Luceafărul

de Mihai Eminescu
(argumentare)

Romantismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea ca reacție împotriva regulilor
inflexibile ale clasicismului.
Ideologia acestui curent se regăsește în „Prefață” la drama „Cromwell” de Victor Hugo. La noi, din
punct de vedere teoretic, el se manifestă din a doua jumătate a secocului al XIX-lea, manifestul literar al
romantismului românesc fiind reprezentat de „Introducție” la „Dacia literară”, articol aflat sub semnătura lui
Mihail Kogălniceanu. Practic, perioada pașoptistă va da naștere multor creații literare ce se înscriu în această
ideologie prin scriitori precum Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo,
Andrei Mureșeanu. Apogeul romantismului românesc este atins în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât
prin proză, cât și prin lirica lui Mihai Eminescu, poet național și universal.
Lirica romantică în versuri este un gen care presupune sensibiliatatea romantică, armonia și sensibiliatea
versurilor, preferința pentru descriere, folosirea cu precădere a antitezelor și motivelor romantice, a metaforelor
și preferința pentru teme precum istoria națională, drama geniului, cosmogonia, moartea, călătoria sau iubirea și
natura.
Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, este o operă de factura romantică aparținând liricii romantice,
poemul fiind considerat o sinteză a liricii eminesciene.
Opera a apărut în anul 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare Romania Jună”, fiind
apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”.
Poemul este inspirat din basmul romanesc „Fata în grădina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch.
Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se
îndrăgosteste un zmeu. Eminescu valorifică acest basm într-un poem intitulat tot „Fata în grădina de aur”. Între
1880 și 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive, schema epică devenind pretextul alegoric al
meditației eminesciene. Alături de sursele folclorice ale poemului, poetul valorifică surse mitologice și izvoare
filozofice precum filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Tema poemului este de factură romantică: problematica geniului în raport cu omul comun, iubirea și
cunoașterea.
Titlul anticipează numele principalului „personaj” alegoric, întruchipare a geniului. De remarcat însă că
doar fata de împărat i se adresează folosind această denumire populară a unei stele, căci Demiurgul, cel ce îi
cunoaşte esenţa, îl numeşte „Hyperion”, adică cel „ce păşeşte deasupra”.
Opera are o structura și compoziție de factură clasică caracterizate de echilibru, unitate, simetrie și
rigurozitate. Poemul este împărțit în patru parți, planul terestru și cel cosmic interferează în prima și ultima
parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru, iar partea a treia este consacrată planului cosmic.
Un prim argument care demonstrează apartenența operei la lirica romantică îl constituie sensibilitatea
romantică și universul ideatic al operei care sunt de factură romantică.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illor temore) „A fost o dată ca-n
povești, / A fost ca niciodată.” Portretul fetei de împărat, relizat prin superlativul absolut de factură populară „o
prea frumoasă fată”, scoate în evidentă unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar
comparațiile „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.” Propun o posibilă dualitate: puritate și
predispoziție spre înălțimile astrale.
Partea întâi este reprezentată de o splendidă poveste de iubire. Iubirea se naște lent din starea de
contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea , castelul,
fereastra, oglinda.
 Fata contemplă Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgeste pe fată și se lasă copleșit
de dor. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia
compensatorie a materialității.Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent cotidian, sugerat de construcția
simetrică „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata.” Motivul serii și al castelului accentueză romantismul
conferit de prezența Luceafărului: „Și cât de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/
Când ea o să-i apară.” Apariția iubirii este menținută de mitul zburătorului, dar mișcările sunt de amre finețe și
au loc în plan oniric: „Și pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie.”
La prima chemare a fetei, Lucefărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare,
ca un „tânăr voievod”, totodată„ un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o
furmusețe construită după canoanele romantice: „păr de aur moale”, „umerele goale”. În contrast cu paloarea
feței sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viața interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al
morții, refuzând să-l urmeze, dar Luceafărul vrea să eternizeze iubirea.
Cea de-a doua chemare „Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază” este urmată de o întrupare
din soare și noapte. În antiteză cu imganiea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului,
după cum o percepe fata „O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în
canoanele romantismului: părul negru, „marmoreele brațe”, „ochii mari și minunați”. Paloare feței și lucirea
ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțele de fată ca atribute ale morții„Privirea ta mă arde”. Luceafărul
formulează sintetizator diferența care-i separă „eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare”, dar , din iubire,
acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-și superioritatea față de ea. Daca fata, omul
comun nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Lucefărul, geniul este capabil, din iubire și din dorința de
cunoaștere absolută, să coboare la condiția de muritor.
Partea a doua cuprinde dialogul dintre Cătălin și Cătălina, adică dintre un reprezentant al omului comun
inferior din punct de vedere moral și o reprezentantă tot a pământenilor, dar de o cu totul altă ținută morală.
Portretul pajului îl situează într-o sferă inferioară prin origine, limbaj, intenționalitate și profil moral. Există o
enormă diferență înre cele două interacțiuni ale Cătălinei cu Lucefărul, și cu Cătălin, în partea a doua. Limbajul
popular este un semn al condiției omului de rând, în antiteză cu portretul Lucefărului, pentru care motivele și
simbolurile romantice erau desprinse din mit. Cătălin și Cătălina formează un cuplu noroc și fericit, supus
legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește Lucefărul. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană,
Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr:„ O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.”
„Dorul de moarte” ilustrează dualitatea ființei pământene, aspirația specific umană spre absolut, dar și atracția
către ființa inaccesibilă.
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împliniri idealului absolut este ilustrată de intensitatea
sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire.
Partea a treia reprezintă călătoria regresivă în timp și în spațiu a lui Hyperionspre Demiurg pentru a cere
dezlegare de nemurire „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate da-mi în schimb/ O oră
de iubire”. Această călătorie este o întoarcere la origini, la haosul primordial, la momentul de dinaintea Marii
Creații. Numai astfel își poate schimba condiția, locul și rolul în Univers prin căpătarea unui alt destin.
Demiurgul refuză însă cererea lui Hyperion„cel care merge deasupra”, aspirația lui este imposibilă, căci el face
parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. În schimb, Demiurgul îi
oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului – filozoful „Cere-mi – cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ți dau
înțelepțiune?”, poetul , geniul militar „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și
marea-n larg”.

În partea a patra Luceafărul își reia locul pe bolta cerească, la fel ca altădată, ca un ochi cosmic. Din
locul său menit, el asistă la gesturile de iubire dintre Cătălin și Cătălina, trăind o profund nefericită izolare într-o
lume superioară, eternă, dar în singurătate. Drama luceafărului este cea care domnină secvența lirică. Geniile
sunt solitare, neliniștite, lipsite de căldură, de înțelegere, de iubire.
Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om-geniu este
incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și odată cu ea a
indiferenței. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față
de această incapacitate „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viața
cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, orientată spre accidental și întâmplător:„Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
Un al doilea argument este reprezentat de preferința pentru anumite mijloace și procedee literare,
bogăția și varietatea stilistică, de muzicalitatea și armonia versurilor și de originalitatea figurilor de stil și ale
rimelor.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8
silabe, ritmul iamabic, rima încrucișată. Sunt prezente și asonanțele și rima interioară„una” – „luna”, „zare”-
„răsare”, „plec”-„împle”.
Interjecțiile, în dialogul dintre Cătălin și Cătălina – „mări”, „ia” - și abundența verbelor la imperativ în
strofele ce constituie chemările fetei marchează adresarea directă:„cobori”,„pătrunde”, „luminează”. Verbele la
perfect simplu și la conujunctiv din tabloul al doile susțin oralitatea stilului, vorbirea populară„se făcu”, „să
râzi”, „să-mi dai”.
Formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului:„Și apa unde-au fost
căzut.” Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic denotă mișcarea eternă și
continuă: „creșteau”, „treceau”,„părea”,„vedea”.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de geniu și oamenii
comuni, antiteză care apare și în discursul Demiurgului: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi
nu avem nici timp,nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”
Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat,
accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”,„cununi de
stele”. Metafora din versurile „Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” redă intensitatea și delicatețea
iubirii Luceafărului Se remarcă motive romantice precum castelul, „umbra negrului caste”. Comparația de la
începtul „Frumoasă-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele.” o proiectează pe fata de împărat
în planul cosmic, evindențiindu-i unicitatea terestră și dorința spre absolut. În portretizarea Luceafărului sunt
utilizate imagini hiperbolice: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”
În opinia mea, covertind mitul antic al lui Hyperion în mit romantic, Eminescu îşi exprimă viziunea
originală asupra existenţei în timp şi spaţiu a omului superior, a geniului care este sortit singurătății și izolării.
În concluzie, opera „Luceafărul” este un poem romantic, reprezentativ pentru întreaga lirică romantică a
celui mai mare poet român, Mihai Eminescu.