şi chinul geloziei ce stăpânesc acea familie. Vei vedea că, în sânul
acelei familii atât de bogate şi de slăvite, plăcerea n-o găseşti nicăieri. A
dispărut, s-a stins aşa cum se stinge o mică scânteie ce cade pe întinsul nesfârşit
al oceanului. Acestea se întâmplă când e gelos bărbatul.
Dar dacă femeia e geloasă (lucru destul de des), atunci bărbatul suferă
mai puţin decât femeia, şi cea mai mare parte a durerii cade tot pe acea
nenorocită, căci nu va putea să se folosească de aceleaşi arme, ca un bărbat,
față de soţul ei bănuit de adulter. Care bărbat va suferi să stea necontenit
acasă, la porunca soţiei lui? Care slugă va îndrăzni să-l spioneze pe stăpânul
său, fără să nu fie îndată pedepsită? Femeia geloasă nu poate să-si mângâie
durerea cu mijloacele de care se foloseşte un bărbat gelos şi nici nu-şi poate
exprima prin cuvinte mânia ei. Bărbatul va suferi poate o dată, de două ori
plânsetele şi vaietele ei; dacă însă continuă să-l învinuiască, o învaţă iute că e
mai bine să sufere şi să se mistuie în tăcere. Toate acestea se întâmplă şi pentru
soţ, şi pentru soţie, când gelozia se întemeiază pe simple bănuieli.
Dacă se întâmplă însă ca gelozia să fie întemeiată, apoi tot femeia este
aceea care suferă cel mai cumplit, căci nimeni nu poate scoate pe o soţie
necredincioasă din mâinile soţului necinstit de purtările ei. Bărbatul are în
ajutorul lui legile; duce în faţa tribunalului pe aceea care îi este mai scumpă
decât orice pe lume, şi tribunalul o condamnă la moarte.
Soţul necredincios însă scapă de pedeapsa legilor. Dar este păstrat
pentru pedeapsa cea de sus, pentru pedeapsa lui Dumnezeu. Puţină mângâiere
pentru nefericita lui soţie! Este silită să moară de o moarte înceată şi
chinuitoare, provocată de farmecele şi de otrăvurile pregătite de femeia care i-a
stricat casa. Sunt multe cazuri când femeile care strică casele altora nici n-au
mai avut nevoie de farmece şi de otrăvuri, căci rivalele lor au fost răpite mai
înainte din viaţă, datorită marii lor supărări.”
Aceste puține exemple sunt suficiente pentru a ne convinge că iubirea nu
trebuie căutată în cele de jos. Iubirea nu suferă nicio amestecare cu patimile,
deci iubirea nu este din cele pământești. Iubirea este lumina acestei lumi și
luminează lumea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.

27
 Ceea ce se poate remarca este faptul că toți pornesc în căutarea iubirii, dar
o parte rătăcesc calea, însă nu doresc să afle drumul către iubire dacă au obținut
niște avantaje și material sunt îndestulați. O altă parte sunt în căutări, dar amăgiți
de cei învechiți în cele rele, care speculează neștiința începătorilor, devin
victimele acestora. Dintre aceste persoane unele se fac vinovate că au căzut în
mrejele iubitorilor de sine, pentru că tot același lucru l-au căutat, dar altele au
ajuns în asemenea situații pe calea forței și sunt victime nevinovate ale decăderii
umane. Asupra acestor cazuri trebuie să stăruim mai mult pentru faptul că
nicăieri nu se menționează faptul că cineva a fost creat pentru a deveni batjocura
vreunui semen de-al său. Totuși asemenea probleme se întâlnesc adeseori și
provoacă traume psihice majore.
Din capul locului trebuie apreciat efortul oricărei persoane, care în mod
sincer caută iubirea, dar mulți, care își iau pe umeri asemenea sarcină, nu-și
stabilesc scopul acestui efort sau scopul este mult inferior pentru ceea ce vor ei
să obțină. Când cineva spune că dorește să devină specialist automat are în minte
și domeniul în care dorește să atingă performanța, adică are în minte scopul.
Unul își alege chimia, altul matematica, altul gastronomia, altul croitoria, fiecare
în funcție de abilitățile sale. Deci, pornind de la niște abilități, putem spune în ce
ramuri putem deveni specialiști. Când ne gândim însă la iubire, aceasta este una
singură, iar noi trebuie să stabilim în cazul iubirii scopul acestei nevoințe. Pentru
unii scopul se limitează la o meserie, pentru alții la familie sau la divertisment,
dar scopul adevărat al iubirii este cunoașterea lui Dumnezeu. Mulți acceptă
ideea de Dumnezeu doar ca ceva ce nu poate fi negat și o plasează între celelalte
idei ale lor, fără a-i acorda vreo atenție deosebită. Aceasta încadrare nu supără
pe Dumnezeu, însă ei, limitând iubirea la cele materiale, niciodată nu vor
pătrunde adâncurile iubirii, pentru că în funcție de scop în aceeași măsură este și
cunoașterea. Dacă scopul iubirii este limitat, la fel va fi și iubirea, iar dacă
scopul este fără margini și veșnic, la fel va fi și iubirea. Iubirea fiind una
singură, indiferent pe ce drum am merge, începem să învățăm să iubim, dar a
ajunge desăvârșiți este posibil doar dacă scopul este desăvârșit.
Acum chiar dacă scopul este desăvârșit, adică vrem să-L cunoaștem pe
Dumnezeu, atât cât îi este cu putință omului, există trepte de cunoaștere și
atingerea nivelului pentru fiecare treaptă este certificat de trecerea încercărilor
corespunzătoare pentru fiecare treaptă. La școală încercările sunt examenele, la
lucru sunt lucrările, iar pe calea Domnului încercările sunt poruncile. Până într-
un anumit punct, toate aceste căi se suprapun și, fiind mai multe, uneori nu ne
dăm seama că de fapt toate acestea sunt un singur drum. A fi un bun elev și apoi
un profesionist de încredere, un soț devotat sau o soție devotată, un cetățean
responsabil, toate acestea sunt incluse în a fi un bun creștin. Dar, după ce am
trecut de vârsta școlilor, ne-am făcut o profesie și o familie, singurul mijloc de
progres ne rămâne căutarea lui Dumnezeu. Această căutare duce la
desăvârșire și a celorlalte căi, pe care suntem deja (a familiei, a profesiei, etc.),
dar fără Dumnezeu și acelea intră în regres.

28
 Am plecat de la observația că unii din cei ce caută iubirea ajung victimele
celor care nu au găsit iubirea, dar care, prin viclenie sau pe calea forței, se
folosesc în mod meschin de semenii lor. Dincolo de bucuria pe care o aduce
iubirea, ea se întemeiază pe înțelepciune și pe curaj. Acestea, folosite ca
mijloace de a ajunge la Dumnezeu, îi conferă omului o forță atât de mare, încât
cei mai cruzi și mai vicleni oameni nu îi pot sta împotrivă. Deci dacă am pornit
în căutarea iubirii să avem mare grijă, să nu fim niște molateci, căci nu vom
putea să trecem încercările pe care iubirea le cere ca o dovadă a propriei
credințe. Iubirea înseamnă să rămâi statornic în sentimente și în acțiuni, chiar
dacă tot globul pământesc s-ar ridica împotriva dorinței tale de a ajunge la
Dumnezeu.
Ca nu cumva să pară prea îndrăznețe aceste afirmații vom arunca o privire
asupra unor exemple de iubire dovedită prin curaj, înțelepciune și lepădare de
sine.
În Vechiul Testament se relatează că, pe când poporul evreu se afla în
robia babiloniană, evreii se adunau la un om vestit și bogat din neamul lor,
numit Ioachim, unde erau judecate și neînțelegerile din popor, de doi bătrâni,
aleși de popor. Ioachim avea o soție foarte frumoasă, numită Suzana. Într-o zi,
aceasta, însoțită de două slujnice a mers în grădina de lângă casa ei. Eliberând
fetele, Suzana a rămas singură, neștiind că cei doi bătrâni judecători se
ascunseseră acolo. Năpustind asupra ei, au prins-o și i-au zis: „Iată, ușile
grădinii sunt închise și nimeni nu ne vede, iar noi suntem aprinși de poftă asupra
ta. Deci binevoiește și te culcă cu noi, iar de nu, vom mărturisi despre tine că a
fost cu tine un tânăr și pentru aceasta ai trimis fetele de la tine.” Și a suspinat
Suzana și a zis: „Sunt strâmtorată din toate părțile; că de voi face aceasta,
moarte îmi este, iar de nu voi face, nu voi scăpa din mâinile voastre. Mai bine
este pentru mine să nu fac și să cad în mâinile voastre, decât să păcătuiesc
înaintea Domnului.” Și a strigat Suzana cu glas mare și au strigat și cei doi
bătrâni asupra ei și, alergând unul, a deschis ușile grădinii. Dacă auziră cei din
casă strigătul din grădină, săriră înăuntru pe ușa cea din dos să vadă ce s-a
întâmplat. Și după ce au grăit bătrânii cuvintele lor, s-au rușinat foarte, căci
niciodată nu s-au grăit unele ca acestea despre Suzana. A doua zi, după ce s-a
adunat poporul la Ioachim, au venit și cei doi bătrâni plini de cuget rău asupra
Suzanei ca să o omoare. Și au zis bătrânii: „Umblând noi prin grădină, a intrat ea
cu două slujnice și, dându-le drumul, a închis ușa grădinii. Apoi a venit un tânăr
la ea, care fusese ascuns și s-a culcat cu ea. Noi, văzând fărădelegea, am alergat
la ei, dar pe tânăr nu l-am putut opri. Și prinzând-o pe ea, am alertat slugile.”
Adunarea i-a crezut pe ei, ca pe niște bătrâni ai poporului și judecători și au
judecat-o spre moarte pe Suzana. Și strigând cu glas mare Suzana a zis:
„Dumnezeule cel Veșnic, Cunoscătorul celor ascunse, Care știi toate mai înainte
de a se face, Tu știi că minciuni au spus asupra mea. Și iată mor, nefăcând nimic
din ce au viclenit aceștia asupra mea.” Și a auzit Dumnezeu glasul ei și, când o
duceau să o piardă, a deșteptat duhul într-un prunc tânăr, a cărui nume era

29
Daniel. Și a strigat pruncul cu glas mare: „Curat sunt eu de sângele acesteia”.
Atunci s-a întors tot poporul la el, și a zis: „Ce înseamnă aceasta?” Și el, stând în
mijlocul lor, a zis: „Au doar așa de nebuni sunt fiii lui Israel? Căci necercetând,
nici adevărul cunoscând, ați osândit pe fata lui Israel. Întoarceți-vă la judecată,
pentru că minciuni au spus aceștia asupra ei.” Și s-a întors poporul degrabă și i-
au zis lui bătrânii: „Vino de șezi în mijlocul nostru căci ți-a dat Dumnezeu
cinstea bătrâneților.” Și a zis Daniel către ei: „Despărțiți-i unul de altul și-i voi
întreba.” Și după ce s-au despărțit unul de altul, a chemat pe unul din ei și a zis
către el: Învechitule în zile rele! Acum au venit păcatele tale, pe care le făceai
mai înainte, făcând judecăți strâmbe, și pe cei nevinovați învinuind, și pe cei
vinovați slobozind, de vreme ce Domnul zice: „Pe cel nevinovat și pe cel drept
să nu-l omori.” Și de ai văzut pe această femeie cu acel tânăr, spune sub ce
copac i-ai prins în fapt?” El a zis: „Sub mesteacăn.” Zis-a Daniel: Drept ai mințit
asupra capului tău.” Și punându-l alături, a poruncit să-l aducă pe celălalt și a
zis: „Sămânța lui Canaan și nu a lui Iuda, frumusețile te-au înșelat și pofta a
răzvrătit inima ta. Așa făceai fetelor lui Israel care, de frică, se împreunau cu
voi, dar n-a suferit fata lui Iuda fărădelegea voastră. Acum spune-mi sub ce
copac i-ați prins?” Iar el a zis: „Sub salcâm.” Și a zis Daniel lui: „Drept ai mințit
și tu asupra capului tău.” Și a strigat toată adunarea cu glas mare și a
binecuvântat pe Dumnezeu, Cel ce izbăvește pe cei ce nădăjduiesc în El. Și s-a
sculat asupra celor doi bătrâni, pe care i-a dovedit Daniel din cuvintele lor, că au
mărturisit strâmb și le-a făcut după legea lui Moise, precum cu vicleșug au
gândit să facă aproapelui lor, și i-a omorât și a scăpat sânge nevinovat în ziua
aceea.
Un alt exemplu este al Sfintei Eufrasia (19 ianuarie). Aceasta era din
cetatea Nicomidiei și a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de neam
vestit și avea o educație aleasă. Nevrând să jertfească idolilor, a fost bătută
cumplit. Și rămânând mai departe neînduplecată, a fost dată unui bărbat barbar
să fie batjocorită. Dar ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti,
îi va da o doctorie care îl va feri de loviturile săbiilor și de năvălirile vrăjmașilor.
Și ca dovadă a tăriei acestei doctorii, i-a zis să-și încerce sabia pe gâtul ei, care
ar rămâne neatins de orice lovitură. Acest barbar, crezând spuselor ei, și-a
repezit cu putere sabia în această muceniță, care-și întinsese gâtul și așa i-a tăiat
capul.
Mai aducem un exemplu, al preacuviosului părinte Martinian (13
februarie). Acesta era din Cezareea Palestinei și a început sihăstreasca trăire pe
când era de 18 ani. Printre alte multe ispite a fost supus și la această ispită a
celui viclean: O femeie desfrânată, îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit
în locul unde petrecea sfântul și, dacă a înserat, a început a plânge, ca și cum s-
ar fi rătăcit și s-ar fi temut să fie mâncată de fiarele sălbatice, dacă ar rămâne
afară. El, văzând că nu e cu putință a o lăsa afară, a primit-o înăuntru, și el se
duse în chilia cea mai ascunsă a lui. Dimineața, văzându-o cuviosul schimbată la
înfățișare, căci acum purta îmbrăcăminte femeiască frumoasă, cu care se

30
împodobise peste noapte, a întrebat-o cine este și pentru ce a venit în pustiul în
care locuia el. Atunci ea, fără de rușine, a zis: pentru tine! Apoi, defăimând viața
sihăstrească, și adăugând că toți drepții cei de sub lege s-au bucurat de
petrecerea cea cu femeile, îl îndemna să se apropie de ea. Cuviosul, puțin câte
puțin, îndemnându-se și subjugat fiind, era gata să cadă în păcat, dar gândindu-
se în ce chip ar putea rămâne ascunsă fapta aceasta dacă ar săvârși-o, mai înainte
de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere de dumnezeescul har. Și,
aprinzând multe găteje, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se și zicându-și: de
vei putea, Martiniane, să rabzi focul gheenei, lăsându-te în voia poftei rușinoase,
supune-te femeii. Și așa s-a ars pe sine, smerind sălbăticia trupului. Văzând
aceasta, femeia s-a înțelepțit, iar el a trimis-o la mănăstire. După vindecarea
arsurilor, fiind dus de un corăbier, a ajuns la o stâncă din mare, care era
depărtată de uscat cale de o zi, și a locuit acolo zece ani, fiind hrănit de corăbier.
Și iarăși a plecat și de acolo, pentru că o fată, scăpată pe o scândură dintr-un
naufragiu, a ajuns până la stânca pe care se găsea el. Cuviosul, scoțând-o din
mare, a plecat de acolo, zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Și
aruncându-se în mare, a ajuns la uscat cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe
spate. Văzând aceasta, fata scăpată din naufragiu a rămas pe acea stâcă din mare
până la sfârșitul vieții ei, îmbrăcată în hainele bărbătești pe care i le-a dat
corăbierul, iar cuviosul, fugind din cetate în cetate ca nu cumva să-l ajungă
ispita, a ajuns la Atena și aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi
îngropat cu mare cinste de episcopul locului și de tot poporul.
Comparând acum prima parte a poeziei Luceafărul cu aceste ultime trei
exemple, am putea crede că ele sunt trei posibile continuări a iubirii dintre fiica
de împărat și Luceafăr. Găsind aceasta similitudine, ne punem întrebarea cine ar
putea fi în mod real Luceafărul, căci nici Sfânta Eufrasia, nici Cuviosul
Martinian nu au urmărit o împlinire materială, ci parcă au trăit povestea iubirii
dintre fata împăratului și Luceafăr ca pe o realitate. Ei au trăit cu Luceafărul la
căpătâi, iar aceasta le-a arătat veșnicia, i-a învățat să disprețuiască cele
trecătoare, i-a învățat înțelepciunea izvorâtă de la Însuși Creatorul, le-a dat curaj
să mărturisească și, mai ales, i-a învățat să-și iubească semenii cu iubirea cu
care Creatorul a iubit lumea. Deși această iubire nu a flatat pe nimeni, totuși
desfrânata, care a venit să-l ispitească pe Sfântul Martinian a fost copleșită de
iubirea lui, chiar dacă aceasta nu i se adresa ei. Sufletul ei era rănit de păcate și,
chiar dacă avea la dispoziție toate desfătările pământești, se vedea mereu
nemulțumită și căuta noi aventuri pentru a umple golul din sufletul ei. Nu o mai
mulțumea doar trăirea unei plăceri trupești, ci plăcerea ei era să-i umilească pe
alții. Astfel a ajuns și în adâncul pustiei, la Sfântul Martinian și, încercându-și
priceperea, s-a văzut biruită de iubirea sfântului pentru Dumnezeu. A trăit pe viu
înflăcărarea sfântului, care a preferat să se arunce în foc decât să se despartă de
Dumnezeu și, în momentul acela, acea femeie desfrânată a descoperit, în sfârșit,
ceea ce a căutat întreaga ei viață, a descoperit Persoana căreia merita să-i dedice
toate eforturile ei. Fiecare, mai mult sau mai puțin, caută această Persoană

31
minunată, care să merite prețuirea pe care este capabilă să i-o ofere și, cei mai
mulți, trăiesc dezamăgirea că s-au oferit unei persoane care nu merită
devotamentul de care sunt ei capabili. Acea femeie desfrânată a avut revelația
existenței Luceafărului, pentru că Sfântul Martinian L-a pus pe Dumnezeu mai
presus de materie și astfel s-a făcut punte de trecere dintre creație și Dumnezeu
și din acea clipă viața ei s-a schimbat în mod radical.
Urmărind desfășurarea acestor palpitante povestiri, ne dăm seama că noi
trăim amăgindu-ne unii pe alții, încercând să devenim sau să ne substituim
idealului de iubire pe care îl caută fiecare. Acest ideal nu poate fi altul decât
Luceafărul, iar cel mai mare ajutor pe care ni-l putem oferi unii altora este să-și
urmeze fiecare iubirea cea dintâi.
O altă concluzie importantă, care reiese din analizarea iubirii din diverse
unghiuri, este aceea că statutul de victimă în efortul fiecăruia de a găsi iubirea,
descoperă și o slăbiciune personală. De multe ori, descoperirea iubirii cere o
jertfă, care devine oarecum imposibilă în absența cunoașterii scopului
adevărat al iubirii. Acestă cunoaștere oferă, atât o motivației pentru luptă, cât
și un ajutor în momentul de maximă încercare. Deci prizonieratul sufletesc, în
care se găsește cel abuzat de cei care nu-și pot altfel exprima iubirea, este o
chemare la luptă, luptă care oricum nu poate fi evitată pentru cel ce dorește să
găsească iubirea. Niciodată găsirea iubirii nu a fost un dar gratuit, iar dacă
cineva totuși a primit vreodată un asemenea dar, nu l-a putut păstra fără o
încordată atenție și fără jertfă. Aflarea iubirii are deci un punct de maximă
tensiune, care implică, atât o dăruire totală, cât și prezența harului divin.
Nereușita nu se datorează absenței harului, ci abandonului personal în momentul
de maximă încordare. Acesta este momentul nașterii omului-dumnezeu după
modelul Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.
Drumul spre iubirea adevărată și drumul către iubirea materială par a fi
două căi, dar în realitate este doar una singură pentru că, ceea ce nu conduce la
iubirea dumnezeiască, nu duce nicăieri și de aceea iubirea materială nu este
altceva decât un fel de moarte sufletească, care nu mai are nici o traiectorie și nu
poate fi socotită drept cale sau drum. Deci dacă omul ezită în a se avânta spre
Dumnezeu, în mod inevitabil, moare, unii cu mai puțină suferință, iar alții cu
mai multă, dar fiecare este deplin responsabil de soarta lui. Dumnezeu nu
părăsește pe nimeni, dar dacă omul, cu știință sau din neștiință, nu Îl caută pe
Dumnezeu sau Îl părăsește pe Dumnezeu în clipa de încercare a credinței sale,
atunci este deplin răspunzător de soarta sa.
Calea iubirii este un traseu spiritual, un drum prin întunericul patimilor.
Acum, când trăim asemenea atenienilor din vechime, adică îndeletnicindu-ne cu
a spune sau a auzi ceva nou, am căpătat obiceiul matematizării trăirilor
sufletești, vrând parcă prin propriile noastre puteri să ajungem la Dumnezeu.
Însă, pe calea cunoașterii prin studiu și mai puțin prin lupta cu patimile, ne vine
foarte greu să refacem, în sens invers, drumul Sfinților Părinți, care au ajuns la
cunoașterea sufletească luptându-se cu patimile. Una este studierea scrierilor

32
Sfinților Părinți în scopul adoptării unei strategii în lupta cu patimile, și altceva
este a ne încărca cu învățături de suflet folositoare, dar a viețui după moravurile
vremurilor. De aceea trăim oarecum dezamăgirea unor eforturi a căror rezultate
nu se întrevăd. Din acest impas vine să ne salveze Eminescu cu al său Luceafăr,
care ne scoate din mreaja de nedescâlcit a gândurilor printr-o invitație la visare
și la iubire. Deci, pornindu-ne a visa alături de Luceafăr, rând pe rând, Eminescu
ne arată barierele care ne apar în calea iubirii. Avansarea prin întuneric spre
lumină presupune doar un singur lucru, și anume iubirea, care la modul realist
este o visare, pentru că postul rugăciunea, milostenia și celelate virtuți,
practicate din iubire, nu aduc un avantaj material, iar rătăcirea prin întuneric
începe mai întâi prin îndoiala că, pământeni fiind, nu ne ajută la nimic să avem
aspirații cerești, apoi căutarea rațională a unor soluții posibile, care datorită
faptului că ne deplasăm prin întuneric, toate se dovedesc a fi neviabile, apoi
acceptarea compromisului și înfăptuirea păcatului, adică afundarea în întuneric.
Nu ne putem opune unor asemenea căderi cunoscând alcătuirea sufletului
conform descrierii Sfinților Părinți, ci doar urmând calea iubirii, pentru că nu
rațiunea noastră ne apără de amăgirile demonice, ci doar iubirea. Gândirea nu se
oprește niciodată, iar dacă aceasta nu este îndreptată spre iubire, atunci automat
cade în amăgirea demonică, chiar dacă este încărcată de o înaltă cunoaștere
duhovnicească teoretică. Doar atracția față de Persoana iubită, față de Luceafăr,
ne poate ține departe de capcana demonică, în fața căreia rațiunea noastră are
aceeași putere ca furnica în fața elefantului.
Iubirea este o cale a suferinței și, pentru a nu fi respinsă înainte de a-i
simți gustul, Eminescu a descris-o ca pe o poveste de iubire între un Luceafăr și
o copilă. Dar, departe de a fi doar o închipuire imaginară, lipsită de simțul
realității, această poveste ascunde taina iubirii aproapelui, iubire care implică
același grad de dificultate ca și iubirea dintre o fecioară și un Luceafăr. Și
tocmai pentru că nimeni nu se poate ridica la înălțimea descoperirii unei
asemenea taine fără o pregătire pe măsură, Eminescu ne-a lăsat nouă o asemenea
comparație, cu speranța că nu va disparea iubirea de aproapele.
După Sfântul Apostol Pavel, iubirea aproapelui este mai grea decât a
vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, decât a dobândi darul proorociei sau a
cunoașterii oricărei științe sau a credinței care mută chiar și munții, decât a-și
împărți cineva toată avuția sa sau chiar decât a-și da trupul ca să fie ars. Cine
oare ne-ar putea ridica la iubirea care îndelung rabdă, nu pizmuiește, nu se
laudă, nu se trufește, care nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândește răul, care nu se bucură de nedreptate, ci se bucură
de adevăr, care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le
rabdă? Cine va descoperi în viața sa cine este Luceafărul și cine Îl va iubi din
toată puterea sa, doar acela va alfa dragostea care nu cade niciodată.
„De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul
proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta

33
credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș
împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu
am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu
se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate
le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”
(1 Corinteni 13, 1-8)
Pentru faptul că oamenii trăiesc în principal pentru trup, nici poezia
Luceafărul nu ne-a prezentat continuitatea fericită a iubirii dintre fiica
împăratului și Luceafăr, dar acum nu mai poate fi pus la îndoială că există o
asemenea posibilitate. Faptul că nu a fost prezentată această variantă, ține de
necredința oamenilor în ceea ce este mai presus de a lor înțelegere. Pentru unii
ca aceștia chiar este mai de folos să fie ajutați în a-și recunoaște micimea, căci,
văzând deznodământul ei, doar astfel pot fi motivați să iasă din amara amăgire a
iubirii de sine.
Luceafărul lui Eminescu întruchipează într-o formă copilărească înălțimile
smereniei. După depășirea vârstei copilăriei, oamenii, iluminați de știință și de
percepția lumii în mod real, nu vor mai putea să vadă Luceafărul, dar îndelung
vor căuta înălțimile. Căutând un model de urmat spre înălțimi, nu vor afla un alt
pisc mai înalt decât pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Mult timp nu vor găsi
multe corespondențe între înălțimile din visul lor și modelul lui Hristos. Un Iisus
făcător de minuni depășește cu mult puterea de imitație a omului, iar pentru
majoritatea accesul la astfel de beneficii este ceva de neînțeles. Cealaltă
ipostază, în care El este batjocorit și răstignit, nu poate decât să ne pună într-o
mare nedumerire și nicidecum să ne facă să urmăm așa ceva. Totul însă până
într-o zi. Când sufletul nostru va trăi moartea, clipă de clipă, viu fiind, în
iadul decăderii noastre, ne vom aminti de Iisus și vom retrăi împreună
batjocora pe care a suferit-o El pe pământ. Atunci, Îl vom privi pe El, ne vom
vedea și pe noi, apoi iar Îl vom privi pe El și iarăși pe noi, și apoi tot așa, din ce
în ce mai des. Nemaiavând puterea de a ne împotrivi răului sau de a mai face noi
vreun rău, vom începe, într-un mod stereotip, să facem și noi ceea ce am văzut la
Iisus. Mai înainte, orbiți de ambiții, diprețuiam un asemenea comportament, dar
nemairămânând nici un loc sănătos în sufletul și trupul nostru, nu vom găsi în alt
mod pacea și eliberarea. Nu vom putea distinge bine, niciodată, ceea ce ne-a
rănit într-un mod atât de grav, dar, a-L urma pe Iisus, vom găsi că este singura
salvare. Trăind smerenia pe propria piele, de abia atunci ne vom da seama de
înălțimea ei și vom realiza că înălțimile, pe care le căutam, nu se află altundeva
decât în smerenie, pentru că doar aceasta ne-a deschis poarta spre Hristos și ne-a
făcut părtași ai minunilor Lui.
Luceafărul lui Eminescu întruchipează într-o formă copilărească înălțimile
smereniei, dar pentru omul ajuns la maturitate, ancorat în realitate, aceste
înălțimi pot fi văzute doar în lumina lui Hristos. Ceea ce ne determină să

34
deschidem ochii și să căutăm în mod real aceste înălțimi este doar suferința
propriului eșec. Tot periplul prin lume al Cătălinei, deși ne înfățișează două
ipostaze diferite ale sufletului ei, este, de fapt, un singur drum, drumul spre
ÎNVIERE. În limbaj poetic, Eminescu ne avertizează că, drumul spre
ÎNVIERE trece, în mod obligatoriu, prin MOARTE. Poetul ne descrie
moartea sufletească ca o consecință a conviețuirii sufletului cu trupul, dar nu ca
un îndemn la resemnare, ci pentru a ne trezi ambiția spre a ne avânta către
ÎNVIEREA sufletească încă din viața aceasta. Învierea sufletească, practic,
anulează moartea trupească, care în niciun caz nu poate fi evitată și, dispărând
factorul timp, prin pierderea oricărei însemnătăți a morții trupești, omul ajunge
să trăiască veșnicia, pământean fiind.
Cei care au ajuns la ÎNVIEREA sufletească încă din viața aceasta, adică
sfinții, deși aveau dovada învierii lor sufletești, prin minunile pe care Dumnezeu
le lucra prin ei, convinși fiind de desăvârșita lor neputință, rămâneau marcați,
atât de moartea sufletească, prin care au trecut, cât și de puterea dătătoare de
viață a smereniei. De aceea ei nu-și puteau atribui lor nimic din cele ce
Dumnezeu lucra prin ei, decât propriile păcatele, și nu încetau a implora mila lui
Dumnezeu.
Valoarea Luceafărului poate fi asemenea cu valoarea unor ochelari de
vedere. Într-o cameră goală, adică doar prin poezia însăși, această valoare nu
este deloc înțeleasă, dar într-o bibliotecă, adică în contextul conștiinței de sine a
existenței propriului suflet înconjurat de o multitudine de ființe văzute și
nevăzute, într-un cadru alcătuit din multe lucruri, fiecare cu semnificația lui,
pentru căutătorul miop, care caută adevăratul sens al existenței propriului suflet,
valoarea acestor ochelarilor este inestimabilă. Deși pare o poveste imaginară,
Luceafărul lui Eminescu este un mod de a uni două dimensiuni, cea temporară și
cea veșnică, într-una singură prin reunirea trupului cu sufletul, a rațiunii cu
inima și a omului cu Dumnezeu, lucru posibil doar prin supunerea trupului în
fața sufletului, a rațiunii în fața inimii și omului în fața lui Dumnezeu, ca unic
mod de a integra dimensiunea temporară în cea veșnică.

35