Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Titlul I - FORMA STATULUI


Forma de stat
Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de
constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat.

Forma statului apare sub o întreită înfăţişare, în funcţie de următoarele criterii:

 modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului –
structura de stat;
 caracteristicile şi prerogativele organismului învestit cu funcţiile de Şef al statului
– forma de guvernământ;
 metodele de guvernare – regimul politic.

I. STRUCTURA DE STAT

Structura de stat – reprezintă modul de organizare şi exercitare a puterii în raport

 cu teritoriul.
Structura de stat
Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în:
I. state unitare
II. state compuse

A. STATUL UNITAR

Statul unitar prezintă următoarele caracteristici principale:

  este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se
exercită puterea politică la nivel central şi local;
Statul unitar.
 activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierahică;
Caracteristici
 există o singură ordine juridică întemeiată pe o Constituţie unică;
 populaţia are o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-
teritoriale. Aceste structuri au caracter eminamente administrativ şi nu constituie state în
interiorul statului.
Structura unitară a statului este concepută pe principiul centralizării, ea
presupunând un ansamblu unic de instituţii. Statul unitar are o singură Constituţie şi o
legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur Parlament, un
singur Şef al statului şi un singur Guvern, un singur sistem de organizare judecătorească, a
căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie.
Exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie
care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu
al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele
Parlamentului şi ale Guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, de
asemenea, aceasta presupune dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt
1
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele

autorităţilor centrale.
Centralizarea nu exclude, însă, crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc
care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. O structură statală unitară
concepută pe metode stricte de centralizare nu poate fi pusă în aplicare în condiţiile statului
modern, de aceea s-au creat o serie de verigi intermediare între centru şi destinatarii
deciziilor guvernanţilor. În acest sens, puterii centralizate i s-au adus două corective:
deconcentrarea şi descentralizarea.

1. Statul unitar deconcentrat

Deconcentrarea – constă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unei

 autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului
Stat unitar de a lua decizii pe plan local.
deconcentrat Deconcentrarea nu este o tehnică democratică, ci o tehnică autoritară, o modalitate
de intruziune a puterii centrale la nivelul colectivităţilor locale, o tehnică a centralizării.
Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale, pe
care le distribuie unor autorităţi publice locale. Este vorba de repartizarea puterii de decizie
a Guvernului, în favoarea agenţilor locali – prefecţii - numiţi de acesta în unităţile
administrativ-teritoriale. Prefectul execută ordinele primite de la Guvern, dar în acelaşi
timp ia el însuşi anumite decizii (ex. în domeniul contravenţional, al protecţiei sanitare,
combaterii unor epidemii etc.).
Tehnica este veche, fiind utilizată de perşi, satrapul, de romani, guvernatorul, de
otomani, paşa, de vechiul regim în Franţa, intendentul, etc.
Deconcentarea nu anulează autoritatea puterii centrale. Autorităţile centrale numesc
agenţii locali şi exercită asupra acestora un control ierarhic, având dreptul de a le aproba,
suspenda, anula sau modifica actele emise. Controlul ierarhic se exercită pe motive de
legalitate.
Un avantaj important al deconcentrării îl reprezintă faptul că agenţii locali
desemnaţi de Guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice, sociale la nivel local,
au resurse proprii putând să ia decizii operative şi eficiente.

2) Statul unitar descentralizat

Statele unitare democratice contemporane merg mult mai departe decât spre o
 simplă deconcentrare a puterii, deşi această tehnică este prezentă peste tot, spre o
descentralizare.
Statul unitar
Descentralizarea – constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală
descentralizat
colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite
acte sau decizii fără a se consulta în prealabil centrul sau pentru a cere a probarea
acestuia.
Prin descentralizare sun scoase din competenţa puterii centrale anumite servicii
publice de interes local şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice
locale. Aceste autorităţi – primarii şi consiliile locale – beneficiază de o anumită
independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi
autonomia se bazează pe faptul că aceste organisme sunt alese şi nu numite de puterea
centrală. Descentralizarea nu se opune centralizării.

2
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai
bine interesele decât guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce
li se alocă în acest scop.

a) Instituirea autonomia locale.

principiul autonomiei locale este în statele unitare descentralizate un principiu cu

valoare constituţională, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu îi poate aduce atingere. Legea
poate determina conţinutul autonomiei locale, dar nu poate afecta existenţa principiului.
 Autonomia – constă în repartizarea puterii de decizie între Guvernul central,
Autonomia pe de o parte, şi agenţii locali (primari şi consiliile locale), pe de altă parte, care sunt
administrativă într-o anumită măsură independenţi de puterea centrală, adică au dreptul de a lua
locală diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea Guvernului.
Autonomia are un caracter pur administrativ. Autonomia locală se stabileşte pe cale
legislativă, deci ca o expresie de voinţă a Parlamentului. Autonomia locală prezintă în
esenţă următoarele caracteristici:
 Autorităţile locale sunt subiecte de drept public;
 Autorităţile publice locale dispun de un buget propriu;
 Autorităţile publice sunt expresia voinţei, exprimată prin vot a colectivităţilor
locale;
 Autorităţile publice au o capacitate de decizie proprie.
Guvernul exercită asupra autorităţilor locale un anumit tip de supraveghere,
denumit în doctrina constituţională “ control de tutelă administrativă”. Controlul de tutelă
nu permite guvernului central să schimbe după bunul său plac deciziile luate la nivel local.
Autorităţile tutelare au dreptul, în anumite condiţii, să aprobe, să anuleze sau să suspende
anumite acte emise de autorităţile descentralizate. Controlul de tutelă trebuie să fie special
prevăzut de lege, care va stabili astfel autorităţile abilitate să controleze, condiţiile în care
se desfăşoară controlul, precum şi actele supuse controlului.
Unităţile administrativ teritoriale care se bucură de autonomie locală sunt
determinate ca persoane juridice. Ele au deci o personalitate distinctă de cea a statului,
având o organizare proprie, un patrimoniu propriu şi un scop propriu, în acord cu interesul
general şi, fiind, în consecinţă, subiecte distincte de drept, având drepturi şi asumându-şi
obligaţii în nume propriu.

b) Garanţiile instituţionale ale liberei administrări.

Colectivităţile teritoriale determinate ca persoane juridice trebuie să fie administrate

 în condiţii care să le facă relativ autonome faţă de puterea centrală.
Garanţii Pentru a fi în prezenţa unei reale autonomii locale, alegerile locale trebuie să aibă
instituţionale caracter politic şi nu doar simplu caracter administrativ. Aceasta înseamnă că toate
principiile constituţionale privind universalitatea, egalitatea, caracterul secret şi liber
exprimat al votului sunt aplicabile alegerilor locale. Sunt aplicabile , de asemenea,
principiile pluralismului politic.
O altă garanţie a liberei administrări a colectivităţilor locale este dată de faptul că ea
este în mod fundamental o libertate a cetăţenilor.
Mijloacele juridice ale liberei administrări sunt existenţa unei puteri de
reglementare locală şi libertatea contractuală, sprijinite fiind de o relativă autonomie
financiară.

3
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

STATUL UNITAR REGIONALIZAT

Unele state unitare au mers mai departe decât o presupune simpla descentralizare
teritorială, spre o formă de stat care este situat la jumătatea drumului între statul unitar şi
federalism. Este vorba de un stat unitar încă, dar care oferă ă autonomie atât de mare
regiunilor sale, încât se aseamănă în foarte multe privinţe cu statul federal.
Spre deosebire de statul unitar, statul regionalizat recunoaşte comunităţilor
teritoriale o putere legislativă. Autonomia regiunilor este într-un astfel de stat consacrată şi
garantată de Constituţie, în timp ce autonomia acestora într-un stat unitar descentralizat
este definită şi pusă în practică de lege. În literatura de specialitate au fost evidenţiate
următoarele forme ale statului regionalizat:
- statul unitar complex;
- regionalismul;

a) Statul unitar complex

 Statul unitar complex – este statul unitar care fără a pierde unitatea sa de
structură, prezintă, în acelaşi timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie,
Statul unitar chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având
complex particularităţi de dezvoltare politică, socială, religioasă, economică, culturală şi chiar
juridică.
Unitatea cadrului constituţional se opune însă accentuării diversităţii structurilor
administrative şi legislative.

b) Uniunea încorporată.

Uniunea încorporată – este un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii

 centrale, în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi
Uniunea de populaţii şi teritorii “încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric.
încorporată Astfel, în literatura de specialitate, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord este considerat o uniune încorporată, în care regimul legislativ nu este uniform pentru
toate regiunile ( Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord). În cazul Marii Britanii,
cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de către Coroană nu a limitat particularităţile
populaţiilor cucerite ( Anglia a cucerit Ţara galilor în 1536, Scoţia în 1707, Irlanda între
1800-1921).
Statul francez încorporează unele teritorii sau departamente situate “peste mări”
(Noua-Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis şi Futuna, dar şi Guyana, Guadalupe,
Martinica, Reunion, Mayotte, Saint-Pierre şi Miquelon). Astfel, potrivit art. 74 din
Constituţia Franţei: “Teritoriile de peste mări ale Republicii au o organizare
corespunzătoare propriilor lor interese, în ansamblul intereselor Republicii”.

c) Regionalismul
 Regionalismul – exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă,
Regionalismul
lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia

4
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu

atribuirea unei autonomii, de regulă, largi, unor colectivităţi regionale.

O formă a regionalismului este regionalismul politic. Regionalismul devine politic

atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii
administrative care beneficiază de autonomie locală. Unitatea administrativ-teritorială care
beneficiază de regionalism politic deţine, într-un cadru constituţional prestabilit,
prerogativa sau puterea de a se autoguverna.
Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic: Italia, Spania. În
Belgia întâlnim un regionalism variabil.

B. STATUL COMPUS

Statul compus este constituit din două sau mai multe state membre care, în limitele
şi în condiţiile precizate prin constituţie, transferându-şi o parte dintre atributele lor
suverane în favoarea statului compus, dau astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce-
l alcătuiesc.

1. Asociaţiile de state.

Asociaţiile de state pot fi considerate: uniunile de state şi confederaţia de state.

a) Uniunile de state.

Uniunile de state cunosc două forme: uniunea pesonală şi uniunea reală.

Uniunea personală – reprezintă asocierea a două sau mai multe state prin existenţa
 unui monarh sau şefde stat comun, fie ca o consecinţă a legilor de succesiune la tron sau a
combinaţiilor matrimoniale dinastice. Ca uniuni personale cunoscute în istorie amintim:
Uniuni personale
Uniuni reale Regatul Hanovrei şi Anglia între 1714 şi 1837; Olanda şi marele ducat de Luxemburg între
Uniuni inegale anii 1890-1915; Belgia şi Congo între anii 1885-1908, etc.
Uniunea reală – reprezintă asocierea a două sau mai multe state nu doar prin
existenţa unui monarh sau şef de stat comun, dar şi prin crearea unuia sau mai multor
organe comune. De obicei, aceste organe comune sunt în domeniul afacerilor externe,
armatei, finanţelor. Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite 1859-1862,
Austria şi Ungaria între anii 1867-1918, Norvegia şi Suedia între anii 1815 şi 1905, etc.
Uniunile inegale - în cazul uniunilor inegale suntem în prezenţa unei legături
permanente între două state, ce se găsesc într-o situaţie ierarhizată. Ceea ce caracterizează
aceste uniuni nu este numai coordonarea, ci subordonarea.

b) Ierarhiile de state.

 Acestea îmbracă forme istoriceşte reziduale: statul vasal, statul protejat,

dominioanele britanice, teritoriile sub mandat, teritoriile internaţionale.
Ierarhiile
de state Statul vasal – vasalitatea reprezintă situaţia juridică a unui stat care, deşi are o
structură politică şi un teritoriu propriu, dispune totuşi de o suveranitate incompletă, prin

5
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

faptul că îşi ia faţă de de un alt stat – statul suveran – anumite obligaţii care îi greveză
suveranitatea.
Statul protejat – are de asemenea o structură politică şi un terotoriu propriu, dar
pierde o parte a prerogativelor suveranităţii în folosul statului protector (ex. Protectoratul
Franţei asupra Tunisului între anii 1881-1956 sau asupra Marocului între anii 1912-1956).
Dominioanele britanice – au fost integrate în aşa-zisa Comunitate britanică de
naţiuni alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud).
După al doilea război mondial această Comunitate a devenit Comunitatea de Naţiuni –
Commonwealth of Nations -. Statele care o alcătuiesc sunt membre ale O.N.U.

2. Confederaţia de state
 În literatura de specialitate se apreciază că nu este un stat compus, ci o compunere
Confederaţiile
de state de state. Ea este o asociere relativ durabilă dintre două sau mai multe state, care, păstrându-
şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional convin să-şi creeze unele
organe comune şi să-şi unifice legislaţia, în anumite domenii. Uneori confederaţia
funcţionează similar federaţiei şi tinde spre constituirea unui stat federativ (ex.
Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord, creată în 1778, care s-a transformat în
stat federal în 1787).

3. Statul federativ

Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un
 statut de autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească, şi care se
Statul federal subordonează acestuia.
Statul federal prezintă următoarele trăsături:
 Există o ordine constituţională comună a statelor federate, astfel cum aceasta a
 fost consacrată prin Constituţie;
Trăsăturile  Există organe legislative, administrative şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei, dar
statului federal şi la nivelul fiecărui stat federat;
 Populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele ce o alcătuiesc deţin două
cetăţenii: cea a statului federal şi pe cea a statului federat;
 În relaţiile internaţionale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept
internaţional;
 Statul federat este subiect de drept constituţional;
 Statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea
ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
Sunt considerate caracteristici fundamentale ale statului federal următoarele:
1. Unitatea pe plan internaţional - Statele componente ale federaţiei nu se bucură
 de personalitate juridică în relaţiile internaţionale
Caracteristici 2. Diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern - Fiecare stat federat are
fundamentale în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria
ale statului legislaţie, sistem de organizare judecătorească.
federal 3. Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre - Realizarea acestei
caracteristici permite statelor membre ale federaţiei să convieţuiască în armonie.

6
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Organizarea federativă se bazează pe două principii:

1. Principiul autonomiei.
  Statelor membre ale federaţiei li se conferă largi prerogative în cele mai
Principiul diverse domenii.
autonomiei  Se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele
membre ale federaţiei.
2. Principiul participării
  Federalismul autentic presupune participarea statelor, pe bază de egalitate, la
Principiul elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii federaţii;
participării  Există în fiecare stat federal o Cameră ce reprezintă statele federate (de regulă,
Senatul).
Stat unitar vs. stat federal

STAT UNITAR

II. FORMA DE GUVERNĂMÂNT

 Când vorbim de forma de guvernământ a statului se pune o problemă nouă şi

anume aceea de a ştii cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană, un
Forma de
grup restrâns de persoane sau mase largi ale poporului.
guvernământ
Statele din acest punct de vedere se împart astfel:

1. MONOCRAŢIA
2. OLIGARHIA
3. DEMOCRAŢIA

1. MONOCRAŢIA.
 Acea formă de guvernământ în care autoritatea publică se exercită de o singură
persoană ( gr. monos = singur; kratos = autoritate).
Monocraţia
Sunt întâlnite următoarele forme:
1. monocraţii clasice.
2. monocraţii populare.
3. dictaturi militare.

7
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

4. autoritarism şi totalitarism.

2. OLIGARHIA.
(oligos = puţin numeros; arche = comandament).
 Oligarhia este acea formă de guvernământ ce se caracterizează prin exercitarea
puterii de către un număr restrâns de persoane sau de familii. Sunt cunoscute următoarele
Oligarhia
forme:
 Guvernământul pluripersonal = aceste persoane exercită colectiv puterea sau
partajează atribuţiile ce decurg din acestea, chiar în părţi inegale ( ex. triumviratul lui
Cezar, Crasus şi Pompei, Consulatul lui Bonaparte, Sièyes şi Roger Ducos).
 Aristocraţia = se caracterizează prin guvernământul unei clase sociale privilegiate
(ex. În Antichitate aristocraţia militară spartană).
 Partitocraţia = puterea aparţine unor partide politice, care manipulează
instituţiile guvernamentale sau care exercită asupra lor o presiune irezistibilă.

3. DEMOCRAŢIA.
(demos =popor; kratos =putere)
Este acea formă de guvernare în care prerogativele puterii aparţin poporului şi
acesta le exercită suveran. Poporul se înfăţişează ca “putere originară”, iar organele
constituite de el pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt “puteri derivate”.

Instaurarea unei veritabile democraţii reprezintă unica ambianţă a statului de

drept. Constituit tocmai ca „replică” la absolutism, voluntarism, totalitarism, statul de
drept este incompatibil cu regimurile politice nedemocratice sau antidemocratice.
„Ce este democraţia?” – iată întrebarea fundamentală căreia trebuie să îi răspundă
teoria democratică. Democraţia este un concept care în principiu sfidează definirea.
 Democraţia este o formă de perfecţiune morală. Ea dimensionează atât
Elemente organizarea şi funcţionarea puterii, pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor,
definitorii pentru a-l modela.
ale Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au imaginat un sistem politic ai cărui
democraţiei membri se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt
înzestraţi cu toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna.
Grecii, îndeosebi atenienii, au fost primii care au produs ceea ce Robert Dahl
numea prima transformare democratică: de la ideea şi practica guvernării de către cei
puţini, la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi. Pentru greci, singurul loc propice
democraţiei era, desigur, statul-cetate.
Democraţia antică (este vorba de democraţia – directă) era guvernată de
principiile libertăţii, egalităţii şi majorităţii. Ea se opunea puterii unei singure persoane
(monocraţia), sau câtorva persoane (oligarhia).
Ea implica libertatea de exprimare a tuturor opiniilor, fiecare putându-se
manifesta – cum spunea Euripide – „printr-un sfat bun sau tăcând”. Libertatea şi egalitatea
erau indisolubile, exprimabile printr-un singur cuvânt (isegoria), nici o opinie neavând
privilegiul adevărului.
Într-o a doua transformare, ideea democraţiei a fost transformată de la statul –
cetate, la scara mult mai mare a statului-naţiune.
Astăzi, ideea de democraţie se bucură de popularitate universală. Majoritatea
regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de „democraţie”; cele care nu o fac, adesea
insistă că forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea spre

8
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

etapa finală – „democraţia”. În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de
limbaj democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor.
Esenţa însăşi a guvernării democratice constă în caracterul absolut al stăpânirii
majorităţii, deoarece, în afara majorităţii, nimic nu rezistă într-o democraţie. La fel ca toate
puterile, şi poate mai mult decât oricare dintre ele, puterea majorităţii trebuie să dureze, ca
să pară legitimă. Când începe să se instituie, ea se face ascultată prin constrângere. Doar
după ce a trăit mult timp sub „legea” ei, ea începe a fi respectată.
Majoritatea era aceea care, în cele din urmă, tranşează, în scopul adoptării
deciziilor. Se impune o precizare, şi anume a determina:„Cine anume constituie demos-
ul?”
Termenul “demos” prezintă în limba greacă ambiguităţi din punct de vedere
semantic. În secolul al V-lea î.Hr., demos-ul desemna comunitatea ateniană adunată în
ekklesía, Adunarea populară. Cu toate acestea, demos-ul poate fi asimilat întregului
organism; ori lui polloí, adică celor mulţi; sau lui pleíones, majorităţii; ori lui óchlos,
gloatei.
Când termenul “demos” este tradus în latinescul “populus” ambiguităţile sporesc.
 În Evul Mediu, limba vorbită era latina, aşadar conceptul utilizat a fost cel de “populus”.
Odată cu apariţia limbilor moderne, intervine o diversitate centrală, prin faptul că
Demos
termenul italian “popolo”, cel francez “peuple” sau cel german “Volk” redau ideea de
Populus
Popolo entitate singulară. “Popolo”, “peuple”, “Volk” denotă un întreg organic, care poate fi
Peuple exprimat printr-o voinţă generală, indivizibilă; în timp ce, în cazul lui “people” (engl.), a
People spune „democraţie” e similar cu a spune „policraţie”, adică o multitudine separabilă.
Volk Grecii considerau de la sine înţeles că atenienii, corintienii, spartanii şi locuitorii
altor state - cetăţi greceşti, constituiau, fiecare în parte, „poporul” îndreptăţit la propria
autonomie politică. Prezenţa cetăţenilor din Agora era restrânsă: străinii, sclavii, metecii,
femeile nu aveau dreptul de a participa la adoptarea deciziilor Cetăţii. În cadrul „unui
popor”, numai o subcategorie limitată de persoane este îndreptăţită să participe la
guvernare.
Din Grecia Antică, până în timpurile moderne, anumite persoane au fost invariabil
excluse ca fiind nereprezentative (de exemplu: femeile, negrii şi amerindienii, criminalii,
alienaţii mintal, apatrizii, etc.).
Criteriul democraţiei rămâne încă polemic. Democraţia nu poate fi evaluată în
sine, ci în strictă interdependenţă cu o multitudine de factori, între care nivelul de
dezvoltare economico-socială şi politică, contextul istoric şi ambianţa internaţională,
scopul fundamental al regimului politic, mijloacele promovate pentru atingerea lui,
sistemul „instituţiilor – organisme” şi ale „instituţiilor – mecanisme”.
O abordare magistrală a democraţiei – reinterpretată – a fost realizată de autorul
italian Giovanni Sartori.
Democraţia a ajuns să desemneze, evidenţia Sartori, o „civilizaţie”, ea
prezentându-se astăzi ca un standard major al spaţiului occidental. Noţiunea de democraţie
este difuză şi plurivalentă. Vorbim azi de democraţie politică (sensul cel mai utilizat),
despre democraţie socială (democraţie ca stare a societăţii), dar şi despre democraţie
industrială şi economică.
Toate aceste semnificaţii sunt legitime, însă ele sunt, în mare măsură,
răspunzătoare de confuziile care apar atunci când ne referim la conceptul de democraţie.
Ce este democraţia nu poate fi separat de ceea ce ar trebui să fie ea.
 În lumea reală, arăta Dahl, democraţiile sunt poliarhii. Cuvântul „poliarhie” provine
din termeni greceşti care înseamnă „mulţi” şi „conducere”, aşadar, „conducerea de către cei
Poliarhie

9
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

mulţi”. Termenul a fost introdus de Robert Dahl în 1953, fiind o metodă modernă de a face
referire la o democraţie reprezentativă modernă cu sufragiu universal. Democraţia poliarhică este
un sistem politic bazat pe: oficiali aleşi prin vot; alegeri libere, corecte şi frecvente; libertatea de
expresie; surse alternative de informare; autonomie asociaţională; cetăţenie cuprinzătoare
Problema definirii democraţiei are o dublă natură, impunând atât o definiţie
descriptivă, cât şi una prescriptivă, atât o abordare ideală, cât şi una reală.
În discursul său din 1863 de la Gettysburg, Abraham Lincoln a oferit o
memorabilă caracterizare a democraţiei: „guvernare a poporului, de către popor, pentru
popor”. Această definire a democraţiei naşte o întrebare fundamentală: „Cine realizează
guvernarea şi intereselor cui trebuie să le răspundă ea, atunci când poporul este în
dezacord şi are preferinţe divergente?”
Arend Lijphart dă un posibil răspuns la această dilemă: majoritatea poporului.
Răspunsul majoritarist – susţine autorul – este unul simplu şi direct, şi totodată foarte
atrăgător, pentru că guvernarea de către majoritate şi în acord cu dorinţele majorităţii se
situează, evident, mai aproape de idealul democratic al „guvernării de către popor şi
pentru popor”, decât o guvernare de către o minoritate, şi care să răspundă intereselor
acesteia.
Guvernarea majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi
simple, mai degrabă ale unei pluralităţi.
John Stuart Mill afirma că expresii ca „autoguvernare” sau „puterea exercitată de
popor asupra lui însuşi” nu exprimă adevăratele stări de fapt. „Poporul” care exercită
puterea nu este întotdeauna unul şi acelaşi cu poporul asupra căruia se exercită ea.
„Autoguvernarea” nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuşi, ci a fiecăruia de către
toţi ceilalţi. Voinţa poporului înseamnă, practic, voinţa unei părţi, care este cea mai
numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii, sau a acelora care au reuşit
să se facă recunoscuţi drept majoritate.
Sartori afirmă că, formula lui Lincoln nu este suficientă pentru a descrie
democraţia. Acreditarea ei ca fiind democratică i se trage de la Lincoln. Dacă altcineva ar
fi fost autorul, ea putea să însemne foarte bine altceva, decât intenţiona Lincoln sau decât
ar fi vrut el să spună. Din considerentul că formula are mai multă impetuozitate stilistică,
decât înţeles logic, trebuie să recunoaştem că acesta este chiar scopul şi valoarea ei.
Guvernarea „de către popor şi pentru popor” rămâne deci un principiu, în mare
parte, retoric, generos şi „ambiţios”, neîndoielnic, dar în contradicţie, cel puţin parţială, cu
realitatea socială, publică şi juridică.
Democraţiile moderne se bazează pe domnia majorităţii limitate, proceduri
electorale şi transmiterea reprezentaţională a puterii. Deşi alegerile şi reprezentarea sunt
 instrumente necesare democraţilor pe scară largă, ele – afirmă Sartori – reprezintă
„călcâiul lui Ahile”. Cel care îşi deleagă puterea o poate şi pierde (alegerile nu sunt
Guvernarea neapărat libere; iar reprezentarea nu este în mod necesar reală).
poporului
Prin majoritate absolută, autorul menţionat mai sus, are în vedere pe cei care
vorbesc în numele tuturor şi au dreptul nelimitat (absolut) de a decide pentru toţi.
Dacă presupunem că o majoritate are dreptul, prin chiar principiile sale, să-şi
exercite puterea fără restrângeri, inevitabil, o astfel de majoritate va trata nonmajoritatea în
mod inegal şi nedrept. Principiul majorităţii presupune majorităţi schimbătoare, în care
diversele părţi ale corpului politic trebuie să alterneze în exercitarea puterii. Kelsen se
exprima în acest sens, astfel: nici cei care votează cu majoritatea nu sunt totalmente supuşi
propriei voinţe. Ei sunt întotdeauna conştienţi de acest lucru atunci când îşi schimbă
opiniile…pentru a fi iarăşi liberi, ei, indivizii, trebuie să găsească o majoritate favorabilă
noii lor opinii.
10
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Cetăţenii unei democraţii reprezentative nu îşi pierd libertatea (aşa cum considera
Rousseau) în chiar momentul în care votează, tocmai fiindcă pot decide în orice moment
să-şi transfere loialitatea dinspre opinia majorităţii, spre opinia minorităţii. Libertatea
fiecăruia este, simultan, libertatea tuturor.
Pentru a menţine democraţia ca un proces în desfăşurare trebuie să ne asigurăm că
toţi cetăţenii (majoritatea plus minoritatea) deţin drepturile necesare pentru buna
desfăşurare a democraţiei.
Înţelegerea relaţiei majoritate – minoritate presupune studierea contextelor şi a
situaţiilor în care aceşti termeni sunt aplicaţi.
Sartori evidenţiază trei contexte în care îşi face apariţia raportul majoritate –
minoritate, şi anume: în domeniul constituţional, în cel electoral, precum şi în cadrul
societăţii.
Problema principală în contextul constituţional este aceea că minoritatea trebuie
să aibă dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziţie. În democraţie, opoziţia este un
organ al suveranităţii poporului, la fel de vital ca şi Guvernul. A suprima opoziţia înseamnă
a suprima suveranitatea poporului ( Guglielmo Ferrero).
Procesul guvernării se desfăşoară în două direcţii: majoritatea (parlamentară) şi
opoziţia. Opoziţia reprezintă un element esenţial al democraţiei parlamentare, ea
constituind o alternativă politică la majoritatea parlamentară.
Majoritatea parlamentară poate fi definită ca fiind capacitatea unui grup sau a
 unor grupuri de parlamentari de a impune prin vot iniţiativele lor, care sunt dezbătute în
Majoritate forurile legislative.
Opoziţie Opoziţia este definită, de regulă, ca fiind forţa constituită din partide sau grupuri
politice care sunt în dezacord cu guvernul sau cu regimul politic.
Opoziţia politică rezidă în „acţiunea unui partid politic sau a unei grupări de
partide în Parlament sau în organele locale, de a critica (combate) politica partidului de
guvernământ votând, de regulă, împotriva măsurilor iniţiate de acesta”.
Într-un studiu extrem de interesant dedicat opoziţiei parlamentare, Mihai
Constantinescu şi Marian Enache, definesc opoziţia ca fiind „altera pars”, fără de care nu
ar exista dialogul politic, fiind de aceea, indisolubil legată de funcţionalitatea sistemului
parlamentar, de permanenta adecvare a acestuia la condiţiile în continuă transformare ale
mediului social.
Într-o societate democratică, atât majoritatea, cât şi opoziţia se bazează pe
legitimitatea ce le-a fost conferită de numărul de voturi obţinute în alegeri.
Existenţa unei opoziţii politice şi asigurarea cadrului legal şi politic pentru
activitatea ei este o condiţie necesară, dar nu suficientă, a unei autentice politici
democratice.
Libertatea de a nu fi de acord constituie o valoare în sine, ca orice libertate.
Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la
pericolul unei „tiranii spirituale”, adică al unui conformism social extrem şi sufocant,
atenţia fiind îndreptată către relaţia dintre societate şi individ. Antiteza este între majoritate
versus libertatea individului sau majoritate versus independenţă intelectuală.
În limbajul lui Tocqueville „democraţie” înseamnă, pe de o parte, acea formă de
guvernare în care toţi participă la lucrul public şi care e contrariul aristocraţiei şi, pe de altă
parte, societatea care se inspiră din idealul de egalitate şi care, extinzându-se, va sfârşi prin
a înghiţi societăţile tradiţionale fondate pe o ordine ierarhică de neschimbat.

11
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Ameninţarea la adresa democraţiei, ca formă de guvernare, este tirania majorităţii.

Tiraniei majorităţii Tocqueville îi consacră MODULUL 7 al celei de a doua părţi din
lucrarea „Despre democraţie în America”.
Astfel, în viziunea sa, principiul majorităţii este un principiu egalitar, întrucât el
pretinde să acorde mai multă importanţă forţei numărului decât individualităţii particulare.
„Când refuz să mă supun unei legi injuste, nu refuz majorităţii dreptul de a
comanda, încerc doar să citez suveranitatea poporului în faţa suveranităţii umanităţii.”
(Alexis de Tocqueville)
Principiul majorităţii se bazează pe argumentul că „mai mulţi oameni la un loc
sunt mai luminaţi şi mai înţelepţi decât unul singur, că numărul prevalează asupra calităţii.
Este teoria egalităţii aplicată inteligenţei”.
Printre efectele negative ale omnipotenţei majorităţii se numără instabilitatea
legislativului, exercitarea adesea arbitrară a puterii funcţionarilor, conformismul opiniilor,
diminuarea numărului de oameni cu adevărat importanţi pe scena politică.
Norberto Bobbio considera că Tocqueville se dovedeşte adesea un autor liberal şi
nu unul democrat. Tocqueville nu ezită să aşeze libertatea individuală înaintea egalităţii
sociale, având convingerea că popoarele democratice, chiar au o înclinaţie naturală către
libertate, nutresc pentru libertate „o pasiune arzătoare, insaţiabilă, veşnică, de neînfrânt”.
Spre deosebire de Tocqueville, Mill era şi liberal şi democrat. Acesta din urmă
considera democraţia, în special guvernarea reprezentativă, pe care o numea „guvernare
populară”, ca o dezvoltare firească şi consecventă a principiilor liberale. Mill se temea de
tirania majorităţii şi o considera unul dintre pericolele de care societatea trebuie să se
păzească.
Robert Dahl se întreba dacă procesul democratic necesită utilizarea exclusivă a
principiului majorităţii. Autorii contemporani – atât partizani, cât şi critici ai democraţiei –
adesea susţin că democraţia înseamnă sau necesită regula majorităţii.
Democraţia a fost definită ca acea formă de guvernământ în care prerogativele
puterii aparţin poporului şi acesta le exercită suveran prin corpul său electoral sau, după
caz, prin corpul său referendar.
Analizând conotaţiile conceptului „democraţie”, acelaşi autor evidenţia faptul că,
democraţia este un fenomen integrator, ea cumulând şi articulând valorile morale, politice
şi juridice ale societăţii, într-un context determinat. Ea presupune: exercitarea suveranităţii
de către popor; asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice printr-un
sufragiu universal, precum şi prin intermediul unui organ legiuitor autentic reprezentativ;
partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc între
acestea; pluralismul social; aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a
organelor colegiale; consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Libertatea, Egalitatea şi Legalitatea constituie trinomul democraţiei.
Teoria statului de drept implică o anumită concepţie despre democraţie, în care
voinţa naţiunii exprimată prin intermediul reprezentanţilor săi se găseşte contrabalansată de
alte cerinţe. În acest context, ea apare ca un compromis între ideologia democratică şi
valorile liberale.
Istoria recentă a civilizaţiei umane relevă importanţa idealurilor perene ale
 democraţiei: libertatea, egalitatea, suveranitatea poporului şi participarea sa la guvernare,
pluralismul politic, ideologic, supremaţia legii, asigurarea unei solide culturi politice, nu
Idealuri ale numai în înţelesul dobândirii de către cetăţean a unui summum de cunoştinţe despre
democraţiei
guvernarea democratică, ci, mai ales însuşirea de către aceştia a normelor de comportament

12
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

democratic, succesiunea guvernanţilor la conducerea societăţii, realizarea consensului şi

echilibrului social, etc.
Asemenea tuturor încercărilor anterioare de a realiza o guvernare mai
democratică, democraţiile moderne au şi deficienţe, însă beneficiile lor fac democraţia
preferabilă, faţă de orice alternativă posibilă.
Robert Dahl a analizat şi a sintetizat o serie de avantaje ale democraţiei dintre
care evidenţiem:
- democraţia contribuie la prevenirea guvernării de către autocraţi cruzi şi
infami;
- democraţia garantează cetăţenilor săi un număr de drepturi fundamentale pe
care sistemele nedemocratice nu le garantează şi nu le poate garanta;
- democraţia îi ajută pe oameni să îşi apere interesele fundamentale;
- numai un guvernământ democratic poate oferi o oportunitate maximă de a-şi
exercita libertatea de auto-determinare – de a alege legile conform cărora să trăiască;
- democraţia încurajează dezvoltarea umană, mai mult decât oricare altă
alternativă;
- ţările cu guvernări democratice au tendinţa de a fi mai prospere, decât cele cu
guvernări nedemocratice.
Democraţia, credem, se instaurează acolo unde cei care iubesc libertatea îi domină
pe cei care iubesc puterea.
În ce condiţii anume poate apărea şi supravieţui democraţia?
Răspunsul cel mai convingător este dat de studiul original realizat de Juan Linz şi
Stepan Alfred referitor la înfrângerea diferitelor forme de despotism politic din Europa de
Sud, America de Sud şi Europa post-comunistă. Aceştia au formulat o teorie a
precondiţiilor unei tranziţii reuşite spre democraţie şi condiţiile ulterioare ce fac posibilă
consolidarea unui regim democratic. În concepţia celor doi, democratizarea este asociată
cu o plantă sensibilă.
Pentru ca o democraţie să fie consolidată trebuie să existe sau să se creeze
anumite condiţii interconectate şi mutual favorizante:
1) să fie prezente condiţii pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi
viguroase;
2) trebuie să existe o societate politică, relativ autonomă;
3) pe tot teritoriul statului, toţi marii actori, în special Guvernul şi aparatul de stat,
trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi
viaţa asociaţională;
4) trebuie să existe o birocraţie de stat, la dispoziţia noului Guvern democratic;

13
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

TITLUL II – DESPRE DEMOCRAŢIE

1. FORMELE DEMOCRAŢIEI

a. Democraţia directă.

Din vremuri străvechi, unii oameni şi-au imaginat un sistem politic ai cărui membri
se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu
toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna. Această idee, ca şi
metodele ce o pun în aplicare, a apărut în prima jumătate a secolului V î.H. la greci care,
deşi puţini la număr şi aşezaţi pe un fragment minuscul din suprafaţa lumii, au exercitat o
influenţă excepţională în istoria universală.
Primele instituţii democratice atestate de istoria Antichităţii, în cadrul cetăţilor
greceşti erau adunările în care, în cadrul democraţiei directe, poporul desemna şefii şi lua
decizii. În democraţii, poporul este suveranul (Aristotel).
În sensul său originar, democraţia a fost concepută ca guvernarea directă a
 poporului.
Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică
Democraţia el însuşi, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar
directă
fi Parlamentul.
Chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate funcţiile să fie exercitate
de popor în mod permanent. În general, în aceste democraţii, poporul exercită el însuşi
numai funcţia legislativă, în timp ce celelalte funcţii sunt delegate unor magistraţi pentru
tot intervalul de timp cât adunarea poporului, care se întruneşte numai la anumite perioade,
nu funcţionează.
Nu se poate însă, afirma că cetăţenii democraţiilor directe sunt „guvernanţi
temporari”, dar „guvernaţi permanenţi”.
Exemplul clasic de democraţie directă îl reprezintă cetăţile antice. La exemplul
acesta luat din Antichitate, se adaugă astăzi câteva cantoane elveţiene, cu o populaţie puţin
numeroasă şi cu o aşezare ce le izolează oarecum de restul ţării (Glaris, Unterwald,
Appenzell).
Democraţia directă este o formă de guvernământ tot mai rar întâlnită, căci
funcţionarea ei normală presupune existenţa unor condiţii care sunt greu de întrunit în
acelaşi timp.
Aceste condiţii sunt sintetizate astfel:
 O populaţie puţin numeroasă, căci dacă ea atinge, ca în statele moderne, milioane
de indivizi, este o imposibilitate ca toţi aceştia să fie reuniţi laolaltă pentru a hotărî;
 Un teritoriu foarte restrâns, căci astfel, dificultăţi practice insurmontabile s-ar
opune reunirii în acelaşi timp şi în acelaşi loc a tuturor cetăţenilor statului;
 Posibilitatea pentru totalitatea sau cel puţin, pentru majoritatea cetăţenilor de a se
pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor ce le sunt supuse. Democraţia directă
presupune astfel, o populaţie cu o serioasă educaţie cetăţenească şi o opinie publică bine
orientată;
 Un spirit de corp viu şi luminat prin sentimente de justiţie şi concordie. Într-adevăr,
democraţia directă angajează în prima linie de luptă a vieţii politice întregul popor. De

14
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

aceea, dacă marea masă a populaţiei nu este însufleţită de moderaţie, democraţia directă
poate duce la potenţarea, până la anarhie, a luptelor politice.

b. Democraţia reprezentativă.

În Europa, noţiunea de reprezentare a apărut în Evul Mediu, odată cu primele

Parlamente compuse din persoane mandatate, ce reprezentau diferitele “ordine” ale
societăţii: nobilimea, clerul şi burghezia, iar în ţările scandinave un al patrulea “ordin”,
ţăranii liberi. Reunirea acestor Parlamente, la convocarea monarhilor, avea adesea la
 origine necesitatea de a se accepta impozite noi, consecinţă a dificultăţilor financiare
Democraţia generate de războaie. Acesta a fost mai ales cazul Angliei, unde, ca urmare a înfrângerilor
reprezentativă suferite, Ioan fără de Ţară a trebuit să acorde, în scris, în 1215, prin Magna Charta
Libertatum, libertăţile feudale tradiţionale. În 1258, prin “Prevederile de la Oxford”, regele
a trebuit să se angajeze să convoace Parlamentul de cel puţin trei ori pe an.
Revoluţiile din Anglia (1642,1688), cea americană (1784) şi cea franceză (1789) au
fost, în egală măsură, roadele marii şi îndelungatei mişcări a mediilor intelectuale şi sociale
ale Europei.
Introducerea democraţiei reprezentative a necesitat ruptura de mandatul imperativ,
moştenită din dreptul privat al Evului Mediu, în favoarea mandatului reprezentativ. Pentru
revoluţionarii francezi, cetăţeanul este actorul politic, ca individ, şi nu corpurile
intermediare. Alesul devine reprezentantul întregii naţiuni şi nu al unei fracţiuni a acesteia.
Dacă în democraţiile sociale antice era posibilă democraţia directă prin întrunirea
cetăţenilor şi adoptarea în comun a unor hotărâri majore, în statele moderne, democraţia
directă nu mai este posibilă în formele pe care le-a cunoscut Antichitatea.
Democraţia reprezentativă se caracterizează prin faptul că, în cadrul ei suveranitatea
nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui Parlament ales pe o perioadă
determinată.
Democraţia reprezentativă exprimă, în procesul realizării puterii publice, două
principii fundamentale: pe de o parte, principiul participării electoratului la desemnarea
organului reprezentativ, iar, pe de altă parte, principiul mandatului reprezentativ pe care
electoratul îl dă celor aleşi pentru a conduce statul. Poporul nu are o educaţie politică
suficientă pentru a aborda, în detaliu, problemele care se pun cu privire la conducerea unui
stat, de aceea este necesar să se desemneze anumiţi reprezentanţi cu pregătire
corespunzătoare în acest sens.
Accesul la exerciţiul democratic în epoca contemporană, se face prin reprezentare
care conferă conceptului participării maselor la exercitarea puterii, un conţinut concret,
material.
Formele de participare sunt diferite de la un stat la altul, potrivit regimului politic,
condiţiilor istorice, tradiţiilor democraţiei, culturii politice a cetăţenilor, intereselor
cercurilor şi forţelor politice care îşi dispută opţiunile electoratului, etc.
Caracterul autentic al exerciţiului democratic este conferit de garanţiile materiale,
politice şi juridice acordate de stat pentru ca cetăţenii să-şi exercite liber şi deplin dreptul
lor suveran de a participa la conducere.

Este astăzi posibilă democraţia directă?

15
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

c. Democraţia semi – directă.

În dreptul comparat, democraţia semi-directă se înfăptuieşte fie ca o modalitate de

 implicare a Corpului electoral în activitatea legislativă a Parlamentului, fie ca procedeu de
Democraţia legiferare exercitat de Preşedintele Republicii în concurs cu Corpul electoral.
Semi-directă Democraţia reprezentativă, fie că ia forma regimurilor prezidenţiale, parlamentare,
semi-prezidenţiale, primeşte uneori un corectiv menit să facă posibilă, în anumite cazuri, o
participare directă a naţiunii la guvernare. Acest corectiv constă în faptul că unele sisteme
constituţionale, deşi organizează un Parlament care reprezintă naţiunea, prevăd totuşi că, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de legislaţie, hotărârile acestuia presupun fie o consultare a
Corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie, pentru a deveni obligatorii, acceptarea lor
prin votul direct al poporului.
Pentru faptul că acest sistem combină unele instituţii ale regimului reprezentativ cu
diferite procedee, proprii democraţiei directe, el este desemnat în mod obişnuit prin
termenul de democraţie semi-directă.
Mult timp democraţia semi-directă a fost practicată doar de câteva ţări, în a căror
tradiţie constituţională şi politică ea se integra. Este vorba de Confederaţia helvetică şi de
S.U.A., însă, ea continuă să se dezvolte şi procedurile de intervenţie populară directe sunt
din ce în ce mai des înscrise în Constituţiile mai multor state (de ex., în afară de cele deja
menţionate, se mai întâlnesc în state precum : Republica a IV- a şi a V- a Franceză, Austria,
Republica Federală Germania, Italia, Spania, etc.). Marea Britanie, ea însăşi prototipul
democraţiei reprezentative, a recurs la referendum în 1975.
Trebuie menţionat că, din ce în ce mai des, aceste procedee se aplică nu doar în
materie de revizuire a Constituţiei, dar şi în materia legiferării ordinare.
Democraţia semi-directă are, ca toate instituţiile politice, adepţii şi criticii ei.
Susţinătorii acestei forme de democraţie cred că ea constituie un corectiv deosebit de
util al democraţiei reprezentative. Astfel, Parlamentul fiind ales pe mai mulţi ani poate să
piardă contactul cu opinia publică sau chiar să ajungă în dezacord cu ea. Obligaţia de a
consulta în anumite cazuri naţiunea în mod direct va putea înlătura acest pericol.
Pe de altă parte, în sprijinul acestei forme se invocă şi faptul că Parlamentele, mai
ales atunci când sunt alese pe mai mulţi ani, iar Şeful statului nu dispune deloc sau nu
efectiv de dreptul de a le dizolva, tind adeseori să devină tiranice.
Criticile ce se aduc în mod obişnuit democraţiei semi-directe sunt următoarele:
 poporul se călăuzeşte de cele mai multe ori după sentimente li arareori după
raţiune. Exerciţiul funcţiei legislative în statele moderne implică anumite cunoştinţe
tehnico-juridice, pe care adesea nici Parlamentul nu le posedă şi, deci, cu atât mai puţin
marea masă a cetăţenilor;
 o altă critică stăruie asupra faptului că adoptarea procedeelor democraţiei semi-
directe ar avea ca efect o pronunţată încetinire a procesului de legiferare, încetinire care ar
putea deveni periculoasă mai ales în momentele de criză internă sau internaţională, când s-
ar impune măsuri legislative urgente;

16
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

 o consultare prea frecventă a poporului îl oboseşte şi face ca un număr mare de

cetăţeni să se abţină de la vot. Aplicarea democraţiei semi-directe cuprinde în sine pericolul
ca guvernarea ţării să ajungă în mâna unei minorităţi active, formată din interesaţi şi din
politicieni de profesie;
 în cadrul referendumului, hotărârile nu se întemeiază pe discuţii prealabile, care să
poată conduce la îmbunătăţirea conţinutului lor, spre deosebire de procedura parlamentară,
care face posibile atât discuţiile între participanţi, cât şi amendarea textelor.

Democraţia semi-directă utilizează o serie de tehnici de intervenţie directă. Acestea

tehnici sunt extrem de diverse, şi anume: veto-ul popular, revocarea populară, iniţiativa
populară, referendumul şi plebiscitul, recall-ul deciziilor judecătoreşti.

Veto-ul popular. Este procedeul prin care o lege votată de Parlament şi pusă în
 aplicare poate fi scoasă din vigoare dacă, într-un anumit termen de la aplicarea ei, un
Veto-ul număr de cetăţeni, dinainte stabilit, cere ca ea să fie supusă votului popular, iar Corpul
popular electoral o dezaprobă.
Un exemplu in acest sens îl reprezintă art. 75 din Constituţia Italiei:
„Se organizează referendum popular, pentru a hotărî abrogarea, totală sau parţială,
a unei legi sau a unui act cu valoarea de lege, în cazul în care aceasta este solicitată de
50.000 de alegători sau de 5 consilii regionale.
Nu se admite referendum pentru legile fiscale şi bugetare, de amnistie şi de
comutare a pedepselor, şi de autorizare a ratificării tratatelor internaţionale.
Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii cu drept de vot pentru Camera
Deputaţilor.
Propunerea supusă referendumului se consideră aprobată dacă la vot au participat
majoritatea cetăţenilor cu drept de vot şi dacă s-a obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate.
Legea stabileşte procedura referendumului”.

Revocarea populară. O altă tehnică apropiată de cea expusă anterior este cea a
 revocării populare, care permite alegătorilor dintr-o circumscripţie electorală, prin
depunerea unei cereri, urmată de un referendum, să pună capăt, înainte de termenul
Revocarea
normal, unui mandat electiv. Revocarea individuală sau colectivă, specifică regimurilor
populară
socialiste, este rar prevăzută în textele constituţionale pluraliste, care în ansamblu interzic
mandatul imperativ.

Iniţiativa populară. O a treia tehnică este aceea a iniţiativei populare, care permite
poporului să propună adoptarea unei dispoziţii constituţionale sau legislative. Şi aici,
procedura începe prin depunerea unei cereri. Dacă Parlamentul refuză să transforme în
 lege, măsura propusă şi, dacă în Constituţie se prevede, Corpul electoral poate fi consultat.
Iniţiativa În acest caz, atunci când majoritatea Corpului electoral aprobă propunerea, Parlamentul
populară este obligat să se conformeze voinţei populare şi să elaboreze legea respectivă (art. 192 şi
art. 195 din Constituţia elveţiană, dar şi art. 71 din Constituţia Italiei).
Constituţia României reglementează acest procedeu al înfăptuirii democraţiei semi-
directe sub două aspecte, şi anume:
 Iniţiativa legislativă populară, ce aparţine unui număr de cel puţin 100 000
de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe,

17
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative (art. 74 alin. 1 din Constituţia României).
 Iniţiativa populară de revizuire a Constituţiei (art. 150 alin. 1 din Constituţia
României) aparţine unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii
care iniţiază revizuirea trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative

Recall-ul deciziilor judecătoreşti. Acest procedeu a fost preconizat de preşedintele

 american Franklin Delano Roosevelt şi cunoscut, bunăoară, în statul Colorado, recall-ul
(revocarea) deciziilor judecătoreşti este o aplicaţie a regimului democratic semi-direct la
Recall-ul
deciziilor exercitarea funcţiei judecătoreşti. Prin acest procedeu, o decizie judecătorească, prin care o
judecătoreşti lege a fost declarată neconstituţională, este invalidată de corpul electoral cu o majoritate de
voturi. Scopul recall-ului deciziilor judecătoreşti este să împiedice pe judecători de a
abuza, în scopul de a zădărnici reformele sociale legiferate de Parlament, de dreptul ce le
este recunoscut de a controla constituţionalitatea legilor.

Referendumul. În doctrină, cea mai importantă tehnică de intervenţie populară este

considerată a fi referendumul. Referendumul este actul prin care cetăţenii cu drept de vot
 sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” în legătură cu adoptarea unui document
Referendum politic sau juridic având o importanţă fundamentală pentru popor, ca şi pentru stat, sau să
răspundă prin „Da” sau „NU” la o anumită întrebare privind o problemă de interes
naţional sau aprobarea unei decizii de conducere statală de importanţă deosebită. Această
tehnică poate fi întâlnită sub multiple forme:

 Referendum consultativ (ex. consultarea poporului norvegian cu privire la

separarea de Suedia, cu privire la interzicerea băuturilor alcoolice, cu privire la adeziunea
 la Comunităţile Europene, etc., însă, întotdeauna Parlamentul are ultimul cuvânt) Această
formă este prevăzută, în mod expres, în Constituţia luxemburgheză, în cea suedeză.
Referendum
 Referendum deliberativ sau imperativ – atunci când poporul dictează voinţa
consultativ
sa şi decide dacă Parlamentul poate sau trebuie să ia o măsură, sau dacă o măsură luată de
Referendum Parlament poate intra sau rămâne în vigoare. Această formă o întâlnim în Elveţia,
deliberativ Danemarca, Italia, Franţa, SUA.
 Referendum obligatoriu – are loc din oficiu, în baza unui act normativ.
Referendum Constă în faptul că, potrivit Constituţiei, o măsură votată de Parlament nu devine aplicabilă
obligatoriu şi obligatorie decât după ce este aprobată de Corpul electoral prin vot direct.
 Referendum facultativ – are loc numai la cerere. Atunci când referendumul
Referendum este facultativ, de cele mai multe ori există un conflict, acesta jucând rolul unui arbitru
facultativ între părţi.
 Referendum legislativ anterior – înainte de adoptarea unei legi de către
Referendum
Parlament, Corpul electoral poate fi consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi,
legislativ
urmând ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în dispoziţii concrete
de către organul reprezentativ al poporului.
 Referendumul legislativ posterior – constă în faptul că, o măsură votată în
prealabil de Parlament este apoi supusă votului Corpului electoral, care poate să o aprobe
sau nu.
Activitatea referendară este concentrată, în principal, într-un număr redus de state.
Elveţia, care reprezintă abia o miime din populaţia Globului, a organizat, la nivel naţional,

18
 Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

mai multe referendum-uri decât toate celelalte state împreună. La polul opus se află state
care nu au recurs niciodată la referendum: India, China, Japonia.

Plebiscitul. În literatura juridică, prin plebiscit se înţelege, de regulă, o votare

 populară, în cadrul căreia alegătorii îşi manifestă prin “DA” sau “NU” încrederea cu
Plebiscitul privire la o persoană anumită sau într-un act al ei. Termenul “plebiscit” provine din
latinescul “plebis scitum” şi reprezenta decizia suverană a plebei. Istoria a arătat că
plebiscitele dau întotdeauna majorităţi zdrobitoare.

FORMA DE GUVERNĂMÂNT - MONARHIA/REPUBLICA

În limbajul politic, noţiunea de formă de guvernământ este utilizată nu doar pentru

a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii
politice, ci şi pentru a determina deosebirea între state ca urmare a modului de desemnare
a unui singur organ conducător şi anume a celui care exercită atribuţiile de Şef al
statului .
Statele se clasifică astfel :

1. MONARHIA
2. REPUBLICA

Monarhia – este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte

 atribuţiile de Şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegere, fie prin
Monarhia. succesiune ereditară.
Forme Monarhia poate fi:
→ absolută-monarhul este unicul organ suprem în stat.
→ constituţională-alături de monarh sunt şi alte organe care exercită puterea: prim-
ministru, Parlament.
→ dualistă-puterile monarhului sunt limitate prin atribuţiile conferite
Parlamentului.

Republica – este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte

atribuţiile de Şef al statului este ales, de regulă, pentru o perioadă limitată (4, 5, 7 ani).
 Republica se poate înfăţişa sub următoarele aspecte:
Republica. → prezidenţială - preşedintele este ale prin vot direct sau indirect.
Forme → parlamentară - preşedintele este ales de Parlament.
→ semiprezidenţială - preşedintele este ales prin vot, Guvernul răspunde politic în
faţa Parlamentului.

19