Cap. 5.2.

PRIZELE DE APĂ

5.2.1. Generalităţi, rol funcţional, clasificare

Priza de apă constituie un ansamblu de construcţii pentru captarea apei dintr-un

râu sau dintr-un lac de acumulare, în scopul derivării ei la diferitele folosinţe.
Calităţile impuse apei captate pentru diferitele folosinţe sunt extrem de diferite.
Astfel, prizele de apă ale uzinelor hidroelectrice trebuie să asigure captarea apei în mod
continuu, în conformitate cu graficul de sarcină, să aibă pierderi minime de sarcină, să
excludă pătrunderea aluviunilor în instalaţii şi să funcţioneze în condiţii normale în timp
de iarnă. În termoenergetică, unde apa captată este folosită în proporţie de 80% pentru
răcirea şi condensarea aburului, una dintre cele mai importante cerinţe este combaterea
debitului solid sub toate formele, inclusiv a gheţurilor (se prevăd grătare fine, site,
decantoare, pe lângă o construcţie adecvată a prizei, care să împiedice pătrunderea
plutitorilor de mari dimensiuni, şi care trebuie să asigure în acelaşi timp un debit mare,
iar temperatura apei prelevate trebuie să fie scăzută). În irigaţii calitatea apei captate se
apreciază după conţinutul de săruri minerale, conţinutul de aluviuni (pătrunderea
aluviunilor cu diametrul mai mare de 0,2 mm este foarte periculoasă, deoarece poate
produce colmatarea canalelor) în suspensie şi după temperatură. Alimentările cu apă
potabilă şi industrială trebuie asigurate în mod continuu pe durata întregului an, astfel
încât priza trebuie prevăzută cu dispozitive eficiente pentru combaterea aluviunilor şi
flotanţilor, iar amplasamentul trebuie să fie suficient de stabil.
Din punct de vedere funcţional, priza de apă trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. să permită accesul pe derivaţie a debitului instalat al uzinei la orice nivel al apei
din lacul de acumulare sau din râu;
2. să nu permită accesul pe derivaţiei a corpurilor străine (plutitori, aluviuni,
particule în supensie sau târâte etc.);
3. să asigure spălarea depunerilor;
4. funcţionarea să fie permanentă şi cu pierderi de sarcină minime.

Clasificarea prizelor de apă se poate face după mai multe criterii, după cum urmează:
- după natura folosinţelor deservite:
– prize pentru alimentări cu apă;
– prize pentru irigaţii;
– prize hidroenergetice;
– prize pentru folosinţe complexe.
- după presiunea de la intrare:
– prize cu nivel liber;
prize de râu
– prize de mică presiune;
– prize de mare presiune.
- după natura curgerii:
– prize gravitaţionale;
– prize pentru pompaj.
Prizele cu nivel liber şi cele de mică presiune sunt dependente în mare măsură de
caracteristicile morfologice ale albiei râului şi de transportul solid.
Dispoziţiile şi instalaţiile fiind în cea mai mare parte comune, ele alcătuiesc o clasă unică,
aceea a prizelor de râu.
În cadrul ansamblului ce formează priza de râu se cuprind următoarele construcţii:
captarea, spălarea, decantarea, consolidarea aval, regularizarea albiei şi racordările prizei
cu malurile.
Construcţiile de captare constau din una sau mai multe ferestre de captare protejate cu
grătare şi care sunt aşezate pe un prag înălţat deasupra fundului albiei.
Construcţiile de spălare sunt destinate să reducă depozitele de aluviuni, care tind să se
formeze în faţa prizei şă să reducă capacitatea acesteia de a capta apa.
Construcţiile de decantare sunt destinate reţinerii unei părţi a debitului solid şi deci a
îmbunătăţirii calităţii apei.
Construcţiile de consolidare a albiei, în aval de priza propriu-zisă, au scopul să limiteze
afuierile produse de debitele deversate. În general ele constau dintr-un bazin disipator de
energie, dintr-o rizbermă şi dintr-o protecţie terminală, de obicei elastică.
Construcţiile de racordare sunt destinate să facă legătura între celelalte construcţii şi albia
râului, prin ziduri de racordare amonte şi aval.
Elementele constructive principale ale prizelor cu nivel liber sunt:
- culeele, care conturează ansamblul pilei; este infrastructura care se execută la
capetele unui pod pentru a prelua sarcinile transmise şi de a susţine calea de acces
pe pod;
- pragul de captare continuat cu radierul; pragul de captare constituie practic o
ridicare a radierului prizei faţă de albia râului pentru a capta curenţii de suprafaţă şi
a elimina intrarea materialului grosier;
- pilele, amplasate pe radier, atunci când frontul de captare este mare şi sunt necesare
mai multe stavile de manevră;
- grătarele ferestrelor de captare, au scopul de a opri intrarea în priză a aluviunilor şi
flotanţilor care depăşesc lumina barelor. Curăţirea grătarelor se face manual sau
mecanic (cu greble metalice sau cu maşini de curăţire);
- un timpan pentru oprirea plutitorilor; se amplasează cu 0,5 ... 1,5 m mai jos decât
nivelul cel mai scăzut al apei din bieful amonte şi este construit astfel încât să nu
permită pătrunderea plutitorilor pe sub el în bazinul prizei;
- un deznisipator pentru eliminarea aluviunilor.
Prizele de râu se amenajează cu sau fără baraj (fig.5.2.1).
Captările fără baraj sunt limitate de condiţia ca râul să aibă albie stabilă, iar coeficientul
de captare (raportul dintre debitul afluent şi debitul captat) să nu depăşească valoarea
0,25. Construcţia de captare constă din câteva ferestre situate pe un prag de beton
construit la o cotă joasă, dar nu sub cota medie a patului albiei. La partea superioară
ferestrele sunt limitate de un timpan din beton armat, care ajunge până la cota
neinundabilă a cosntrucţiei şi are rolul de a împiedica pătrunderea flotanţilor sau a
sloiurilor în derivaţie. Ferestrele de captare sunt despărţite prin pile de 0,5 ... 0,7 m
grosime ce servesc şi ca reazeme pentru stavilele utilizate la eglarea debitului captat de
priză. În amonte de stavile se prevăd batardouri, cu rolul de a izola construcţia de râu,
când stavilele trebuie revizuite şi de a stimula captarea din straturile de suprafaţă când
nivelurile pe râu sunt ridicate. Pentru disiparea energiei cinetice suplimentare a curentului
de apă din perioadele de ape mari, se prevăd bazine disipatoare.

Figura 5.2.1. Prize de râu

a – fără baraj; b – cu baraj
1 – prag amonte; 2 – baraj; 3 – stavilă de spălare; 4 - epiu

Prizele de apă fără baraj sunt puţin apărate de pătrunderea debitului solid, cota prizei
fiind impusă de nivelul minim din râu. Vitezele de apă la intrarea în priză sunt mai mici
decât cele de pe râu, ceea ce face posibilă formarea depunerilor de aluviuni care pot
înfunda priza.
În cazul în care nivelul minim din râu nu asigură curgerea gravitaţională, priza se
combină cu o staţie de pompare (fig.5.2.2).
În condiţiile ţării noastre acest tip de priză asociat cu staţii de pompare se poate utiliza pe
Dunăre şi pe cursul inferior al afluenţilor ei principali, în special pentru hidroamelioraţii
şi alimentări cu apă industrială.

Figura 5.2.2. Priză cu pompare

1 – râu regularizat; 2 – captare; 3 – canal de acces; 4 – staţie de pompare; 5 –
conductă de refulare; 6 – bazin de refulare; 7 – canal magistral
Când debitele captate sunt mai mari sau când nivelul de intrare în priză trebuie
supraînălţat se adoptă prize cu baraj.
Amplasarea acestora în albiile naturale constituie o problemă dificilă, datorită
instabilităţii acestora. Pentru stabilizarea albiei în zona prizei, construcţiile de
regularizare trebuie să fie cu atât mai complete cu cât coeficientul de captare este mai
important. Cu cât debitul captat este mai mare, cu atât vitezele cresc, ceea ce duce şi la
creşterea debitului de aluviuni spre priză, iar debitul evacuat se reduce putând deveni
insuficient pentru transportul aluviunilor în albia aval. Aceste fenomene duc la
necesitatea îngustării albiei barată şi la necesitatea alegerii debitelor specifice ridicate, de
până la 3 ... 4 ori mai mari decât debitele specifice anterioare barării. Schemele de
amplasare a prizelor cu baraj în albiile naturale pot fi cu diguri sau fără diguri de dirijare.
În plan digurile pot fi: paralele, convergente sau divergente. Alegerea tipului de dig se
face prin teste de laborator, astfel încât să se asigure stabilitatea scurgerii, creşterea
vitezelor spre baraj şi înlăturarea zonelor favorabile depunerilor.

Prize de râu cu rezolvări specifice sunt prizele de fund (prizele tiroleze). Ele constau
dintr-o tranşee transversală direcţiei de curgere a apei, aşezată într-un prag de fund şi
acoperită cu un grătar. Acest tip de prize se construiesc pe râuri de munte cu debite mici
şi regim torenţial, fiind foarte răspândite în cazul captărilor secundare pentru marile uzine
hidroelectrice.

Prizele de mare presiune se construiesc pentru captările din lacuri de acumulare şi

funcţionează în condiţiile unor variaţii mari ale nivelului şi a unor viteze foarte reduse în
bieful amonte. În funcţie de poziţia lor, ele se împart în prize de coastă, prize în corpul
barajului şi prize turn. Sunt prevăzute cu grătare şi batardouri, mai greu de întreţinut şi
de exploatat datorită adâncimii la care sunt amplasate. Amplasarea prizei în adâncime
trebuie făcută pe baza unor calcule energo – economice, ţinând seama de avantajele prizei
de presiune, dar şi de costurile cu galeria de derivaţie care este supusă unor presiuni
interioare mari. Acest tip de prize necesită şi vane de mare presiune, pentru admisia şi
închiderea apei, cu costuri mult mai mari decât în cazul prizelor cu nivel liber.

5.3. Canalele

Canalele sunt construcţii hidrotehnice care asigură transportul apei cu nivel liber, fiind
utilizate ca aducţiuni la centralele hidroelectrice, în domeniul alimentărilor cu apă, al
irigaţiilor, al navigaţiei etc. Ele sunt tipul cel mai răspândit şi mai ieftin dintre sistemele
de derivaţie, fiind de preferat în cazul în care condiţiile locale permit realizarea unui
astfel de uvraj.
De cele mai multe ori funcţiile unui canal se cumulează, , în sensul că este utilizat şi
pentru producerea de energie şi pentru alimentări cu apă, irigaţii etc.
Din punct de vedere al condiţiilor locale, trebuie îndeplinite anumite cerinţe.
2 Se recomandă deci ca traseul canalului să urmeze pe cât posibil liniile de nivel care
asigură minimum de săpături sau traseul să fie astfel amplasat încât săpăturile să
compenseze umpluturile. La canalele cu folosinţă energetică, este necesară trasarea lui cu
o anumită pantă care să asigure un cost total al energiei pierdute în canal şi cheltuielile
anuale de exploatare minime. Funcţie de această pantă şi de debitul instalat necesar se
determină suprafaţa hidraulică optimă a canalului.

Figura 5.3.1. Traseul unui canal de derivaţie de la o centrală hidroelectrică:

1 - stăvilar; 2 -retenţie; 3 -canal înscris în teren; 4 - apeduct; 5 - galerie; 6 - cameră de
încărcare; 7 -conducta forţată; 8 - centrala hidroelectrică; 9 - canal de fugă.

Condiţiile geologice şi hidrologice. Natura terenului parcurs influenţează tipul secţiunii

hidraulice, prin pantele taluzurilor canalelor. Sunt periculoase zonele cu alunecări de
teren, zone ce trebuiesc evitate la stabilirea traseului ştiut fiind faptul că aceste zone sunt
mai active după execuţia canalului datorită îmbibării solului cu apa de infiltraţie din
canal. De asemenea trebuie evitate zonele cu pământuri ce prezintă goluri sau cele
formate din loess (deşi rezistă la excavaţii, după execuţie, în urma îmbibării cu apă, se
tasează). Din punct de vedere hidrogeologic, dacă o parte din suprafaţa canalului se află
sub nivelul unei pânze freatice, se poate produce o infiltraţie în sens invers, fiind antrenat
materialul fin şi astfel nu se poate asigura panta taluzurilor şi fundul canalului.
Secţiunea transversală a canalelor se stabileşte prin calcule hidraulice, ţinând cont în
principal de folosinţa acestuia. În practică se utilizează următoarele forme al secţiunii vii
a canalelor: dreptunghiulară, trapezoidală, în formă de albie, semicirculară, parabolică
(fig.5.3.2).
La canalele energetice, forma cea mai utilizată este forma trapezoidală, respectând
secţiunea optimă hidraulică.
Din punct de vedere al execuţiei, canalele se pot executa în săpătură, în umplutură, în
profile mixte.
După amplasamentul faţă de suprafaţa terenului, canalul pot fi:
- canale în teren plat (fig.5.3.3);
- canale pe versanţi (fig.5.3.4);
- canale pe terenuri stâncoase (fig.5.3.5).
Secţiunea transversală a canalului este determinată de viteza medie a curentului apei. În
general este recomandabil să se aleagă viteza maximă posibilă, deoarece secţiunea
rezultată şi volumul lucrărilor în terasamente sunt în acest caz minime. Vitezele în canal
sunt limitate de anumiţi factori: eroziunea albiei, condiţiile defavorabile ale regimului de
iarnă, pierderile mari de energie pentru canalele energetice şi înămolirea lor.
La canalele obişnuite, vitezele medii admisibile sunt în jur de 3 m/s. La canalele cu
suprafaţa betonată se pot admite viteze mai mari (chiar până la 8...10 m/s), cu condiţia ca
apa să nu conţină aluviuni care pot eroda suprafaţa betonului. În practică însă nu sunt
extrem de avantajoase vitezele mari ale apei, deoarece se produc pierderi de sarcină
însemnate. Vitezele cele mai avantajoase la canalele betonate sunt de 1,5...2,5m/s.

Figura 5.3.2. Secţiuni transversale posibile ale canalelor de derivaţie

Figura 5.3.3. Poziţia profilului canalului pe teren plat faţă de teren:

a - în săpătură; b - în umplutură; c - în profil mixt;
1 – căptuşeală; 2 – bermă; 3 - rigolă; 4 - umplutură compactată; 5 -teren natural
Figura 5.3.4. Profilele canalelor pe versanţi: a -în săpătură; b -în semisăpătură; c -în
semiumplutură cu trepte de înfrăţire; d -în semiumplutură cu zid de sprijin;
1 – căptuşeală; 2 - umplutură compactată; 3 – rigolă; 4 -pinten;
5 -trepte de înfrăţire; 6 -zid de sprijin

Figura 5.3.5. Canale construite pe versanţi stâncoşi:

a - cu zid de sprijin inferior; b - cu două ziduri de sprijin; c -în semitunel;
1 -zid de sprijin; 2 -excavaţie necăptuşită; 3 - umplutură de beton; 4 -deluviu
Vitezele minime admisibile în canale sunt determinate de fenomenele de înnămolire
(dacă viteza este prea mică, începe depunerea sedimentelor transportate de curentul de
apă) şi de acoperire a canalului cu vegetaţie (aceasta este posibilă dacă temperatura
aerului este peste 18ºC, iar viteza apei este foarte mică). În canalele energetice se
recomandă viteze de 0,6...0,9m/s pentru a evita depunerea aluviunilor, iar din punct de
vedere al dezvoltării vegetaţiei s-a constatat că viteze de 0,5m/s sunt suficiente pentru a
împiedica apariţia acestui fenomen. De asemenea, dezvoltarea vegetaţiei în canalele
energetice este împidicată şi de adâncimea mare a canalelor şi de temperaturile coborâte
ale apei.
Un alt fenomen nedorit este îngheţarea apei din canal, care se produce de asemenea în
cazul vitezelor mici. Podul de gheaţă format la suprafaţă micşorează secţiunea vie a
canalului şi măreşte rezistenţa la curgere a apei. Gheaţa plutitoare în cantitate mare
produce blocarea grătarelor şi perturbări în funcţionarea uzinei hidroelectrice. În practică
se urmăreşte formarea unui pod de gheaţă de grosime de 10...15 cm, care împiedică
formarea zaiului. Dacă acest lucru nu este posibil, se prevăd pe traseul canalului
descărcătoare de gheaţă realizate lateral sau alte măsuri mai costisitoare (încălzirea
canalului, închiderea completă a acestuia, etc.).
Combaterea infiltraţiei apei din canale se poate face în două moduri: prin
impermeabilizarea pământurilor din albia canalului şi prin acoperirea patului şi a
taluzurilor canalului cu diferite căptuşeli.
Impermeabilizarea pământurilor din albia canalelor se face prin: colmatare, bitumizare,
silicatizare, stabilizare cu ciment şi compactare mecanică.
Căptuşirea canalelor se realizează pentru următoarele scopuri:
- protejarea patului împotriva eroziunii;
- sporirea capacităţii de transport, prin micşorarea rugozităţii şi majorarea vitezei
curentului de apă;
- reducerea pierderilor prin infiltraţie;
- asigurarea stabilităţii taluzurilor.
După materialele din care se execută, căptuşelile canalelor pot fi din: argilă, piatră, cu sau
fără mortar, beton armat, beton asfaltic.
Nu toate căptuşelile asigură în acelaşi grad calităţile impuse. Astfel, unele căptuşeli (de
piatră de exemplu) sunt stabile în timp, dar nu sunt impermeabile, iar altele sunt foarte
impermeabile dar nu rezistă în timp. Căptuşelile din beton simplu şi beton armat sunt în
acelaşi timp şi stabile şi dau o impermeabilizare practic suficientă.

5.4. Galerii hidrotehnice

Galeriile hidrotehnice sunt construcţii care servesc pentru transportul apei, executate prin
excavare în scoarţa pământului, fără îndepărtarea terenului de deasupra.
În prezent galeriile hidrotehnice sunt utilizate într-o măsură destul de mare în schemele
hidroenergetice, pentru amenajările marilor aducţiuni de alimentare cu apă, pentru irigaţii
etc.
În ţara noastră, toate amenajările hidroenergetice de mare cădere de după 1944 au fost
prevăzute cu aducţiuni principale sau secundare sub formă de galerii (Moroeni, Sadu V,
Corbeni, Lotru etc).
Principalele avantaje ale galeriilor hidrotehnice ale sunt:
 – scurtarea traseului aducţiunii, care se poate apropia de o linie dreaptă;
– mărirea siguranţei ei şi duratei exploatării;
– independenţa execuţiei şi exploatării faţă de condiţiile de climă;
– reducerea lucrărilor de întrentreţinere şi reparaţii;
– economicitatea lucrărilor, asigurată în mare parte prin contribuţia mediului
stâncos la preluarea eforturilor interioare.

În construcţiile hidrotehnice galeriile se utilizează în diferite scopuri:

– galerii de aducţiune – când transportul apei la centrală între priză şi castelul de
echilibru se face printr-o galerie;
– galerii forţate sau puţuri forţate – când transportul apei între castelul de echilibru
şi centrală se face printr-o galerie de pantă mare sau chiar verticală;
– galerii de fugă – care transportă debitul evacuat din centrală în albia râului;
– galerii purtătoare de conducte – soluţii cu conducte metalice în interiorul unor
galerii;
– galerii de deviere a apelor – realizate în timpul construcţiei unui baraj.

Din punct de vedere al destinaţiei pe care îl au în cadrul gospodăririi apelor galeriile pot
fi:
– energetice;
– de irigaţii;
– de alimentări cu apă;
– de navigaţie şi plutărit;
– de descărcare – folosite pentru evacuarea apei din bieful amonte;
– combinate.
Figura 5.4.1. CHE Lotru: a - profil în lung; b - plan de situaţie al galeriei principale: 1 - priză
de apă ; 2 – puţ de vane; 3 - galerie de aducţiune; 4 - traversări aeriene; 5 - castel de
echilibru; 6 - casă de vane; 7 - galerie forţată; 8 - ferestre de atac; 9 - centrala subterană; 10 -
galerie de fugă; 11 - blindaj metalic

Figura 5.4.2. Galerie de deviere la barajul Vidra Lotru –

1- platformă şi batardou amonte; 2 - platformă şi batardou aval; 3 - galerie de deviere; 4 -
racord pentru amenajarea galeriei de deviere ca golire de fund; 5 - galerie de injecţii, drenaj şi
vizitare; 6 - galerie de evacuare ape mari

Din punct de vedere hidraulic, galeriile se împart în:

- galerii sub presiune, funcţionează ca o conductă cu secţiunea plină de apă şi suportă
suprapresiunea acesteia. Din calcule hidraulice rezultă o pantă piezometrică ce determină
poziţia liniei piezometrice. Panta piezometrică diferă de cea constructivă, care poate varia
, în lungul galeriei, dar întotdeauna galeria trebuie să fie aşezată sub linia piezometrică
pentru pozipoziţia ei cea mai de jos. Aceasta înseamnă realizarea unui debit maxim şi
nivel minim în lacul de acumulare, asigură o suprapresiune în galerie şi împiedică
formarea vidului. Aceste galerii potfi: galerii de joasă presiune, cu presiunea interioară a
apei mai mică decât 5 mca, sau galerii de mare presiune, cu presiunea interioară a apei
mai mare ca 100 mca. Galeriile sub presiune au elasticitate în funcţionare şi pot
transporta debite variabile în funcţie de linia lor piezometrică.
- galerii cu suprafaţă liberă, în care apa curge liber pe întreaga lungime, galeria
comportându-se ca un canal.

Din punct de vedere constructiv, galeriile se pot clasifica în:

– galerii hidrotehnice propriu-zise, când axa acestora este orizontală sau înclinată cu o
pantă de maximum 10%;
– galerii hidrotehnice forţate sau puţuri, când axa acestora este , înclinată mai mult de
10% sau este chiar verticală.
Forma secţiunii transversale a unei galerii cu nivel
liber depinde de natura rocilor, de condiţiile
geologice în care este amplasat traseul şi de
condiţiile de execuţie ale lucrării.
Poate fi de mai multe tipuri:
– Tipul I –dreptunghiular, cu boltă redusă sau
fără boltă, se folosesc la galerii de secţiuni mici
săpate în rocă foarte rezistentă;
– Tipul II – mâner de coş, cu bolta semicirculară,
pentru secţiuni de dimensiuni mijlocii, în roci
rezistente, când împingerea verticală a muntelui
este mică şi nu există împingeri laterale;
– Tipul III – alungit, cu secţiune ovoidală,
utilizate în roci moi, când împingerea verticală a
muntelui este mare şi împingerea laterală este
mică;
– Tipul IV – potcoavă, cu întregul contur curb,
folosit în roci moi, cu împingere în toate direcţiile;
– Tipul V – circular, se foloseşte în cazul rocilor
foarte moi, cu împingeri în toate direcţiile.
Forma secţiunii transversale a unei galerii sub
presiune este de tipul V, circulară.
Din punct de vedere al tipuri de căptuşeli se
întâlnesc:
– pentru galeriile fără presiune: beton simplu
sau armat, monolit sau prefabricat, zidărie
de piatră şi tubinguri de fontă sau oţel;
– pentru galeriile sub presiune: se utilizează aceleaşi materiale ca în cazul galeriilor
cu scurgere liberă.
Figura 5.4.3. Secţiuni uzuale pentru galerii
cu nivel liber şi sub presiune.
Pe cât posibil traseul urmează linia dreaptă între priza de apă şi amplasamentul castelului
de echilibru sau al bazinului de punere sub presiune pentru micşorarea pierderilor de
sarcină hidraulică.
Alegerea traseului este influenţată de: particularităţile geologice ale regiunii; condiţiile şi
termenele de execuţie; alegerea căptuşelii, comportarea în exploatare; costul galeriei.
Se evită zonele cu roci care dau împingere mare muntelui, a celor cu roci cu degradări
tectonice, a rocilor puternic fisurate, a rocilor cu pânze bogate de ape subterane, a rocilor
degradate, şi zonele cu alunecări de teren.

5.5. Conducte de derivaţie

5.5.1. Conducte de beton armat

Prin modul în care sunt alcătuite, conductele de beton armat sunt mai avantajoase decât
cele metalice, dar utilizarea acestora este limitată la presiuni interioare de 3...4 atmosfere.
Avantajele conductelor din beton armat, în raport cu cele metalice, sunt:
 - se economise economiseşte metalul şi au o durată de exploatare mare, nu
sunt expuse coroziunii;
- iau orice formă constructivă constructivă, funcţie de cofraj;
- au rigiditate mare şi se comportă bine la presiuni şi împingeri din exterior
spre interior;
- au cheltuieli de întreţinere mici;
- la presiuni interioare mici, costurile conductelor de beton armat sunt mici.
Din punct de vedere hidraulic, conductele de beton armat se comportă asemănător
conductelor de metal.
Conductele de beton armat au şi dezavantaje în raport cu cele metalice:
– variaţiile dese şi bruşte ale presiunilor interioare produc îmbătrânirea rapidă a betonului
şi chiar avarii (cu excepţia conductelor de beton precomprimat);
– rosturile conductelor din beton armat, în special al celor prefabricate, prezintă
defecţiuni şi repararea acestora în exploatare se face cu dificultate;
– betonul armat este un material casant, de aceea trebuie manevrate cu grijă, fără loviri
sau ciocniri.
Conductele de beton armat se face clasifica după mai multe criterii:
– după locul de execuţie:
- conducte din tuburi prefabricate;
- conducte turnate la faţa locului;
– după tehnologia de execuţie:
- tuburi din beton sau beton armat prefabricate – elemente tubulare
din beton care se îmbină la faţa locului, formând tronsoane continue:
– cu secţiune circulară;
– cu secţiune circulară cu talpă;
– cu secţiune ovoidală;
– conducte de beton armat executate la faţa locului prin vibrare sau torcretare ––
se execută direct în săpătură, prin executarea cofrajului, de montare a armăturii şi
de turnare a betonului şi au secţiuni transversale:
- circulare pe pat de beton;
- clopot;
- dreptunghiulară;
- circulară cu pat monolit;
- circulară cu talpă;
– tuburi de beton precomprimat;
 Figura 5.5.1. Secţiuni transversale de conducte: a, d -circulare pe pat de beton; b –clopot;
c – dreptunghiulară; e - circulară cu talpă; f - circulară cu pat monolit.

– după alcătuirea constructivă:

– tuburi din beton sau beton armat obişnuit care rezistă la presiuni interioare de
maxim 3...4 atmosfere;
– tuburi din beton armat cu tablă care rezistă la presiuni interioare de maxim
8...10 atmosfere;
– tuburi de beton precomprimat cu/fără cilindru de oţel care rezistă la presiuni
interioare de maxim 10...15 atmosfere.

5.5.2. Conducte metalice

Conductele metalice au multiple întrebuinţări: în domeniul amenajărilor hidroenergetice,

alimentărilor cu apă, canalizărilor, irigaţii etc., fiind indicate, în special, pentru presiuni
mari. În hidroenergetică sunt folosite mai ales la conductele forţate, dar şi la aducţiunea
apei în cazul microhidrocentralelor.
Conductele metalice sunt alcătuite din tuburi îmbinate la locul de montaj. Traseul
acestora este în general frânt şi depinde de condiţiile topografice de pe teren.
În funcţie de mărimea debitului, conductele pot fi cu un fir sau cu mai multe fire. În
prezent, se realizează, în general conducte cu un singur fir, indiferent de variaţia
debitului.
În funcţie de poziţia conductei faţă de teren, conductele metalice pot fi îngropate ngropate
şi descoperite.
La diametre mai mici, conductele îngropate sunt mai avantajoase pentru că umplutura de
pământ asigură izolaţia împotriva variaţiilor de temperatură şi a îngheţului.
La diametre mari însă, realizarea conductei, îngropate nu mai este avantajoasă din punct
de vedere economic.
Dezavantajul îngropării este că eventualele defecţiuni sunt greu de depistat şi de
remediat.
 Figura 5.5.2. Conducta forţată de la CHE Moroeni
1 - castel de echilibru; 2 - galerie forţată; 3 - casă de vane; 4 - masiv de ancoraj; 5 - reazem
intermediar; 6 - centrala; 7 - plan înclinat; 8 - troliu ; 9 - platforma trafo ; 10 - canal de fugă ;
11 - traversare aeriană

Tuburile din care este alcătuită o conductă de metal sunt de două tipuri:
– tuburi de fontă - utilizate pentru conductele de canalizare şi niciodată în
energetică; principalul avantaj este că fonta are o rezistenţă anticorozivă naturală,
iar, ca dezavantaje sunt: fonta are rezistenţă redusă la şocuri, întindere,
încovoiere; număr mare de rosturi din cauza lungimii mici a tubului;
– tuburi din oţel;
– tuburi laminate - au diametre până la 600 mm şi lungimi până la 12 m;
– tuburi nituite - folosite mai rar;
– tuburi sudate - utilizate la presiuni oricât de mari;
– tuburi fretate - utilizate mult în ultimul timp în cazul conductelor forţate de
diametre mari, supuse la presiuni mari.
Îmbinările tuburilor se fac prin sudură (procedeu foarte utilizat), cu mufe (la presiuni mici
şi mijlocii), cu nituri (se foloseau mult în trecut, pentru orice presiune), cu eclise nituite,
cu flanşe (cost e mai ridicat dar îmbinare uşoară) sau cu manşoane de dilataţie (indicate la
presiuni mici şi debite mari pe conductă).
Conductele metalice se montează pe diferite dispozitive de rezemare, cum ar fi: masive
de ancoraj (blocuri de beton în care se încastrează conducta), pe şei (reazem alunecător
pentru variaţii de temperatură) sau pe reazeme cu role.
Echipamentul auxiliar conductelor constă în: găuri de vizitare (la distanţe de cca. 500 m),
ventile de aerisire (asigură intrarea aerului în conductă la formarea de depresiuni), ventile
de dezaerare (asigură ieşirea aerului din conductă la umplerea acesteia), manometre de
presiune (măsoară presiunea pe conducte) şi dispozitive de măsurare a debitelor.

5.6. Camere de echilibru

Principala funcţiune îndeplinită în schemele amenajărilor hidroenergetice de către

camerele de echilibru este aceea de a reduce presiunea dinamică a apei (lovitura de
berbec). În funcţie de tipul aducţiunii, camerele de echilibru utilizate în hidroenergetică
sunt de două feluri:
– camere de încărcare – sunt dispuse la capătul aval al aducţiunilor cu scurgere
liberă;
– castele de echilibru – dispuse pe traseul derivaţiilor sub presiune, la întâlnirea
dintre conducta forţată şi aducţiune.

5.6.1. Camerele de încărcare

Camera de încărcare, numită uneori cameră de punere sub presiune, face legătura între
aducţiunea cu nivel liber (canal de derivaţie) şi conductele forţate.
Camerele de încărcare îndeplinesc următoarele roluri:
- asigură apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
- permit vizitarea galeriilor şi servesc drept organ de racord în caz că centrala e
alimentată cu mai multe captări;
- asigură acumularea sau evacuarea volumului suplimentar în cazul opririi
centralei;
- asigură continuitatea debitelor spre centralele din aval la o amenajare în cascadă;
- reduc lovitura de berbec.

Camera de încărcare se compune din următoarele elemente:

- bazinul de încărcare care asigură racordul între canal şi casa vanelor, precum şi
volumul de apă necesar;
- casa vanelor, formată din compartimentele din care pleacă coductele forţate;
- descărcătorul (care permite trecerea debitului în bieful aval ocolind centrala).

Din punct de vedere al modului de construcţie camerele de încărcare se împart în:

– camere de încărcare subterane (uneori sunt considerate castele de echilibru
alimentate pe partea de sus) ––când versanţii sunt abrupţi sau instabili;
– camere de încărcare aeriene (cele mai utilizate) ––plasate la distanţă de pantă sau
în imediata vecinătate a pantei conductei forţate.
 Figura 5.6.1. Tipuri de camere de încărcare
a - subterane; b - la distanţă de panta versantului; c - în vecinătatea pantei conductei forţate;
1- canal de aducţiune; 2 - cameră de încărcare; 3-- conductă forţată; 4 - frontul camerei;
5 – puţ forţat.

Din punct de vedere al instalaţiilor de descărcare, camerele pot fi:

– fără descărcători (CHE de derivaţie cu descărcare proprie)
– cu descărcători pentru surplusul de debit

5.6.2. Castelul de echilibru

La amenajările hidroenergetice sau la alimentările cu apă care au aducţiuni lungi sub

presiune, datorită fenomenelor care intervin la deplasarea unor volume mari de apă
(inerţia acestora), se impune un înmagazinator al apei până la realizarea stării de regim.
De asemenea, la închiderea parţială sau totală a aparatului obturator al centralei, se
formează suprapresiuni (lovitura de berbec), care, de asemenea, sunt preluate de canalul
de echilibru.
Funcţiile îndeplinite de castelul de echilibru sunt:
- amortizează oscilaţiile hidrodinamice provenite de la regulatoarele turbinei;
- transformă energia cinetică produsă la închiderea turbinei în energie potenţială
(lovitura de berbec), pentru a elimina suprapresiunile care deformează conductele
şi dăunează maşinilor;
- debitează suficientă apă în conducta forţată la pornirea turbinelor;
- protejează derivaţia împotriva pătrunderii aerului când creşte sarcina centralei;
- acumulează excesul de apă când scade sarcina centralei;
- să permită vizitarea galeriilor şi să servească drept organ de racord în caz că
centrala este alimentată cu mai multe captări.

În funcţie de modul de construcţie a castelului se deosebesc următoarele tipuri:

– castele aeriene sub formă de conducte înclinate pozate pe versant sau de turnuri
rezervoare construite la suprafaţă (fig. 5.6.2);
– castele subterane sub formă de puţuri şi galerii orizontale sau înclinate, construite total
în stâncă (fig. 5.6.3);
– castele cu profil mixt, sub formă de puţuri ce au partea superioară aerianăa(fig. 5.6.4).

Figura 5.6.2. Castel de echilibru aerian.

a - sub formă de conductă pozată pe versant ; b - sub formă de turn rezervor ;
1- aducţiune; 2 - coloană; 3 - cameră superioară; 4 - conductă forţată; 5 - conductă metalică.

Figura 5.6.3. Castel de echilibru subteran.

1 - cameră inferioară ; 2 - cameră superioară ; 4 - conductă forţată; 5 - casă de vane ;
6 - aducţiune
 Figura 5.6.4. Castel de echilibru parţial subteran.
1 - puţ; 2 - coloană interioară; 3 - fereastră de aerisire; 4 - planşeu; 5 - galerie de racord;
6 - galerie de presiune

După forma constructivă se întâlnesc:

- castele prismatice sau cilindrice;
- castele cu secţiune variabilă;
- castele cu camere (conţin camera superioară, camera inferioară şi puţul de
legătură);
- castele diferenţiale (conţin: o cameră interioară, deschisă la partea superioară,
care comunică la partea inferioară cu aducţiunea; o cameră exterioară de secţiune
mare, care comunică la partea inferioară cu camera interioară).
După modul de funcţionare, există:
- castele simple, în care oscilaţiile apei au loc fără nici o frânare suplimentară sau
deversare;
- castele cu diafragmă;
- castele cu deversor, situat la partea superioară a castelului;
- castele pneumatice.

5.7. Clădirea centralei hidroelectrice

Centrala hidroelectrică reprezintă ansamblul de clădiri şi echipamente electrice şi

mecanice din cadrul unei amenajări hidroenergetice, în care se realizează efectiv
transformarea energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi în energie
electrică.
Echipamentul electromecanic este format dintr-un echipament principal şi unul auxiliar.
Echipamentul principal cuprinde turbina (sau pompe, în centralele de pompare sau cu
acumulare prin pompare) şi generatorul (sau motorul electric) iar echipamentele şi
instalaţiile auxiliare, cum ar fi: vane, regulatoare de viteză, regulatoare de presiune,
instalaţia de ulei sub presiune, acumulatorii sau staţia de transformare pentru servicii
interne etc. La toate acestea se mai adaugă şi staţia de transformare care este în clădirea
centralei sau aproape de aceasta.
Centrala hidroelectrică cuprinde din punct de vedere constructiv următoarele părţi:
– sala maşinilor – turbinele şi generatoarele (în cazul grupurilor cu ax orizontal) sau
numai generatoarele (în cazul grupurilor cu ax vertical);
– infrastructura – susţine echipamentul principal şi turbinele (în cazul grupurilor cu ax
vertical);
– sala de comandă – cuprinde aparatajul de comandă, control şi semnalizare;
– încăperi anexe şi postul de transformare.
Centralele hidroelectrice se pot împărţi, după cădere, în (fig. 5.7.1):
– centrale de joasă cădere (H < 15m, întreaga cădere se realizează în interiorul
centralei);
– centrale de cădere mijlocie (15m < H< 50m, există o conductă forţată sau un puţ
forţat care face corp comun cu infrastructura centralei);
– centrale de mare cădere (H > 50m, conducta forţată este independentă de
construcţia centralei).

Figura 5.7.1. Centrale hidroelectrice: a – de cădere joasă; b – de cădere medie; c – de cădere

mare
1 – grătar; 2 - nişă de batardou; 3-- camera spirală; 4 -- turbină; 5 - generator; 6 - pod rulant;
7 – aspirator; 8 - nişă batardou aval; 9 - conductă de beton armat; 10 - vană de admisie; 11 -
conductă forţată îngropată; 12 - conductă forţată aeriană; 13 - masiv de ancoraj.
În funcţie de tipul de energie hidraulică pe care o prelucrează, centralele pot fi:
– centrale hidroelectrice gravitaţionale;
– centrale hidroelectrice cu acumulare prin pompare;
– centrale mareomotrice;
– centrale care utilizează energia valurilor.

În funcţie de amplasamentul centralei, centralele hidroelectrice se împart în:

– centrale baraj, amplasate pe firul apei şi preiau căderea direct din bieful amonte;
sunt specifice amenajărilor de tip fluvial cu debite mari şi căderi mici;
– centrale amplasate la piciorul barajului, dispun de aducţiuni secundare scurte;
– centrale pe derivaţie, nu preiau apa direct din bieful amonte ci printr-un canal sau
conductă.

După poziţia centralei faţă de suprafaţa terenului, centralele hidroelectrice pot fi (fig.
5.7.2):
– centrale aeriene;
– centrale subterane:
- subterane propriu-zise;
- în versant;
- îngropate;
- centrale semi-îngropate;
– centrale acoperite.

Figura 5.7.2. Tipuri de centrale subterane: a – subterane propriu-zise; b,b’ – în versant; c–

în versant; d – semiîngropate; e - acoperite

Accesul la centrală influenţează poziţia şi cota platformei de montaj. Acesta se face pe

şosele, pe căi ferate normale proiectate astfel încât să permită transportul echipamentelor
până la platforma de montaj. Dacă centrala este amplasată pe o cale navigabilă, accesul se
face pe apă. La centralele subterane transportul pieselor grele necesită amenajări
suplimentare faţă de centralele aeriene (tuneluri de acces, puţuri, galerii înclinate dotate
cu utilaje de ridicat şi de transportat).
Racordarea centralei la reţeaua electrică de transport se face prin intermediul unor
instalaţii de înaltă tensiune. De obicei barele colectoare ale generatorului sunt racordate la
postul de transformare şi la serviciile interne ale centralei, apoi mai departe la liniile de
transport. La centralele mari pentru serviciile interne sunt prevăzute posturi suplimentare
de transformare dotate cu transformatoare coborâtoare sau grupuri diesel. Centralele mici
cu grupuri puţine au o singură încăpere care ţine loc şi de sala maşinilor şi de cameră de
comandă.
Instalaţiile auxiliare sunt formate din cablurile electrice dispuse în canale accesibile şi
izolate, instalaţiile de răcire ale generatoarelor, instalaţia de ulei sub presiune pentru
comanda agregatelor, instalaţia de evacuare a infiltraţiilor, instalaţia de prevenirea şi
stingerea incendiilor etc.