Sunteți pe pagina 1din 38

MOTIVAREA APELULUI ÎN SISTEMUL NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ:

LIMITELE DEVOLUȚIUNII, EXCEPȚIILE ȘI DIFERENȚIEREA ACESTORA

Cuvinte cheie: raport juridic de drept material, raport juridic litigios, situație juridică dedusă
judecății, motive, apel, devoluțiune, inadmisibilitate, cereri cu totul noi în apel, despăgubiri
ivite după hotărârea primei instanțe, explicitarea pretențiilor adresate primei instanțe, limite
implicite ale apelului, soluții dependente de partea din hotărârea atacată, nelimitarea
apelului la anumite soluții din dispozitiv, tinderea la anularea întregii hotărâri a primei
instanțe, obiectul indivizibil al litigiului, motive invocate din oficiu de instanța de apel,
(ne)înrăutățirea situației în propria cale de atac, (ne)motivarea apelului, atacarea exclusiv a
considerentelor hotărârii primei instanțe

Rezumat

Analiza regulilor de drept care stau la baza motivării apelului scoate în evidență legătura
raportului juridic de drept material cu raportul juridic de drept litigios, prin prisma
devoluțiunii acestei căi de atac. Aspectele raportului juridic de drept material, cu privire la
care reclamantul este ”mulțumit” nu formează obiectul raportului juridic litigios. Pe de altă
parte este de netăgăduit că în apel, conform NCPC, instanța poate soluționa cauza dincolo de
ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, respectiv de ”nemulțumirea” reclamantului și
chiar dincolo de ceea ce s-a apelat, respectiv ”nemulțumirea” apelantului. Dispozițiile
referitoare la judecarea apelului ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce se supune judecății -
atât în primă instanță, cât și în apel - și de ceea ce instanța de judecată ajunge să soluționeze.
Limtele procesului civil sunt date de pretențiile concrete și reale invocate în fața instanței,
legate de nașterea, executarea sau stingerea raportului juridic de drept material, cât și de
criticile hotărârii primei instanțe. Reclamantul nu sesizează instanța de judecată doar cu o
pretenție legată de un raport juridic de drept material, ci deduce judecății o situație juridică,
de cele mai multe ori complexă. Această situație juridică dedusă judecății corespunde fie mai
multor raporturi juridice strâns legate între ele, fie unui raport juridic complex prin prisma
unua din elementele sale (subiecte, obiect) sau chiar unui raport juridic care evolează sau
chiar ajunge să se stransforme într-un alt raport juridic cu totul diferit (cum se întâmplă în
cazul novației). Ilustrativă pentru legătura dintre raportul litigios și raportul juridic de drept
material este, însă, sintagma de limite implicite ale apelului, care fixează limtele devoluțiunii.
Limitele implicite ale apelului sunt date de ansamblul argumentelor juridice şi factuale pe
care se sprijină în mod explicit sau implicit soluţia primei instanţe, faţă de limitele exprese ale
apelului care sunt date de argumentele factuale şi juridice ale primei instanţe criticate de către
apelant.

I. Libertatea deplină a apelantului de a critica hotărârea primei instanțe

Aparent, sub aspectul motivării apelului, lucrurile sunt foarte simple. Indiferent dacă
apelul este văzut – din punct de vedere al ştiinţei dreptului – ca o rejudecare integrală a cauzei
(novo judicium) sau o examinare a corectitudinii hotărârii primei instanţe (revisio prioris
instantiae)1, această cale de atac de reformare presupune posibilitatea părţii nemulţumite de

1 Pentru mai multe exemplificări în această privinţă, v. S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul

1
hotărârea primei instanţe de a o critica în faţa unei instanţe superioare, din toate punctele de
vedere, respectiv atât din punct de vedere al legalităţii cât şi al temeiniciei. Această libertate
deplină a apelantului de a critica hotărârea primei instanţe atât din punct de vedere factual, cât
şi legal, diferenţiază apelul de toate celelalte căi extraordinare de atac, indiferent că vorbim de
recurs sau de contestaţie în anulare şi revizuire, care permit exclusiv critici de nelegalitate, fie
din perspectiva dreptului procesual, fie din cea a dreptului material.
Evident, libertatea deplină a apelantului de a critica hotărârea primei instanţe ajunge să se
reflecte şi în opţiunile instanţei de apel cu privire la soluţiile pe care aceasta le poate
pronunţa. Există două reguli de drept aflate în strânsă legătură cu această libertate deplină a
apelantului de a critica hotărârea primei instanţe, arhicunoscute sub titulatura de „limite ale
judecării apelului” prima tantum devolutum quantum iudicatum şi a doua tantum devolutum
quantum apellatum.
Prima regulă conform căreia apelantul nu poate formula cereri noi în apel şi pe cale de
consecinţă instanţa de apel nu le poate soluţiona, reprezintă o limită impusă în primul rând
apelantului-reclamant în primă instanţă şi doar subsecvent instanţei de apel, noul Cod de
procedură civilă adoptând-o prin art. 478 alin. (3). Cea de a doua regulă conform căreia
instanţa de apel judecă doar ceea ce apelantul a înţeles să atace din hotărârea primei instanţe,
reprezintă o limită impusă instanţei de apel, nefiind altceva decât o reflexie a principiului
disponibilităţii în căile de atac, noul Cod de procedură civilă enunţând-o expres în art. 477
alin. (1) prima teză2.
De aici rezultă că instanţa de apel poate analiza toate argumentele apelantului
referitoare la temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe, atât timp cât prin
intermediul apelului nu formulează cereri noi. Printr-o cerere nouă în apel se înţelege o
pretenţie diferită faţă de cele formulate prin cererea de chemare în judecată soluţionată de
prima instanţă, chiar şi atunci când, chiar dacă aceste pretenţii nu sunt diferite ca formă, se
deosebesc de cererea de chemare în judecată prin cele trei elemente ale acţiunii civile: părţi,
obiect şi cauză. Mai precis sunt formulate în altă calitate, respectiv atribuie intimatului o altă
calitate faţă de cea avută în primă instanţă3 sau sunt formulate în reprezentarea altei persoane,
respectiv împotriva altor persoane care nu au fost părţi în primă instanţă 4 sau sunt
fundamentate pe un temei juridic diferit faţă de cel invocat în primă instanţă. În acest mod
trebuie interpretat art. 478 alin. (3) NCPC care statuează că nu se poate schimba calitatea
părţilor5, cauza6 sau obiectul cererii de chemare în judecată7, acesta reprezentând în realitate o

procesual civil. Drept român şi drept comparat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 51-52.
2 În acest sens, Decizia Curţii de Apel Bucureşti secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, nr. 537/R din 10 decembrie 2010: „Aplicarea principiului disponibilităţii este însă în strânsă legătură
cu limitele devoluţiunii în apel sau recurs, fixate prin cererea de apel sau de recurs formulată, respectiv de
criticile aduse hotărârii instanţei de fond. (…) Admiţând recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei
instanţei de apel, instanţa de recurs a fost ţinută, la rejudecarea apelului, de limitele devoluţiunii, o altă aplicaţie
a principiului disponibilităţii, astfel că, nefiind criticată soluţia primei instanţe sub aspectul cererii de chemare în
garanţie respinsă, nici rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii apelului nu putea avea ca efect cenzurarea
hotărârii în această privinţă. Aceasta întrucât, potrivit art. 295 Cod procedură civilă, instanţa de apel putea
verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă numai în limitele cererii de apel, iar o
critică legată de modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie nu se formulase. (…) Curtea constată
că, prin raportare la textul legal invocat, cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece instanţa de recurs nu a
omis a se pronunţa cu privire la cererea de chemare în garanţie, nefiind învestită cu analiza acesteia şi, în temeiul
art. 326 alin. (3) C. pr. civ., o va respinge ca atare”.
3 În acest sens Cas. II, s. Civ în F.A. Baias, V. Belegante, T.C. Briciu, V.M. Ciobanu coord., C.C. Dinu, B.

Dumitrache, G. Florea, M. Fodor, I. Gîlcă, D. Ghinoiu, C. Irimia, A. Nicolae, M. Nicolae coord., E. Oprina, A.
Rădoi, M. Stancu, A. Ştefănescu, M. Tăbârcă, N. Turcu, M. Ursuţa, G.-L. Zidaru, Noul Cod de procedură civilă:
comentat şi adnotat. Vol. 1: Art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 1085: „cererea este nouă când
diferă prin obiect sau cauză de cererea iniţială sau când nu este prezentată în aceeaşi calitate sau când atribuie
intimatului o altă calitate decât aceea pe care o avea la prima instanţă (Cas. II, s. civ., dec. nr. 483 din 30
octombrie 1923, în C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, p. 192, nr. 23)”.
4 În acest sens Cas. II în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M. Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1087: „deşi

legiuitorul prevede că în apel se pot face cereri noi, care servesc ca mijloc de apărare la acţiunea principal, totuşi
asemenea cereri nu se pot face decât faţă de persoanele care figurează în proces, fie chiar interveniente, ori
chemate în garanţie în modul prescris de lege (Cas. II, 14 ianuarie 1877, în Em. Dan, op. cit., p. 503, nr. 114)”.
5 În acest sens V.M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 478 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1080: „s-a decis că dacă la prima instanţă o parte invocă drepturi ce izvorăsc din

2
limitare impusă exclusiv apelantului care a deţinut calitatea de reclamant sau o poziţie
echivalentă acestuia (intervenient voluntar principal şi intervenientul forţat care ar putea
pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul) în primă instanţă,
iar nu şi cea de pârât sau o poziţie echivalentă acestuia (chematul în garanţie, titularul
dreptului introdus forţat, terţul introdus forţat în cauză, fără participarea căruia judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluţionată), art. 478 alin. (3) neinstituind interdicţia
formulării unor apărări noi8.

II. Ce nu se poate critica prin apelul formulat?

Libertatea deplină a apelantului de a critica hotărârea primei instanţe nu este totală,


existând limite ale efectului devolutiv al apelului. Aceste limite scot în evidenţă faptul că în
sistemul noului Cod de procedură civilă, apelul este văzut mai degrabă ca şi o examinare a
corectitudinii hotărârii primei instanţe (revisio prioris instantiae) decât o rejudecare integrală
a cauzei (novo judicium).
Relevante în acest sens sunt prevederile art. 478 alin. (2) NCPC care dau posibilitatea
apelantului de a se folosi atât de motive, mijloace de apărare şi dovezi invocate în primă
instanţă cât şi de motive, mijloace de apărare şi dovezi arătate în motivarea apelului. Această
dispoziţie legală pune un semn de echivalenţă între motivele, mijloacele de apărare şi
dovezile invocate în primă instanţă şi cele indicate prin cererea de apel, ceea ce creează
impresia aparentă, dar greşită după cum voi arăta, că apelantul s-ar putea întotdeauna
folosi în cursul judecării apelului de motive, mijloace de apărare şi dovezi pe care nu le-
a invocat în primă instanţă, doar pentru că le invocă prin cererea de apel. Această
concluzie este greşită atunci când dispoziţiile procedurale impun unei părţi, sub
sancţiunea decăderii, obligaţia de a invoca într-un anumit termen, în faţa primei
instanţe, un motiv, un mijloc de apărare sau o dovadă. Altfel zis atunci când partea este
decăzută din dreptul de a invoca în faţa primei instanţe un motiv, un mijloc de apărare
sau o dovadă, instanţa de apel nu le poate analiza cu ocazia soluţionării acestei căi de
atac, chiar dacă sunt invocate prin cererea de apel.
Spre exemplu, necompetenţa materială a primei instanţe, deşi de ordine publică, conform
art. 129 alin. (2) pct. 2 NCPC, poate fi invocată numai în faţa primei instanţe, fie la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate, conform art. 130 alin. (2) NCPC, fie la

calitatea de moştenitor a tatălui, nu poate în apel să invoce drepturi din calitatea de moştenitor a surorii (Cass. II,
29 martie 1910 şi Cas. II, 14 ianuarie 1918, în Em. Dan, op. cit., p. 495, nr. 23 şi p. 504, nr. 127); dacă în faţa
primei instanţe reclamanta a acţionat ca legatar cu titlu universal, nu se poate prevala în apel de calitatea de
legatar universal (C. Ap. Ploieşti, dec. nr. 240/1998, în Culegere 1998, sem. I, p. 264, nr. 69)”.
6 În acest sens V.M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 478 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1080: „s-a considerat (…) că a fost modificată cauza dacă la prima instanţă s-a
reclamat o anumită sumă cu titlu de depozit, iar în apel s-a invocate împrumutul sau dacă în apel s-a invocate
dolul, pe când la prima instanţă se invocase neplata preţului (a se vedea M.G. Constantinescu, Cereri noi în apel,
în lucrarea Consideraţiuni privitoare la unele probleme de procedură civilă, Imprimeriile Frăţia Românească,
Bucureşti, 1942, p. 39-41); nu se poate cere în apel anularea convenţiei pentru că preţul a fost derizoriu dacă în
faţa primei instanţe s-a invocate alt motiv de nulitate (C. Ap. Bucureşti, secţia III-a civ., dec. nr. 3207/1999, în
Culegere 1999, p. 232, nr. 37); dacă la prima instanţă s-a solicitat o sumă cu titlu de taxa pentru confirmarea
acreditivului, în apel nu se poate că suma, modificată şi ea, reprezintă diferenţa dintre preţul stipulat în contract
şi preţul facturat de pârâtă (CSJ, s. com., dec. nr. 203/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 103)”.
7 În acest sens V.M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 478 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1080: „s-a considerat că este schimbare de obiect dacă la prima instanţă s-a cerut
plata preţului, iar în apel nulitatea vânzării, ori dacă la prima instanţă s-a revendicat un imobil, iar în apel s-a
cerut respectarea folosinţei (M.G. Constantinescu, op. cit., p. 33-35; Cas. I, dec. nr. 750/1134, în Codul 1944, p.
153, nr. 15); dacă la prima instanţă s-a pretins contravaloarea produselor şi dobânda bancară, în apel nu se pot
cere şi penalităţi de întârziere (C.S.J., s. com., dec. nr. 619/1914, în Dreptul nr. 6/1995, p. 87); în ipoteza în care
reclamantul a solicitat revendicarea unui bun, nu poate în apel să ceară constatarea nulităţii parţiale a titlului
pârâtului (C. Ap. Iaşi, dec. nr. 1253/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 229, nr. 146)”.
8 În acest sens Cas. I în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M. Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1083: „în apel se

pot invoca mijloace noi de apărare, chiar mijloace care ar merge până la nimicirea în tot sau numai în parte a
cererii originale a reclamantului. Astfel, în apel se poate cere un termen de graţie (Cas. I, 19 martie 1897, în Em.
Dan, op. cit., p. 493, nr. 3)”.

3
unicul termen acordat, conform art. 131 alin. (2) NCPC, pentru lămuriri sau probe
suplimentare în legătură cu competenţa instanţei. Odată neinvocată în termen, în faţa primei
instanţe, necompetenţa materială nu mai poate fi invocată prin cererea de apel şi nici măcar de
instanţa de apel din oficiu, dispoziţiile generale referitoare la efectul devolutiv al apelului
nedând posibilitatea invocării direct în apel a excepţiei de necompetenţă materială, cu
eludarea regimului juridic stabilit prin art. 130 alin. (2) şi 131 alin. (2) NCPC.
În acelaşi sens excepţiile relative – adică acelea prin care se invocă încălcarea unor
norme care ocrotesc cu precădere interesele părţilor, conform art. 246 alin. (2) NCPC – nu pot
fi invocate direct prin cererea de apel, atât timp cât nu au fost invocate la primul termen de
judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în faţa primei instanţe, în etapa cercetării
procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond, conform art. 247 alin. (2) NCPC, acesta
fiind un nou caz de limitare al efectului devolutiv al apelului.
Aceeaşi este situaţia excepţie lipsei dovezii calităţii de reprezentant în primă instanţă,
care nu poate fi invocată pentru prima dată prin cererea de apel, conform art. 82 alin. (2)
NCPC, această dispoziţie legală instituind practic obligativitatea invocării acestei excepţii în
faţa primei instanţe.
Totodată perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată prin cererea de
apel, conform art. 420 alin. (3) NCPC, acest text de lege instituind practic obligativitatea
invocării perimării în faţa primei instanţe, dispoziţiile generale referitoare la efectul devolutiv
al apelului nepermiţând eludarea acestei prevederi.
La fel, potrivit art. 2513 şi art. 2550 alin. (1) NCC, prescripţia dreptului la acţiune şi
decăderea de drept civil pot fi opuse numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa
invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dar nu
direct prin cererea de apel, în ciuda efectului devolutiv al acestei căi de atac.
Relevantă pentru limitarea libertăţi depline a apelantului de a critica hotărârea primei
instanţe în baza dispoziţiilor legale referitoare la efectul devolutiv al acestei căi de atac, este
decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 8 decembrie 2014 privind examinarea
recursului în interesul legii cu privire la problema de drept referitoare la posibilitatea părţii în
sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru de a supune controlului,
în căile de atac de reformare, critici care să vizeze existenţa obligaţiei de plată a taxei
judiciare de timbru, decurgând din aprecierea caracterului timbrabil al cererii de chemare în
judecată 9 . Această hotărâre care se referă la caracterul timbrabil al cererii de chemare în
judecată, după cum voi arăta în cele ce urmează, este în realitate relevantă pentru toate
criticile formulate împotriva primei instanţe pentru care există o cale specială de atac.
Concluzia care se desprinde din această decizie a instanţei supreme este că în situaţia în care
anumite soluţii preliminare ale primei instanţe pot fi atacate printr-o cale de atac
specială, aceste critici nu pot fi reiterate prin intermediul căilor de atac de reformare,
apelul sau recursul, formulate împotriva soluţiei pe fond a cauzei 10 de către prima
instanţă, respectiv de către instanţa de apel, atunci când este vorba de calea de atac de
reformare a recursului.
Mai precis prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2014 completul
competent să judece recursul în interesul legii a decis că „în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, parte
în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula
critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul
cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul
apelului sau recursului”. Pe scurt, timbrajul stabilit de prima instanţă, nu poate constitui un
motiv al apelului formulat împotriva soluţiei pe fond a cauzei, putând fi criticat prin
intermediul căii special prevăzute de lege, cererea de reexaminare. Soluţia nefavorabilă
petentului în cadrul cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau omisiunea acestuia
de a contesta timbrajul prin formularea unei cereri de reexaminare, nu pot fi eludate prin

9Publicată în M. Of. nr. 137 din 24 februarie 2015.


10Soluţionarea pe fond a cauzei nu echivalează neapărat cu soluţionarea cauzei în fond, aceasta din urmă
presupunând examinarea fondului raportului juridic litigios.

4
formularea unui apel împotriva soluţiei pe fond a cauzei în care să se conteste şi timbrajul
stabilit de prima instanţă.
Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cazul amenzilor şi despăgubirilor pentru amânarea
procesului stabilite de prima instanţă. Având în vedere că acestea se stabilesc prin încheiere
executorie, conform art. 190 NCPC, împotriva căreia se poate formula numai cerere de
reexaminare, conform art. 191 NCPC, rezultă că decizia primei instanţe cu privire la stabilirea
amenzii şi a despăgubirilor pentru amânarea procesului nu poate fi criticată prin apelul
formulat împotriva soluţiei pe fond a cauzei.
O situaţie similară, dar de data aceasta reglementată expres prin art. 445 NCPC 11 , o
regăsim în cazul îndreptării, lămuririi, înlăturării dispoziţiilor contradictorii şi completării
hotărârii primei instanţe care nu poate fi cerută pe calea apelului, ci numai în condiţiile art.
442-444 NCPC, respectiv printr-o cerere adresată direct instanţei care a pronunţat hotărârea
cu privire la care se solicită îndreptarea erorilor sau omisiunilor cu privire la numele, calitatea
şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori material cuprinse în hotărâri
sau încheieri, lămurirea înţelesului, întinderea sau aplicarea dispozitivului, înlăturarea
dispoziţiilor contradictorii din dispozitiv şi completarea hotărârii dacă prin hotărârea dată
instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra
unei cereri conexe sau incidentale. Astfel cel care omite să parcurgă procedura de îndreptare,
de lămurire, de înlăturare a dispoziţiilor contradictorii sau de completare a hotărârilor primei
instanţe, respectiv cel care este nemulţumit de modul în care îi este soluţionată o astfel de
cerere nu poate formula aceste critici pentru prima dată, respectiv nu le poate relua, în cadrul
apelului împotriva soluţiei pe fond a cauzei. În realitate însă, acest regim juridic obligatoriu
este mai puţin relevant în cazul cererilor prin care se solicită îndreptarea hotărârii, lămurirea
hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii, deoarece ele pot fi formulate oricând, iar nu
într-un anumit termen. În schimb completarea hotărârii, dacă prin hotărârea dată instanţa a
omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri
conexe sau incidentale, respectiv asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor,
interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor, poate fi solicitată doar într-una numit
termen, respectiv „în acelaşi termen în care se poate declara apel” după cum statuează art.
444 alin. (1) NCPC, însă în acest caz partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe nu
poate să formuleze decât cererea de completare a hotărârii, iar nu calea de atac devolutivă a
apelului. În situaţia în care şi-a motivat apelul în acest fel, această critică nu poate fi analizată
de instanţa de apel, putându-se ajunge însă, în funcţie de voinţa reală a apelantului, ca instanţa
de apel să disjungă această cerere, recalificând-o în temeiul art. 22 alin. (4) NCPC 12, ca fiind
o cerere de completare şi să o trimită spre soluţionare instanţei competente.
Merită făcută o paranteză cu privire la procedura completării hotărârii reglementată de
art. 444 NCPC, utilă, după cum se va dovedi, pentru clarificarea limitelor libertăţii apelantului
de a critica hotărârea primei instanţe. Această procedură are de cele mai multe ori în vedere
situaţia în care instanţa de judecată omite să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal
sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, conform art. 444 alin. (1) NCPC,
şi mai puţin ipoteza în care instanţa de judecată omite să se pronunţe asupra cererilor
martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor,
conform art. 444 alin. (3) NCPC. Prima ipoteză corespunde nerespectării principiului
disponibilităţii procesului civil – recunoscut formal prin art. 9 alin. (2) NCPC conform căruia
„obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor” şi prin art. 22
alin. (6) NCPC potrivit căruia „judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a
cerut, fără a depăşi însă a depăşi limitele învestirii” – în sensul că judecătorul se pronunţă
minus petita, adică nu asupra a tot ceea ce s-a cerut. Procedura completării hotărârii nu este
singurul remediu procedural pe care partea îl are la dispoziţie în cazul în care magistratul

11 În acest sens, art. 445 NCPC – Obligativitatea procedurii „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea

dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai
în condiţiile art. 442-444”.
12 În acest sens, art. 22 NCPC – Rolul judecătorului în aflarea adevărului „(4) Judecătorul dă sau restabileşte

calificarea juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz
judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.

5
judecător se pronunţă minus petita, existând posibilitatea formulării şi a unei revizuiri în
temeiul art. 509 alin. (1), pct. 1 NCPC. Doctrina opinează că partea urmează să facă alegerea
exercitării unei dintre cele două proceduri, deoarece „legea nu impune o prioritate în privinţa
exercitării celor două proceduri”13, jurisprudenţa opinând în acelaşi sens, fără a se pronunţa
în mod direct asupra admisibilităţii, respectiv a inadmisibilităţii fiecăreia din aceste două
proceduri, în raport de cealaltă14. Aceasta pare concluzia cea mai la îndemână dacă citim cele
două prevederi, respectiv art. 444 alin. (1) NCPC care stabileşte că se poate cere completarea
hotărârii „(…) dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de
cerere (…)” şi art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC care prevede că revizuirea unei hotărâri poate fi
cerută dacă „(…) nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (…)”. O astfel de concluzie este,
din punctual meu de vedere, greşită, bazându-se mult prea mult pe o sinonimie a două texte
ale noului Cod de procedură civilă, pierzându-se din vedere că avem de a face cu două
proceduri judiciare complet diferite. Diferenţele dintre cele două proceduri judiciare sunt
evidente. Chiar şi sub aspectul motivelor pentru care pot fi formulate cererea de completare a
unei hotărâri, respectiv de revizuire, acestea se suprapun parţial, strict cu privire la
pronunţarea judecătorului minus petita. Completarea hotărârii poate fi solicitată şi atunci când
instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor traducătorilor,
interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor, iar revizuirea – motivată de
nerespectarea principiului disponibilităţii – poate fi solicitată şi în cazul în care judecătorul se
pronunţă extra petita sau ultra petita. O altă diferenţiere constă în modul în care se
soluţionează şi se finalizează cele două cereri. Completarea hotărârii se soluţionează de către
instanţa de judecată de urgenţă, cu citarea părţilor printr-o hotărâre care se va ataşa la
hotărârea iniţială, a cărei completare se solicită, conform art. 444 alin. (2) coroborat cu art.
443 alin. (3) NCPC. Cererea de revizuire motivată de nerespectarea principiului
disponibilităţii se soluţionează potrivit procedurii aferente hotărârii atacate, deci cu urgenţă,
dacă hotărârea atacată a fost soluţionată într-o procedură urgentă, sau în procedura normală,
dacă în cadrul acesteia a fost soluţionată hotărârea atacată. Indiferent însă de acest aspect

13 În acest sens A. Nicolae, Comentariu (sub art. 444 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1010: „Omisiunea de pronunţare a instanţei nu poate fi reclamată prin intermediul
căii de atac a apelului sau recursului, procedura reglementată de art. 444 NCPC fiind obligatorie în valorificarea
şi îndreptarea acestor nereguli procedurale. În schimb, pentru această situaţie de minus petita va putea fi folosită
calea de atac a revizuirii, având în vedere că potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC, se poate cere revizuirea unei
hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul dacă „s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, şi p. 1166 „Îndreptarea
acestei greşeli se face pe calea revizuirii. Această cale nu este singurul mijloc procedural pe care partea îl are la
dispoziţie: pentru minus petita există calea completării hotărârii (art. 444 NCPC). Legea nu impune o prioritate în
privinţa exercitării celor două proceduri, partea urmând a face această alegere. Totuşi dacă a fost exercitată una
dintre căi şi instanţa s-a pronunţat în fond asupra acesteia, partea nu mai are deschisă cealaltă cale procedurală,
deoarece ambele vizează rezolvarea aceleiaşi probleme” şi în acelaşi sens V.M. Ciobanu, Unele aspecte privind
desfiinţarea şi executarea hotărârii arbitrale, 2014, publicat online pe http://juridice.ro/essentials/138/unele-
aspecte-privind-executarea-si-desfiintarea-hotararii-arbitrale „Deosebirea dintre dreptul comun şi arbitraj se
referă la ipoteza minus petita, când în prima situaţie partea interesată are alegerea între cererea de completare a
hotărârii şi revizuire [art. 444 şi art. 509 alin. (1) pct. 1][32], în timp ce în cazul arbitrajului calea cererii de
completare este obligatorie şi pentru această ipoteză nu se poate exercita acţiunea în anulare [art. 604 alin. (2) şi
art. 608 alin. (1) lit. f)]”.
14 În acest sens, Decizia civilă a Curţii de Apel Suceava – secţia civilă nr. 22 din 25 februarie 2009, online pe

http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/Trimi-1-CA-Suceava.doc (consultată la 01.03.2016) „Este cunoscut


faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor asupra cadrului juridic al acţiunii.
Astfel, potrivit art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale
determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul
cererii deduse judecăţii. Altfel spus, instanţa nu poate depăşi limitele investirii sale, dar, totodată, acesta este
obligată să soluţioneze toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost investită, respectiv faţă de toate părţile
implicate în conflictul judiciar. Neîndeplinirea de către instanţa de judecată a acestei obligaţii legale nu este
sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate, fiind rezolvată procedural de legiuitor prin
punerea la dispoziţia părţilor a prevederilor art. 281 2 alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora, „dacă prin hotărârea
dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri
conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz,
apel sau recurs împotriva acelei hotărâri [… ]”, precum şi a celor ale art. 322 pct. 2 C. pr. civ., care
reglementează cazul de revizuire întemeiat pe „minus petita”.

6
întâmpinarea este obligatorie în procedura revizuirii. Sub aspectul obiectului, adică al
hotărârilor care pot fi completate, respectiv revizuite, se poate solicita completarea oricărei
hotărâri prin care s-a soluţionat cauza în fond, inclusiv după casarea cu reţinere, după cum
rezultă din art. 444 alin. (1) teza a II-a NCPC, iar revizuirea motivată de nerespectarea
principiului disponibilităţii poate fi formulată împotriva hotărârilor pronunţate asupra
fondului sau care evocă fondul 15 , dar împotriva cărora nu este deschisă calea de atac a
apelului ceea ce înseamnă că trebuie să fie definitive sau executorii, conform art. 509 alin. (1)
şi (2) coroborat cu art. 459 alin. (1), 633 şi 634 NCPC. Din toate aceste asemănări şi
deosebiri nu se poate trage concluzia că atunci când judecătorul se pronunţă minus
petita, partea nemulţumită are la dispoziţie două proceduri judiciare, una urgentă şi mai
puţin costisitoare, de completare a hotărârii şi alta obişnuită, cea a revizuirii pentru
nerespectarea principiului disponibilităţii. Există o diferenţă semnificativă însă între
cele două cazuri, aparent identice, de încălcare a principiului disponibilităţii prin
pronunţarea judecătorului minus petita. Aceasta constă în natura diferită a fiecărei
proceduri judiciare. Pe de o parte, completarea hotărârii este o procedură judiciară
incidentală cursului normal al procesului civil, alături de îndreptarea, lămurirea şi
înlăturarea dispoziţiilor contradictorii, prin intermediul acestora urmărindu-se
înlăturarea unor erori formale din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, iar nu o reluare a
judecăţii. Practic, într-o astfel de ipoteză instanţa şi-a desfăşurat activitatea de judecată
respectând întrutotul regulile de procedură, inclusiv principiul disponibilităţii, dar
omite să menţioneze expres şi formal în cuprinsul hotărârii decizia sa cu privire la un
capăt de cerere. Acesta este şi motivul pentru care un distins autor subliniază cu elocvenţă că
„nu pot fi asimilate unor astfel de „cereri”, omise de la rezolvare, situaţiile constând în
necercetarea de către instanţă a unui „motiv”. Este vorba strictamente de omisiunea de a
„statua”, nu de omisiunea de a „motiva”16. Pe de altă parte revizuirea are ca finalitate
retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care este greşită în raport cu unele
împrejurări de fapt, producând efecte grave pentru părţi şi stabilirea raporturilor
juridice civile. În orice caz revizuirea conduce la o nouă judecată a cauzei, chiar dacă
acestea se efectuează în limitele stabilite de art. 513 alin. (3) NCPC, respectiv
admisibilitatea şi faptele pe care se întemeiază revizuirea. Revizuirea conduce la
reluarea activităţii de judecată, în timp ce completarea hotărârii conduce la remedierea
unor erori formale ale procesului civil care ţin de modul în care se materializează
activitatea de judecată. Altfel spus, în procedura completării hotărârii judecătoreşti nu
se poate ajunge ca instanţa să judece un capăt de cerere cu privire la care nu a
desfăşurat în cursul procesului nicio activitate în acest sens prin efectuarea unor acte de
procedură sau administrarea unor mijloace de probă, ci doar să corecteze eroarea de a
nu consemna în cuprinsul hotărârii judecătoreşti rezultatul activităţii de judecată deja
efectuate. În schimb, în procedura revizuirii motivate de nerespectarea principiului
disponibilităţii procesului civil, se reia judecata cererii cu privire la care instanţa nu s-a
pronunţat, reluarea judecăţii fiind motivată de faptul că cererea respectivă a fost
complet ignorată de către instanţă, care nu a efectuat niciun act de procedură cu privire
la acesta. Aceasta este diferenţa între cele două proceduri, revizuirea reglementată de

15 În acest sens Tr. C. Briciu, Comentariu (sub art. 509 NCPC) ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1164: „Obiectul revizuirii îl formează potrivit noului Cod de procedură civilă, în
principal, hotărârile judecătoreşti pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul. Intră în această categorie
hotărârile pronunţate în primă instanţă, mai puţin cele prin care instanţa a anulat sau respins cererea în baza
unei excepţii peremptorii, fără a o analiza în fond, hotărârile instanţelor de apel prin care s-a respins apelul ca
nefondat sau prin care s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sau în parte soluţia, hotărârile instanţelor de apel
prin care s-a evocat fondul după anularea hotărârii de primă instanţă, hotărârile instanţei de recurs date ca
urmare a rejudecării după casarea cu reţinere. Rezultă că, în principiu, nu pot face obiectul revizuirii hotărârile
date în primă instanţă şi apel, prin care nu se analizează sau evocă fondul, precum şi hotărârile date de instanţa
de recurs prin care se anulează, se respinge ca tardive, se constată perimarea, se respinge recursul ca nefondat
ori hotărârile intermediare prin care instanţa de recurs admite recursul şi casează hotărârea atacată trimiţând
cauza spre rejudecare”.
16 A se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole. Vol. I: Art. 1-621, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 571.

7
art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC poate fi formulată doar atunci când se invocă o
nerespectare substanţială a principiului disponibilităţii de către instanţa a cărei
hotărâre se atacă, în timp ce completarea hotărârii poate fi formulate exclusiv când se
invocă omisiunea formală a judecătorului de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere
al reclamantului. Chiar şi doctrina, când analizează procedura completării hotărârii,
recunoaşte că „nu pot fi asimilate unor astfel de „cereri”, omise de la rezolvare, situaţiilor
constând în necercetarea de către instanţă a unui „motiv”. Este vorba strictamente de
omisiunea de a „statua”, nu de omisiunea de a „motiva”17. Într-adevăr acesta poate fi un
criteriu obiectiv şi uşor perceptibil pentru diferenţierea celor două proceduri, în cadrul
completării hotărârii se poate cere judecătorului să statueze asupra a ceea ce deja a
motivat, adică să completeze dispozitivul hotărârii pronunţate cu decizia sa conform
motivelor deja expuse în considerentele acesteia, iar în cadrul procedurii de revizuire
pentru minus petita, se poate cere judecătorului să soluţioneze şi capătul de cerere în
privinţa căruia nu a încheiat niciun act de procedură, neexpunând niciun motiv cu
privire la acesta în cadrul considerentelor hotărârii pronunţate. Această analiză este utilă
nu doar pentru a delimita procedura completării hotărârii de revizuirea pentru minus petita, ci
şi pentru a determina limitele libertăţii depline a apelantului de a critica hotărârea primei
instanţe. Când suntem în ipoteza completării hotărârii, partea nemulţumită de hotărârea
primei instanţe nu poate formula apel conform art. 445 NCPC. În schimb, partea
nemulţumită de hotărârea primei instanţe poate formula apel, când ne regăsim în
ipoteza revizuirii pentru minus petita, respectiv prima instanţă nu a încheiat în cursul
cercetării procesului niciun act de procedură şi, ulterior cu ocazia redactării hotărârii,
nu a expus niciun motiv cu privire la un capăt de cerere al reclamantului. Mai mult decât
atât, persoana nemulţumită de hotărârea primei instanţe sub acest aspect nu doar poate să
formuleze apel, ci şi trebuie să o facă, raportat la prevederile art. 459 alin. (1) NCPC care nu
permit exercitarea căilor extraordinare de atac, deci şi a revizuirii, „atât timp cât este deschisă
calea de atac a apelului”.
O altă limitare a deplinei libertăţi a apelantului de a critica hotărârea primei instanţe ține
de problematica subiectelor apelului, fiind mai precis vorba de terţii a căror cerere de
intervenţie voluntară sau de atragere forţată a fost respinsă ca inadmisibilă. Astfel apelantul
nemulţumit de hotărârea primei instanţe prin care a respins ca inadmisibilă cererea de
intervenţie voluntară sau de atragere forţată nu o poate critica prin apelul formulat împotriva
hotărârii pronunţate în fond. Aceasta deoarece încheierea primei instanţe prin care s-a respins
ca inadmisibilă cererea de intervenţie, respectiv de atragere forţată, poate fi atacată separat cu
apel potrivit art. 64 alin. (2), art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2), art. 77 alin. (2) NCPC. Având în
vedere că inadmisibilitatea unei cereri de intervenţie voluntară sau de atragere forţată poate
face obiectul unei căi de atac speciale, sunt aplicabile întocmai consideraţiile din Decizia
Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 7/201418 pronunţată de completul competent să judece
recursul în interesul legii referitor la caracterul timbrabil, amintite mai sus. Şi în acest caz
avem de a face cu o hotărâre preliminară a primei instanţe care poate face obiectul unei căi de
atac speciale, astfel că inadmisibilitatea cererii de intervenţie voluntară sau forţată nu poate fi
reiterată prin intermediul căilor de atac de reformare împotriva soluţiei pe fond a cauzei.
Aceasta deoarece s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură încheierea
motivată prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară sau forţată şi
împotriva căreia este deschisă calea de atac separată a apelului.
Aceeaşi justificare o întâlnim şi în cazul încheierii prin care se dispune vânzarea la
licitaţie a bunului în procedura partajului prin bună învoială ori de către executorul
judecătoresc [art. 991 alin. (4) NCPC] 19 , acestea putând forma exclusiv obiectul unei căi
separate de atac, respectiv un apel care poate fi formulat în 15 zile de la pronunţare,
nemaiputând forma obiectul apelului care se formulează împotriva hotărârii asupra fondului
17 A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 556.
18 Publicată în M. Of. nr. 137 din 23 februarie 2015.
19 În acest sens, art. 991 NCPC – Vânzarea bunului „(4) Încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi

atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunţare. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste
încheieri nu mai pot fi supuse apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului”.

8
procesului, conform art. 991 NCPC.
În sfârşit capetele de cerere la care s-a renunţat în primă instanţă în mod evident nu pot fi
readuse în discuţie în faţa instanţei de apel20, inclusiv datorită faptului că în conformitate cu
art. 406 alin. (6) NCPC hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată este supusă
recursului.

III. Limitele devoluțiunii în apel: pretenţii şi cereri formulate pentru prima dată în
apel şi judecarea apelului dincolo de limitele a ceea ce s-a apelat

După cum am arătat deja efectul devolutiv al apelului corespunde unei depline libertăţi a
apelantului de a critica hotărârea primei instanţe. Această deplină libertate a apelantului
conduce la o deplină libertate a instanţei de apel de a analiza cauza supusă judecăţii sub toate
aspectele, factuale şi legale. La rândul ei această deplină libertate a instanţei de apel este însă
limitată, în mod raţional de faptul că instanţa de apel rejudecă în fapt şi în drept ceea ce
apelantul a înţeles să atace din hotărârea primei instanţe, conform art. 477 NCPC (tantum
devolutum quantum apellatum) şi de faptul că instanţa de apel exercită un control judiciar
asupra a ceea ce a hotărât prima instanţă, iar pe cale de consecinţă, nu poate fi pusă în situaţia
de a soluţiona cereri care nu au fost soluţionate în faţa primei instanţe (tantum devolutum
quantum iudicatum).
Pe de altă parte, de la aceste două limite raţionale ale devoluţiunii apelului există mai
multe excepţii, care reprezintă cazuri în care ne reîntâlnim cu libertatea deplină a apelantului
de a critica hotărârea primei instanţe şi cu deplina libertate a instanţei de apel de a analiza
cauza supusă judecăţii sub toate aspectele. În realitate însă aceste excepţii nu înlătură
limitele efectului devolutiv al apelului, care sunt raţionale, aplicându-se şi în lipsa unui
text de lege expres, ci doar le atenuează, reprezentând doar cazuri în care cele două
reguli de drept amintite nu sunt respectate întrutotul.
Consider că, pentru a înţelege cât mai bine aceste excepţii de la limitele efectului
devolutiv al apelului, trebuie scoase în evidenţă două aspecte care ţin de obiectul procesului
civil.
Primul aspect este foarte bine reliefat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.
32/2008 pronunţată în recursul în interesul legii cu privire la caracterul evaluabil în bani al
litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept
patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind
drepturi patrimoniale, în scopul stabilirii competenţei materiale 21 , prin care s-a stabilit că
„dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282 1 alin. (1) C. pr. civ. se
interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în
primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având
ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii,
anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent
dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”. Prin această
decizie instanţa supremă a prefigurat art. 101 alin. (2) NCPC care prevede că „aceeaşi
valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în
situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept”. Soluţia instanţei supreme contează mai puţin, importante fiind considerentele
acesteia. În esenţă, instanţa supremă face, cu această ocazie, cea mai detaliată analiză
jurisprudenţială a raportului juridic de drept procesual, stabilind că acesta nu este decât o
continuare sau o transpunere pe plan procesual a raportului juridic de drept material. Pe cale
de consecinţă, obiectul procesului civil şi al raportului de drept procesual nu este altceva
decât obiect raportului juridic de drept material, indiferent de pretenţia concretă a
reclamantului. Pe cale de consecinţă cererea reclamantului de reziliere a unui contract însoţită

20 A se vedea Cas. I, decizia nr. 423/1932 în Codul 1944, p. 143, nr. 12 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi,

T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 353.
21 Publicat în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.

9
sau nu o cerere de repunere a terţilor în situaţia anterioară implică analiza aceluiaşi obiect al
litigiului care constă în obiectul raportului juridic de drept material, în exemplul dat acesta
fiind obiectul contractului a cărui reziliere se solicită. Mai precis instanţa supremă reţine
„întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul
configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea
acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca
atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă”
caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi
evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus
judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. (…) A susţine că acţiunea în
desfiinţarea unui act juridic producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil
în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept
care este personal şi cu conţinut economic. Un drept are caracter personal, fără conţinut
economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană,
servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la
sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la
nume şi la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în
desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat
drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior. A susţine că există acţiuni
patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt
că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a
acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale. Caracterul
patrimonial al acţiunii subzistă indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la
repunerea părţilor în situaţia anterioară [consecinţe sunt sub aspectul timbrării, întrucât,
potrivit art. 3 lit. a1) din Legea nr. 146/1997, o asemenea cerere se timbrează în mod separat
conform art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege]. Argumentul potrivit căruia numai atunci când se
cere şi restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o acţiune patrimonială este greşit, întrucât
dreptul de valorificat rămâne acelaşi, consecinţe fiind doar sub aspectul executării
hotărârii”. Motivarea instanţei supreme este savuroasă pentru că analizează o problemă
punctuală de drept procesual civil prin prisma conceptelor juridice fundamentale dovedindu-
se relevantă inclusiv pentru teoria generală a dreptului şi pentru disciplina dreptului civil
material. Ceea ce ne interesează însă, în acest punct al analizei, este legătura indisolubilă
dintre procesul civil şi raportul juridic de drept material.
În al doilea rând, trebuie avut în vedere că de cele mai multe ori instanţa este sesizată
de către reclamant cu o situaţie juridică, iar nu doar cu un simplu raport juridic de
drept material, care este transpus pe plan procesual. Sintagma de „situaţie juridică” este
folosită de legiuitor spre exemplu când face referire la aplicarea legii civile în timp – conform
art. 6 alin. (5) NCC „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice
născute după intrarea sa în vigoare” – şi face chiar şi obiectul unei analize meticuloase a
doctrinei care o analizează prin prisma izvoarelor obligaţiilor în antiteză cu actele şi faptele
juridice 22 . Fără să încerc să desluşesc ce a dorit legiuitorul să reliefeze prin utilizarea
sintagmei în legătură cu aplicarea în timp a legii civile, din punct de vedere al procesului
civil, sintagma de „situaţie juridică” este în strânsă legătură cu realitatea complexă care
ajunge să fie dedusă judecăţii. Astfel situaţia juridică, dincolo de a fi o „construcţie
juridică generatoare de efecte juridice”, corespunde fie mai multor raporturi juridice
strâns legate între ele, fie unui raport juridic complex prin prisma unuia din elementele
sale (subiecte, obiect) sau chiar unui raport juridic care evoluează sau chiar ajunge să se
transforme într-un alt raport juridic cu totul diferit (spre exemplu în cazul novaţiei).
Formal din punct de vedere juridic avem raporturi juridice diferite, în realitate însă toate
acestea se intersectează formând o realitate complexă care corespunde unei situaţii juridice

22 A se vedea P. Hobincu, Noul Cod civil: fapte şi acte versus situaţii juridice. Domeniul legii şi aplicarea în

timp a legii civile noi, 2012, publicat online pe http://www.juridice.ro/192152/noul-cod-civil-fapte-si-acte-versus-


situatii-juridice-domeniul-legii-si-aplicarea-in-timp-a-legii-civile-noi.html (consultat online la 01.03.2016).

10
deduse judecăţii. Normele de drept procesual anticipează o astfel de realitate complexă
reglementând spre exemplu ipoteza coparticipării procesuale, a existenţei mai multor capete
de cerere şi a prorogării de competenţă, a conexităţii, a litisconsorţiului, a intervenţiei terţilor,
toate menite să asigure pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să soluţioneze în mod
coerent o situaţie juridică.
Din toate acestea trebuie reţinut că instanţa de judecată este întotdeauna sesizată cu
un diferend izvorât dintr-o situaţie juridică, aceasta corespunzând mai multor raporturi
juridice de drept material sau unui raport juridic complex. Sub o formă sau alta dincolo
de pretenţia concretă a celui care formulează o cerere de chemare în judecată, limitele
procesului civil sunt conturate de raporturile juridice care ajung să fie analizate de
instanţă în vederea soluţionării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Pornind de la
aceste premise înţelegem mai bine ce a dorit legiuitorul când a instituit atâtea excepţii de la
regulile de drept care guvernează regulile devoluţiunii apelului, tantum devolutum quantum
apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

III.1. Cereri cu totul noi în apel

Dacă ceea ce s-a cerut în apel este diferit de ceea ce s-a solicitat în primă instanţă, suntem
în faţa unei pretenţii noi23. Regula instituită în art. 478 alin. (3) teza finală NCPC referitoare la
interdicţia formulării de pretenţii noi în apel este foarte clară şi aparent nu permite nicio
excepţie, fiind fundamentată pe tratamentul juridic egal al părţilor, respectarea dreptului la
apărare al acestora şi parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie impuse de lege. Însă, în
măsura în care legea instituie această regulă tot ea instituie şi excepţiile.
Astfel, în conformitate cu art. 62 alin. (3) NCPC cererea de intervenţie voluntară poate fi
făcută direct în apel cu acordul expres al părţilor. În acest caz, suntem în prezenţa unei cereri
cu totul noi în apel prin care se susţin pretenţii noi, respective pe care părţile nu le-au
cunoscut anterior. Această posibilitate recunoscută de lege se justifică prin prisma faptului că
legiuitorul încurajează pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti prin care să se soluţioneze cât
mai multe raporturi juridice litigioase. Pe de altă parte, legea impunând acordul expres al
părţilor, se asigură că nu le sunt încălcate drepturile şi interesele procesuale, protejate prin
tratamentul juridic egal al părţilor, respectarea dreptului la apărare al acestora şi parcurgerea
tuturor gradelor de jurisdicţie impuse de lege. Condiţia acordului expres al părţilor nu este
altceva decât o reflexie a principiului disponibilităţii, care recunoaşte că procesul civil este o
„afacere” privată, părţile fiind cele mai îndreptăţite să stabilească ce le vatămă sau nu.
Totodată, existenţa acordului părţilor pentru formularea cererii de intervenţie principale
direct în apel justifică formal şi această excepţie de la regula de drept tantum devolutum
quantum iudicatum, iar nu faptul că obiectul noii cereri de intervenţie ar fi „identic sau
strâns legat de obiectul cauzei” cum se susţine în doctrină24. În niciun caz nu se impune ca
intervenţia principală care poate fi făcută direct în apel cu acordul părţilor, să aibă un obiect
identic cu cel al cauzei aflate deja pe rolul instanţei şi soluţionate în primă instanţă. Despre un
obiect identic putem vorbi doar în cazul litispendenţei, „aceeaşi cauză” conform art. 138
NCPC, iar despre un obiect aflat în strânsă legătură în cazul conexităţii, conform art. 139 alin.
(1) NCPC. În cazul intervenţiei principale se vorbeşte de pretinderea de către intervenient a
dreptului dedus judecăţii sau a unui drept strâns legat de acesta, conform art. 61 alin. (2)
NCPC. Această condiţie şi doar aceasta trebuie să o îndeplinească cererea de intervenţie
principală care se poate formula direct în apel, cu acordul părţilor care s-au judecat deja în
primă instanţă. Terţul intervenient principal în interes propriu invocă o pretenţie proprie
fundamentată pe un temei de drept, care pate fi complet diferit de cel din cererea de chemare
în judecată a reclamantului. Spre exemplu reclamantul invocă un temei de drept contractual,
iar terţul intervenient invocă un temei de drept delictual. Pretenţia proprie a terţului
intervenient se referă fie la dreptul dedus judecăţii de reclamant, fie la un drept aflat în strânsă
legătură cu acesta. Cert este că analiza juridică a cererii de chemare în judecată efectuată

23 A se vedea A. Ciucă, Apelul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 24.


24 A se vedea S. Spinei, op. cit., p. 65.

11
de instanţa de judecată diferă de analiza juridică a cererii de intervenţie în interes
propriu, fiind vorba de două raporturi juridice diferite, apropiate sau aflate într-o
anumită legătură doar prin prisma obiectului lor. Elementele diferite ale raportului
juridic dedus judecăţii direct în apel de către terţul intervenient în interes propriu ajung
să se constituie într-o excepţie veritabilă de la tantum devolutum quantum iudicatum,
strict datorită acordului expres al părţilor care s-au judecat în primă instanţă şi care
consideră că „pot face faţă” aspectelor noi aduse de terţ direct în apel, iar în niciun caz
unei legături vagi între unul din elementele raportului juridic dedus judecăţii, mai
precis obiectul acestora. Evident şi terţul în mod conştient îşi asumă un risc, renunţând
la un prim grad de jurisdicţie, pentru a se judeca direct în apel.
O altă excepţie este cea a intervenţiei accesorii, care, potrivit art. 63 alin. (2) NCPC,
poate fi formulată chiar şi în căile extraordinare de atac, deci cu atât mai mult în cursul
apelului. În acest caz justificarea este simplă, intervenţia accesorie având natura unei apărări a
unei dintre părţi, conform art. 61 alin. (3) NCPC. În realitate, printr-o astfel de cerere de
intervenţie accesorie nu se formulează niciun fel de pretenţie, acesta neputând solicita mai
mult decât partea în favoarea căreia intervine.
O altă excepţie este cea a cererii reconvenţionale în cadrul divorţului care poate fi
formulată direct la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, dacă motivele divorţului
invocate în cadrul cererii reconvenţionale s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra
fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, conform art. 917
alin. (3) NCPC. Justificarea acestei excepţii rezidă în evoluţia situaţiei juridice care este
dedusă judecăţii şi în faptul că reclamantului nu îi sunt vătămate drepturile şi interesele
procesuale atât timp cât pârâtul prin cererea reconvenţională solicită, de asemenea, desfacerea
căsătoriei, dar pentru alte motive, care însă au apărut după începerea judecării apelului.

III.2. Despăgubiri ivite după hotărârea primei instanţe

Potrivit art. 478 alin. (5) NCPC în apel se pot cere „dobânzi, rate, venituri, ajunse la
termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi
invocată compensaţia legală”, aceasta constituind o excepţie de la limitele efectului devolutiv
determinate de ceea ce s-a spus judecăţii la primă instanţă, conform titlului marginal al
articolului. Din prima analiză a acestor dispoziţii, rezultă că această excepţie instituită de lege
de la interdicţia formulării unor pretenţii noi în apel (tantum devolutum quantum iudicatum)
se referă la categoria despăgubirilor ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe.
Enumerarea în cuprinsul textului de lege a dobânzilor, ratelor şi a veniturilor ajunse la
scadenţă fiind doar exemplificativă, chiar dacă majoritatea analizelor făcute în doctrină şi
jurisprudenţă se referă la acestea.
Merită amintită evoluţia legislaţiei şi practicii judiciare referitoare la admisibilitatea
solicitării direct în apel a despăgubirilor ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe.
Astfel fosta instanţă supremă a considerat că cererea de aplicare a coeficientului de inflaţie
reprezintă o cerere nouă care nu poate fi formulată în apel25. Ulterior, practica judiciară a
recunoscut posibilitatea solicitării direct în apel a „obligării pârâtului la plata ratei de inflaţie
pentru sumele acordate cu titlu de daune, până la data punerii în executare a hotărârii”26,
considerând-o în acord cu dispoziţiile art. 294 alin. (2) VCPC conform căruia „se vor putea
cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea
hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea cere compensaţia legală”. În schimb,
instanţa supremă a interpretat foarte strict această regulă nepermiţând solicitarea direct în apel
a actualizării avansului, în funcţie de devalorizarea monedei naţionale, începând cu data
încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare (1996) şi până la formularea apelului (2004),
considerând, pe bună dreptate, că nu suntem în prezenţa unor dobânzi rate, venituri ajunse la

25 În acest sens, Decizia Curţii de Casaţie nr. 223 din 1931, citată de C.Gr.C. Zotta, Codul de procedură

civilă adnotat, Ed. Râmnicu-Sărat, p. 279, nr. 32.


26 În acest sens, Decizia Curţii Supreme de Justiţie, s. civ., nr. 3809 din 1999, publicată în extras în Dreptul

nr. 12/2000, p. 120.

12
termen şi nici despăgubiri ivite după darea hotărârii, actualizarea avansului începând cu data
încheierii promisiunii trebuind să fie solicitată în faţa primei instanţe27.
Dispoziţiile art. 478 alin. (5) NCPC, similare cu cele ale art. 294 alin. (2) C. pr. civ. , au
în vedere evoluţia situaţiei juridice cu care instanţa de judecată a fost iniţial sesizată şi pe care
aceasta a soluţionat-o, respectiv după cum a statuat instanţa supremă sub imperiul vechiului
Cod de procedură civilă „acele despăgubiri cerute prin acţiune dar care, dat fiind caracterul
lor succesiv, continuă să curgă şi după pronunţarea hotărârii de fond”28.Instanţa de apel
dispune astfel, prin art. 478 alin. (5) NCPC, de mijloacele procedurale necesare soluţionării
situaţiei juridice astfel cum aceasta evoluează de la pronunţarea primei instanţe până la
formularea apelului, evitându-se riscul pronunţării unei hotărâri desuete faţă de starea de fapt
care trebuie tranşată sau riscul reluării unei proceduri judiciare pentru tranşarea unui aspect
accesoriu sau incidental faţă de cel deja soluţionat. Evoluţia situaţiei juridice cu care instanţa
este iniţial sesizată este avută în vedere de legiuitor şi pe parcursul judecării în primă instanţă.
În acest sens sunt relevante dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 şi 3 conform cărora „(…) nu se
va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă
când: (…) 2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii; 3. se solicită
contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului (…)”. Din acest
punct de vedere art. 478 alin. (5) nu este decât o prelungire a art. 204 alin. (2) pct. 2 şi 3
NCPC care permite modificarea şi completarea cererii de chemare în judecată iniţiale şi
după judecata în primă instanţă până la sesizarea instanţei de apel. Chiar dacă art. 204
alin. (2) NCPC spune doar că „nu se va da termen”, fără să spună expres că reclamantul îşi
poate modifica cererea şi după primul termen, în realitate aceasta este soluţia corectă pentru
că la alin. (2) sunt avute în vedere cazurile când nu suntem în prezenţa unei modificări a
cererii de chemare în judecată29.
Chiar dacă am subliniat că art. 478 alin. (5) NCPC se referă în mod generic la
despăgubirile ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe, în niciun caz nu poate fi
vorba de orice fel de despăgubiri, chiar dacă enumerarea pe care o face acest articol este
una exemplificativă. Aceste despăgubiri trebuie să aibă legătură cu situaţia juridică
dedusă judecăţii şi chiar direct cu raportul juridic de drept material transpus deja pe
plan procesual prin cererea de chemare în judecată şi soluţionat de prima instanţă. Sub
o formă sau alta aceste despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe au
caracterul unor cereri accesorii, adiţionale sau incidentale conform art. 30 alin. (4), (5) şi (6)
NCPC, cu menţiunea că ele decurg dintr-o stare de fapt obiectivă care constă în apariţia unor
despăgubiri ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe.
Posibilitatea invocării direct în apel a compensaţiei legale, conform tezei finale a art.
478 alin. (5) NCPC, scoate în evidenţă că aceasta – operând de drept, în virtutea legii,
fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească – poate

27 În acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 3216

din 21 aprilie 2005, publicată online pe www.scj.ro.


28 În acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. I civ., nr. 279 din 28 ianuarie 2015, publicată

online pe www.scj.ro, instanţa supremă reţinând „Despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanţe” la
care se referă teza a IV-a a art. 294 alin. (2) C. pr. civ., sunt acele despăgubiri cerute prin acţiune dar care, dat
fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă şi după pronunţarea hotărârii de fond. (…) Prin urmare, în
condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciilor de ordin
material şi moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub
tratament şi îngrijiri medicale la unitatea spitalicească, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, prin
acordarea unor sume globale – în raport de starea sănătăţii sale la momentul formulării cererii –, solicitarea din
apel de majorare a acestor daune, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei
majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menţionate în acţiunea introductivă, ori ar fi ataşată
suferinţelor provocate de noi proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus. (…) Astfel, în mod
legal, instanţa de apel a calificat aceste pretenţii drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă
instanţă şi de dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C. pr. civ., considerându-le inadmisibile de dedus judecăţii direct
în faza procesuală a apelului”.
29 În acest sens Gh. Florea, Comentariu (sub art. 204 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 576: „Nu constituie modificare a cererii de chemare în judecată, astfel că
procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, dacă intervine unul din cazurile prevăzute în mod limitative la
alin. (1), pct. 1-4”.

13
fi opusă direct cu ocazia judecării apelului, fără a se formula o cerere separată, care
eventul să ajungă să fie soluţionată în cadrul unui alt proces. Pentru a ne afla în prezenţa
unei compensaţii legale, potrivit art. 1617 NCC, trebuie ca obligaţiile să fie reciproce,
respectiv să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de
creditor, cât şi de debitor, trebuie ca datoriile să fie certe, lichide şi exigibile, adică să
întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin
echivalent să fie actual, trebuie ca datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani
sau o anumită cantitate de bunuri fungibile şi de aceeaşi natură şi, în fine, trebuie ca părţile să
nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei conform art. 1617 alin. (3) NCC. Din
acelaşi text de lege – art. 478 alin. (5) NCPC – se înţelege că nu se poate invoca direct în apel
compensaţia convențională. Explicaţia este una simplă şi ţine de natura acesteia. În esenţă
compensaţia convențională este o operaţiune juridică complexă la care părţile recurg atunci
când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile doresc să stingă anumite
obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori compensaţia convențională se
confundă cu o dare în plată reciprocă. Indiferent însă de aceste aspecte, în toate cazurile
compensaţia convenţională presupune acordul expres al părţilor, iar în cazul existenţei unui
asemenea acord nu mai există nici litigiul. În cazul în care părţile au convenit asupra
compensaţiei convenţionale, iar litigiul subzistă şi în continuare, înseamnă că procesul
poartă şi asupra convenţiei părţilor prin care au convenit compensaţia. Dacă părţile au
un diferend legat de convenţia prin care s-a decis compensaţia, trebuie să sesizeze prima
instanţă cu soluţionarea acestuia, deoarece în caz contrar, prin invocarea direct în apel
a compensării convenţionale asupra căreia subzistă un diferend, se ajunge în situaţia de
a învesti instanţa de apel cu soluţionarea unui nou capăt de cerere, referitor spre
exemplu la validitatea compensării convenite, diferit faţă de obiectul litigiului tranşat în
primă instanţă, ceea ce evident este inadmisibil. Acesta este motivul pentru care art. 478
alin. (5) NCPC permite exclusiv invocarea direct în apel a compensaţiei legale, iar nu şi
a celei convenţionale.

III.3. Explicitarea pretenţiilor adresate primei instanţe

Potrivit art. 478 alin. (4) „părţile pot însă să expliciteze însă pretenţiile care au fost
cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe” şi aceasta reprezentând o
excepţie de la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima
instanţă. Din prima analiză a textului de lege rezultă, faţă de punctul analizat anterior – unde
era vorba de „despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe” – că în acest caz nu
avem de a face cu o excepţie propriu-zisă de la tantum devolutum quantum iudicatum.
Apelantul nu formulează o cerere nouă în faţa instanţei de apel, ci nu face altceva decât să
expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanţe, dar pe care aceasta nu le-a înţeles sau le-a înţeles în mod greşit. Astfel, în primul
rând, după cum chiar textul de lege o spune, poate fi vorba doar de explicarea unor pretenţii
implicite, pretenţia formulată în mod expres neavând nevoie de nicio explicaţie suplimentară.
Dimpotrivă, o explicaţie suplimentară adusă unor pretenţii formulate în mod explicit
reprezintă o nouă pretenţie, care nu poate fi formulată direct în apel. Pretenţiile implicate se
pot regăsi într-o cerere formulată în mod vag, neclar sau confuz, neputându-se stabili
obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia. Dacă în cazul unui temei juridic neclar al
cererii, instanţa de judecată poate interveni direct, în temeiul art. 22 alin. (4) NCPC, pentru o
corectă calificare juridică a acesteia30, în cazul unui obiect incert nu poate să o facă în mod
direct31, ci doar obligând părţile să ofere toate lămuririle şi precizările necesare în vederea

30 Nu trebuie uitat faptul că nici această prerogativă a instanţei nu este absolută, potrivit art. 22 alin. (5)
NCPC judecătorul neputând interveni asupra temeiului juridic al cererii şi nici asupra denumirii acesteia în cazul în
care părţile au stabilit, printr-un acord expres privind drepturile de care pot dispune, calificarea juridică şi motivele
de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, atât timp cât prin aceasta nu se încalcă drepturile sau
interesele legitime ale altora.
31 În acest sens, dec. TS, s. civ., nr. 2257 din 1984, publicată în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară

în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 – 1975, Ed. Ştiinţifică şi

14
determinării acestuia, cel puţin aşa susţinea jurisprudenţa pronunţată sub imperiul vechiului
Cod de procedură civilă32. Dispoziţiile art. 478 alin. (4) NCPC par a fi o consecinţă directă a
acestei jurisprudenţe, recunoscând în mod expres dreptul celui care formulează o cerere de a
explicita pretenţiile care au fost cuprinse implicit într-o cerere formulate în mod vag, neclar
sau confuz, inclusiv în apel, deci cu atât mai mult în faţa primei instanţe.
Explicitarea pretenţiilor cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe
nu se referă la cererile virtuale cuprinse în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului 33.
Dincolo de faptul că legiuitorul român foloseşte termenul de „implicit”, iar nu cel de
„virtual” precum art. 566 C. pr. civ. francez şi de diferenţa dintre cele două noţiuni34, căreia
nu i se dă o importanţă foarte mare, cel puţin în practica instanţei supreme, legătura litigiului
ajuns în stadiul apelului cu raportul juridic de drept material este evidenţiată în
sistemul noului Cod de procedură civilă prin sintagma de limite implicite ale apelului
folosită la art. 477 alin. (1), iar nu prin explicitarea acestor pretenţii implicite folosită la
art. 478 alin. (4). Excepţiile de la regulile de drept tantum devolutum quantum apellatum
şi tantum devolutum quantum iudicatum trebuie diferenţiate între ele, iar nu tratate
împreună, fără a se identifica regimul juridic al fiecăreia şi al efectelor pe care le
produce asupra procesului civil. Spre exemplu, în cazul deja arătat al pretenţiilor
virtuale din procedura franceză şi al pretenţiilor implicite din procedura română,
trebuie avut în vedere că termenul virtual reiterează legătura indisolubilă, conform
dreptului francez, dintre raportul juridic de drept material în deplinătatea lui şi litigiul
dedus judecăţii. De aceea, în Franţa limitele litigiului sunt date de raportul juridic
dintre părţi35, ceea ce justifică şi faptul că cererea reconvenţională poate fi formulate
direct în apel. În sistemul nostru de drept, raportul juridic de drept material reprezintă
„terenul” pe care se desfăşoară litigiul civil, dar limitele acestuia sunt date de pretenţiile
concrete invocate în faţa instanţei, aceste pretenţii reprezentând nemulţumiri ale
părţilor în legătură cu naşterea, executarea sau stingerea raportului juridic de drept
material. Instanţele franceze consideră că atât timp cât raportul juridic de drept
material ajunge să fie dedus judecăţii primei instanţe şi apoi instanţei de apel, atât
imperativul celor două grade de jurisdicţie este respectat, cât şi dreptul la apărare al
părţilor rămâne garantat, acestea neputând să fie surprinse în apel nici de aceste cereri
virtuale sau de cereri noi precum cea reconvenţională36 atât timp cât au legătură cu
acelaşi raport juridic soluţionat în primă instanţă, de care au cunoştinţă. Nici legiuitorul
român, nici doctrina şi practica judiciară nu împărtăşesc această viziune 37 , putând

Enciclopedică, IV, Bucureşti, 1976, p. 243, nr. 13: „spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat
şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului
activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică
exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată”.
32 În acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală nr. 709

din 2 februarie 2005, publicată online pe www.scj.ro: „dacă formulările reclamantului sunt neclare şi confuze,
fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii,
instanţa are îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a
stabili obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar”.
33 În susţinerea acestui punct de vedere, v. I. Deleanu, op. cit., p. 607.
34 În acest sens, v. S. Spinei, op. cit., p. 64: „Virtual se referă la ceva care există numai ca posibilitate, fără a

se produce (încă) în fapt, al cărui efect este potenţial şi nu actual. O pretenţie virtuală este deci una care ar fi
putut fi formulată la prima instanţă, dar acest lucru nu s-a produs (pretenţia nu a fost formulată, nici expres, nici
implicit)”.
35 În acest sens, v. S. Spinei, op. cit., p. 64.
36 „În legătură cu cererea reconvenţională s-a decis că în principiu constituie un mijloc de apărare,

deoarece tinde la limitarea efectelor cererii principale şi deci, poate fi formulată pentru prima dată în apel dar
numai împotriva reclamantului, nu şi a unui terţ care nu a figurat la prima instanţă”; v. Cas. I. dec. nr. 1346/1940
şi dec. nr. 651/1994, în I. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G.V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor, Bucureşti,
1947, p. 221-222 nr. 21 şi 26, citat de D. Ghiţă, Specificul hotărârii pronunţate în apel, Revista de ştiinţe juridice
nr. 1/2007, p. 33.
37 În acest sens, v. V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele

consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a
pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac, 2015,
publicat online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-al-apelului-cu-

15
exista cereri noi inadmisibile în apel, care însă au legătură cu raportul juridic de drept
material care stă la baza litigiului soluţionat de prima instanţă. Instanţa supremă din
România când analizează noţiunea de pretenţii cuprinse implicit în cererile sau
apărările adresate primei instanţe recunoaşte că „reglementarea alin. (4) al art. 478 C.
pr. civ. este de inspiraţie franceză, preluând, în parte, dispoziţiile art. 566 C. pr. civ. francez
(text potrivit căruia părţile pot explicita pretenţiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în
cererile şi apărările formulate în primă instanţă şi să adauge la acestea toate cererile care
sunt accesoriul, consecinţa acestora sau sunt complementare acestora)”, dar în acelaşi
timp statuează că „legiuitorul român a fost mai restrictiv, permiţând doar o explicitare a
pretenţiilor implicite, nu şi formularea de cereri accesorii sau complementare în apel”38.
Cu toate acestea este recunoscută legătura litigiului dedus judecăţii cu raportul juridic
de drept material, aceasta fiind reliefată prin sintagma de limite implicite ale apelului
regăsită în art. 477 alin. (1) NCPC şi care cuprinde toate nemulţumirile părţilor legate
de naşterea, executarea sau stingerea raportului juridic de drept material invocate în
primă instanţă şi care trebuie să fie analizate şi de instanţa de apel, dincolo de limitele a
ceea ce s-a apelat. Mai multe vom arăta în punctual imediat următor, unde tratăm tocmai
această excepţie de la regulile de drept care guvernează efectul devolutiv al apelului. Un alt
exemplu este cel al cererii de plată a contravalorii unui bun după ce în primă instanţă se
solicitase restituirea în natură a acestuia, care în opinia jurisprudenţei franceze constituie o
explicitare a pretenţiilor de la prima instanţă39. În sistemul nostru de drept procesual o astfel
de ipoteză reprezintă o despăgubire ivită după hotărârea primei instanţe reglementată de art.
478 alin. (5) NCPC. Situaţia juridică dedusă judecăţii evoluează ulterior sesizării instanţei de
judecată, nemaifiind posibilă restituirea bunului în natură după dispariţia acestuia, astfel că
reclamantul solicită contravaloarea acestuia, în caz contrar hotărârea pronunţată fiind complet
inutilă în raport de starea de fapt care trebuie tranşată. Înlocuirea cererii de restituire în natură
a unui bun cu o cerere de plată a contravalorii acestuia reprezintă ipoteza art. 204 alin. (2) pct.
3 NCPC care se continuă cu dispoziţiile art. 478 alin. (5) NCPC. În niciun caz solicitarea
contravalorii obiectului cererii, după ce anterior s-a solicitat restituirea în natură a acestuia, nu
poate reprezenta o explicitare unor pretenţii adresate primei instanţe, mai degrabă punându-se
problema dacă art. 204 alin. (2) NCPC nu se aplică cumva direct şi în apel ca urmare a
aplicării în apel a dispoziţiilor de procedură privind judecata în primă instanţă în baza art. 482
NCPC, fără a mai fi nevoie de art. 478 alin. (5) NCPC.
Explicitarea în apel a pretenţiilor adresate primei instanţe are ca şi premise o
formulare incorectă, incomprehensibilă sau insuficientă a acestora sau de o manieră
foarte ambiguă, vagă sau defectuoasă. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel pentru a
face aplicarea art. 478 alin. (4) NCPC trebuie să stabilească pretenţia reală dedusă
judecăţii, incorect reţinută de prima instanţă, stabilind semnificaţia exacta a cererii şi a
voinţei apelantului, astfel încât să se ajungă la o corectă lămurire a limitelor judecăţii în
primă instanţă, după cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015 privind
dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. în interpretarea şi aplicarea art. 478 alin. (4) C.
pr. civ. se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual, sub aspectul obiectului, în care a
soluţionat prima instanţă, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) C. pr. civ.; 2. în situaţia în care în
apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) C. pr. civ., fie în limitele efectului devolutiv,

privire-speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html
(consultat la 01.03.2016): „la noi nu s-a reţinut nici soluţia din art. 567 C. fr. care consideră admisibilă cererea
reconvenţională şi în apel”.
38 V. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28

din 21 septembrie 2015 privind dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. în interpretarea şi aplicarea art. 478
alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual, sub aspectul obiectului, în
care a soluţionat prima instanţă, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă; 2. în situaţia în care
în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv,
prevăzut de art. 477 C. pr. civ., se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie
interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. pr. civ. prin prisma celor anterioare, publicată în M. Of. nr.
772 din 16 octombrie 2015.
39 Decizia Curţii de Apel Paris din 23 octombrie 1986, citată de S. Spinei, op. cit., p. 64.

16
prevăzut de art. 477 C. pr. civ., se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca
astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. pr. civ. prin prisma celor
anterioare 40 . Cu această ocazie instanţa supremă a decis să interpreteze noţiunea de
„explicitare a pretenţiilor care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate
primei instanţe” statuând că prin pretenţii implicite se înţelege „acelea a căror existenţă,
chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă,
putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală
presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite)”. Prin aceeaşi hotărâre instanţa
supremă a reţinut „(…) Aşa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) C. pr. civ.
se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte,
incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia
instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din
apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea
integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre,
iar, pe de alta, plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora limitele acesteia. (…) De
asemenea, s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile
formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii
subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînţeles, a cererilor
vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după
pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din Codul
de procedură civilă]. (…) Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în
ceea ce a fost dedus judecăţii în primă instanţă este necesar să existe o legătură strânsă, de
aşa manieră încât în absenţa acesteia pretenţia principală să nu îşi poată găsi o dezlegare
integrală ori o rezolvare corectă. (…) De exemplu, atunci când soluţia dată unei chestiuni
litigioase presupune ca antecedent logic soluţionarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta
din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală. (…) Este situaţia regăsită şi
într-o contestaţie la executare în care, punându-se în discuţie legalitatea actelor
executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind
reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse
înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului (adică, de o contestaţie la titlu) şi abia apoi să
se treacă la o executare corectă a acestuia. (…) Împrejurarea că în conţinutul cererii de
primă instanţă nu s-a precizat expres că, separat de contestaţia la executare se formulează şi
contestaţie la titlu, deşi din argumentarea pretenţiei referitoare la nelegalitatea actelor
executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înţeles
titlul şi se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligaţia pentru instanţă de a
proceda, astfel cum prevede art. 22 C. pr. civ., la calificarea şi la stabilirea corectă a
cadrului judecăţii (care presupunea inclusiv aspecte legate de competenţă, faţă de
jurisdicţiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestaţie). (…) În absenţa unei
asemenea clarificări în primă instanţă îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile
art. 478 alin. (4) C. pr. civ., să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu
cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a
instanţei. (…) Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi
revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă
o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea
pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor
cereri. (…) Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu
pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor
cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv
că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi
analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum
quantum iudicatum. (…) Dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. pr. civ. aduc o atenuare sau
nuanţare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condiţiile unei redactări
defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanţe nu s-a observat că

40 Publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015.

17
pretenţiei principale îi era ataşată, implicit, şi o altă pretenţie, în absenţa rezolvării căreia
cererea principală fie nu îşi are o rezolvare corectă, fie primeşte o rezolvare incompletă. (…)
Astfel fiind, revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau
virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă, în aşa fel încât să nu se ajungă, sub
pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi – ceea ce ar nesocoti limitele devoluţiunii
în apel –, dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru că ele au fost defectuos
exprimate. (…) În concluzie, dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. pr. civ. nu pot fi înţelese ca
derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind
acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau
implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul
învestirii acesteia”.
Cea mai relevantă analiză a domeniului de aplicare al art. 478 alin. (4) NCPC este una
actuală aparţinând unor reputaţi doctrinari41, motiv pentru care merită o atenţie deosebită.
Într-un demers efectuat la cererea instanţei supreme – ca urmare a înregistrării unei sesizări în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitor
la noţiunea de explicitare a pretenţiilor cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC 42 – sunt
inventariate toate soluţiile din practica judiciară care ar putea intra sub incidenţa acestei noi
dispoziţii. Punctul de vedere exprimat trebuie supus unei analize critice deoarece, chiar
minuţios argumentat, omite premisa fundamentală a noi reglementări a limitelor efectului
devolutiv al apelului. Art. 477 şi 478 NCPC instituind limitele efectului devolutiv al
apelului determinat de ceea ce s-a apelat şi de ce s-a supus judecăţii la prima instanţă,
instituie mai multe excepţii care deopotrivă permit instanţei de apel să judece mai mult
decât ceea ce s-a apelat şi ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Explicitarea
pretențiilor adresate primei instanţe nu este singura excepţie, chiar dacă intenţia
comisiei de elaborare a noului cod pare să fi fost aceasta43, textele de lege referindu-se şi
la despăgubirile ivite după hotărârea primei instanţe, la limitele implicite ale apelului, la
soluţiile dependente de partea din hotărârea atacată, la ipoteza nelimitării apelului la
anumite soluţii din dispozitiv, la tinderea la anularea întregii hotărâri a primei instanţe,
la obiectul indivizibil al litigiului, la motivele invocate din oficiu de instanţa de apel.
Textul din procedura franceză referitor la pretenţiile virtual cuprinse în cererile şi
apărările primei instanţe nu poate fi avut în vedere când se interpretează noţiunea de
explicitare a pretenţiilor adresate primei instanţe, prima fiind mult mai largă datorită
viziunii diferite din sistemul francez a relaţiei dintre raportul juridic de drept material

41 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele consideraţii

referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”,
cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac, 2015, publicat
online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-al-apelului-cu-privire-
speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html
(consultat la 01.03.2016).
42 Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28

din 21 septembrie 2015 privind dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. în interpretarea şi aplicarea art. 478
alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual, sub aspectul obiectului, în
care a soluţionat prima instanţă, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) C. pr. civ.; 2. în situaţia în care în apel, fie din
interpretarea art. 478 alin. (4) C. pr. civ., fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 C. pr. civ., se poate
invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art.
131 C. pr. civ. prin prisma celor anterioare, publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015 s-a stabilit că „în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, stabileşte că explicitarea
pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi
a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor
judecăţii în prima instanţă”.
43 În acest sens, v. V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele

consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a
pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac, 2015,
publicat online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-al-apelului-cu-
privire-speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html
(consultat la 01.03.2016) „textul a fost preluat parţial din legislaţia franceză, care în art. 566 C. pr. civ., are în
vedere două ipoteze: părţile pot, de asemenea, să expliciteze pretenţiile care erau virtual cuprinse în cererile şi
apărările supuse primului judecător. (…) Comisia de cod a reţinut numai prima ipoteză”.

18
şi raportul juridic de drept procesual, după cum am arătat mai sus. Astfel, precizarea
cuantumului pretenţiilor în sensul majorării lor pentru a se îndrepta eroarea din cererea de
chemare în judecată reprezintă o explicitare a pretenţiilor adresate primei instanţe deoarece
poate fi fundamentată pe o formulare defectuoasă sau incorectă. Cererea de despăgubiri
pentru viciile de construcţii constatate după depunerea unui raport de expertiză, în condiţiile
în care cererea de chemare în judecată era formulate de o manieră foarte largă, în sensul că se
solicita despăgubirea integrală pentru un asemenea viciu reprezintă o explicitare a pretenţiilor
adresate primei instanţe deoarece este fundamentată pe o formulare iniţială foarte vagă, care
se impune a fi explicitată. Formularea în apel a unei cereri de plată a contravalorii unui bun,
după ce la primă instanţă se solicitase restituirea în natură, după cum am arătat deja, nu
reprezintă o explicitare a pretenţiilor adresate primei instanţe, ci o despăgubire ivită după
hotărârea primei instanţe, cauzată de evoluţia situaţiei juridice care face imposibilă restituirea
în natură a unui bun care nu mai există în realitatea concretă. Cererea pârâtului formulată în
apel de a i se restitui ceea ce a dat la încheierea actului declarat nul în primă instanţă şi reţinut
de adversar fără cauză, chiar dacă este în directă şi imediată legătură cu obiectul principal al
litigiului44 nu reprezintă o explicitare a pretenţiilor adresate primei instanţe, ci o adevărată
cerere reconvenţională formulată în apel de către pârât, inadmisibilă în apel în procesul civil
român şi care nu poate fi tratată ca un caz în care nu s-ar încalcă regula tantum devolutum
quantum iudicatum prin prisma art. 478 alin. (4) NCPC. Daunele care se cuvin după
judecarea primei instanţe până la definitiva judecare în apel ca urmare a diferenţei de curs a
lirei sterline survenită în cursul procesului şi care este datorată numai refuzului de a-i fi
achitat despăgubirea acordată în momentul împlinirii lui 45 nu reprezintă o explicitare a
pretenţiilor adresate primei instanţe, ci un exemplu clasic de despăgubire ivită după hotărârea
primei instanţe. La fel şi solicitarea de a se acorda în apel coeficientul de inflaţie pentru
sumele datorate reclamantei cu titlu de daune material şi morale46. Cererea de repunere în

44
V. Cas. I, dec 690 din 9 aprilie 1935; Jur. Gen. 1936, sp. 36; Pand. Rom. 1936, III, p. 78 citat de V.M.
Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele consideraţii referitoare la efectul
devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin.
(4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale de atac, 2015, publicat online pe
http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-al-apelului-cu-privire-speciala-
asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html (consultat la
01.03.2016). Autorii susţin că acesta este un exemplu de speţă în care, potrivit jurisprudenţei anterioare, s-a
apreciat că nu se încalcă regula tantum devolutum quantum iudicatum şi care în prezent ar trebui tratate în aceeaşi
manieră, în virtutea art. 478 alin. (4) NCPC, fără să se arate de ce nu ar fi o cerere reconvenţională formulate de
pârât în apel sau cum poate în apel pârâtul să expliciteze pretenţia reclamantului, care atunci când a solicitat
anularea unui act, ar fi solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia prin restituirea
contraprestaţiilor. În exemplul dat, pârâtul nu îşi explicitează apărările în faţa instanţei de apel, ci pare să
formuleze o adevărată pretenţie proprie, care decurge, adevărat, din admiterea cererii reclamantului. În funcţie de
circumstanţele particulare ale speţei citate, raportată la actualele dispoziţii ale noului Cod de procedură civilă, în
măsura în care reclamantul a solicitat anularea unui act şi (chiar într-o manieră vagă sau implicită) repunerea
părţilor în situaţia anterioară, pârâtul nemulţumit de hotărârea primei instanţe care a dispus doar anularea actului,
poate să solicite, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, în temeiul art. 444 completarea hotărârii. Dacă
instanţa a dispus anularea actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, fără să precizeze exact ce prestaţii
trebuie restituite, pârâtul poate, în baza art. 444 alin. (1) NCPC să solicite lămurirea înţelesului şi întinderii
dispozitivului hotărârii. Evident, datorită dispoziţiilor art. 445 NCPC, pârâtul nu poate solicita lămurirea sau
completarea hotărârii pe calea apelului, ci numai în condiţiile art. 443 şi 444 NCPC.
45 V. Cass. III, dec. 1995 din 4 decembrie 1934; Jur. Gen. 1935, sp. 1180, citat de V.M. Ciobanu, G. Boroi,

T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu
privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra
invocării necompetenţei în această cale de atac, 2015, publicat online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-
consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-al-apelului-cu-privire-speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-
pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html (consultat la 01.03.2016). Autorii susţin că acesta
este un exemplu de speţă în care, potrivit jurisprudenţei anterioare, s-a apreciat că nu se încalcă regula tantum
devolutum quantum iudicatum şi care în prezent ar trebui tratate în aceeaşi manieră, în virtutea art. 478 alin. (4)
NCPC, iar nu în baza art. 478 alin. (5) NCPC.
46 V. Decizia Curţii Supreme de Justiţie, s. civ., nr. 3809 din 1999, publicată în Buletinul Jurisprudenţei din

1999 şi în Dreptul nr. 12/2000, p. 120 citat de V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, G.-L.
Zidaru, Unele consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noţiunii de
„explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în această cale
de atac, 2015, publicat online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-efectul-devolutiv-

19
situaţia anterioară ca efect al dispunerii rezoluţiunii judiciare poate fi formulată explicit în
apel în baza art. 478 alin. (4) NCPC, doar dacă a fost formulată incorect, foarte vag sau într-o
manieră defectuoasă în faţa primei instanţe. În caz contrar s-ar încălca principiul
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-
şi face apărări pe alte cereri, decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în
judecată 47 . Totodată, actualizarea preţului care trebuie restituit ca urmare a rezilierii unei
promisiuni de vânzare cumpărare48 poate fi formulată explicit în apel în baza art. 478 alin. (4)
NCPC, doar dacă a fost formulată incorect, foarte vag sau într-o manieră defectuoasă în faţa
primei instanţe. În caz contrar se poate cere doar actualizarea acelei sume doar pentru
perioada ulterioară pronunţării hotărârii primei instanţe, în acest caz reprezentând o
despăgubire ivită după hotărârea primei instanţe.

III.4. Limite implicite ale apelului

Potrivit art. 477 alin. (1) NCPC „Instanţa de judecată va proceda la rejudecarea
fondului în limitele stabilite (…) implicit de către apelant”. La prima vedere pare să fie o
determinare a conţinutului regulii de drept tantum devolutum quantum apellatum, în sensul că
apelantul, când formulează această cale de atac, nu stabileşte doar limite exprese ale acesteia,
ci şi limite implicite. Pe de altă parte în raport de cu dispoziţiile vechiului Cod de procedură
civilă care la art. 295 alin. (1) vorbeşte doar de „limitele cererii de apel”, actuala
reglementare pare să stabilească o excepţie de la limitele efectului devolutiv determinate de
ceea ce s-a apelat în mod expres. Această diferenţiere este însă lipsită de importanţă practică,
cert este că în prezent apelantul prin calea de atac formulată nu fixează doar limite
exprese, ci şi limite implicite ale judecării în apel.
Care este semnificaţia acestei sintagme de „limite implicite ale apelului” şi cum se
diferenţiază ea de alte noţiuni apropiate precum „explicitarea pretenţiilor formulate implicit în
faţa primei instanţe” sau cea de „soluţii dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Succint se poate spune că sintagma de „limite implicite ale apelului” se referă la cererea
de apel formulată, care dincolo de limitele expres stabilite de apelant, cuprinde şi limite
implicite, în timp ce sintagma de „explicitare a pretenţiilor formulate implicit în faţa
primei instanţe” se referă la cererea de chemare în judecată adresată primei instanţe,
care poate să fie explicitată inclusiv prin această cale de atac devolutivă, în cazul în care
instanţa de fond nu a înţeles pretenţiile care i-au fost adresate sau le-a înţeles în mod
greşit. Totodată „soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost
atacată” se referă la faptul că dispozitivul hotărârii modificate în urma soluţiei din apel
trebuie să fie total coerent şi nu să cuprindă exclusiv soluţia la critica formulată de
apelant, fără să ţină cont că admitere criticii apelantului produce efecte şi asupra unor
soluţii ale primei instanţe dependente de soluţia modificată în apel.
Într-adevăr, apelantul când formulează această cale de atac critică atât o soluţie a primei
instanţe cât şi argumente factuale şi juridice care stau la baza acesteia, acestea fiind limitele

al-apelului-cu-privire-speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-alin-4-ncpc-si-
asupra-invo.html (consultat la 01.03.2016). Autorii susţin că acesta este un exemplu de speţă în care, potrivit
jurisprudenţei anterioare, s-a apreciat că nu se încalcă regula tantum devolutum quantum iudicatum şi care în
prezent ar trebui tratate în aceeaşi manieră, în virtutea art. 478 alin. (4) NCPC, iar nu în baza art. 478 alin. (5)
NCPC.
47 Conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. a II-a civ., nr. 224 din 28 ianuarie 2015, având ca

obiect rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, C.C. Dinu,
M. Stancu, G.-L. Zidaru, Unele consideraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra
noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC şi asupra invocării necompetenţei în
această cale de atac, 2015, publicat online pe http://www.juridice.ro/388203/unele-consideratii-referitoare-la-
efectul-devolutiv-al-apelului-cu-privire-speciala-asupra-notiunii-de-explicitare-a-pretentiilor-cuprinsa-in-art-478-
alin-4-ncpc-si-asupra-invo.html (consultat la 01.03.2016). Aceşti autori susţin, fără nicio rezervă sau nuanţă, acesta
este un exemplu de speţă în care jurisprudenţa anterioară a decis că s-ar încălca regula tantum devolutum quantum
iudicatum, dar care în prezent, în aplicarea art. 478 alin. (4) NCPC ar trebui privit diferit, întrucât situaţiile
prezentate intră în sfera de aplicare a art. 478 alin. (4) NCPC.
48 V. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală nr. 3216 din 21

aprilie 2005, publicată online pe www.scj.ro (consultat la 01.03.2016).

20
exprese stabilite prin cererea de apel. Pe de altă parte, soluţia primei instanţe atacată cu apel
nu este fundamentată doar pe argumentele factuale şi juridice criticate de către apelant, ci are
la bază un ansamblu complex de argumente juridice şi factuale care sprijină în mod explicit
sau implicit soluţia primei instanţe. Limitele implicite ale apelului sunt date de ansamblul
argumentelor juridice şi factuale pe care se sprijină în mod explicit sau implicit soluţia primei
instanţe, faţă de limitele exprese ale apelului care sunt date de argumentele factuale şi juridice
ale primei instanţe criticate de către apelant. Diferenţierea între limitele implicite şi
explicite ale apelului este importantă, în primul rând, din punct de vedere al celui
nemulţumit de hotărârea primei instanţe. Acesta nu trebuie să se limiteze cu criticile
sale doar la argumentele factuale şi juridice analizate pe larg de către prima instanţă, ci
trebuie să aibă în vedere toate dezlegările de iure şi de facto date de prima instanţă în
mod expres sau implicit. Această diferenţiere între limitele exprese şi implicite ale
apelului este în realitate importante şi pentru cei care se opun admiterii apelului, care în
favoarea poziţiei lor procesuale pot să invoce pe lângă argumentele reţinute de prima
instanţă şi alte argumente factuale şi juridice care ar fi putut sta la baza soluţiei primei
instanţe. Mai precis, faptul că apelantul formulează critici întemeiate faţă de soluţia primei
instanţe, nu înseamnă că această soluţie este neîntemeiată, atât timp cât aceasta se putea
fundamenta pe alte argumente juridice şi factuale care au stat în mod expres sau implicit la
soluţiei primei instanţe. Trebuie avut în vedere însă că toate argumentele juridice şi factuale
care stau, expres sau implicit, la baza soluţiei primei instanţe au legătură cu raporturile
juridice de drept material deduse judecăţii. Sub nicio formă limitele implicite ale apelului nu
pot să depăşească limitele raportului de drept material dedus judecăţii. De aceea se poate
spune că prin sintagma de limite implicite ale apelului regăsită la art. 477 alin. (1) NCPC
se înţelege ansamblul argumentelor juridice şi factuale – legate de naşterea, executarea
sau stingerea raporturilor juridice de drept material deduse judecăţii – care în mod
expres sau implicit au fost puse în balanţă de prima instanţă pentru pronunţarea
hotărârii atacate şi care trebuie să fie analizate şi de instanţa de apel, dincolo de criticile
formulate în mod expres la adresa hotărârii primei instanţe.
Jurisprudenţa veche şi actuală oferă exemple care pot fi încadrate în ipoteza limitelor
implicite ale apelului. Astfel Curtea de Casaţie statua bunăoară că atunci când apelantul se
referă, prin cererea sa, doar la unele dintre motivele care au constituit argumentele cererii
introductive, formulate de adversarul său, motive pe care s-a fundamentat în mod exclusiv
hotărârea atacată, intimatul se poate servi, în apărare, de celelalte motive arătate în cererea de
chemare în judecată, chiar dacă acestea nu au făcut obiectul cercetării primei instanţe, soluţia
impunându-se deoarece respectivele motive nu constituie un element surpriză pentru apelant
care le-a cunoscut din judecata în primă instanţă49. În acelaşi sens, foarte recent, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a hotărât 50 că, în cazul în care în care, prin cererea precizatoare de
acţiune, reclamanţii au invocat mai multe motive de nulitate, iar prima instanţă a admis
acţiunea ca urmare a analizării unui singur motiv de nulitate şi, în consecinţă, critica
pârâtului-apelant a fost limitată la acest motiv (buna-credinţă la încheierea actului), în calea
de atac a apelului, instanţa de apel, în virtutea rolului activ coroborat cu caracterul devolutiv
al apelului, apreciind că motivul analizat de prima instanţă nu este întemeiat şi nu poate să
atragă admiterea acţiunii, trebuia să supună analizei şi celelalte motive de nulitate invocate în
cererea precizatoare. Motivarea instanţei de apel, în sensul că în lipsa unei cereri de aderare la
apel formulată de către reclamanţi nu pot fi analizate motivele de nulitate absolută invocate
prin cererea de chemare în judecată precizată şi care nu au fost analizate de prima instanţă, a
fost înlăturată de către Înalta Curte pe motiv că, pe de o parte, reclamanţii nu au avut interes
să adere la apel, întrucât sentinţa tribunalului le-a fost favorabilă, iar pe de altă parte, apelul
este o cale de atac ce provoacă o nouă judecată în fond atât cu privire la problemele de fapt,
cât şi cu privire la problemele de drept, altfel spus o rejudecare a fondului. Două exemple

49 V. Decizia Curţii de Casaţie nr. 86 din 1933, citată de C.Gr.C. Zotta, Codul de procedură civilă adnotat,

Ed. Râmnicu-Sărat, 1932-1938, p. 260, nr. 8.


50 V. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. a II-a civ., nr. 2328 din 19 iunie 2014 publicată online pe

www.scj.ro (consultat la 01.03.2016).

21
elocvente care scot în evidenţă actualitatea dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă de la
art. 477 alin. (1) referitor la limitele stabilite implicit de către apelant.

III.5. Soluţii dependente de partea din hotărârea atacată

Potrivit art. 477 alin. (1) NCPC „Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului
(…) şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost
atacată”. Şi aici pot fi făcute aceleaşi consideraţii cu privire la textul de lege, deja expuse mai
sus, când am analizat limitele implicite ale apelului, în sensul că pe de o parte prin această
sintagmă de „soluţii dependente de partea din hotărârea atacată” se conturează conţinutul
regulii efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat, iar pe de altă parte se instituie o
excepţie de la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.
În acest caz, analiza este una mult mai simplă. Ipoteza textului de lege de la art. 477
alin. (1) teza finală NCPC, are în vedere o soluţie a instanţei de fond care este atacată în
apel, instanţa de apel nu poate însă să îşi limiteze analiza exclusiv la soluţia atacată şi
argumentele pe care se bazează aceasta, dacă există şi alte soluţii ale instanţei de fond,
neatacate prin apelul formulat, care depind totuşi de soluţia instanţei de fond atacată. În
cazul în care instanţa de apel nu ar proceda în acest fel ar risca să pronunţe o hotărâre
contradictorie sau incompletă. Astfel, instanţa de apel nu poate să desfiinţeze hotărârea
primei instanţe cu privire la capătul de cerere principal, fără să procedeze în acelaşi fel şi cu
capetele de cerere accesorii, chiar dacă împotriva soluţiei instanţei de fond cu privire la
acestea nu s-a formulat apel. De altfel, cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare
depinde de soluţia data unui capăt de cerere principal, conform art. 30 alin. (4) NCPC.
Instanţa de apel trebuie să asigure prin soluţia pe care o pronunţă o judecată completă şi
coerentă, totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii.
Cu privire la acest punct este relevantă jurisprudenţa vechii Curţi de Casaţie care a
statuat51 că apelul reclamantului împotriva hotărârii va repune în discuţie şi soluţia dată cu
privire la cererea de chemare în garanţie formulate de pârât şi respinsă de prima instanţă ca
rămasă fără obiect, după respingerea cererii principale. În această ipoteză pârâtul, necăzând în
pretenţii, nu are niciun interes să declare apel, şi nici să formuleze apel incident, căci nu are
cum să urmărească schimbarea hotărârii în favoarea sa. Pârâtului nu i se poate cere să
formuleze „un apel de precauţiune” în ce priveşte chemarea în garanţie – pentru situaţia în
care apelul principal ar fi admis, iar hotărârea schimbată în tot, cu consecinţa admiterii cererii
de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie – întrucât dreptul de apel este
recunoscut de legiuitor numai părţii ale cărei pretenţii nu au fost satisfăcute (deloc ori parţial)
prin hotărârea atacată, nu şi părţii care a câştigat procesul, în cea dintâi fază a acestuia. Un
eventual apel provocat declarat de chematul în garanţie nu este menit să învestească instanţa
de apel cu rejudecarea cererii de chemare în garanţie – învestire ce are loc ca efect al apelului
reclamantului şi se manifestă datorită legăturii existente între cererile părţilor, formulate în
primă instanţă – ci să sprijine poziţia intimatului din apelul principal (adică pârâtul) pentru că
astfel îşi consolidează propria poziţie, prezervându-şi situaţia juridică ce a fost confirmată
prin hotărârea primei instanţe. Deci, printr-un apel provocat, chematul în garanţie nu
urmăreşte repunerea în discuţie a cererii de chemare în garanţie, ci vizează respingerea
apelului principal, soluţie care îi profit atât intimatului pârât, cât şi chematului în garanţie
(apelant). Dar, învestită cu apelul reclamantului, instanţa va analiza cererea principală şi, pe
cale de consecinţă (datorită legăturii evidente dintre cererile formulate în primă instanţă),
cererea de chemare în garanţie (chiar şi în lipsa unui apel din partea chematului în garanţie).

III.6. Nelimitarea apelului la anumite soluţii din dispozitiv

Potrivit art. 477 alin. (2) NCPC „devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv”. Din lectura textului de

51 V. Decizia Curţii de Casaţie din 20 aprilie 1916, citată de Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Ed.

Librăriei Socec & Comp., 1921, p. 492, nr. 66.

22
lege raportat la regula de la alineatul precedent aceasta pare să fie o excepţie de la limitarea
apelului la ceea ce s-a apelat. Art. 477 alin. (1) NCPC pare în esenţă să instituie regula că
instanţa de apel va rejudeca fondul litigiului în limitele stabilite de către apelant, iar alineatul
următor spune că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este
limitat la anumite soluţii din dispozitiv. Mai precis, atunci când apelantul nu se limitează să
critice anumite soluţii din dispozitiv, instanţa de apel va rejudeca litigiul în totalitate. La
o analiză mai atentă, acest caz nu reprezintă o excepţie de la regula tantum devolutum
quantum apellatum, ci mai degrabă o aplicare a acestei reguli la o ipoteză specială, cea în care
apelantul nu critică o anumită soluţie din dispozitivul hotărârii (sau a încheierilor) primei
instanţe, ci formulează o critică generală a hotărârii primei instanţe sau a procedurii judiciare
derulate în faţa acesteia.
De regulă, apelantul critică o soluţie a primei instanţe, care se regăseşte în dispozitivul
sentinţei (sau a încheierilor) acesteia, şi drept urmare instanţa de apel va rejudeca litigiul în
limitele acestei soluţii, respectiv va reanaliza argumentele factuale şi juridice pe care se
fundamentează această soluţie. Însă, atunci când apelantul dincolo de a critica o anumită
soluţie a primei instanţe, combate întregul raţionament al instanţei de fond şi critică întreaga
procedură judiciară derulată în faţa acesteia, atunci instanţa de apel nu are de ales şi va
rejudeca litigiul în totalitate. Trei par să fie cazurile concrete care se încadrează în ipoteza
nelimitării apelului la anumite soluţii din dispozitiv. În primul rând atunci când apelul
critică toate soluţiile din dispozitivul hotărârii primei instanţe, deoarece, în mod evident,
într-o asemenea ipoteză apelul formulat nu este limitat la anumite soluţii din dispozitivul
hotărârii primei instanţe. În realitate, însă, în acest caz avem de a face cu o devoluţiune
cvasitotală, deoarece aproape niciodată nu sunt criticate toate soluţiile primei instanţe,
care se regăsesc atât în dispozitivul hotărârii prin care finalizează procedura judiciară,
cât şi în dispozitivul încheierilor premergătoare, împotriva acestora putându-se face
apel decât odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel, conform art. 466 alin. (4) NCPC.
În acest mod trebuie interpretată sintagma de „soluţii din dispozitiv” din art. 477 alin. (2)
NCPC, ca referindu-se la dispozitivul hotărârii pronunţate în primă instanţă, cât şi la
dispozitivul încheierilor premergătoare. Al doilea caz este cel când se formulează apel
împotriva hotărârii primei instanţe, dar acesta nu cuprinde motive punctuale, ci unele
generice, cum ar fi, spre exemplu, că hotărârea atacată este nelegală, netemeinică şi că i-a
provocat daune apelantului. Aceste motive generice dau naştere unei devoluţiuni totale. Al
treilea caz pare să fie cel al apelului nemotivat, în acest caz instanţa rejudecând litigiul pe
baza celor invocate în faţa primei instanţe, conform art. 476 alin. (2) NCPC. Apelul nemotivat
merită, însă, o atenţie deosebită, în realitate nereprezentând o excepţie de la regula
devoluţiunii limitate de ceea ce s-a apelat, motiv pentru care vom reveni asupra lui.

III.7. Tinderea la anularea întregii hotărâri a primei instanţe

Potrivit art. 477 alin. (2) NCPC „Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când (…) se tinde la anularea hotărârii”. În această ipoteză apelantul critică
hotărârea primei instanţe, indicând probabil, în petitul apelului chiar şi anumite soluţii
punctuale pe care le solicit instanţei de control judiciar, dar pe de altă parte, formulează
în motivarea apelului critici care sunt de natură să atragă anularea hotărârii primei
instanţe.
Anularea hotărârii primei instanţe este una din soluţiile pe care le poate dispune instanţa
de apel, în cazul admiterii apelului potrivit art. 480 alin. (2) NCPC, care intervine atunci când
în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, atunci când
judecata s-a făcut în lipsa unei părţi care nu a fost legal citată [art. 480 alin. (3) NCPC], atunci
când prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii
[art. 480 alin. (4) şi (5) NCPC] sau atunci când instanţa de fond a încălcat alte cerinţe legale
de fond sau de formă [art. 174 alin. (1) NCPC] a căror nerespectare a adus părţii o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii primei instanţe [art. 175 alin. (1)
NCPC], vătămare care este prezumată în cazul nulităţilor exprese conform art. 175 alin. (2)
NCPC sau care (vătămare) nu trebuie să existe „în cazul încălcării dispoziţiilor legale

23
referitoare la: 1. capacitatea procesuală; 2. reprezentare procesuală; 3. competenţa
instanţei; 4. compunerea sau constituirea instanţei; 5. publicitatea şedinţei de judecată; 6.
alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură [în cazul de faţă hotărârea primei instanţe –
s.n.], dacă legea nu dispune altfel” conform art. 176 NCPC.
Două observaţii suplimentare trebuie amintite aici cu privire nulitatea actelor de
procedură, deci şi a hotărârilor judecătoreşti. În primul rând nulitatea necondiţionată nu se
aplică în mod automat, în absenţa oricărei vătămări deoarece vătămarea se produce, dar nu în
raport de drepturile sau de interesele procesuale private ale părţilor, ci în raport de nesocotirea
unui interes public, ocrotit ca principiu fundamental al procesului civil52. În al doilea rând, în
ceea ce priveşte art. 176 pct. 5 NCPC, alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, a
căror nerespectare atrage aplicarea sancţiunii nulităţii sunt: netimbrarea cererilor potrivit legii
condiţionată de cunoaşterea efectivă de către parte a obligaţiei de timbru, conform art. 31 alin.
(1), art. 33 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru, şi nerespectarea interdicţiei instituite de lege prin îndeplinirea prematură a actelor de
procedură, conform art. 185 alin. (2) NCPC.
Strict referitor la obligaţia de timbrare a cererilor potrivit legii, trebuie subliniat faptul că
instanţa de apel atunci când sesizează că în faţa primei instanţe nu s-a achitat taxa judiciară de
timbru în cuantumul legal, nu procedează la anularea hotărârii acesteia, nici în mod automat,
nici după ce a pus în vedere părţii să achite diferenţa, după cum ar reieşi din dispoziţiile art.
480 alin. (2) şi (6) coroborate cu art. 176 pct. 6 NCPC, ci pur şi simplu „va dispune obligarea
părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu
executoriu” conform art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

III.8. Obiectul indivizibil al litigiului

În conformitate cu art. 477 alin. (2) NCPC „devoluţiunea va opera cu privire la întreaga
cauză (…) dacă obiectul litigiului este indivizibil”. Aceasta este o excepţie de la regula
limitării judecării apelului de ceea ce s-a apelat. În această ipoteză apelantul contestă
hotărârea primei instanţe, formulând o critică punctuală, precisă, foarte clară, dar instanţa va
proceda la o nouă judecată a întregii cauze ca urmare a faptului că obiectul litigiului este
indivizibil.
În doctrină s-a susţinut că obiectul litigiului este indivizibil atunci când acesta nu poate fi
supus unei operaţiuni de fracţionare 53 , iar după o minuţioasă detaliere a reglementării,
doctrinei şi jurisprudenţei din alte sisteme de drept se conchide că obiectul litigiului poate fi
indivizibil în procese prezentând varii configuraţii, începând de la cele purtate doar între două
părţi, dar în care se judecă mai multe petite, dar chiar şi unul singur dacă se are în vedere o
simplă cerere de împărţeală judiciară, până la cele complexe, în cadrul căruia se judecă cereri
ori pretenţii formulate de mai mulţi participanţi54.
Totuşi şi această analiză minuţioasă din alte sisteme de drept reliefează cazuri concrete
care nu se încadrează propriu-zis în categoria obiectului indivizibil al litigiului, ci mai
degrabă în alte excepţii de la regula limitării judecării apelului la ceea ce s-a apelat, precum
soluţiile dependente de partea din hotărârea atacată şi limitele implicite ale apelului. Astfel
faptul că apelul formulat cu privire obligaţia de plată a unei sume cu titlu de capital conduce
la extinderea judecării şi asupra chestiunii dobânzilor 55 , nu se datorează, cel puţin din
perspectiva noului Cod de procedură civilă, unui obiect indivizibil al litigiului, ci reprezintă
un exemplu clasic de soluţie dependentă de partea din hotărârea atacată, instanţa de apel
neputând să desfiinţeze hotărârea primei instanţe cu privire la capătul de cerere principal, fără
să procedeze în acelaşi fel şi cu capetele de cerere accesorii, chiar dacă împotriva soluţiei
instanţei de fond cu privire la acestea nu s-a formulat apel. În cazul soluţiei dependente de
partea din hotărârea atacată, instanţa de apel trebuie să asigure prin soluţia pe care o pronunţă
52 A se vedea Gh. Florea, Comentariu (sub art. 176 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M. Nicolae),
cit. supra, nota 3, p. 500.
53 A se vedea S. Spinei, op. cit., p. 56.
54 A se vedea S. Spinei, op. cit., p. 61.
55 V. exemplul dat de S. Spinei, op. cit., p. 56.

24
o judecată completă şi coerentă, totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică
dedusă judecăţii, această situaţie juridică corespunzând, după cum am arătat mai sus, fie mai
multor raporturi juridice strâns legate între ele, fie unui raport juridic complex prin prisma
unuia din elementele sale (subiecte, obiect) sau chiar unui raport juridic care evoluează sau
chiar ajunge să se transforme într-un alt raport juridic cu totul diferit (spre exemplu în cazul
novaţiei). În cazul obiectului indivizibil al litigiului, acesta se impune prin natura sa,
indivizibilă, instanţei de apel, astfel că şi cea mai mică critică formulată asupra oricăreia
din părţile acestui obiect indivizibil, soluţionat în primă instanţă, va provoca o nouă
judecată a întregului obiect în apel. În exemplu cu obligaţia de plată a unei sume cu titlu de
capital şi cu obligaţia de plată a dobânzilor, am putea vorbi de un obiect indivizibil al
litigiului, doar dacă, prin absurd, apelul formulat cu privire la chestiunea dobânzilor ar
provoca şi o nouă judecată a obligaţiei de plată a capitalului, ceea ce evident nu se poate
întâmpla. Obiectul litigiului nu poate fi indivizibil doar din perspectiva obligaţiei de plată a
capitalului raportată la obligaţia de plată a dobânzilor şi divizibil din perspectiva obligaţiei de
plată a dobânzilor raportată la obligaţia de plată a capitalului. Totodată reunirea tuturor
cererilor formulate de mai multe părţi într-un singur litigiu56 nu semnifică faptul că acesta are
un obiect indivizibil, ci pur şi simplu că instanţei de judecată îi este dedusă judecăţii o situaţie
juridică reprezentată de o realitate complexă, care trebuie soluţionată în mod coerent. Din
acest motiv legea procesuală reglementează ipoteza coparticipării procesuale, a existenţei mai
multor capete de cerere şi a prorogării de competenţă, a conexităţii, a litisconsorţiului, a
intervenţiei terţilor. În măsura în care după hotărârea primei instanţe care soluţionează din
punct de vedere juridic întreaga realitate complexă, dedusă judecăţii, se formulează apel doar
cu privire la unul din raporturile juridice, judecata în apel va fi extinsă ca urmare a faptului că
există soluţii dependente de partea din hotărâre care se atacă. După cum am arătat mai sus, în
această ipoteză se poate ajunge şi la extinderea judecării apelului astfel încât în apel să
figureze toate părţile de la fond57, chiar dacă apelul nu a fost formulat în contradictoriu cu
acestea. În acest sens Curtea de Casaţie a statuat58 că apelul reclamantului împotriva hotărârii
va repune în discuţie şi soluţia dată cu privire la cererea de chemare în garanţie formulate de
pârât şi respinsă de prima instanţă ca rămasă fără obiect, după respingerea cererii principale,
chiar dacă respingerea cererii de chemare în garanţie nu a făcut obiectul apelului. Curtea de
Casaţie invoca în sprijinul deciziei sale „legătura existentă între cererile părţilor”. Însă
existenţa unei legături între diferitele raporturi juridice deduse judecăţii, chiar prin prisma
identităţii cererilor părţilor sau a identităţii scopului urmărit sau a cauzei urmărite prin cererile
formulate59, nu înseamnă că suntem în prezenţa unui obiect indivizibil al litigiului, Nu există
indivizibilitate atunci când litigiul nu poate primi decât o singură soluţie identică pentru toţi
cei interesaţi, cum susţine doctrina străină60, imperativul asigurării unei judecăţi complete şi
coerente, totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii neputând
să transforme per se obiectul litigiului într-unul indivizibil. Nici imposibilitatea executării
simultane a mai multor hotărâri care ar subzista dacă diferitele cereri nu ar fi judecate de
aceeaşi instanţă 61 , ţine tot de imperativul asigurării unei judecăţi complete şi coerente,
totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii care nu poate să
transforme per se obiectul litigiului într-unul indivizibil. Mai plină de acurateţe este, însă,
definiţia indivizibilităţii din sistemul procesual belgian, conform art. 31 din Codul
judiciar belgian litigiul fiind indivizibil atunci când executarea în ansamblu a tuturor
dispoziţiilor instanţei cu privire la acel litigiu ar fi materialmente imposibilă62, chiar dacă

56 A se vedea Fr. Rocheteau, L'indivisibilité en droit judiciaire privé, teză de doctorat, Université Panthéon-

Sorbonne, 2002, nepublicată, citată de S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. Drept
român şi drept comparat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 57.
57 V. decizia Curţii de Apel Luxemburg din 8 iulie 1998 şi decizia Curţii de Apel Luxemburg din 23

octombrie 1974, citate de S. Spinei, op. cit., p. 57.


58 A se vedea Decizia Curţii de Casaţie din 20 aprilie 1916, citată de Em. Dan, Codul de procedură civilă

adnotat, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1921, p. 492, nr. 66.
59 A se vedea jurisprudenţa străină citată de S. Spinei, op. cit., p. 58.
60 A se vedea doctrina străină citată de S. Spinei, op. cit., p. 58.
61 A se vedea doctrina străină citată de S. Spinei, op. cit., p. 58-59.
62 A se vedea descrierea amănunţită a legislaţiei străine făcută de S. Spinei, op. cit., p. 59, nota de subsol nr.

25
are ca şi punct de plecare punerea în executare pentru a ajunge la indivizibilitatea obiectului
litigiului. În realitate însă şi în acest caz regăsim imperativul asigurării unei judecăţi complete
şi coerente, totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii. Acestui
imperativ al asigurării unei judecăţi complete şi coerente, totalmente necontradictorie în
raport de situaţia juridică dedusă judecăţii îi răspunde, în sistemul noului Cod de procedură
civilă, procedura conexării63 mai multor procese al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă
legătură, conform art. 139 alin. (1) NCPC, iar în cazul în care conexarea nu este dispusă poate
interveni suspendarea judecăţii – potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC – când dezlegarea
cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul
unei alte judecăţi. Toate aceste raporturi juridice, chiar şi deduse judecăţii, nu formează un
obiect indivizibil al litigiului, ci prezintă o legătură între ele care subzistă atât în faza judecăţii
cât şi în cea a punerii în executare. Dacă toate aceste raporturi juridice diferite, sunt deduse
judecăţii şi apoi soluţionate prin aceeaşi hotărâre a primei instanţe, pentru ca ulterior doar o
parte din aceste raporturi juridice să facă obiectul apelului formulat împotriva hotărârii primei
instanţe, regula judecării apelului în limitele a ceea ce s-a apelat este complinită cu ipoteza
soluţiilor dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, aceasta permiţând extinderea
judecării apelului şi dincolo de limitele a ceea ce s-a apelat, instanţa de apel putându-se
pronunţa asupra tuturor raporturilor juridice, supuse analizei primei instanţe, aflate în strânsă
legătură cu cererea de apel formulate. Cu siguranţă, într-un asemenea caz, nu ne aflăm în
prezenţa unui obiect indivizibil al litigiului.
Cu adevărat relevantă pentru determinarea noţiunii de obiect juridic indivizibil al
litigiului este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008 pronunţată în recursul în
interesul legii cu privire la caracterul evaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având
ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii,
anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, în scopul
stabilirii competentei materiale64. Cu această ocazie instanţa supremă a statuat că „Acţiunea
are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia
calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul
procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a
reclamantului. (…) Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind
factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici:
calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de
atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie
„transferă” caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul
va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept
substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. (…) Argumentul
potrivit căruia numai atunci când se cere şi restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o
acţiune patrimonială este greşit, întrucât dreptul de valorificat rămâne acelaşi, consecinţe
fiind doar sub aspectul executării hotărârii. Faptul că o hotărâre judecătorească nu
constituie în acelaşi timp şi titlu executoriu nu are influenţă asupra naturii dreptului pe care
l-a tranşat. O acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau
imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru faptul că hotărârea ce se va
pronunţa nu este şi executorie”. Din aceste considerente rezultă că, cel puţin în viziunea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obiectul acţiunii civile şi al cererii de chemare în judecată
este determinat de dreptul subiectiv material ce se cere a fi protejat în justiţie, care intră în
structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii, punerea în executare
neinfluenţând natura dreptului valorificat în justiţie şi, pe cale de consecinţă, nici obiectul
litigiului. În esenţă din aceste considerente putem trage concluzia că obiectul litigiului este
indivizibil atunci când şi obiectul raportului juridic de drept substanţial este indivizibil.
Altfel spus, indivizibilitatea procedurală, chiar dacă o recunoaşte ca şi concept juridic,

1.
63 Despre conceptele de conexitate simplă şi conexitatea consolidată precum şi doctrina aferentă, v. S. Spinei,

op. cit., p. 59-60.


64 Publicat în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.

26
este indisolubil legată de indivizibilitatea de drept material.
Dreptul substanţial civil reglementează obligaţiile indivizibile la art. 1425-1433 NCC,
stabilind în esenţă că în cazul acestora avem de a face cu o pluralitate de subiecte65 şi cu un
obiect nesusceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor. Obiectul raporturilor
juridice obligaţionale ajunge să fie indivizibil, respectiv nesusceptibil de divizare, fie în mod
obiectiv, ca urmare a naturii indivizibile a prestaţiei, materiale (în cazul obligaţiei de a preda
un animal viu) sau juridice (bazate pe consideraţii de natură intelectuală care presupun o plată
nefracţionată în mod obligatoriu, cum este cazul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii sau
contra viciilor ascunse datorate de mai mulţi vânzători şi a obligaţiilor de a nu face), fie în
mod subiectiv, ca urmare a convenţiei părţilor, care se înţeleg să considere indivizibil obiectul
obligaţiei, chiar dacă prestaţia, obiect al obligaţiei, este în natura sa divizibilă66. Revenind la
obiectul juridic indivizibil al litigiului, suntem într-o asemenea ipoteză dacă prestaţia,
obiect al obligaţiei supuse judecăţii, este indivizibilă conform naturii sale (din punct de
vedere material sau juridic), respectiv este indivizibilă conform convenţiei părţilor.
Prestaţia obiect al raportului juridic de drept material este indivizibilă atunci când, datorită
naturii acesteia sau ca urmare a convenţiei părţilor, fiecare creditor (în cazul indivizibilităţii
active) poate să pretindă întreaga prestaţie de la oricare din debitori (în cazul indivizibilităţii
pasive). În cazul unui obiect indivizibil avem pur şi simplu o prestaţie nesusceptibilă de
divizare care formează obiectul raportului juridic, dar şi al litigiului. Totodată, avem o
pluralitate de subiecte pe planul dreptului substanţial şi o coparticipare procesuală după ce
raportul juridic este dedus judecăţii, deoarece în lipsa participării mai multor persoane la
raportul juridic de drept material şi ulterior la raportul juridic de drept material, nu putem
vorbi de indivizibilitate şi nici de un efect extensiv al apelului dincolo de ceea ce s-a apelat.
Majoritatea autorilor din doctrină analizează noţiunea de obiect indivizibil al litigiului în
strânsă legătură cu noţiunea de coparticipare procesuală, aceştia afirmând chiar că suntem în
prezenţa unui obiect indivizibil al litigiului în „cazul coparticipării procesuale, dacă între
coparticipanţi există raporturi obligaţionale de solidaritate sau indivizibilitate”67. În cazul
coparticipării procesuale într-adevăr se poate vorbi de o extindere a judecării apelului dincolo
de ceea ce s-a apelat. Aceasta datorită faptului că principiul independenţei procesuale,
recunoscut la art. 60 alin. (1) NCPC, care guvernează raporturile dintre coparticipanţi,
cunoaşte o excepţie în cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de
procedură îndeplinite numai de unii sau termenele încuviinţate numai unor dintre ei pentru
îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi. Textul de lege prevede că atunci când
actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de
actele cele mai favorabile. Această excepţie prevăzută la art. 60 alin. (2) NCPC îşi găseşte
aplicare în cazul în care coparticipanţii există raporturi obligaţionale de solidaritate sau
indivizibilitate, pentru că efectele admiterii apelului declarant de unul dintre coparticipanţi se
va extinde şi asupra coparticipanţilor care nu au introdus apel ori ale căror cereri de apel au
fost respinse fără a fi cercetate în fond, spre exemplu ca tardive, anulate ca netimbrate, ce
neregulat introduce68. Această soluţie este dispusă şi în decizia de îndrumare nr. 3/1962 a
Plenului fostului Tribunal Suprem 69 . Fără îndoială că avem de a face cu o extindere a
judecării apelului dincolo de ceea ce s-a apelat, atât timp cât hotărârea pronunţată în apel

65 Indivizibilitate activă atunci când fiecare creditor este îndreptăţit să pretindă întreaga datorie de la debitor

şi plata astfel efectuată va avea ca efect stingerea obligaţiei sau indivizibilitate pasivă atunci când creditorul poate
să ceară executarea obligaţiei de către oricare din debitorii obligaţi indivizibil, după cum poate pretinde plata de la
toţi debitorii în acelaşi timp, v. L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil: Obligaţiile, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 610-611.
66 A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 608-609.
67 A se vedea S. Florea, Consideraţii privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit NCPC, pct. 3.2.

lit. b), publicat online http://www.juridice.ro/285942/consideratii-privind-regimul-juridic-aplicabil-cererii-de-apel-


potrivit-ncpc.html (consultat la 01.03.2016).
68 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. 5,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011, p. 56.


69 Publicată în Culegerea de decizii 1952-1965, p. 298, citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op.

cit., p. 56.

27
produce efecte şi asupra unor participanţi care nu au introdus apel. Întrebarea este dacă acest
efect extensiv operează datorită faptului că ne-am afla în prezenţa unui obiect indivizibil al
litigiului sau datorită faptului că instanţa de apel nu se pronunţă doar asupra a ceea ce s-a
apelat, ci şi asupra soluţiilor dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, aceste
soluţii privindu-i pe coparticipanţii care nu au introdus apel ori ale căror cereri de apel au fost
respinse fără a fi cercetate în fond. Din punctual nostru de vedere, în cazul coparticipării
procesuale ne aflăm în această ultimă ipoteză, a unor soluţii dependente de partea din
hotărârea atacată – prevăzută la art. 477 alin. (1) NCPC – deoarece instanţa de apel
ajunge în acest fel să asigure prin soluţia pe care o pronunţă o judecată completă şi
coerentă, totalmente necontradictorie în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii,
această situaţie juridică corespunzând, după cum am arătat anterior, fie mai multor
raporturi juridice strâns legate între ele, fie unui raport juridic complex prin prisma
unuia din elementele sale (subiecte, obiect) sau chiar unui raport juridic care evoluează
sau chiar ajunge să se transforme într-un alt raport juridic cu totul diferit (spre
exemplu în cazul novaţiei). Astfel în cazul raporturilor obligaţionale de solidaritate se poate
vorbi de un efect extensiv subiectiv al apelului dincolo de ceea ce s-a apelat, asupra altor
persoane participante la raportul de drept substanţial şi probabil la judecata în primă instanţă,
dar care nu au fost improcesuate prin cererea de apel, dar nu în baza unui obiect indivizibil al
litigiului, ci datorită faptului că apelul formulat produce efecte şi asupra unor soluţii
dependente de partea din hotărârea atacată, soluţii dependente care privesc aceste alte
persoane participante la raporturile obligaţionale de solidaritate
Ce trebuie să înţelegem din toate acestea? Concluzia este că obiectul indivizibil al
litigiului produce doar în mod subsecvent o extindere a judecării litigiului asupra altor
persoane. De regulă, atunci când judecata apelului se extinde asupra altor subiecte de drept,
depăşind limitele cererii formulate de către apelant, aceasta survine ca urmare a faptului că
dincolo de partea din hotărâre care este atacată şi care-l priveşte pe apelant, există şi alte
soluţii dependente de aceasta care privesc aceste alte persoane. Putem spune că avem de a
face cu un efect extensiv subiectiv al apelului. În cazul unui obiect indivizibil al litigiului,
dimpotrivă, avem de a face cu o extindere a obiectului supus analizei instanţei de apel,
aceasta fiind obligată să analizeze dincolo de critica punctuală a apelantului, întreaga
prestaţie care formează obiectul raportului juridic de drept material dedus judecăţii,
pentru simplul motiv că acesta este indivizibil, adică nesusceptibil de fracţionare, şi, pe
cale de consecinţă, nu poate fi supus unei analize parţiale din partea instanţei de apel.
Iată de ce putem vorbi de obiect indivizibil al litigiului doar în cazul raporturilor
obligaţionale de indivizibilitate. Specificul obligaţiei indivizibile constă în faptul că ea nu
poate fi privită decât ca un tot unitar. Acesta este motivul pentru care actele juridice care
privesc părţi din această prestaţie indivizibilă, precum novaţia, remiterea de datorie,
compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează faţă de un creditor, sunt practic
inexistente pentru celelalte părţi ale raportului juridic, debitorul rămânând obligat pentru tot
faţă de ceilalţi creditori, conform art. 1431 alin. (2) NCC. Tot datorită acestei caracteristici
specifice, executarea obligaţiilor indivizibile, când are loc în natură, se poate cere şi primi de
fiecare creditor doar în întregime, conform art. 1428 NCC, iar obligaţia indivizibilă nu se
divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora, conform art. 1425 alin.
(1) NCC. Acesta este motivul pentru care în cazul obiectului indivizibil al litigiului putem
vorbi de un efect extensiv obiectiv al apelului.

III.9. Motive invocate din oficiu de instanţa de apel

Potrivit art. 479 alin. (1) teza finală NCPC „Motivele de ordine publică pot fi invocate
din oficiu”. Chiar dacă această dispoziţie se referă la judecata apelului, în realitate invocarea
din oficiu a motivelor de ordine publică reprezintă o excepţie de la limitele efectului devolutiv
determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, instanţa
de apel putând invoca din oficiu motive de ordine publică, chiar dacă nu au fost cerute prin
cererea de apel şi chiar dacă nu au fost invocate de către prima instanţă.
Referirea la motivele de ordine publică ne face să ne gândim la nulitatea absolută, care

28
sancţionează nerespectarea cerinţelor instituite printr-o normă care ocroteşte un interes public
conform art. 174 alin. (2) NCPC şi care poate fi invocată, potrivit art. 178 alin. (1) NCPC de
orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii
cauzei, dacă legea nu prevede altfel.
Astfel instanţa de apel va putea invoca din oficiu necompetenţa generală a instanţelor
judecătoreşti, aceasta putând fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii
conform art. 130 alin. (1) NCPC. Totodată conform art. 176 pct. 3 NCPC în cazul
nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la competenţa instanţei, deci inclusiv competenţa
generală a instanţelor judecătoreşti, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.
Totodată, instanţa de apel va putea invoca din oficiu faptul că cererea de chemare în
judecată a fost formulată de o persoană care nu are capacitate procesuală de folosinţă,
conform art. 40 alin. (1) NCPC „cererile făcute de o persoană care nu are capacitate
procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile”, iar conform art. 178 NCPC „Nulitatea
absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror,
în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel”. Totodată, conform art. 176
pct. 1 NCPC în cazul nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea procesuală,
deci inclusiv cea de folosinţă, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.
Instanţa de apel poate invoca din oficiu nulitatea hotărârii primei instanţei în cazul în care
minuta care cuprinde soluţia şi eventuala opinie separate nu este semnată pe fiecare pagină de
către judecători sau de către magistratul asistent, conform art. 401 alin. (2) NCPC.
Nesemnarea minutei de către judecător aduce o vătămare datorită faptului că soluţia dispusă
în cauză nu este asumată de magistratul judecător şi pe de altă parte asupra acesteia se poate
reveni în orice moment. Vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea minutei, iar
nu prin semnarea ulterioară, deoarece nu există nicio garanţie că soluţia din minuta care
ajunge să fie semnată ulterior nu a fost deja modificată, fiind diferită de hotărârea iniţială a
magistratului judecător.
Instanţa de apel va putea invoca din oficiu nerespectarea în primă instanţă a principiului
oralităţii care instituie, prin textul art. 15 NCPC, regula dezbaterii orale a proceselor, aceasta
fiind o cerinţă instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. În legătură cu
vătămarea pricinuită şi care trebuie dovedită, oralitatea este o premisă a contradictorialităţii şi
a garantării dreptului la apărare.
La fel instanţa de apel va putea invoca din oficiu nerespectarea de către prima instanţă a
principiului publicităţii instituit prin art. 17 NCPC, cu observaţia că în acest caz nulitatea nu
este condiţionată de producerea unei vătămări conform art. 176 pct. 5 NCPC.
Compunerea sau constituirea nelegală a completului, respectiv a instanţei de fond – care
vizează respectarea numărului de judecători chemaţi să judece o pricină concretă, compunerea
completului chemat să soluţioneze o cauză de dreptul muncii sau asigurări sociale fără
asistenţii judiciari, neparticiparea la judecată a unui judecător incompatibil, participarea
procurorului la judecată – poate fi, de asemenea, invocată din oficiu de către instanţa de apel,
normele care reglementează aceste materii fiind instituite pentru ocrotirea unui interes public.
Referirea la motivele de ordine publică pe care instanţa de apel le poate invoca din oficiu
ne face să ne gândim şi la excepţiile absolute, cale prin care se invocă încălcarea unor norme
de ordine publică potrivit art. 246 alin. (1) NCPC, putând fi invocate conform art. 247 alin.
(1) NCPC, de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Merită subliniat faptul că art. 245 NCPC defineşte pentru prima dată excepţia
procesuală ca fiind un mijloc prin care, fără a se pune în discuţie fondul dreptului, se invocă
neregularităţi de procedură în legătură cu compunerea completului sau constituirea instanţei,
competenţa instanţei, procedura de judecată (acestea fiind excepţii de procedură) sau lipsuri
referitoare la dreptul la acţiune (acestea fiind excepţii de fond), urmărindu-se declinarea
competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea
cererii.
Revenind la normele de ordine publică care pot sta la baza excepţiilor absolute,
compunerea sau constituirea instanţei cu numărul de judecători, dar şi cu toate persoanele sau
organele prevăzute de lege (asistenţi judiciari, în cazul litigiilor de muncă şi asigurări sociale,
şi procurorul, atunci când participarea acestuia este obligatorie), este reglementată printr-un

29
motiv de ordine publică. Totodată necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării
competenţei generale, când litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Şi
necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă sunt de ordine publică, dar acestea trebuie
invocate de părţi ori de către judecător, conform art. 130 alin. (2) NCPC la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel.
Au caracter de ordine publică şi normele care consacră condiţiile de exercitare a acţiunii
civile de la art. 32 NCPC, astfel că lipsurile acesteia pot fi invocate pentru prima dată, din
oficiu, în apel.
Totodată are caracter de ordine publică excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta
putând fi invocată direct de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea
instanţei de recurs, deci cu atât mai mult în apel, conform art. 432 NCPC.

IV. Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac

Regula de drept non reformatio in pejus, recunoscută la art. 481 NCPC, apare în actuala
reglementare ca o limitare a soluţiilor pe care le poate dispune instanţa de apel, enumerate la
art. 480 NCPC, dar în realitate guvernează limitele judecării în apel. Instanţa supremă
analizează principiul non reformation in pejus raportându-se la principiul tantum devolutum
quantum apellatum, deci la limitele judecării apelului70. Poziţionarea textului de lege care o
reglementează, imediat după articolul care reglementează soluţiile instanţei de apel nu este
însă întâmplătoare. În acest fel legiuitorul, sau mai corect spus autorii noii reglementări, au
dorit să scoată în evidenţă faptul că indiferent de ceea ce analizează instanţa de apel cu ocazia
judecării apelului conform art. 476-479 NCPC, în momentul în care dispune una din soluţiile
limitativ arătate la art. 480 NCPC, instanţa nu poate să înrăutăţească situaţia apelantului în
propria cale de atac, în afara cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile
anume prevăzute de lege. Altfel spus, indiferent de motivele de apel, invocate prin cererea de
apel sau din oficiu de către instanţă sau ca urmare a celorlalte excepţii de la limitele efectului
devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă,
instanţa după ce procedează, în baza acestor motive, la o nouă judecată asupra fondului,
conform art. 476 alin. (1) NCPC, instanţa nu va putea în niciun fel să înrăutăţească situaţia
apelantului în propria cale de atac, în afara celor două excepţii: a) când el consimte în mod
expres la aceasta sau b) în cazurile prevăzute de lege. În esenţă, prin această succesiune a
textelor de lege, se scoate în evidenţă faptul că excepţiile de la regula neînrăutăţirii situaţiei în
propria cale de atac sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce ne ajută să înţelegem şi să
determinăm conţinutul acestei reguli de drept.
În mod indirect non reformatio in pejus guvernează şi limitele judecăţii în apel, prin
prisma faptului că limitează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel.
Conform acestui principiu, în propria cale de atac situaţia creată părţii în urma soluţiei
instanţei de apel nu se poate înrăutăţii faţă de situaţia creată părţii în urma soluţiei instanţei de
fond.
Cu ocazia judecării unui apel formulat de o parte, se poate ajunge la înrăutăţirea situaţiei
apelantului, dar în urma admiterii căii de atac formulate de un alt participant, inclusiv a unui

70 A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. a II-a civ., nr. 1875 din 27 mai 2014 publicată

online pe www.scj.ro, prin care instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a încălcat principiul tantum
devolutum quantum apellatum, în condiţiile în care a reţinut în considerentele deciziei prescripţia dreptului la
acţiune (respinsă de prima instanţă), însă nu a pronunţat o astfel de soluţie pentru neagravarea situaţiei
reclamantului în propriul apel, deşi reclamantul nu criticase sentinţa tribunalului pe aspectul prescripţiei şi nici
pârâta nu declarase apel. Înalta Curte a precizat că o atare constatare şi apreciere de către tribunal a excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel
ale reclamantului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanţă. Înalta Curte a mai
reţinut că, potrivit principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa era obligată să analizeze toate
motivele invocate de apelant, însă, în speţă, motivele de apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate,
instanţa limitându-se a răspunde la critica privind prescripţia dreptului la acţiune. Prin urmare, Înalta Curte a
apreciat că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului, pentru
ca instanţa să analizeze motivele invocate de acesta, ţinând seama şi de principiul non reformatio in pejus, în
sensul că respingerea excepţiei prescripţiei rămâne câştigată cauzei.

30
apel incident, nu şi a unui apel provocat pentru că în această ipoteză calea de atac este
formulată împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care
nu este parte în apelul principal pentru că aceştia (intimatul sau o altă persoană care a figurat
în primă instanţă) nu au atacat hotărârea primei instanţe, astfel că nu se pune problema ca ei
să invoce beneficiile lui non reformation in pejus. În astfel de situaţii apelul formulat de parte
este respins, instanţa admiţând calea de atac exercitată de partea adversă, astfel că nu asistăm
la o înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac71.
În cazul formulării căii de atac de către Ministerul Public principiul non reformatio
in pejus îşi găseşte aplicabilitatea în continuare, fără nicio excepţie. În acest sens, fosta
instanţă supremă a statuat că „în cazul în care procurorul a declanşat recurs în favoarea
uneia dintre părţi, instanţa admiţând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea
în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul
va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul
declarant iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi”72. Cu privire la acest punct merită
amintit faptul că în doctrină se susţine că „în practică se poate întâmpla ca apelul sau
recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal şi expres declarată
în favoarea sau defavoarea unei dintre părţi”73, altfel spus că există cazuri în care procurorul
nu formulează apel în interesul uneia din părţi, ci în interesul justiţiei – exemplificându-se
astfel că „Ministerul Public poate acţiona prin intermediul unei căi de atac şi pentru a
solicita desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme de
ordine publică (privitoare la competenţa instanţei, constituirea instanţei cu participarea
Ministerului Public, la competenţă etc.)”74 – singura concluzie pe care o putem trage după un
asemenea raţionament fiind că situaţia în care Ministerul Public nu formulează apel exclusiv
în interesul unei părţi, ar reprezenta o excepţie de la principiul non reformatio in pejus. O
astfel de concluzie este greşită şi nu doar datorită faptului că o asemenea ipoteză nu se
regăseşte în excepţiile de la regula neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac limitativ
prevăzute de teza finală a art. 481 NCPC. În primul rând Ministerul Public când intervine
în procesul civil, o face exclusiv în interesul uneia din părţile procesului civil. Dovada a
acestei intervenţii formulate exclusiv în interesul uneia din părţi constă în faptul că, în cazul
formulării apelului de către procuror, dar şi al participării acestuia direct la judecată în faţa
instanţei de apel, titularul dreptului care a fost introdus în proces, respectiv care a formulat
acţiunea civilă, poate dispune de drepturile sale procesuale prin renunţarea la judecată,
renunţarea la dreptul pretins şi prin tranzacţie, conform art. 93 NCPC. Intervenţia
procurorului în procesul civil, inclusiv prin formularea unei căi de atac, nu conduce la
anularea principiului disponibilităţii procesului civil, în virtutea căruia părţile pot renunţa la
judecată sau la însuşi dreptul pretins, pot recunoaşte pretenţiile părţii adverse, pot încheia o
tranzacţie cu aceasta, pot renunţa la exercitarea căilor de atac ori chiar la executarea unei
hotărâri, conform art. 9 alin. (3) NCPC. Evident în cazul acţiunilor civile prevăzute la art. 92
alin. (1) NCPC – pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor şi alte cazuri expres prevăzute de lege –
devin incidente dispoziţiile art. 81 alin. (2) NCPC care stabileşte că „actele procedurale de
dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai
persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă
instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane”, dar acesta nu este un caz
care să exemplifice aptitudinea Ministerului Public de a interveni în procesul civil fără să o
facă în interesul unei din părţi, ci dimpotrivă dispoziţiile legale amintite anterior instituie un
mecanism de protecţie al intereselor acestor părţi de către instanţa de judecată, care poate
bloca efectele actelor dezavantajoase faţă de persoanele aflate într-o situaţie obiectivă, care nu

71 A se vedea I. Leş, op. cit., p. 661.


72 Decizia de îndrumare nr. 1/1966 a Plenului Tribunalului Suprem, în S. Zilberstein, Fr. Deak, A. Petrescu,
C. Bîrsan, V. Ciobanu, L. Mihai, Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 343, citat de I. Leş, Noul Cod
de procedură civilă: comentariu pe articole: art. 1-1333, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 661.
73 A se vedea I. Leş, op. cit., p. 661.
74 A se vedea I. Leş, op. cit., p. 661.

31
le permite să îşi apere singure interesele. Confuzia pe care o face reputatul autor precitat 75
poate pleca de la modul în care se manifestă în mod concret participarea procurorului în
procesul civil, inclusiv în căile de atac. Mai precis, Ministerul Public nu este un avocat al
părţii în favoarea căreia intervine, putând să exprime punct de vedere contrare acesteia şi
favorabile altui participant la procesul civil. Spre exemplu, procurorul formulează apel
împotriva hotărârii primei instanţe sprijinind poziţia pârâtului, dar în ceea ce priveşte
excepţiile invocate direct de către pârât sau probaţiunea solicitată de acesta, are un punct de
vedere diferit, favorabil poziţiei procesuale a reclamantului. Nu se poate spune că într-un
asemenea caz procurorul exercită calea de atac a apelului fără să o facă în interesul uneia din
părţi, cel mult putându-se afirma că procurorul formează un apel în interesul mai multor părţi.
Magistratul procuror intervine în procesul civil exclusiv pentru a sprijini aflarea
adevărului judiciar, neputând să facă acest lucru decât prin sprijinirea poziţiei
procesuale a unuia sau mai multor participanţi la procesul civil. De aceea este incorect
să se susţină că putem avea un apel al procurorului care nu este formulat în favoarea
sau defavoarea uneia dintre părţi, corect fiind să se constate că procurorul poate
formula apel în favoarea mai multor părţi, după cum a constatat şi fosta instanţă supremă
în decizia de îndrumare precitată76. În al doilea rând desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti ca
urmare a nesocotirii unor norme de ordine publică (privitoare la compunerea instanţei,
constituirea instanţei etc.) nu ţine exclusiv de ipoteza formulării apelului de către Ministerul
Public, ci de posibilitatea înrăutăţirii situaţiei uneia din părţi în această cale de atac. Motivele
de ordine publică pot fi invocate atât de către partea care declară apel cât şi de către instanţă
din oficiu. Atunci când partea care declară apel invocă motive de ordine publică, care i-ar
putea fi astfel defavorabile, se poate ridica în mod legitim întrebarea dacă apelantul nu
consfinţeşte astfel la înrăutăţirea situaţiei sale în propria cale de atac. Mai mult, invocând în
mod expres aceste motive de ordine publică s-ar putea chiar afirma că apelantul consfinţeşte
în mod expres la înrăutăţirea situaţiei sale în propria cale de atac, ceea ce este greşit după cum
vom arăta mai jos. Atunci când instanţa de judecată invocă din oficiu motive de ordine
publică, conform tezei finale a art. 479 alin. (1) NCPC, se poate pune în mod legitim
întrebarea dacă un astfel de caz nu poate conduce la înrăutăţirea situaţiei părţii care declară
apel, în cadrul căreia instanţa invocă din oficiu motive de ordine publică. Mai mult, având în
vedere că invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică se regăseşte în teza finală a art.
479 alin. (1) NCPC, s-ar putea susţine că aceasta reprezintă un caz anume prevăzut de lege,
care reprezintă o excepţie de la principiul non reformation in pejus, conform tezei finale a art.
481 NCPC, ceea ce este de asemenea greşit după cum vom arăta mai jos.
Să abordăm pe rând aceste probleme. Textul de lege este foarte clar, în sensul că prin
consimţământul expres al părţii se poate ajunge la înrăutăţirea situaţiei părţii care formulează
apel în propria cale de atac, ceea ce demonstrează că non reformation in pejus nu este un
principiu de ordine publică. Sintetic vorbind, această regulă de drept a neînrăutăţirii situaţiei
în propria cale de atac, care este fundamentată conceptual pe principiul disponibilităţii, ajunge
la rândul ei să fie limitată tot printr-o manifestare a aceluiaşi principiu, respectiv
consimţământul expres al părţii. În primul rând ne interesează cum se manifestă acest
consimţământ expres, pentru a vedea dacă atunci când partea invocă în cererea de apel motive
de ordine publică consimte în mod expres la agravarea situaţiei în proprie cale de atac, fiind
sau trebuind să fie conştientă de efectele acestor motive de ordine publică asupra propriei
situaţii. Cu siguranţă, consimţământul este expres atunci când este manifestat în mod
indubitabil în cuprinsul cererii de apel sau în timpul judecării acestuia, fiind consemnat în
încheierea de şedinţă, în sensul acordului în vederea unei eventuale înrăutăţiri a situaţiei în
propria cale de atac. Atunci când apelantul invocă în mod expres motive de ordine
publică apte să conducă la înrăutăţirea propriei situaţii în calea de atac, el nu îşi dă
acordul expres în acest sens, cum impune teza finală a art. 481 NCPC. El consimte în

75 A se vedea I. Leş, op. cit., p. 661.


76 Decizia de îndrumare nr. 1/1966 a Plenului Tribunalului Suprem, în S. Zilberstein, Fr. Deak, A. Petrescu,
C. Bîrsan, V. Ciobanu, L. Mihai, Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 343, citat de I. Leş, op. cit., p.
661.

32
mod expres doar la lărgirea limitelor devoluţiunii în apel. Din acest motiv simpla
invocare a unor motive de ordine publică în cuprinsul apelului nu poate constitui un
consimţământ expres în vederea înrăutăţirii propriei situaţii în calea de atac, deoarece
nu poate fi dedus din acte sau manifestări care l-ar putea presupune. Îndrăznim să
spunem chiar că acest consimţământ expres nu poate fi „scos la lumină” de către instanţa de
judecată în temeiul rolului său activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (2) NCPC,
cum susţine o parte a doctrinei77, aceasta deoarece şi rolul activ al judecătorului în procesul
civil este limitat în situaţia în care legea impune un consimţământ expres sau când părţile îşi
exprimă un astfel de consimţământ după cum se vede la art. 22 alin. (5) NCPC. Altfel spus
ceea ce este sau trebuie să fie expres consimţit nu mai are nevoie de nicio lămurire.
Într-o anumită măsură lucrurile sunt similare şi în situaţia în care instanţa invocă din
oficiu motive de ordine publică, conform tezei finale a art. 479 alin. (1) NCPC. În această
ipoteză avem de a face cu o lărgire a devoluţiunii în apel dincolo de ceea ce s-a apelat, dar nu
avem un caz anume prevăzut de lege care să permită înlăturarea principiului non reformation
in pejus, cum impune art. 481 NCPC. Cel mai bun argument îl oferă analiza acestui text de
lege coroborată cu un exemplu care se încadrează indubitabil la această excepţie de la non
reformation in pejus. Teza finală a articolului 481 NCPC impune să avem un caz „anume”
prevăzut de lege, adică textul de lege să prevadă în mod expres că permite înlăturarea regulii
de drept non reformation in pejus. Din simpla lecturare a articolul 479 alin. (1) NCPC se
observă că invocarea motivelor de ordine publică din oficiu nu poate conduce, conform
acestui text de lege, la înrăutăţirea în propria cale de atac. În schimb art. 432 NCPC prevede
nu doar expres, ci extrem de explicit că efectul admiterii acestei excepţii „părţii i se poate
crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”. Merită
amintit că mulţi autori de prestigiu78 susţin că nesocotirea unei norme imperative, îndeosebi
de drept procesual nu poate fi înlăturată în cazul incidenţei principiului non reformation in
pejus, acesta neputând fi „un mijloc artificial de a înfrânge mai presus de toate principiul
legalităţii (…) nelegalitatea grosieră a hotărârii atacate (…) scuza ignorării nulităţilor de
ordine publică”79. Dincolo de textul actual de lege care este neechivoc, aceste critici sunt
greşite datorită faptului că pun în discuţie fundamentele procesului civil, respectiv
principiul disponibilităţii, acreditând ideea existenţei unor iregularităţi atât de grave în
cursul procesului civil care justifică un control ex officio al acestora. Nu trebuie
niciodată uitat că procesul civil nu este altceva decât un diferend al unor particulari. În
măsura în care există neregularităţi grosiere ale hotărârii atacate, acestea vatămă
interesele unei anumite părţi care o poate ataca, instanţa de apel putând interveni.
Formularea unui apel de către o parte nu poate reprezenta prilejul pentru instanţa de
control judiciar de a înlătura toate neregularităţile grave de care nu s-a plâns persoana
vătămată prin formularea unui apel principal sau incident, cu preţul înrăutăţirii
situaţiei în propria cale de atac, deoarece singurul efect, va fi acela al descurajării
formulării căilor de atac şi o eternă insecuritate juridică, îndeosebi datorită faptului că
normele de procedură prin specificul lor sunt norme imperative formaliste, a căror
nerespectare poate fi invocată foarte uşor, datorită nulităţilor virtuale, pe care astfel de
norme le presupun.
În ceea ce priveşte efectele acestei reguli de drept, art. 481 NCPC impune ca părţii care a
declarant apel să nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. În ceea
ce priveşte întinderea acestor efecte după schimbarea sau anularea hotărârii primei este
relevantă o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie80. În esenţă non reformation in pejus
se aplică atât în cazul în care instanţa de apel schimbă în tot sau în parte hotărârea

77 A se vedea C. Negrilă, Comentariu (sub art. 481 NCPC) în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A. Constanda, C.

Negrilă, V. Dănăilă, D.N. Theohari, G. Răducan, D.M. Gavriş, F.G. Păncescu, M. Eftimie, Noul Cod de procedură
civilă: comentariu pe articole. Vol. 1, Ed. Hamangiu, 2013, p. 918.
78 Citaţi de I. Leş, op. cit., p. 661.
79 A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 616-617.
80 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală nr. 7050 din 2009,

nepublicată, citată de V.M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 481 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.
Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1099.

33
apelată, cât şi atunci când o anulează şi se ajunge la rejudecarea cauzei, indiferent că
pricina se trimite la aceeaşi instanţă sau la o alta ori se rejudecă chiar de către instanţa
de apel. Mai precis neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac se aplică şi cu ocazia
rejudecării cauzei, indiferent că rejudecarea se face de către instanţa de apel sau de
către altă instanţă la care cauza este trimisă spre rejudecare, deoarece „în toate aceste
situaţii, partea care declanşează controlul judiciar este cea care creează premise pentru
anularea sau desfiinţarea sentinţei şi nu poate fi sancţionată prin pronunţarea unei hotărâri
mai nefavorabile decât cea atacată”81.
În ceea ce priveşte efectele excepţiei autorităţii de lucru judecat, aceasta reprezintă o
excepţie de la principiul non reformation in pejus, în sensul că admiterea excepţiei poate crea
părţii în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. După cum
am spus şi mai sus, dispoziţiile tezei finale a art. 432 NCPC sunt extrem de explicite. Această
excepţie este cu atât mai importantă cu cât prima teză a art. 432 NCPC statuează că „excepţia
autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de către instanţă sau de părţi în orice stare a
procesului, chiar înaintea instanţei de recurs”. Coroborând cele două teze ale art. 432 NCPC
se înţelege că în urma unui apel formulat de către o parte, instanţa poate să invoce din oficiu
autoritatea de lucru judecat – atât conform primei teze a art. 432, cât şi în acord cu teza finală
a art. 479 alin. (1) NCPC – pronunţând o soluţie prin care admite apelul, înrăutăţindu-i
apelantului situaţia în propria cale de atac cu motivarea că poate proceda astfel atât în baza
tezei finale a art. 481 cât şi în baza tezei finale a art. 432 NCPC. În ciuda tuturor acestor texte
de lege explicite în doctrină se susţine că există ipoteze în care excepţia autorităţii de
lucru judecat este inaptă să conducă la o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea
atacată, pentru că în anumite situaţii autoritatea de lucru judecat nu ar putea fi
invocată cu valoare unui motiv de ordine publică. Mai precis se susţine în legătură cu
excepţia autorităţii de lucru judecat că „dacă a fost dezbătută la fond, părţile nu o pot reitera
cu valoarea unui motiv de ordine publică, iar instanţa de apel nu o va putea invoca din oficiu
şi nici să aprecieze asupra ei decât dacă limitele devoluţiunii includ, explicit sau implicit,
soluţia dată excepţiei”82. Totodată se susţine că „în cazul în care este învestită cu un apel
nemotivat, devolutiv în condiţiile art. 476 alin. (2) NCPC, instanţa de apel nu va fi în măsură
să reaprecieze asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat dezbătută la fond, iar soluţia
apelată nu este pronunţată pe calea acestei excepţii, pentru că, în acest context, „instanţa de
apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”; dacă excepţia

81 A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală nr. 7050

din 2009, nepublicată, citată de V.M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 481 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu
și M. Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1099. Mai precis motivarea integrală a instanţei supreme, pronunţată sub
imperiul vechiului Cod de procedură civilă, dar valabilă şi în prezent, citată de doctrina juridică este următoarea:
„principiul non reformation in pejus consacrat în articolul 296 teza a doua C. pr. civ. presupune că părţii care a
declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Raţiunea acestei prevederi
este aceea de a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute
de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte.
Această regulă se aplică, aşa cum corect a reţinut curtea de apel, atât în cazul când se impune adoptarea uneia
din soluţiile prevăzute de articolul 296 teza întâi C. pr. civ., şi anume schimbarea sentinţei, cât şi în cazul
rejudecării cauzei după desfiinţarea ori anularea sentinţei, dispuse în baza articolul 297 C. pr. civ. Aceasta
deoarece, chiar dacă prima hotărâre este desfiinţată sau anulată integral, efectul este produs tot la iniţiativa celui
care a declarat apel şi care nu poate fi pus în situaţia de a primi, urmare a exercitării propriei căi de atac, o
soluţie mai puţin favorabilă decât cea pe care atacat-o. Recurenta susţine că acest principiu a cărei aplicabilitate
recunoaşte inclusiv în faza rejudecării nu se mai respectă atunci când se dispune judecarea cauzei de către o altă
instanţă decât cea care a pronunţat în prima instanţă. Pe lângă faptul că în speţă cauza fost trimisă la aceeaşi
instanţă, Tribunalul Neamţ, secţiile nefiind decât subdiviziuni administrative ale aceleaşi instanţe, nu rezultă din
motivarea recursului care sunt argumentele ce pot susţine diferenţierea făcută. Raţiunile pentru care se
recunoaşte aplicabilitatea principiului neagravării situaţiei din propria cale de atac şi la rejudecarea cauzei după
desfiinţarea sau, după caz, anularea sentinţei sunt aceleaşi, indiferent că pricina se trimite la aceeaşi instanţă sau
la o alta ori se rejudecă chiar de către instanţa de apel. În toate aceste situaţii partea care declanşează controlul
judiciar este cea care creează premise pentru anularea sau desfiinţarea sentinţei şi nu poate fi sancţionată prin
pronunţarea unui hotărâri mai nefavorabile decât cea atacată, singura agravare permisă, de neevitat într-o atare
situaţie, fiind prelungirea duratei procesului produsă de rejudecare”.
82 A se vedea C. Negrilă, Comentariu (sub art. 481 NCPC) ”Noul ...” (coord. G. Boroi) cit. supra, nota 77, p.

919.

34
nu a fost invocată la prima instanţă, instanţa de apel o va putea invoca din oficiu, potrivit art.
479 alin. (1) teza finală, ceea ce este şi la îndemâna părţilor”. Aceasta este o argumentare
neobişnuită, dar care dincolo de toate acestea, ajunge la o concluzie greşită, respectiv că
autoritatea de lucru judecat odată invocată în faţa primei instanţe nu reprezintă un
motiv de ordine publică în faţa instanţei de apel. Pasul următor al acestui raţionament
greşit ar fi acela de a considera că odată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în
primă instanţă, nemaifiind un motiv de ordine publică care să poată fi invocat din oficiu
în apel, nu poate conduce la crearea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât acea
din hotărârea atacată. Concluzia este greşită pentru că se face o confuzie între motivele
de ordine publică şi modul de învestire al instanţei, inclusiv în apel. După cum am arătat
mai sus, referirea la motivele de ordine publică ne face să ne gândim la nulitatea absolută,
care sancţionează nerespectarea cerinţelor instituite printr-o normă care ocroteşte un interes
public, conform art. 174 alin. (2) NCPC, dar şi la excepţiile absolute, cele prin care se invocă
încălcarea unor norme de ordine publică potrivit art. 246 alin. (1) NCPC. Nulitatea absolută şi
excepţiile absolute sunt motive de ordine publică indiferent dacă sunt invocate de parte sau de
instanţă din oficiu şi, evident, indiferent dacă au fost invocate sau soluţionate în faţa primei
instanţe. Invocarea sau neinvocarea acestor motive de ordine publică în faţa instanţei de fond
poate avea un efect strict asupra modului de învestire a instanţei de apel. Aceasta poate fi
învestită cu soluţionarea motivului de ordine publică fie de către apelant în baza art. 477 alin.
(1) NCPC, probabilitate care creşte atunci când motivul de ordine publică a fost deja invocate
în faţa primei instanţe, fie din oficiu conform tezei finale a art. 479 alin. (1) NCPC. Cu
siguranţă că în ipoteza în care nulitatea absolută sau o excepţie absolută este invocată de
către apelant, pentru că a fost deja invocată în faţa instanţei de fond, aceasta nu
înseamnă că nulitatea sau excepţia absolută nu reprezintă în continuare un motiv de
ordine publică.
În ceea ce priveşte efectele întinderii principiului non reformation in pejus, nu suntem de
acord că garanţiile art. 481 NCPC se extind şi asupra altor participanţi la procesul civil, cum
se susţine în doctrină 83 în cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii sau al
soluţionării unor cereri incidente aflate într-o legătură indisolubilă cu acţiunea principal. Art.
481 NCPC instituie o garanţie pentru cel care formulează calea de atac, în vederea
nedescurajării acestuia în demersul pe care-l face. Ulterior formulării apelului, limitele
efectului devolutiv se extind şi asupra altor persoane în baza dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi
(2) NCPC referitoare la soluţiile dependente de partea din hotărârea atacată, respectiv obiectul
indivizibil al litigiului, care au ca scop pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să
soluţioneze litigiul în întregime şi în mod necontradictoriu, respectiv soluţionarea întregului
obiect al litigiului. S-ar putea spune că o garanţie recunoscută apelantului, precum cea a
neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, operează şi în favoarea celor care au o poziţie
juridică identică cu a acestuia. În realitate, însă, nu se extind efectele art. 481 NCPC dincolo
de persoana apelantului, ci instanţa de apel ajunge să pronunţe o soluţie coerentă în raport cu
toţi participanţii la procesul civil, în baza dispoziţiilor art. 477 NCPC care permit extinderea
limitelor efectului devolutiv a apelului dincolo de ceea ce s-a apelat.

.V. Nemotivarea apelului şi efectele asupra judecării apelului


Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel
statuând atât în fapt cât şi în drept. Instanţa trebuie să procedeze în acest fel chiar şi atunci
când apelul nu este motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive,
mijloace de apărare sau dovezi noi, situaţie în care, în baza dispoziţiilor art. 476 alin. (2)
NCPC judecata în apel se va face numai pe baza celor invocate la prima instanţă. Această
dispoziţie de lege trebuie interpretată ca o interdicţie a instanţei de apel de a respinge sau
anula apelul ca nemotivat sau pentru că în motivarea acestuia nu se invocă mijloace de
apărare sau dovezi noi. Din hotărârea instanţei de apel trebuie să rezulte că în cadrul judecării
acestei căi de atac s-au avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanţă, că s-au
reapreciat probele administrate la acea instanţă, dispunându-se readministrarea acestora, când

83 A se vedea I. Leş, op. cit., p. 661.

35
instanţa de apel a considerat de cuviinţă, aceasta ajungând astfel să pronunţe o hotărâre de
fond proprie84.
Art. 476 alin. (2) NCPC se referă strict la motivarea apelului, stabilind că existenţa unei
motivări a acestuia sau a unor mijloace de apărare sau dovezi noi, nu reprezintă o condiţie
pentru judecarea apelului. Această dispoziţie nu trebuie interpretată în sensul că în cazul unui
apel nemotivat devoluţiunea este totală85, cum se susţine în doctrină86, deoarece limitele în
care se face din nou judecata în fond în apel87 sunt arătate la art. 477, art. 478 şi parţial la art.
479 NCPC, deja atent analizate. Devoluţiunea este totală în cazurile enumerate la 477 alin.
(2) NCPC, respectiv atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv,
atunci când se tinde la anularea întregii hotărâri a primei instanțe sau dacă obiectul
litigiului este indivizibil, nu şi atunci când apelul este nemotivat. Confuzia care o fac cei
care susţin o asemenea teză pleacă de la faptul că printr-un apel nemotivat înţeleg un
apel care nu cuprinde motive punctuale, ci eventual unele generice, cum ar fi spre
exemplu că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fără nicio altă precizare
suplimentară. Un astfel de apel nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, motiv
pentru care devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză în baza art. 477 alin. (2)
NCPC. Un astfel de apel, cu un petit generic sau chiar fără un petit, de pildă atunci când
apelantul se mărgineşte să menţioneze că formulează un apel împotriva unei anumite hotărâri
pronunţate într-un anumit dosar, reprezintă un apel prin care nu se critică o anumită soluţie
din dispozitivul hotărârii primei instanţe, motiv pentru care devoluţiunea va opera cu privire
la întreaga cauză. Acest apel, cu un petit generic sau chiar fără un petit poate la fel de bine să
nu fie motivat, dar devoluţiunea totală nu va opera datorită lipsei motivării apelului, ci
datorită lipsei petitului apelului. Lipsa motivării apelului dă naştere obligaţiei instanţei de a
soluţiona calea de atac pe baza celor invocate la prima instanţă. În mod similar va proceda
instanţa de control judiciar şi atunci când motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi. Aceasta reprezintă încă o dovadă a faptului că art. 476 alin. (2)
NCPC trebuie interpretat exclusiv ca o interdicţie a instanţei de apel de a respinge sau
anula apelul ca nemotivat sau insuficient motivat.

VI. Atacarea exclusiv a considerentelor hotărârii primei instanţe, iar nu şi a


dispozitivului acesteia
Atacarea exclusiv a considerentelor hotărârii primei instanţe, fundamentată actualmente
pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) NCPC, pleacă de la necesitatea înlocuirii motivării greşite a
instanţelor cu o motivaţie corectă. În sistemul noului Cod de procedură civilă interesul
atacării exclusiv a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, în sensul necesităţii înlocuirii
motivării greşite cu motivarea corectă, este întotdeauna justificat datorită faptului că
„autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se
sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”, conform art. 430 alin. (2)
NCPC. Acest efect al autorităţii de lucru judecat justifică în mod formal obiectul căii de atac,
respectiv partea din hotărâre care poate fi atacată. Chiar şi când nu era permisă introducerea
unei căi de atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, instanţa supremă părea
să considere că trebuie făcută o excepţie când acestor considerente li se poate ataşa puterea de
lucru judecat88.

84 A se vedea V. M. Ciobanu, Comentariu (sub art. 476 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M.

Nicolae), cit. supra, nota 3, p. 1077.


85 Doctrina citată de I. Leş, op. cit., p. 645.
86 În acest sens, S. Spinei, op. cit., p. 55: „oarecum paradoxal, regula limitativă nu operează, devoluţiunea

este generală şi nelimitată, atunci când apelul nu este motivat. Paradoxal, pentru că lipsa de diligenţă a părţii
care nu motivează apelul, obligă, în principiu, instanţa la un demers laborios, acela de a examina cu minuţiozitate
întregul dosar al cauzei pentru a se verifica dacă hotărârea este greşită sau nu”.
87 Despre limitele în care se face din nou judecata în apel raportat la prevederile art. 476 NCPC, v. V. M.

Ciobanu, Comentariu (sub art. 477 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M. Nicolae), cit. supra, nota 3, p.
1078
88 În acest sens, Decizia Tribunalului Suprem, s. civ., nr. 2042 din 1987, în RRD nr. 6/1998, p. 67 prin care

într-o speţă referitoare la anularea căsătoriei, în care se reţinuse, implicit, în considerente, că ambii soţi au fost de
rea-credinţă la încheierea căsătoriei, fosta instanţă supremă a decis că există interesul de a se face recurs împotriva

36
Conform art. 461 alin. (2) NCPC considerentele hotărârii instanţei de fond pot fi atacate
în trei cazuri. În primul rând pot fi atacate considerentele primei instanţe prin care s-au dat
dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecarea acelui proces. În al doilea
rând, pot fi atacate considerentele primei instanţe prin care s-au dat dezlegări unor probleme
de drept şi care sunt greşite. În primul caz dezlegările de drept sunt corecte, dar nu au legătură
cu judecarea acelui proces, iar în al doilea caz dezlegările de drept nu sunt corecte, ci greşite,
motiv pentru care trebuie înlocuite. În sfârşit, în al treilea rând, pot fi atacate cu apel
considerentele primei instanţe care cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea. Dacă în
primele două cazuri avem considerente ale instanţei de fond care cuprind dezlegări de drept,
în ultimul caz este vorba de dezlegări de fapt ale instanţei de fond, care sunt de natură să
prejudicieze partea, în orice fel.

4VII. Concluzii
Analiza regulilor de drept care stau la baza motivării apelului scoate în evidență legătura
raportului juridic de drept material cu raportul juridic de drept litigios, prin prisma
devoluțiunii acestei căi de atac. Mai precis în sistemul nostru de drept procesual civil nu
există o identitate între raportul juridic de drept material și ceea ce soluționează instanța de
judecată, diferența fiind dată de principiul disponibilității, respectiv de ”nemulțumirea”
reclamantului, cu care acesta sesizează instanța de judecată. Aspectele raportului juridic de
drept material, cu privire la care reclamantul este ”mulțumit” nu formează obiectul raportului
juridic litigios. Din această perspectivă relația dintre cele două noțiuni pare a fi de tip parte –
întreg, raportul de drept material fiind întregul, iar raportul litigios fiind partea. Pe de altă
parte este de netăgăduit că în apel, conform NCPC, instanța poate soluționa cauza dincolo de
ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, respectiv de ”nemulțumirea” reclamantului și
chiar dincolo de ceea ce s-a apelat, respectiv ”nemulțumirea” apelantului. În acest mod
procesul civil ajunge să fie ”mai puțin” îngrădit de principiul disponibilității, raportul litigios
dobândind vocația de a se suprapune raportului de drept material, o vocație însă limitată. Cu
siguranță raportul litigios nu poate depăși limitele raportului de drept material, putând, chiar
foarte greu să le atingă întrutotul. Care este optica legiuitorului cu privire la raportul dintre
soluțiile instanței de judecată și cererea de chemare în judecată a reclamantului? Răspunsul
este oferit de soluțiile instanței de apel care poate să judece și să soluționeze apelul dincolo de
ceea ce s-a supus judecății în prima instanță, respectiv de cererea de chemare în judecată a
reclamantului. Dispozițiile referitoare la judecarea apelului ne ajută să înțelegem mai bine
ceea ce se supune judecății - atât în primă instanță, cât și în apel - și de ceea ce instanța de
judecată ajunge să soluționeze.
În sistemul nostru de drept, raportul juridic de drept material reprezintă ”terenul” pe care
se desfășoară litigiul civil, dar limtele acestuia sunt date de pretențiile concrete invocate în
fața instanței, legate de nașterea, executarea sau stingerea raportului juridic de drept material.
Este însă vorba de pretențiile reale deduse judecății (raportate la voința reclamantului), iar nu
de cele incorect reținute de (prima) instanță (motiv pentru cae pot fi explicitate în apel
pretențiile adresate primei instanțe conform art. 478 alin. (4) NCPC). Voința reală a
apelantului este interpretată ex lege în sensul contestării soluției primei instanțe cu privire la
întrega cauză atât atunci când acesta (apelantul) în calea sa de atac nu formlează critici
punctuale ale hotărârii primei instanțe, ci unele generice (nelimitându-se astfel la anumite
soluții din dispozitivul hotărârii primei instanțe conform art. 477 alin. (2) NCPC), cât și atunci

considerentelor, deoarece statuarea din motivare depăşeşte natura juridică a unui simplu considerent, fiind posibilă
opunerea autorităţii lucrului judecat, în legătură cu obligaţia de întreţinere şi alte raporturi patrimoniale dintre soţi,
dar şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 7222 din 2006 a prin
care într-o speţă referitoare la restituirea unui împrumut, instanţa supremă a reţinut „în considerentele deciziei date
în apel s-a reţinut că „din probele de la dosar rezultă foarte clar că această casă, din str. M., a fost construită din
fonduri băneşti ce i-au aparţinut exclusiv reclamantului”. Aceste considerente ar putea fi invocate, într-un proces
ulterior, cu putere de lucru judecat, pentru a dovedi faptul că pârâta nu a avut nicio contribuţie la edificarea
imobilului din str. M., deşi este o construcţie ridicată în timpul căsătoriei sale cu pârâtul”, citată de V. M.
Ciobanu, Comentariu (sub art. 461 NCPC) în ”Noul...” (coord V.M. Ciobanu și M. Nicolae), cit. supra, nota 3, p.
1047-1048.

37
când apelantul formulează o critică punctuală a hotărârii primei instanțe, dar în motivarea
apelului formulează critici care sunt de natură să atragă anularea hotărârii primei instanțe
(conform art. 477 alin. (2) NCPC)
Totodată, nu trebuie pierdut dn vedere că reclamantul nu sesizează instanța de judecată
doar cu o pretenție legată de un raport juridic de drept material, ci deduce judecății o situație
juridică, de cele mai multe ori complexă. Această situație juridică dedusă judecății
corespunde fie mai multor raporturi juridice strâns legate între ele, fie unui raport juridic
complex prin prisma unua din elementele sale (subiecte, obiect) sau chiar unui raport juridic
care evolează sau chiar ajunge să se stransforme într-un alt raport juridic cu totul diferit (cum
se întâmplă în cazul novației). Un raport juridic care evolează în timp permite solicitarea în
apel a despăgubirilor ivite după pronunțarea hotărârii primei instanțe (conform art. 478 alin
(5) NCPC), doar în măsura în care aceste despăgubiri au legătură cu situația juridică dedusă
judecății și chiar direct cu raportul juridic de drept material transpuns deja pe plan procesual
prin cererea de chemare în judecată și soluționat de prima instanță. Astfel de despăgubiri pot
fi solicitate și primei instanțe (conform art. 204 alin. (2) pct. 2 și 3 NCPC), chiar și după
primul termen de judecată, până la care poate fi, în mod normal, completată și modificată
cererea de chemare în judecată. O situație juridică complexă permite instanței de apel să
analizeze și soluțiile instanței de fond, neatacate cu apel, dependente însă de partea din
hotărârea primei instanțe care a fost atacată (conform art. 477 alin. (1) NCPC), asigurând prin
soluția pronunțată o judecată completă și coerentă, totalmente necontradictorie în raport de
ceea ce a fost dedus judecății. În același sens raportul juridic complex prin obiectul său
indivizibil (conform naturii sale (din punct de vedere material sau juridic) sau conform
convenției părților) obligă instanța de apel să analizeze întregul obiect al litigiului dincolo de
critica punctuală a indiferent ceea ce a contestat apelantul (conform art. 477 alin. (2) NCPC).
Ilustrativă pentru legătura dintre raportul litigios și raportul juridic de drept material este,
însă, sintagma de limite implicite ale apelului, care fixează limtele devoluțiunii conform art.
477 alin. (1) NCPC. Limitele implicite ale apelului sunt date de ansamblul argumentelor
juridice şi factuale pe care se sprijină în mod explicit sau implicit soluţia primei instanţe, faţă
de limitele exprese ale apelului care sunt date de argumentele factuale şi juridice ale primei
instanţe criticate de către apelant. Limitele implicite ale apelului permit intimaților, care se
opun admiterii acestei căi de atac, să invoce în favoarea poziției lor și argumente factuale și
juridice care ar fi putut sta la baza soluției primei instanțe

38