Prognoza meteo și a climei

Cum se fac prognozele

Prognozele meteo sunt întâlnite peste tot în jurul nostru, la televizor, la radio și pe internet.
De unde vin? În zilele noastre, prognozele sunt răspunsul unor ecuații care prezic cum se va
schimba vremea, începând de la starea curentă. Ecuațiile cuprind ‘modele matematice’ care pot fi
rezolvate doar cu ajutorul unor calculatoare perfomante. Modelele prezic vântul, temperatura,
umiditatea și multe altele. Primele modele de acest gen au fost create în anii 1950. Printr-un efort
intensiv, depus la scară mondială, condus în mare parte de o concurență între marile centre de
prognoză, modelele au fost rafinate, an după an, și au ajuns la stadiul actual de dezvoltare.
În termeni practici, un model de prognoză este un program de mari dimensiuni ce conține
aproximativ un million de linii de coduri. Formula unui model de prognoză este bazată pe un
principiu fizic cum ar fi legea conservării masei substanțelor, a impulsului și energiei. Structura
spațială a atmosferei este reprezentată în model folosind o rețea tip grilă de puncte care, în
modelele avansate de astăzi (2011) sunt la o distanță de 30km pe axa orizontală și 250m pe axa
verticală. Spațierea dintre liniile din grila modelului poartă numele de ‘rezoluție’. Un model cu
rezoluție mare este caracterizat de o grilă cu foarte multe puncte apropiate. O rezoluție mai mare
necesită un calculator mai performant. Pe măsură ce anii trec și calculatoarele sunt îmbunătățite,
grila capătă din ce în ce mai multe puncte ceea ce noi numim o creștere a rezoluției.
Modelele atmosferice globale folosite pentru a simula schimbările climei sunt în mare parte
asemănătoare modelelor globale pentru prognoză, excepție făcând că primele necesită o rezoluție
mai mică pentru a funcționa mai rapid. Astăzi, un model atmosferic global folosit pentru simularea
climei are punctele situate pe grilă la aproximativ 100km pe linia orizontală și 500m pe linia
verticală.
Procesele fizice care sunt prea mici pentru a fi ‘văzute’ pe grila unui model, cum sunt
furtunile, sunt incluse folosind teorii statistice numite ‘parametrizări’. Parametrizările reprezintă
efectele radiațiilor, turbulențelor și formațiunilor de nori. Sunt teorii bazate pe fenomene fizice
care prezic statistici. De exemplu, parametrizarea unui nor se face în funcție de efectul colectiv al
mai multor nori dar nu îi poate reprezenta individual.
O previziune începe de la observarea stării meteo la un anumit moment în timp. Datele
transformate în grilă sunt numite ‘condițiile inițiale’. Informațiile necesare pentru a crea condițiile
inițiale sunt obținute prin intermediul unei rețele uriașe de nivel internațional care include situații
de la suprafață, baloane meteo, avioane și sateliți, toate dezvoltate și folosite cu finanțarea
guvernului. Informațiile nu pot fi transpuse direct pe grilele obișnuite folosite de model pentru că
stațiile meteo, baloanele meteo și sateliții se suprapun și sunt așezate neregulat în timp și spațiu.
Informațiile sunt adunate electronic și transpuse pe grilă la centrele de prognoză operaționale care
totodată dezvoltă și folosește modelele pentru prognoză. Modelele sunt folosite la îmbinarea
diferitelor tipuri de informații, colectate din locuri și la ore neconsecvente, în date coerente, auto-
consistente, de o calitate controlată, sub formă de instantanee ale atmosferei ce pot fi folosite drept
condiții inițiale pentru o prognoză. Întregul proces este numit ‘asimilarea datelor’.
 Sistemele de observare și centrele de prognoză sunt operate de state prospere, avansate
tehnologic și de uniuni de state. Sunt deosebit de organizate, cvasi-industrializate și urmează
programe stricte și provocatoare astfel încât modelele să poată fi rulate pentru a transmite prognoze
publicului în orice oră.
În momentul în care un model de prognoză începe, acesta citește condițiile inițiale, apoi
prezice schimbările atmosferice pe un interval numit ‘pas de timp’ de câteva minute. Continuă cu
un alt interval, apoi încă unul, până când previziunea acoperă intervalul de timp dorit de către
meteorologi – exemplu este o simulare pe o durată de 10 zile. Rezultatele sunt salvate frecvent pe
măsură ce fiecare interval este realizat, pentru a înregistra evoluția schimbărilor atmosferice pe
perioada previziunii. Din motive ce vor fi menționate ulterior, a devenit standard necesitatea de a
rula fiecare previziune de nenumărate ori. Simulările trebuie să se termine în termenul stabilit
derulării de noi previziuni.
Atunci când prognoza generată pe calculator este gata, aceasta este analizată de
meteorologi la centrele meteorologice naționale, la birourile meteo locale și uneori la diferite
puncte de difuzare media. Specialiștii se folosesc de rațiune și experiență pentru a valorifica
informațiile. Deși meteorologii numesc întreg procesul de previziune realizat pe modelelor
‘orientare numerică’, este corect dacă spunem că, exceptând anumite ocazii rare, prognoza care
este transmisă publicului, are la bază doar modelele de previziune.
Previziunile meteo nu sunt ușoare. Prognozele sunt comparate metodic cu schimbările care
au loc și erorile sunt cuantificate prin intermediul analizelor detaliate. Acest lucru este valabil
pentru previziunile ce atrag atenția ca fiind eronate. Pe parcursul lunilor și a anilor, statisticile sunt
compilate pentru a evalua acuratețea unui model de previziune. Centrele meteo de prognoză din
diferite părți ale lumii concurează între ele, fapt care a adus îmbunătățiri treptate dar impresionante
modelelor în ultimele decenii. Îmbunătățirile vin în special din datele din ce în ce mai clare care
pot fi folosite pentru a stabili condiții inițiale precise însă îmbunătățiri majore au suferit și modelele
de la baza acestor previziuni. Astfel de evoluție a avut loc în mare parte datorită adăugării de noi
puncte pe grilă dar la fel de importantă a fost perfecționarea ecuațiilor care reprezintă stările fizice
ale atmosferei.
Măsurarea limitelor de previzibilitate
Lorenz (1969) a subliniat trei sisteme distincte pentru a determina limitele previziunilor.
Primul se bazează în totalitate pe modele, al doilea în totalitate pe observații iar al treilea se bazează
pe amândouă.
Sistemul dinamic
Primul sistem este numit sistemul dinamic. Un model este rulat de două sau mai multe ori
începând din condiții inițiale similare dar nu identice. Separația treptată dintre soluțiile rezultate
este interpretată drept ‘erori de previziune’. Evoluția erorii poate fi studiată și pe baza acesteia se
pot face experimente pentru a înțelege cum previziunea diferă pe model, de exemplu prin creșterea
rezoluției acestuia.
 Unul dintre minusurile acestui sistem este că se concentrează pe gradul de previziune al
unui model și nu pe previziunea reală a schimbărilor atmosferice. Pe de altă parte, acest tip de
calcul este ușor de făcut iar modelul este perfect conceput astfel încât dacă rulăm același model de
două ori, folosind aceleași condiții inițiale, obținem exact aceleași rezultate.
Studiile realizate folosind sistemul dinamic sugerează că limita de previzibilitate cu erori
minime la scara de câteva sute de km este de aproximativ 5 zile iar limita de previzibilitate pentru
cea mai mare scară existentă pe Pământ este de două săptămâni.
Unul dintre primele exemple de utilizare ale acestui sistem a fost studiul lui Charney și alții
(1966). Aceștia au folosit câteva modele atmosferice globale pentru a studia creșterea perturbațiilor
minore. Figura 7.4 arată o parte dintre rezultate. Eroarea rădăcinei pătrat din creșterea temperaturii
crește în ambele emisfere însă mai rapid în emisfera de iarnă unde circulația este mult mai instabilă.
Eroarea nu continuă să crească pe termen nelimitat; creșterea se oprește în punctul unde
‘previziunea’ se transformă mai mult în bănuială. O astfel de previziune nu poate decât să se
transforme într-o hartă meteo întâmplătoare dintr-un dulap plin de asftel de hărți meteo. Când
eroarea s-a oprit din a crește, noi spunem că s-a ‘saturat’.
Sistemul empiric
În sistemul empiric, însăși atmosfera este folosită pentru a prezice schimbările acesteia.
Ideea este de a căuta în arhive două stări ale atmosferei, separate în timp, foarte similare una față
de cealaltă. Apoi urmărim cum cele două stări se schimbă pe parcursul zilelor următoare. Lorenz
(1969) a încercat această metodă. A observat folosindu-se de datele din arhive și a ales 30
decembrie 1963 și 13 ianuarie 1965, drept o analogie potrivită de pe parcusul unor informații
înregistrate pe parcursul a cinci ani. Am aruncat o privire la aceste harți și nu seamănă, întărind
ideea că stările meteo nu se repetă.
Rezultatele acestei metode arată că limita de previzibilitate la scara cea mai mare este de
aproximativ două săptămâni ceea ce înseamnă că se aseamănă cu rezultatele obținute folosind
sistemul dinamic.
Una dintre problemele existente folosind metoda empirică este că (a) e greu să găsești
analogii ‘potrivite’, pentru că cea mai mică ‘eroare’ inițială nu este mică deloc; (b) nu putem
experimenta în baza acestei erori pentru că suntem limitați de ceea ce ne oferă natura; (c)
informațiile nu pot fi folosite pentru a studia creșterea erorilor la scară mica în mare parte pentru
că astfel de scări nu sunt analizate adecvat.
Sistemul dinamic-empiric
Acest sistem folosește ambele modele și informații. Poate fi bazat, de exemplu, pe studiul
mai multor previziuni, ce se regăsesc la centrul de prognoză. Detaliile nu vor fi prezentate aici însă
această metodă are drept concluzie că prognoza poate fi realizată pe doar două săptămâni.
Veștile bune sunt că încă este loc de mai bine. Veștile proaste sunt că îmbunătățirile nu
sunt nelimitate.
Prognoza climei
Dacă previziunile meteo sunt imposibil de realizat pe mai mult de două săptămâni, cum
îndrăznim să ne gândim la previziunea climei? Doi factori au potențialul de a face previziunea
schimbărilor climei posibile. Primul, sistemul climatic are componente cu memorie foarte largă,
cum este oceanul. În al doilea rând, acesta răspunde sistematic și previzibil la schimbările forțelor
externe.
Răspunsul previzibil la forțele externe înseamnă că este posibilă previziunea schimbărilor
climei fară a rezolva valorile situației inițiale! Exemplu fiind ciclul anotimpurilor. Este posibil să
prezici diferențe sistematice ale vremii între vară și iarnă indiferent de locație, cum ar fi în Kansas.
Avem o foarte bună înțelegere a modului în care diferențele apar, aruncând o privire la rotația
Pământului în orbita în jurul Soarelui. Un model de climă a început pe 1 ianuarie de la condițiile
atmosferice inițiale poate prezice cu ușurință că temperaturile medii ale lunii iulie în Kansas vor fi
mult mai mari decât în condițiile inițiale. De fapt, poate prezice că în fiecare zi din iulie va fi mai
cald decât pe 1 ianuarie. Același model, început cu aceleași condiții de pe 1 ianuarie, nu poate
prezice vremea în Kansas pe 15 ianuarie.
Rotația Pământului în jurul Soarelui este previzibilă. Aceasta reprezintă o schimbare
puternică a condițiilor externe ce influențează sistemul climatic. Răspunsul la influența acestei
forțe este și el previzibil.
Previziunea climei este posibilă atunci când există o puternică schimbare în forța externă a
sistemului climatic. Perioadele glaciare sunt răspunsuri previzibile la schimbările treptate din
orbita Pământului. În același mod, încălzirea climatului este un răspuns previzibil la schimbarea
compoziției atmosferei datorate activității oamenilor.
Prognoza meteo este foarte diferită de prognoza climei pentru că schimbările meteo de pe
o zi pe alta nu se datorează forțelor externe în timp ce schimbările climei da. Prognoza meteo este
limitată de o oarecare dependență pe experiențe din trecut în timp ce prognoza climei nu este.