Nouăsprezece trandafiri, de Mircea Eliade

1|Page
 1.Încadrarea operei. Roman fantastic de dimensiuni mai reduse, „Nouăsprezece
trandafiri” a fost definitivat în februarie 1979. Întâlnim aici temele preferate ale prozei lui M.
Eliade: ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca
valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, tema teatrului/spectacolului, camuflarea
sacrului în profan (se ascunde după aparenţe), esenţa sacrului se dezvăluie doar celui care ştie să
vadă etc.
2.Structura şi compoziţia. Romanul cuprinde 25 de capitole organizate pe două planuri
narative: unul simbolic, mitic, parabolic şi altul realist, între care personajele pendulează
permanent.
3. Subiectul. În „Nouăsprezece trandafiri”, Ieronim Thanase a scris o „Introducere la
o artă a tehnicii dramatice”, un fel de „cuvânt înainte" la dramaturgia lui Pandele. Teatrul
ilustrează metoda libertăţii absolute, cu condiţia ca la lectură/spectacol să cunoşti codul
corespunzător (un sistem de semne revelatoare).
Ieronim, datorită unui rol jucat anapoda, sau unei regizări incompetente paralizează, fiind
convins că-şi va reveni imediat ce va descoperi cauza acestei greşeli, până la urmă miracolul se
înfăptuieşte.
Anghel Dumitru Pandele scrisese în urmă cu treizeci de ani o tragedie în două acte şi
cinci tablouri, Orfeu şi Euridice (Orfeu în Infern, iniţierea), pusă în repetiţie în decembrie 1938
la Teatrul Naţional din Sibiu.
De la început, apar oameni ai teatrului: Laurian Serdaru (28 ani), Niculina (logodnica
sa), absolvenţi ai Conservatorului din Bucureşti. Laurian vine la Anghel Dumitru Pandele, cel mai
de seamă scriitor al ţării, spunându-i că-i este tată şi că se căsătoreşte, cerându-i binecuvântarea.
Astfel Laurian stârneşte anamneza scriitorului (revine din trecut informaţia referitoare la piesa
„Orfeu şi Euridice", scrisă cu aproximativ 30 de ani în urmă de Pandele). În această piesă,
mama lui Laurian era actriţă şi interpreta rolul Euridicei în piesa lui Pandele.
Tânărul pretinde că este fiul maestrului şi doreşte să-i obţină încuviinţarea de a se
căsători cu Niculina, o fată frumoasă şi bizară, împreună cu care a pus la cale nişte spectacole
neobişnuite de teatru, la care maestrul şi secretarul său sunt invitaţi să asiste. Maestrul nu-şi
aminteşte absolut nimic dintr-o anumită împrejurare a tinereţii sale, (un Ajun de Crăciun,
petrecut la Sibiu, în 1938, când a întâlnit-o pe mama tânărului care se consideră fiul său –
Laurian).
Strania amnezie îl determină să creadă că subconştientul său acoperă cu grijă o mare
spaimă. Laurian şi Niculina şi prietenii lor montează nişte spectacole de teatru magic într-o
tabără, sub protecţia fiului Numărului Doi al regimului. Acţiunea se petrece pe la sfârşitul anilor
"60, în România. Maestrul participă la spectacole şi se converteşte la teatru. Scrie mai multe
piese, pe care secretarul său le dactilografiază şi le predă unei edituri. Tema pieselor este
anamneza, specifică literaturii fantastice a lui Mircea Eliade. Accentul cade aici pe politic. Când
Numărul Doi e pe punctul de a fi înlăturat de Numărul Trei, soarta spectacolelor şi a unui film
rezultat din ele atârnă de un fir de păr. Când Numărul Trei cade, spectacolele se reiau, şi filmul
se poate turna, obţinând premiul de la Cannes. În centrul inextricabilelor evenimente artistico-
politice, se găseşte problema acelei nopţi de Crăciun, care s-a şters din memoria Maestrului. Prin
mijlocirea teatrului, reamintirea se produce, şi Maestrul are revelaţia coborârii în Infern, după o
Euridice pierdută. Prin piesa scrisă în tinereţe îşi anticipase destinul.
Prin intermediul teatrului, Maestrul intră în posesia trecutului său, şi descoperă
modalitatea de a ieşi încă o dată, şi definitiv din timp. Împreună cu Laurian şi Niculina, el
„dispare" pur şi simplu. Securitatea anchetează cazul, pune întrebări lui Damian şi altora, dar
până la urmă răspândeşte zvonul că marele scriitor este amnezic şi se află internat într-o
clinică, explicaţie care permite retipărirea şi difuzarea operei lui. Maestrul continuă a-i
expedia lui Damian periodic mesaje, care constau într-un buchet de 19 trandafiri roşii, însoţit de
acelaşi bileţel pe care scria: „As always, A.D.P. Remember, Niculina-Laurian". (As always =
întotdeauna; Remember = anamneză).
2|Page
 Episodic întâlnim ca „personaje" pe Mihail Sebastian şi pe Camil Petrescu. Împreună cu
ei, Pandele discută despre teatru şi posibilitatea de a reinterpreta miturile clasice (teatrul de
idei, intelectualizat).
Apare un discurs intelectualizat: „începusem să evoc discuţiile din noaptea aceea, când
aproape m-am certat cu Camil, pentru că el recuza în bloc încercările de reactualizare a
miturilor clasice, iar eu pretindeam că cel puţin în cazul lui Orfeu şi Euridice, un dramaturg
contemporan ar putea...".
Când a scris această piesă, Pandele avea 33 de ani (vârsta lui lisus).
In 25 decembrie 1966 Pandele, Laurian şi Niculina pleacă într-o plimbare cu sania,
echivalentă cu ieşirea din timpul concret (Crăciunul = moment sacru; teatrul este un „spectacol
sacru"). Revine doar la date aniversare oferind 19 trandafiri.
Topirea trecutului în prezent şi imposibilitatea discernerii faptelor care aparţin trecutului
şi care aparţin prezentului de către Pandele, face ca prezentul să se confunde cu trecutul. Pentru
căsătoria lui Laurian cu Niculina, Pandele intenţionase să cumpere 19 trandafiri. Damian este
trimis la ceremonie, dar la Primăria sectorului IV nu găseşte pe nimeni. La întoarcere, Damian
are împresia că o zăreşte pe Niculina , în rochia ei stranie, într-o camionetă. Ajuns acasă, află
că Pandele pleacase şi el, într-o camionetă veche şi hodorogită.
Amnezia înseamnă uitarea experienţei trecute, trăirea experienţei trecute în prezent ca
pentru prima oară (sacralitatea lucrurilor, prospeţimea lor).
Încercarea de a descifra misterul coincidenţelor, al enigmelor este condiţionată de
stăpânirea codului şi de iniţiere. Imposibilitatea amintirii evenimentelor aparţinând trecutului,
înseamnă înstrăinarea de condiţia sacralităţii umane.
Pandele mărturiseşte că „de-abia de acum înainte îşi va scrie capodopera", adică „un
grupaj original de piese de teatru" , subiecte „actuale- dar cu prelungiri în mitologie".
Înţelegerea şi asumarea greşelii (greşeala înseamnă reinterpretarea mitologiei antice
din perspectiva istoriei moderne): „Or, trebuie, dimpotrivă, să prelungim şi să completăm
mitologia antică prin tot ceea ce omul occidental a învăţat în ultima sută de ani".
Întâmplările ne sunt relatate din perspectiva lui Eusebiu Damian, secretarul lui Pandele.
Ca toţi naratorii la Eliade, şi acesta este ţinut de o parte de anumite lucruri, pe care protagoniştii
le trăiesc şi le cunosc foarte bine. Există, deci, pe lângă o complicitate misterioasă a
protagoniştilor, un soi de filtru, datorat ignoranţei naratorului, prin care faptele ne parvin. Este
vorba de acel personaj inocent, neinițiat din nuvelele și romanele lui Eliade de după război.
Călătoria lui Eusebiu Damian pentru a se întâlni cu Pandele. e marcată de somnolenţa
profundă (somnul raţiunii „naşte monştri"- Goya - raţiunea distruge misterul) ce pune
stăpânire pe Eusebiu în ciuda cafelelor băute, întâlnirea inedită cu Serdaru şi dispariţia
enigmatică a maşinii cu care venise Eusebiu stârneşte nelinişte: „şi nici n-am apucat să-i
mulţumesc! Spusei ." – „Nu face nimic, mă linişti Serdaru. O să-i mulţumeşti la miezul nopţii
după ultimul spectacol..."
Spectacolul, reprezentaţia la care îl invită Pandele pe Eusebiu are loc într-un decor
nocturn, într-un spaţiu distrus în urma unui incendiu (focul = purificarea locului): spaţiul
sacru, hierofanic deschis: „Nu mi-am dat seama de vastitatea ruinei decât după ce am intrat.
S-ar fi spus că pătrundem într-o peşteră, ai cărei pereţi îi ghiceam când aproape de noi, în
dreapta şi în stânga noastră, când destul de departe şi a cărei boltă se înălţa cu cât înaintam
(...). Ne despărţeau poate 10 - 12 m de un podium slab luminat, care mi se părea că alcătuieşte
scena (...) Când ochii mi se obişnuiseră cu spaţii de întuneric, am descoperit în dreapta scenei un
grup compact de umbre (...) care mi se părea că se însufleţeau pe rând în mai multe colţuri ale
scenei."
Actul I - spectacolul este spectacol al reamintirii (anamneză), amintirea originii sacre,
întoarcerea la origini, la inocenţa şi perfecţiunea originară. Reamintire a spectacolului originar
la care omul adamic avea acces. Aceasta se realizează prin întinerirea lui Pandele; iniţierea lui
Eusebiu Damian în teatru, „a fost un eşec" prin faptul că adormise. Pandele îi mărturiseşte că
adevăratul autor al pieselor ce aveau să compună marea Operă dramatică este Ieronim Thanase
3|Page
(thanatos-moarte), dar că manuscrisele trebuie publicate sub numele lui pentru ca „orice
spectator, orice cititor să poată avea o revelaţie similară" cu aceea pe care a avut-o el. Teatrul
înseamnă revelaţie, posibilitatea de a cunoaşte „libertatea absolută" diferită de cea socială,
politică, economică.
Locul este un hambar labirintic: „Cred că nu reuşisem încă să ies din acel uriaş hambar,
când m-am împiedicat şi am căzut", un labirint al iniţierii.
Noaptea este mister, hierofanie, sacralitate, spectacol care uimeşte, învinge raţiunea,
conştiinţa. Ziua înseamnă lipsa acestora.
Actele piesei de teatru semnifică actele redobândirii harului iniţial.
Actul al II-lea marchează începerea „adevăratului spectacol" construit pe ilustrarea
structurii istoriografiei (aparţine profanului) şi implicit legătura sa cu sacrul care este
întotdeauna „camuflat în profan".
Tabloul I. Cuvintele cheie „Torna, torna fratre" reprezintă leitmotivul întoarcerii la
origini (regăsirea savorii sacramentale a pâinii şi mierei), vestimentaţia Niculinei aminteşte de
cea a Evei prin transparenţă; redescoperirea acesteia.
Este şi o incursiune în istoria limbii române (cel mai vechi document de limbă stră-
română s-a găsit în anul 600) pentru a arăta universalitatea evenimentului istoric / a istoriei (în
viziunea tinerilor actori. Dacă Hegel are dreptate, atunci omenirea este pierdută, aceasta
fiindcă, dacă în orice eveniment istoric se manifestă Spiritul Universal, atunci: „Trebuie să
acceptăm evenimentele istorice, manifestările concrete ale Spiritului Universal, chiar în cea mai
monstruoasă expresie a lor, bunăoară în crematoriile de la Auschwitz: să le acceptăm şi să le
justificăm: dacă au avut loc, dacă s-au realizat în Istorie, înseamnă că sunt raţionale şi,
justificate sau justificabile ". Ipoteza lui Hegel este corectată şi nuanţată de către actori, care au
curajul să-i ducă gândul mai departe. Ei sunt de acord că fiecare eveniment istoric reprezintă o
nouă manifestare a Spiritului Universal. Acesta înseamnă că e necesar să-i descifrăm
semnificaţia simbolică. Motivul trebuie căutat în faptul că: „orice eveniment, orice întâmplare
cotidiană comportă o semnificaţie simbolică, ilustrează un simbolism primordial, transistoric,
universal...". In viziunea lui Ieronim descifrarea semnificaţiilor ezoterice ale evenimentelor
istorice poate constitui o revelaţie, în sensul religios al termenului. Eliade revine în spirală la
aceleaşi idei, dezvoltarea concentrică permiţând adăugarea unor noi amănunte. În concepţia
personajelor lui Mircea Eliade, scopul tuturor artelor (anamneză prin gesturi, prin incantaţie, prin
spectacol) este acela de a releva „dimensiunea universală, adică semnificaţia spirituală, a
oricărui obiect, sau gest, sau întâmplări, cât ar fi ele de banale sau ordinare", în acelaşi timp,
„descifrarea sensurilor simbolico-religioase ale evenimentelor, prin intermediul spectacolului
dramatic poate deveni un instrument de iluminare, de mântuire a mulţimilor. Ca urmare, pentru
omul modern, o asemenea manieră de a practica arta dramatică reprezintă singura posibilitate
de a dobândi libertatea absolută. Exerciţiul spiritual al identificării simbolurilor sub învelişul
banalelor întâmplări cotidiene este însă destul de greu de practicat de omul zilelor noastre.
Revelarea semnificaţiilor simbolice se obţine „participând la un spectacol dramatic, cuprinzând
adică dialoguri, dans, mim, muzică şi acţiune, sau dacă vrei, «subiect»". Dintr-o asemenea
perspectivă, Pandele creează spectacolul dramatic care se poate transforma într-o nouă
escatologie sau o soteriologie, adică într-o tehnică a mântuirii.
Tabloul al II-lea prezintă rolul animalelor în istoria universală (Căprioara, zimbrul,
măgarul).
Tabloul al III-lea prezintă dansuri, pantomime şi cântece întemeiate pe mituri şi legende.
Tabloul al IV-lea conţine valoare artistică – valoare filosofică. Istoriografia oferă
evenimente exemplare.
Creaţia dramatică a lui Pandele încearcă să reproducă creaţia divină. Prima piesă se
numeşte simbolic: „La început a fost sfârşitul". Din haosul iniţial Demiurgul a realizat marea
sa Creaţie (Cosmogonia). Dintr-un haos similar, dar al artei, „se va crea Universul imaginar
(....) un Univers dramatic, adică creat anume pentru spectacol – şi care numai întâmplător e
semnat cu numele meu".

4|Page
 Călătoria lui Eusebiu Damian în India, făcută în dar de scriitor, întoarcerea şi discuţia cu
Ecaterina (secretara lui Pandele) despre reprezentările nocturne, cu toate uşile închise amplifică
şi mai mult misterul celor întâmplate, precum şi călătoria lui Eusebiu Damian la Sibiu, unde se
află scriitorul. Află de însănătoşirea lui Ieronim Thanase, în momentul când află ce greşeală
comisese. Întinerirea lui Pandele semnifică încheierea procesului de anamneză: îşi reaminteşte
ce se întâmplase în 1938 de Crăciun; frica pe care o simţise în 1938 şi în prezent e frica din
„pragul mântuirii". Şi lui lisus i-a fost frică.
Eusebiu Damian este găsit de Albini îngheţat în apropierea Sibiului. Nu-şi dă seama ce se
întâmplase, încearcă să înţeleagă. Eusebiu îşi dă seama că prin călătoria sa la Sibiu se întorsese
în anul 1938 din 1966 (doar atunci mai exista pădurea de care vorbea şi care în prezentul
naraţiunii nu mai există). Află de dispariţia lui Pandele, Niculina şi Serdaru – miracolul s-a
produs de Crăciun.
4.Fantasticul la M. Eliade este sacru şi stă sub semnul irealului bachelardian („la
fonction d'irreel"). Rudolf Otto1 defineşte sacrul „un fapt iraţional şi specific, o categorie de
interpretare care nu există decât în domeniul religios". Sacrul are funcţia de mediere între
realitatea transcendentă (Dumnezeu) şi homo religiosus . Această mediere se realizează prin
mit, rit sau simbol. Opera lui M. Eliade este încărcată de simboluri. Simbolul revelează sacrul, el
însuşi este o „hierofanie" (formă de manifestare a sacrului în profan).
5.Tema este salvarea prin teatru, la care se adaugă mai multe teme: „căutarea tatălui",
Orfeu şi Euridice, Crăciunul şi Naşterea lui Cristos, iar pe un plan mai abstract jocurile amneziei
şi ale anamnezei. Spectacolul este interpretat ca un mister, taină, „itinerar iniţiatic al revelaţiei",
Eliade valorificând aici motivul ieşirii din determinismul istoric prin intermediul spectacolului,
viaţa dobândeşte sensuri noi prin pătrunderea în timpul mitic. Destinul se transformă în spectacol,
omul devine demiurg, creator de noi lumi: „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca -
suntem salvaţi", salvare ludică din ghearele timpului. Absenţa teatrului propriu-zis ne apropie de
teatrul absurdului.
Incipitul este de tipul ex abrupto.
Finalul este deschis, specific prozei fantastice.
6.Personajele romanului întruchipează oameni obişnuiţi, antieroi2 în tradiţia romanului
modern. Ceea ce îi scoate din banalitate este un accident, o pătrundere întâmplătoare sub
incidenţa sacrului. Pandele este amnezic, adică şi-a pierdut funcţiile transcendentale şi sensul său
de fiinţă iniţiată, dar prin revelaţia din noaptea de Crăciun se înscrie în galeria antieroilor.
Laurian şi Niculina sunt personaje-mesageri, purtătorii unor informaţii prin care poate fi
pus în funcţiune motorul lumii. Ieronim Thanase este iniţiatul, un fel de personaj reper în scrierile
lui Eliade care aici are misiunea de a duce Europei mesajul despre teroarea comunistă.
Eusebiu Damian este vocea narativă, un păstrător al mesajului, un antierou tipic. El este
un neofit asemeni lectorului, personaj narator şi martor al întâmplărilor, un alter-ego al
scriitorului Pandele. El are misiunea să înregistreze întâmplările şi, ca şi cititorul, este subiectul
unui îndelungat proces iniţiatic. Dar ratează iniţierea, fiind cuprins de somn, somnul
semnificând ignoranţă, moarte spirituală, dificultatea comunicării dintre sacru şi profan,
înfrângerea somnului (probă iniţiatică ce ne trimite cu gândul la Ghilgameş), ar face posibilă
obţinerea imortalităţii. Dar Eusebiu Damian ratează, pierde accesul la tainele ultime. A
rămâne treaz înseamnă a fi prezent în lumea spiritului, trezirea înseamnă anamneză,
redescoperirea adevăratei identităţi, a sufletului. La Platon „a cunoaşte" înseamnă „a-ţi
reaminti". Anamneză, din perspectivă platoniciană, presupune reamintirea ideilor pe care sufletul
le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară. Pandele este amnezic, pentru el accesul spre trecut
este inaccesibil. Rolul spectacolului este de a reactiva memoria imperfectă a personajului.
Niculina încearcă acest lucru la prima întâlnire, când interpretează 3 spectacole cu încărcături
mitologice. Relatarea cronologică a întâmplărilor este întreruptă, pentru a aduce în prim-plan
prin intermediul jocului capricios al memoriei, alte evenimente disecate sub lupa amplelor
1
Rudolf Otto, Sacrul.Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca,1996
2
I.P.Culianu – Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1995
5|Page
confruntări de idei. Aflăm despre mama lui Serdaru că a murit când băiatul avea 9 ani, lăsând un
mesaj pe o carte, prin care elucida originea misterioasă a lui Laurian.
Eliminarea blocajului amnezic se realizează tot pe cale mitică, prin arta reprezentaţiei
dramatice. Anamneză se produce prin „gesturi, prin incantaţii, prin spectacol". Pandele, prin
intermediul spectacolului realizat de grupul de tineri actori din Tabără îşi modifică destinul
artistic, renunţând la memorii şi roman, pentru a se consacra în exclusivitate teatrului. Ruinele
unde se desfăşoară spectacolele semnifică degradarea mitului.
7. Naraţiunea evoluează de la simpla relatare la nivelul mitic, prin procedeul
mitologizării faptului banal. Romanul se caracterizează prin ambiguitatea naraţiunii, interferenţa
planurilor şi lipsa rupturii de nivel.Tehnicile narative folosite de M. Eliade sunt cele specifice
prozei fantastice a autorului, scrise după război: tehnica amânării subiectului prin reveniri la
întâmplări petrecute anterior (povestirea primei întâlniri a Maestrului cu Serdaru şi Niculina
abia în capitolul 3), tehnica colajului, naraţiunea la persoana l, confesiunea, monologul, tehnica
relativizării perspectivei.
Tehnica palimpsestului presupune citirea printre rânduri a mesajului, descifrând
simbolurile şi semnificaţiile pe care Mircea Eliade atât de bine le camuflează.
În romanul „Nouăsprezece trandafiri", personajul plecat pe celălalt tărâm va reveni în
locurile uitate de patina vremii: „în februarie 1969 s-a născut băiatul, Adrian Gheorghe. Iar în
martie ne-am mutat în strada Fântânelor. Casa memorială fusese inaugurată cu două săptămâni
înainte.” Mesagerul lumii transcendentale, se face simţit printr-o avertizare mentală. „Noaptea
de 10 spre 11 aprilie, aproape că n-am dormit, în zori, m-am îmbrăcat şi am trecut în birou, îi
spusesem Valeriei că am ceva urgent de terminat. Mă uitam tocmai la ceas, când am auzit soneria
la uşa din faţă: opt fără un sfert. Am alergat în vârful picioarelor şi am deschis, în prag acelaşi
buchet somptuos..." Tânărul bănuit că l-a adus, „de vreo 16, 17 ani" şi care citează ca un
laitmotiv aceeaşi expresie de anul trecut „Nous sommes condamnes a la liberte" este mesagerul
lui Pandele, altfel zis, ipostaza fizică, profană a sa. De aici sensul parabolei şi semnificaţia
titlului romanului.
8. Titlul, „Nouăsprezece trandafiri”, „simbolul apare cu sensuri mistice, de renaştere,
florile vin ca semn al ieşirii în eternitate", după cum afirmă şi Doina Ruşti 3. Trandafirul (floarea
cu treizeci de petale) a fost preluat în creştinism ca efigie a iubirii, a învierii şi a solidarităţii, fiind
considerat imagine a sufletului şi a lui Hristos. Este asociat simbolic roţii timpului şi sugerează
sensurile spaţiului labirintic.
În simbolismul cărţilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al
armoniei, centru şi imago mundi, reprezentând zodiacul, soarele cu şapte raze şi fiinţa dublă. Prin
aceste atribute, numărul se apropie ca semnificaţie de sugestia evadării, pe care o are în opera
lui Eliade. În final, şase dintre ei se ofilesc şi rămân treisprezece trandafiri; atât culoarea cât şi
numărul simbolizează viaţa renăscută, căci, cifră a Morţii în cărţile de tarot, treisprezece
desemnează un ciclu (doisprezece), peste care se adaugă o unitate, un început. În scrierile lui M.
Eliade cel mai adesea revine cifra 19, cod al armoniei, către care aspiră fiinţa.
9. Mesajul. Libertatea este văzută ca o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea
istoriei, prin moarte sau prin evadarea din timpul profan, graţie catarsisului oferit de spectacolul
teatral, izolare ascetică sau meditaţie.
Mesajul romanului oferă prima conotaţie, cea referitoare la funcţia magică a teatrului
ca spectacol, artă gândită ca ritual inițiatic prin care spectatorul retrăieşte actul evocat. Pandele
descoperă o poartă de intrare într-un alt timp după ce personajul participă la spectacolele de
teatru experimental ale lui Ieronim Thanase, regizorul cu nume simbolic, aducând aminte de zeul
morţii Thanatos.
Apelul la Orfeu şi Euridice este cea de-a doua conotaţie mitică a romanului, legată atât
de fenomenul amnezie/anamneză, cât şi de misterele de tip şamanic practicate în antichitate. Mitul
lui Orfeu ne trimite cu gândul la cel care merge în Infern pentru a-şi recupera soţia, pe
Euridice, dar pe care o pierde definitiv fiindcă nesocoteşte interdicţia de a-i vedea faţa înainte
3
Doina Ruşti - Dicţionar de simboluri din opera lui M. Eliade, Ed. Vremea 2005, p. 208
6|Page
de a ieşi din Infern. Doctrina orfică este explicată astfel: după moarte sufletul se îndreaptă spre
Hades; celui bun i se permite să apuce pe drumul din dreapta spre câmpiile sfinte, unde poate bea
apă proaspătă din Lacul Memoriei; păcătoşii sunt împinşi către drumul din stânga, ei sunt sortiţi
reîncarnării şi sunt obligaţi să bea din izvorul Lethe, ca să uite întâmplările lor din cealaltă
lume. În „Nouăsprezece trandafiri”această conotaţie se descifrează mai ales din perspectiva
finalului, când Pandele are revelaţia a ceea ce i se întâmplase în noaptea de Crăciun 1933.
Asemenea lui Orfeu, nu rezistase ispitei de a-şi contempla iubita (actriţa care jucase rolul
Euridicei). În cabana aceea de lângă Sibiu, târziu, către dimineaţă, este cuprins deodată de o sete
grozavă, vede la fereastră o fată tânără blondă, cu părul despletit pe umeri, revine în dormitor,
unde dă cu ochii de Euridice, cu care fata de la geam se asemăna izbitor, nu mai este în stare să
înţeleagă nimic şi... din acea clipă nu şi-a mai adus aminte nimic (băuse oare din izvorul Lethe?).
Intrarea în uitare reprezintă, de fapt trăirea în timpul istoric, întoarcerea în sacru se face
prin ritualul anamnezei.
Piesa scrisă de Pandele începe cu sfârşitul şi îşi comentează intenţiile astfel: „La
început a fost ceea ce va fi şi la sfârşit şi apoi din nou la început - la început a fost haosul”. În
viziunea lui cititorul trebuie şocat, indignat. Numai după aceea poate avea loc metanoia, cum
spune Niculina, răsturnarea, trezirea, reintegrarea. Acest ritual teatral îi dă dreptul să recupereze
experienţa ratată în urmă cu treizeci de ani, în noaptea în care şi-a conceput fiul, implicit, să
regăsească şi revelaţia că Orfeu şi Iisus au coborât în moarte în numele iubirii.
Când revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod, după ce se iniţiase în
tehnicile evadării, reuşeşte să se elibereze de teamă şi de sete şi trece în tărâmul libertăţii
absolute.
Pandele poartă în sine o experienţă neobişnuită, dar ale cărei sensuri au rămas camuflate
dintr-un omenesc sentiment de frică; apariţia misterioasă a fiului reprezintă un semn, anume al
întoarcerii la întâlnirea cu Euridice, adică în momentul în care i-a fost deschis drumul spre infern,
spre o altă devenire. Fiul devine astfel calea, în sens biblic, reînvierea prin moarte. Iniţial,
Pandele refuză chemarea Euridicei, adică moartea prin refacerea unităţii primordiale; el
descoperă evadarea prin compunerea triadei desăvârşite (Tatăl, Fiul şi Sophia), deoarece şi-a
înlocuit moartea personală printr-un proces de amnezie/anamneză. Ridicându-se asupra
paradoxului esenţial (moarte-nuntă, coincidentia oppositorum), el înţelege că fiinţa este
„condamnată la libertate absolută", numai că trebuie să-şi aleagă drumul spre ea încă din timpul
vieţii.
Evadarea din lumea aceasta, ruperea de durata profană şi intrarea în Marele Timp
înseamnă dobândirea libertăţii absolute - condiţie a mântuirii sufletului, cea de-a treia mare
conotaţie a romanului.
Detaliile textului se armonizează în jurul mitului cristic. Vârsta de 33 de ani, vârsta lui
Iisus, când Pandele scrisese Orfeu şi Euridice, piesă pusă în scenă şi apoi înlocuită de
autorităţi cu grupajul de colinde Steaua sus răsare, întâmplarea insolită din noaptea de Crăciun,
noaptea naşterii Mântuitorului.
Asemănarea dintre Orfeu şi Iisus e mărturisită de însuşi Pandele într-o primă discuţie cu
Serdaru. Dar, în timp ce Orfeu este văzut ca erou civilizator în plan artistic, Iisus este eroul
civilizator al lumii în plan moral, în acest context, moartea fizică, înseamnă mântuirea
sufletului, căci existenţa lui se prelungeşte în sacru.
În ultimul lui volum de povestiri, apărut în 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o
esențializare pe care prozatorul a căutat-o în scrierile sale literare dintotdeauna. Dincolo de
întâmplări, dincolo chiar de nostalgia evocării, o temă prezentă în multe din prozele sale
fantastice dobândește acum o pondere covârșitoare: semnificația actului creator.
Personajele nu mai sunt oamenii obișnuiți de altădată, încercați de întâmplări
enigmatice și pline de semnificații, ci scriitori, artiști sau matematicieni pe cale să descopere o
taină esențială pentru ei și pentru omenire. Ele par să nu mai cunoască nici o altă frământare
în afară de pătrunderea misterului care se revelează prin intermediul destinului ce le-a fost
rezervat. Discuțiile lor pasionate revin obsedant asupra câte unui amănunt, banal în aparență –
7|Page
o vorbă auzită cândva și apoi îngropată în uitare sau o întâmplare fără nici un ecou în viața
imediată – care revine în miezul cel mai fierbinte al memoriei, dovedindu-se înzestrat cu
consecințe cosmice.

Bibliografie: Pîrcă Lidia Carmen, Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu, ”Nousăprezece
trandafiri”, de Mircea Eliade

8|Page