Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI.

A debutat
în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din
secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost
creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de
acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o
reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.
Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a
fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-
lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-
se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa
politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și
sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol
determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către
istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în
lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"),
1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o
lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

Cuprins

 1Prezentare
 2Condiții istorico-culturale
o 2.1Precursori ai Renașterii
 2.1.1Renașterea carolingiană
 2.1.2Renașterea ottonică
o 2.2Descoperirile geografice
o 2.3Progrese în știință și tehnică
o 2.4Schimbări politice și religioase
 3Trăsăturile caracteristice ale Renașterii
o 3.1Ruperea cu tradițiile
o 3.2Umanismul
 4Renașterea italiană
o 4.1Literatură
o 4.2Arte plastice
 4.2.1Pictura în Renașterea timpurie
 4.2.2Pictura în perioada de apogeu a Renașterii
 4.2.3Manierismul
 5Arhitectura Renașterii
 6Muzica Renașterii
 7Renașterea în diverse țări europene
o 7.1Franța
o 7.2Țările de Jos
o 7.3Germania
o 7.4Spania
 o 7.5Anglia
 7.5.1Literatură
 7.5.2Muzică
 8Tipul de "Om al Renașterii"
 9Declinul Renașterii
 10Interpretare istorică și filosofică
 11Bibliografie
 12Note
 13Lectură suplimentară
 14Legături externe

Prezentare[modificare | modificare sursă]

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada
modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea,
influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în
alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în studiu și s-au axat
pe realism și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile
mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea
Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase
în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou
accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise
în greacă și arabă.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări
renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a
petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale.
Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse
din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din
Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis
astfel calea spre Reforma Protestantă.
Școala de la Atena-Sanzio

Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii
florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând
tehnici pentru a redă o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò
Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O
contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486,
"De hominis dignitate" (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice
despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze
limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor
persoane.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin
revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au
făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În
timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se
aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a
dus la o înflorire comercială fără precedent .

Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest
meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se
în Anglia începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al
umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta
era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată,
clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite
și administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră
reorganizate și centralizate sub control guvernamental.[2] În contrast cu Europa nordică, unde
educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai
probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de
muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de
afaceri.[2] În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în
timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât
pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe
ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura
umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o
imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale
papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au
ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii din împrumuturi,
investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt
care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale
Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al
XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar
gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau
niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen
Veneția, Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru
supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția
ambasadorului permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada pe
care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința
faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă
a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere
intelectual și artistic a prevalat barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a
fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie,
interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină[9], însăși literatura în
limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important
precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să predea gramatică,
pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore
de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară."[11] La doar
câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu numeroși alți creștini
importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc
de înțelepciune aduce nebunia.[12] Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că
(Sfântul) Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor
nereligioase (profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată
de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de
"disprețuit", "abia ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru
Damiani diabolică ("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne
învață să declinăm Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani,
anume Manegoldus din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină,
respingea și el dialectica citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept
exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" -
"si peperit, cum viro concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din
fecioară. Dihotomia între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului Ieronim este un
factor agravant în animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum
era ea prescrisă de Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât
redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile
private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum
existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea
universităților cu aproape două secole înainte.[16]