Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geniu pusit, intaia opera in proza a lui Eminescu, a fot publicat in 1903 in primul mare
val al publicarii manuscriselor eminesciene. A starnit atat interes, cat si reactii critice negative cu
refrire la valoarea romanului si la indreptatirea publicarii lui, deoarece autorul l-a abandonat, o
parte din acesta fiind folosit intr-o alta luicrare eminesciana, Sarmanul Dionis.
Romaul a ocupat o pozitie intermediara intre cele doua directii pincipale a epocii. Se
regaseste atat realismul, cat si fantasticul, precum si „descrierea obiectiva a unor realitati
sociale si numeroase evaziuni onirice”1[1] ale eroului. Romanul a fost creata de poet la varsta
de 18 ani, in timpul peregrinarilor din tara (1868), redactata prima data la Bucuresti, apoi in
primii ani de studii in Viena. Titlul initial al romanului, dupa marturia lui Eminescu, a fost
Naturi catilinare. Opera era preocupat mai ales de caracteristicile „epocilor de tranzitie”,
urmand sa fie un roman al generatiei postpasoptiste. Mai tarziu Eminescu a renuntat la acest tilu,
acesta fiind mai mult un eseu filosofic, intiuland-o Geniu pustiu, ce s-a dovedit a fi un tilu mai
poetic si mai sugestiv.
Geniu pustiu debuteaza cu opiniile despre roman ale lui Dumas, insa este vorba, mai
degraba de Alexandre Dumas-fils, a carui drama, Dama cu camelii, a fost reprezentata de trupa
Pascaly. Aceasta piesa era, insa,doar o dramatizare a romanului, cu acelasi titlu. Piesa era la
confluenta intre romantism si realism, unde Dumas-fils teoretizeaza „sectiunea de viata”,
iluzia vietii cotidiene. Operele lui Dumas-fils despre roman, de la care Eminescu a
imprumutat anumite situatii de viata si caracteristice ale personajelor, sunt comentate mai
ales ironic: „Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii. Priviti
reversul aurit al unei monede calpe, ascultati cantecul absurd al unei zile, care n-a avut
pretentiunea de-a face mai mult zgomot in lume decat celelalte in genere, extrageti din asta
poezia ce poate exista in ele si iata romanul ”. In ciuda acestor opinii nefavoarbile,
Eminescu s-a decis, totusi ss scrie un roman, evident romantic, fara sa extraga, dealtfel, cu
totul „poezia” din roman. Eminescu e de parere, ca „realismul” se confounda cu
“prozaismul”, fapt ce exclude renuntarea cu totlu la “lirism”, care, desigur, reprezinta
punctul de sprijin al prozei sale, o proza poetica.
Eminescu a fost influentat in realizare romanului din drama lui Goethe, intitulat Torquato
Tasso. La fel ca si Goethe, vede in Tasso un simbol al omului de geniu, ceea ce poate fi drept
explicatia titlului de Geniu pustiu. Eminescu a preluat optica lui Goethe asupra geniului, solitar
(pustiu), contrazis in aspiratiile sale. Portretul unui rege scotian, Tasso, pe care poetul il descopera,
int-o carte, ii prilejuieste stilul kantian si schopenhauerian despre subiectivismul propriei noastre
judecati, incheiate cu motivul romantic al “vietii ca vis”: “Uitasem insa ca tot ce nu e posibil
obiectiv e cu putinta in mintea noastra si ca in urma toate cate vedem, auzim, cugetam, judecam nu
sunt decat creatiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivitati, iar nu lucruri reale. Viata-i
vis”. Deci, autorul a ajuns pana la urma la concluzia, ca un astfle de argetip al geniului poate exista
si in Bucuresti. De aici incepe descrierea deatilata a cadrului bucurestean, a vietii nocturne a
acesteia, pe care o intalnim si in Sarmanul Dionis. Acesta nu inseamna, ca cele doua opera sunt
unul si acelasi. Sunt doua opera total diferite, chiar daca Geniu pustiu are pasaje sau caracterizari de
personae aproape identice cu cele din Sarmanul Dionis.
Adevarata actiune incepe, cand povestitorul intalneste un tanar, care simte o atractie irezistibila fata
de o fata: “Un om pe care-1 cunosteam fara a-1 cunoaste - una din acele figuri ce ti se pare ca ai
mai vazut-o vrodata-n viata, fara s-o fi vazut niciodata, fenomen ce se poate explica numai prin
presupunerea unei afinitati sufletesti” - comenteaza prozatorul, in spiritual “anamneziei”2[2].
Acest Tasso bucurestean se numeste Toma Nour, ceea ce este un nume simbolic si metaforic, cu o
natura neguroasa, sfasiata de contradictii, demonica, satanica, un revoltat, contrazis in aspiratiile
sale. Portretul lui Toma Nour este foarte asemanatoare cu cel al lui Dionis: “Era frumos - d-o
frumusete demonica. Asupra fetei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senina si
rece ca cugetarea unui filosof. []Ai fi crezut ca e un poet ateu, unul din acei ingeri cazuti, un
satan, nu cum si-1 inchipuise pictorii: zbarcit, hidos, uracios, si un satan frumos, de-o frumusete
stralucita, un satan mandru de cadere, pe-a carui frunte Dumnezeu a scris geniul, si iadul
indaratnicia - un satan dumnezeiesc”. In acest portret, Eminescu s-a autoproiectat, de fapt, creand
astfel o inteaga tipologie demonica.
A doua parte a juranlului este mai degraba eroica, de un romantism subru si grandiose.
Romanul se transforma intr-o cronica obiectiva a Revolutiei din 1848, din Transilvania. Eminescu
nu-si permite sa mistifice realitatea istorica, nici chiar cu cel mai mic detaliu, mentinandu-se in
cadrele strictei obiectivitati. Toma Nour devine un personaj active al revolutiei, omorand cu
cruzime, fara mila, doar pentru a nu lasa tovarasii sai ps mana dusmanilor. Chiar si Ioan este omorat
de de un tribun batran, spre a nu cade in mana dusmanilor. Descrierea Revolutiei este
cutremuratoare. Internationalismul umanitarist al Revolutiei a esuat, intr-un razboi sangeros intre
natiuni.
Dupa esecul revolutiei, Toma Nour se intoarce in Cluj, unde gaseste o scrisoare de la Poesis,
care se sinucisese intre timp. In acesta tanara marturiseste ca il iubise cu adevarat, dar a fost
obligata sa se prostitueze, ca sa-si intretina tatal, care era batran si bolnav. Acesta este punctu la
care juranul se intrerupe, odata cu plecar eroului in lume.
Finalul nuvelei il aflam dintr-un fragment, intitulat Toma Nour in gheturile Siberiene, din
care iese, ca Toma Nour a fost judecat pe Neva, la Petersburg si deportat in Siberia.
Acest fragment contine “cea mai stralucitoare feerie boreala din literatura romana”5[5]. In timpul
sederii din Siberia, Toma Nour a contemplate campiile de nea majestuoase, ca in visele cele mai
teribile ale poetilor norvegieni. Vaneaza si patineaza, are atractia paradisului acvatic, plina de zane
blonde si cu ochii albastrii, “ca idealele lui Ossian”, inchipuindu-si ca el este “batranul rege Nord”.
Se pierde in aceasta intindere nesfarsita cu chipul lui Poesis, in inima, si cu steaua polara in fata.
Totul este imbracat in albul imaculat al zapezii, ceea ce este simbolul absolute al puritatii. Acesta
este, de fapt, visul lui Eminescu in care si-a imaginat sfarsitul.
Geniu pustiu este considerat un roman realist si, in aceeasi proportie, fantastic. Descrierea
obiectelor este realista, dar langa aceasta apare si insertia visului in cotidian. Din acest punct de
vedere, romanul este destul de dificil de clasat, insa daca preluam clasificare lui Phillippe van
Tieghel, din opera Le romantisme francais, Geniu pustiu s-ar putea include in categoria “romanelor
personale”6[6], si a “romanelor cu teza”, precum si in cea a “romanelor exotice si de aventui” si a
“romanelor istorice”.
Farar nici o indoiala, Geniu pustiu ar trebui privita, ca prima incercare de “roman total”, din literatura
noastra.