INTRODUCERE

Iată încă o carte despre moarte, cu nenumărate întrebări şi puţine răspunsuri. Vine ea să sprijine opinia celor
ce cred că studiul morţii se rezumă la inutile speculaţii în jurul unei noţiuni goale, iar rezultatul nu poate fi decît
un şir neîntrerupt de chestionări ? Sau poate că cei dedaţi studiului morţii sînt doar firi extrem de curioase şi
obsedaţi de moarte ?
Apreciem că a te gîndi la moarte e un indiciu că eşti om, că eşti matur şi ai o conştiinţă activă.
Gîndirea şi cunoaşterea nu fac decît să releve Misterul, nu să-l dezlege. Cu cît aria acestui mister creşte, sîntem
îndreptăţiţi a fi mai optimişti (!) şi a crede că sîntem un ceva aparte în Univers, iar vieţii îi urmează un ceva
absolut imprevizibil.
Autorul:
- nu doreşte să convingă de ceva, ori să ofere speranţe de un anume fel, ci doar să ofere informaţii, idei, o
perspectivă lărgită în domeniu, jaloane care să prevină dezorientarea, un pretext pentru o discuţie cu sine însuşi
sau o palidă lumînare (sprituală) în bezna din finalul vieţii;
- ştie că, inevitabil, pe alocuri a greşit în raţionamentul său şi nici un enunţ nu e imun la revizuire;
- e conştient că unele din întrebări pot fi fără sens sau incorecte (spre exemplu, ce exista înaintea existenţei ?),
dar nu şi fără rost, avînd convingerea că ele pot direcţiona spre întrebări cu sens sau le pot sprijini;
- ştie că poate fi acuzat, pe drept cuvînt, de eclectism, dar aceasta ţine de specificul inevitabil al gînditorului de
rînd pentru acest domeniu al cunoaşterii;
- vrea să îndemne la aflarea adevărului („personal”) bazat pe motive, iar nu pe credinţă;
- vrea să ridice, din perspectiva morţii, standarul de viaţă umană al cititorului;
- se adresează celor aflaţi în căutarea activă a înţelegerii, adecvată sieşi şi în mod critic;
- nu luptă împotriva vreunui curent de opinie şi nici nu impune vreunul cuiva, el doar croieşte un drum şi îl arată
şi altora;
- ştie că în vremurile noastre pentru fiecare opinie se găseşte şi chiar exprimă, de dragul impunerii combative
oarbe, numeroase contra opinii, contestarea fiind doar un mod de impunere personală sau autoprotecţie
(iluzorie). Mai ştie, asemeni oricărui trudnic, că e mult mai uşor să demolezi, să contestezi, să emani ceaţă, decît
să creezi ceva nou, să emiţi o judecată cu valoare parabilă;
- ştie că dintr-o asemenea lectură cititorul vrea îndeosebi certitudini, optimism copleşitor şi pragmatism; dar el
nu are certitudini, asemeni oricărui realist;
- ştie că opiniile exprimate nu pot fi pe deplin originale, competente şi nici corecte, dar speră ca ele, în ansamblu,
să fie benefice celor ce doresc confruntarea opiniilor proprii cu ale altora, asupra acestei probleme fundamentale
a Omului;
- a vrut ca, în finalul lecturii, cititorul să accepte ca posibil un „ceva” dincolo de viaţă, dincolo de simţuri,
dincolo de materie, iar acest obscur „ceva” să-i inducă liniştire şi chiar curiozitate.

„Nu pot învăţa pe nimeni nimic, pot doar să-i fac să mediteze." (Socrate)

Arad 2010
Autorul
 „Ochiul de pisică” al acestei cărţi.

Şi cu cît cineva este mai înţelept, cu atît priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. E. Cioran
*
Mulţi indivizi din societatea modernă sînt ca barcagii: trag la vîsle, dar stau cu spatele la viitor. Henry Coandă
*
Adevărul nu este întotdeauna acelaşi lucru cu propria-ţi părere. Demostene
*
Fanatic este acela care nu-şi schimbă părerile şi nu schimbă, nici subiectul. W. Churchill
*
Ce este un pesimist ? Un optimist bine informat. Grigore Moisil
*
Cei care nu ştiu, pot contrazice mai uşor. (xxx)
*
Atît de uşor te poţi răni pe veci cu propriile gînduri ! Doamna de Staël
*
Cînd un filozof îţi răspunde, nu mai înţelegi nici ce l-ai întrebat. Andre Gide
*
Ce nu poţi descoperi singur, nu vei putea duce singur. (xxx)
*
Spune-le oamenilor 99 % adevăr şi te vor urma cu toţii, spune-le 100 % adevărul şi te vor răstigni pe cruce !
(xxx)
*
Ia ce ai nevoie, fă ceea ce trebuie şi vei da de cea ce vrei. G. W. Leibnitz
*
Nimeni n-a înfrînt obsesia morţii prin luciditate şi cunoaştere. E. Cioran
*
Cel mai frumos dar făcut cuiva este speranţa. A. France
*
Nu are sens să scoţi un balaur din calcule, dacă tu eşti acela care va trăi lîngă el. L.R.R.Tolkien
*
Poţi să spui dacă un om este isteţ după răspunsurile lui. Poţi să spui dacă un om este inteligent după întrebările
lui. Naguib Mahfouz
*
Celui ce ştie prea multe îi este greu să nu mintă. Ludwig Wittgenstein
*
Un kilogram de verde este mai verde decît un gram de aceeaşi culoare. P. Gauguin
*
Mai bine să taci şi să fii luat de prost decît să vorbeşti şi să confirmi că eşti. Abraham Lincoln
*
Ştiu că sînt prost. Dar cînd mă uit în jur, prind curaj. Ion Creangă
*
„De frica morţii mă ascund într-o carte.”

***

Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede
că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, că eu atîta m-
am priceput şi atîta am făcut. Ion Creangă
*(vezi lucrarea „Vă este frică de moarte ?” M. C. Paulişan,
Editura Gutenberg Univers, 2005, Arad, pag.110)

Domnule,

Răspund scrisorii dumneavoastre nu din postura de optimist în faţa morţii (sînt în echilibru între optimism şi
pesimism– starea cea mai confortabilă, dar şi mai dificil de atins), ci de simplu critic al argumentelor dvs.
Punctual, iată argumentele cu care încerc să combat crezul dumneavoastră că fiirea încetează cu actul morţii.

Nu avem nici un indiciu privitor la realitatea sufletului.

Dovezi ale realităţii sufletului (sau a ceva mai mult decît trupul), în opinia mea:● existăm;● doar noi putem
privi gînditor la stele;● prezentăm curiozitate la probleme ce nu sînt legate strict de necesităţile vieţuirii;●
cunoaştem (ascunsul şi mecanismul) şi suferim;● doar noi plîngem, rîdem şi avem milă (chiar faţă de noi înşine);
● ne deosebim (unii…) de animale, iar acestea au frică de noi (chiar şi cele ce n-au intrat niciodată în contact cu
noi);● ne este frică de un ceva invizibil şi absolut superior;● doar noi avem sensibilitate pentru frumos şi
moral;● doar noi ne putem deplasa nu doar în spaţiu, ci şi în timp;● sîntem singuri şi deosebiţi de restul
Universului observabil;● prin eurile noastre sîntem unici şi irepetabili în istoria Univ.;● doar noi „recunoaştem”
sau bănuim existenţa unui Creator al nostru;● avem posibilitatea desprinderii temporare de sine;● abilitatea de a
ne depăşi simţurile (putem „privi” în micro şi macro Univers); ● doar noi avem, în plus de frică, groază vizavi de
moarte (doar noi o gîndim);● nu putem dovedi că sîntem integral aici şi acum;● doar el poate constata realitatea
materiei şi a destinului (deoarece se sustrage spaţiului şi timpului, implicit materiei);● posedăm nu doar
conştienţă, ci şi conştiinţă (şi astfel previziunea morţii, printre altele);● plăcerea şi fericirea puteau lipsi, dar ele
„există” ;● facem ceea ce ne identificăm făcînd, vorbim şi ne înţelegem vorbind, gîndim şi sîntem martorii
gîndirii noastre;● ceva se poate sustrage spaţiului şi timpului, existînd indicii în acest sens (spre exemplu, unele
abilităţi ale minţii noastre);● intuiţia (un alt nume al transcendenţei lumii acestea);● arta şi talentele, uimirea,
admiraţia, imaginaţia, afectivitatea, speranţa;● creierul nu se poate explica în totalitate pe sine (gîndirea,
imaginaţia, memoria, „voinţa” etc.);● recunoaşterea de către conştiinţă a datelor, fie ca prezente, fie ca trecute,
fie ca reale sau onirice;● doar noi cunoaştem şi căutăm mai mult decît cele necesare vieţuirii;● creativitatea
„inutilă”;● imaginaţia creatoare;● relaţia directă cu propriile stări mentale;● plăcerea de a fi (o unitate);●
unicitatea nealeatorie a trupului (dermatoglife, iris, limba, vocea, lobul urechii, ADN-ul, creaţia şi locaţia în
spaţiu şi timp etc.);● (parţial) inconştientul activ (o instanţă transcedentală);● chestionarea (reflexivul).
Da, la fel ca toate argumentele în filozofie, acestea sînt argumente tentativă.
De ce nu are sufletul evidenţă absolută ? Nefiind pe coordonate de spaţiu şi timp (sau nu acestea), nu are
concreteţe fizică, sesizabilă prin simţuri. Dar, de fapt, pentru cine şi pentru ce ar fi evidenţa sufletului necesară ?
Sufletul e incognoscibil (nu este localizat în spaţiu şi nici supus timpului; deci, nu este sesizat de simţuri –
oglinda nu se poate vedea pe sine ca oglindă…) şi incomparabil.
Creatorul nu a putut (!) să-mi asigure nici aici o existenţă motivată, fără durere, injustiţie şi nemurire.
După părerea mea:● nu ştim dacă sîntem expres creaţia factorului generator suprem al existîndului;● „divinul
nu a putut”…, dar ceva tot a făcut: ne-a făcut !;● nu ştim de fapt raţiunea pe care o are sau ar putea-o avea
fericirea, justiţia, durerea, nemurirea sau... raţiunea; ● plăcerea şi durerea sînt ale trupului, element cu sens şi pe
deplin muritor (dacă existenţa aici era fără dureri şi nefericiri, poate ar fi însemnat să fim privaţi de altceva,
necesar în procesul devenirii);● organizarea Universului este infinit mai complexă decît o sesizăm sau o putem
înţelege şi astfel s-ar putea ca această lume şi noi înşine să nu fim, aici şi acum, ai Divinului suprem decît prin
suflet. Ca dovadă devenirea, supunerea la materie. Eu cred că sîntem aici într-o devenire captivă, impusă, iar prin
moartea trupului ne eliberăm „transformaţi”;● „creatorul ultim” a putut, motivat, să ne asigure/doteze doar cu
suflet ca element de evoluţie şi transcendere în eternitate;● poate ar trebui să ne bucurăm şi să fim recunoscători
şi pentru puţinul cu care Creatorul ne-a făcut. Şi cum nimic nu este definitiv, vedeţi bine aceasta, avem motive să
ne aşteptăm la o formă de continuare a conştienţei de sine după viaţă.
Nu găsim vreun argument – de experiment nici nu poate fi vorba ! – care să ne determine să credem într-o
dăinuire post-mortem.
Vă combat opinia cu următoarele argumente:● faptul că sînt Eu (acum, aici, astfel) şi sînt eu fără un motiv
evident;● dacă ne comparăm cu celelalte fiinţe, sîntem mai mult decît materie/trup, iar prin aceasta sîntem
individualităţi absolute;● nimic din ceea ce ne înconjoară nu apare şi nu dispare în mod absolut;● ceea ce există
este de o uluitoare complexitate (vezi alcătuirea şi „fiziologia” Universului);● trăim pentru un ceva subtil, de
neimaginat;● faptul că avem nu doar conştienţă, ci şi conştiinţă (şi sesizăm aceasta);● orice are o motivaţie
(evidentă sau/şi obscură), este legat de rest şi interacţionează continuu;● viul e o „minune”;● şi ce nu este, este;●
putem fi aici, dar putem fi concomitent şi pe alte coordonate (şi astfel nicăieri pe deplin…!);● însuşirile
„paranormale” ale creierului nu contenesc să ne uimească;● încă nu dispunem de argumente că aparţinem pe
deplin realităţii pe care o percepem, o primim şi o înţelegem;● nu ştim cum ştim că este aşa nu altfel;● rezolvăm
probleme, dar nu ştim cum le-am rezolvat efectiv în minte;● conştientizăm, dar nu ştim de ce, cum şi pentru cine
aceasta;● dacă ceva nu mai există sesizabil, trebuie să existe într-un anume fel prin însăşi faptul constatant că nu
mai există (deci, într-un anume mod, orice există indefinit);● timpul este enigmatic;● sensul se arată a fi o
necesitate (ce rezută din coordonarea devenirii);● pentru tine însuţi nu poţi dispare;● avem un trecut cu început
imprecizabil;● dacă am fi doar materie, moartea nu ne-ar nelinişti;● trupul se reînnoieşte integral la un interval
de circa şapte ani, iar zilele, lunile, anii trec fără ca eul să se modifice;● dincolo de realitatea sensibilă, intuim că
mai este un ceva;● Universul este integral legiferat;● chiar dacă nu ne putem aprecia în termeni absoluţi
începutul şi sfîrşitul, prin conştiinţă intuim realitatea transcedentală în noi;● existăm numai în viitor (trecutul nu
mai există, iar prezentul nu are durată);● orizontul de mister care ne înconjoară (pornind de la „existînd”), cu
care părem să ne fi obişnuit pînă la a nu-l mai sesiza, ascunde profunzimi de neimaginat;● fiind unici, sîntem
infiniţi în noi înşine;● dispariţia este imposibilă, deoarece pretinde un domeniu al nimicului, iar cauzalitatea
susţine un lanţ al fenomenelor;● „interdicţia” de a înţelege ceva fundamental;● nimic(ul) nu e finit, neavînd
început şi sfîrşit absolut (deci, nici eul);● nimic din ceea ce concepem nu este imposibil, ci doar improbabil;●
trupul nostru poate continua a fi viu, chiar în absenţa conştienţei/conştiinţei;● existenţa noastră „aici” nu a pornit
de la zero;● pare improbabil ca realitatea să fie doar cea din orizontul sensibilităţii noastre trupeşti;● dăinuirea
post-viaţă este într-o manieră imposibil de imaginat;● sîntem importanţi nu doar pentru noi înşine;●
complexitatea şi grandoarea Universului sînt copleşitoare şi sugerează că nimic nu este (nu poate fi !) lăsat la
voia întîmplării ;● sîntem şi altceva decît conştientizăm, iar acest altceva nu vieţuieşte şi implicit nu se naşte şi
nu moare (avem şi folosim şi ceea ce nu ştim că avem şi folosim, atît la nivel trupesc, cît şi psihic);● dacă morţii
nu i-ar urma ceva, am avea instinctiv altă conduită, îndeosebi asupra vieţii;● este mult prea potentă şi
extraordinară natura pentru a nu fi pregătit o urmare unei creaţii de o asemenea complexitate şi măreţie cum este
Omul. Este ceea ce sesizăm fiecare şi cu deosebire hipersensibilii, iluminaţii şi misticii (iar aceasta în condiţiile
în care observăm că natura/materia nu are milă de sine !);● unificarea sau separarea absolută a contrariilor este
imposibilă;● animalele mor cu seninătate;● viul este cuprins într-un mister general (origine, sens, evoluţie
etc.);● Universul şi viul sînt aşa şi nu altfel (şi nu nemotivat);● „Creatorul” este şi nemurirea noastră;● Universul
nu este alcătuit din fragmente distincte, fundamentale – deci nu-i cine să moară !;● fundamental, Universul este
asimetric; deci, viaţa şi moartea nu sînt absolut simetrice;● ne este imposibil de a găsi, de a imagina un argument
imbatabil pentru a justifica moartea deplină;● nu venim (trupeşte, cel puţin) din nimic;● observînd cît de
„inteligent” este Universul (inclusiv prin noi…), pare exclus ca existenţa noastră să fie o întîmplare fără urmări,
ceva necauzal, nemotivat şi inutil;● dacă sîntem astfel, nu altfel, denotă că există o cauză, iar aceasta vizează şi
urmarea vieţii;● existăm etern în Fiinţă;● fără „instinctul” eternităţii, conştiinţa nu s-ar mai putea exercita;●
faptul că avem, că putem avea, năzuinţa supravieţuirii;● este tot aşa de inconceptibil de a ieşi din existenţă,
precum de a intra în existenţă;● anihilarea absolută de „aici” nu înseamnă „de pretutindeni” (idem pentru
maniera de desfăşurare);● Universul ne sugerează că are secrete pe care nu le putem dezlega (sau nu timpuriu).
Desigur, fiecare dintre aceste argumente, luat separat, nu-i decît o simplă posibilitate. Dar gîndite împreună,
pot compune o certitudine „acceptabilă”, liniştitoare.
„Ceea ce este cel mai evident este cel mai greu de descoperit.” E. A. Poe
Nu avem vreun motiv să continuăm a mai fi.
Putem găsi, în egală măsură, motive de a continua sau nu de a mai fi.
Eu consider că avem următoarele motive de a continua dăinuirea, într-un mod oarecare :● motivaţia de a fi
acum şi aici, astfel, este intrinsec motivaţia de a fi după viaţă;● sîntem şi sîntem nu doar materie;● faptul că o
putem formaliza şi gîndi, o presupune;● doar trupeşte nu mai întrevedem vreun motiv de a mai fi;● sîntem o
continuare, nu o apariţie din nimic (faptul că nu ne cunoaştem „misiunea” relevă destinul, divinul, realitatea
individuală şi necesitatea de a fi);● sîntem individualităţi absolute, prin suflet, formă, dispunere în spaţiu şi timp
(deci în istoria Universului);● n-am dăinuit „etern” nici în starea de „dinaintea” vieţii (ca dovadă, iată-ne aici);●
Universul ne este doar cel de „aici” şi „acum”;● nu păream a fi altceva decît Universul, iar existenţa şi devenirea
(!) lui nu este în timp, ci cu timp;● punctul nostru de vedere este absolut infim (o „cuantă de vedere”), deci nu
putem avea o viziune de ansamblu veridică asupra Universului, adică a noastră, şi de a putea trage concluzii
definitiv şi absolut valide;● avem un „exterior” (pentru el nu avem motive de a mai fi) şi un „interior” (pentru
acesta nu putem dispare).
Nici particulele elementare nu sînt nemuritoare.
Adevărat dar ele nu dispar în nimic, ci se transformă neîncetat. Unele, spre exemplu fotonii sau gravitonii, ar
putea dăinui indefinit ! Uluitoarea şi infinita complexitate a atomului (şi în „continuare” a celulei vii, a creierului
nostru, a Universului) ne sugerează eternitatea de fond.
Alcătuit din atomi, trupul nostru este supus legilor naturii materiei, dar sufletul, unicitatea noastră, nu este un
compus, deci se conduce după legi specifice şi de neevidenţiat.
Nemurire înseamnă neschimbare, iar devenirea pretinde modificare şi interacţiune, cu murire aparentă sau
epuizare secvenţială în timp.
Nu avem dovezi că am avut o existenţă anterioară, individuală (a fi nemuritor presupune o existenţă
dintotdeauna !).
Dar: De ce sîntem şi de ce individualităţi absolute ? De ce nu sîntem identici ? De ce nu sîntem toţi în acelaşi
loc şi în acelaşi moment ? După ce reguli această distribuţie în spaţiu şi timp, realizare şi dăinuire ? Nu sugerează
acestea un plan şi un parcurs pentru individualităţi ? Ce-i timpul, implicit eternitatea şi celelalte „temporale” ?
De ce v-aţi născut dumneavoastră, nu altcineva ? De ce sînteţi aşa cum sînteţi şi de ce aici şi acum ?
„Anteriorul” şi „ulteriorul” vieţii nu este în spaţiu şi timp (de tipul celui în care ne situăm), deci nu au aici
evidenţă altfel decît prin faptul că sîntem şi sîntem noi.
De ce credeţi că unii au convingerea că vieţii îi urmează ceva, iar alţii, precum dumneavoastră, dimpotrivă ?
Se moare mult prea uşor şi nemotivat, pentru o fiinţă cu ceva divin în ea, sau pentru ca viaţa să fie ceva foarte
important.
Nu vă împărtăşesc opinia, deoarece:● nu ştim la modul absolut ce înseamnă important sau neimportant;●
nemotivat s-ar putea dovedi a fi doar din punctul dumneavoastră de vedere;● nu putem evidenţia ceva ca fiind
absolut nemotivat (nu doar din punctul nostru de vedere);● uşurinţa survenirii morţii ar putea, deopotrivă,
evidenţia neimportanţa ei pentru suflet (individ) !;● morţii i se supune doar trupul;● trupul este viu, nu sufletul
sau conştiinţa unei individualităţi;● nu se moare la întîmplare (nu putem pune în evidenţă nimic a fi absolut
întîmplător în această lume cu cauzalitate omniprezentă);● pentru aici, moartea este necesară;● măsura divinităţii
a ceva este un nonsens.
Dacă viaţa nu este foarte importantă, după cum afirmaţi, s-ar putea să fie moartea... !
Nu sîntem (ce-i mai) importanţi: D-zeu nu crea galaxiile doar pentru noi, ci ne crea doar nouă o lume (dar, şi
în acest caz, de ce ar fi făcut-o ? Cine sîntem noi ?).
În opinia mea:● dacă sîntem, semnificăm ceva şi avem un rost;● nu ştim „rostul” galaxiilor nici în sine şi nici
în raportare la noi, cei de acum sau de oricînd, ori din viitorul individual;● cert, nu sîntem centrul Universului,
dar, aşa plăpînzi cum părem, sîntem o minune dacă putem gîndi şi chiar dobîndi informaţii privitoare la
compoziţia şi geneza Universului;● ceva „mic” nu înseamnă şi neimportant !;● nu sîntem egali, nu sîntem
interschimbabili şi nici nediferenţiaţi. Dacă dumneavoastră vă credeţi neimportant s-ar putea să fie aşa, dar
aceasta nu înseamnă că toţi sîntem neimportanţi ! Atenţie ! Măsura „importanţei” s-ar putea să fie individuală şi
meritorie…!;● dacă dumneavoastră credeţi, „simţiţi”, că veţi dispare integral şi definitiv, s-ar putea să aveţi
dreptate, dar numai în ceea ce vă priveşte !;● da, materia (trupul nostru) este „neimportantă”;● galaxiile n-ar mai
fi dacă n-am fi noi („există”, deoarece sînt remarcate de acest cineva care sîntem) şi nici noi n-am putea fi astfel
de n-ar fi galaxiile !
Dacă „dincolo” este ineditul şi incognoscibilul, ceea ce ar trece din mine dincolo ar trebui să fie de asemenea
inedit şi incognoscibil – dar în acest caz nu mai sînt eu acela !
Inedit şi incognoscibil este sufletul, deci chiar dumneavoastră, iar dacă nu vă recunoaşteţi se datorează
faptului că lumina nu se poate lumina pe sine (oglinda nu se poate oglindi pe sine), sau ... s-ar putea să nu aveţi
suflet !
Dacă vă identificaţi doar cu trupul, veţi muri deplin, definitiv şi – consolaţi-vă ! – veţi rămîne definitiv aici !
„Dincolo” l-ar putea conţine şi pe „aici”.
Nu avem vreun exemplu evident de nemurire, nici chiar „accidentală” !
După părerea mea:● noţiunea de nemurire este simbolică, relativă şi nu semnifică nimic în sine;● nemurirea
ar semnifica starea de viaţa veşnică aici – o absurditate, oricît ne-am dori-o –, o stare de îngheţare ce ar
semnifica chiar ea moartea absolută;● doar subiectiv putem vorbi de „accident” – în întregul cauzal totul este
necesar şi oportun;● nu avem parte de nemurire şi este bine că este aşa;● murim, dar persistăm în a fi într-un
anume fel;● a fi nemuritor ar fi o suferinţă îngrozitoare, iar fără o serie infinită de alte însuşiri am fi în
discordanţă armonică cu Universul;● în Univers nimic nu este „îngheţat”, nimic nu mai poate fi cum a fost, deci
totul este în evoluţie şi astfel nici opinia noastră despre moarte nu poate avea o ultimă apreciere;● nu ştim exact
ce este Viul şi nici desfăşurarea lui pe coordonatele de spaţiu şi timp.
Dacă Creatorului i-a fost atît de dificil – de ce ? – să genereze Viul – vedem asta în jurul Sistemului nostru
solar – , ce temei am avea să credem că ar fi reuşit să creeze un ceva nemuritor ?
Eu consider că:● viul de tip terestru este unic, iar dacă pînă acum n-am depistat alte forme ale viului nu
înseamnă că ele nu există. Remarcaţi şi faptul că fizic, indubitabil, noi sîntem claustraţi în Sistemul nostru solar
!;● un element de dăinuire continuă (sau mai exact, în sine) pare a caracteriza întreaga alcătuire a Universului,
iar noţiunea de timp este principala piedică în a vedea „departe” sau plenar;● Universul, existîndul, par a avea
mult mai multe dimensiuni (în micro şi macro), iar ele ne sînt inaccesibile;● dacă nu depistăm forme ale viului în
afara Terrei, nu este un motiv de a crede că sîntem ceva inedit, „valoros”, divin, plănuit şi implicit cu o
continuare a vieţii ?;● „raritatea” noastră şi specificul nostru adaptat la mediul planetar şi solar sugerează că
sîntem aici ca într-o rezervaţie (sau „incubator” ?) !;● faptul de a nu fi toţi la fel şi în acelaşi spaţiu şi timp,
denotă că am „preexistat” şi vom dăinui într-un anume mod;● nu ştim: a) ce înseamnă în temeni absoluţi a reuşi
(implicit realitatea cauzalităţii); b) ce este viul, de ce există, ce forme de manifestare poate avea; c) ce alte
dimensiuni are Universul; d) ce relaţie ar putea fi între Creator şi timp; e) cum şi de ce unele dimensiuni ale
Universului se pot transfera, contopi, converti în alte dimensiuni ale sale. Deci, orice utilizare în termeni absoluţi
a unei noţiuni este hazardată, incompletă, ambiguă.
Viul şi viaţa sînt lamentabil de imperfecte, de fragile, de neînsemnate şi fără tendinţă de pregătire pentru o
existenţă superioară.
Ce înseamnă viu ? Ce înseamnă perfecţiune (nu doar din perspectiva dorinţei noastre )? Ce este fragil sau real
în mod absolut ? Ce înseamnă însemnat sau neînsemnat în mod absolut şi nu doar din perspectiva noastră ? Dacă
am fi perfecţi, ce rost sau sens ar mai avea Universul şi viul ?
Viul şi viaţa trupului sînt conforme mediului de susţinere. De observat şi faptul că: a) dacă am fi nemuritori,
planeta ar susţine un număr redus şi fix de fiinţe (iar printre acestea s-ar putea să nu fim şi noi…, dar şi ce
semnificaţie am avea dacă ar fi aşa ?); b) dacă am fi mai puţin importanţi, n-am fi (aici şi acum); c) dacă nu ne-
am afla într-o prefacere n-am avea cultură, spirit, raţiune, năzuinţe; d) existenţa supremă tindem să o vedem doar
din perspectiva trupului, deci a simţurilor.
Năzuinţele noastre s-ar putea să nu fie exclusiv ale noastre…!
De remarcat că aprecierile noastre privitor la moarte depind (şi) de trupul nostru (de fiziologia lui), de
momentul şi locul vieţuirii, de istoria proprie.
În raport cu Dumnezeu, noi nu putem fi eterni.
Eu consider că:● a ne raporta temporal la Dumnezeu (ca dealtfel orice altă raportare) este o gravă eroare;●
noţiunea de Dumnezeu este ambiguă, la fel şi cea de Timp (eternitate);● a putea sau a nu putea fi etern (termen
inconsistent şi imprecis) este o judecată totalmente inabordabilă realist, obiectiv, pertinent;● nimic nu ne dă
dreptul să decidem ce se poate şi ce nu, cu ansamblul fiinţei noastre;● din perspectiva Creatorului totul este
dintr-o dată, fără loc, fără început, mijloc şi finalizare, fără continuitate mereu diferită, fără aici, acolo, acum,
cîndva şi altădată.
Dumnezeu nu este în timp, iar starea post-mortem este într-un raport inedit cu timpul (însăşi noţiunea de a fi
este relativă din acest punct de vedere).
Noi nu putem fi altceva decît un aspect al „originii”.
Dacă Dumnezeu nu creează în mod necesar, de ce am supravieţui în mod necesar ?
Dumnezeu nu creează şi nu distruge, nu excercită necesitatea. Acestea sînt noţiuni pur omeneşti. De ce ar crea
Dumnezeu ? De ce n-am fi noi şi lumea o parte a felului Lui de a se manifesta ?
Dacă sîntem, de ce sîntem astfel şi aceştia, nu altfel şi alţii ?
„Supravieţuim” necesar din însăşi faptul de a fi !
Dacă eşti, dacă eşti cum eşti aici şi acum, dacă exişti cît exişti, nici mai mult nici mai puţin, denotă că într-un
anume fel ai fost şi implicit continui – fără ca aceasta să releve absolutul noţiunii de fiinţare !
Dacă am fi distruşi integral, prin ce s-ar mai justifica faptul de a fi ?
Vedem că nu poate fi făcut cineva răspunzător dacă murim integral, iar moartea nu pare a fi o pierdere reală
pentru Univers (dimpotrivă… !).
De ce ar trebui să fie răspunzător cineva ? Moartea noastră, în maniera în care este, nu poate fi o crimă sau un
eşec, ci o necesitate pentru o progresivă (individuală) devenire.
Universul nu cunoaşte pierderea sau cîştigul, ci doar transformarea cu sens (inaccesibilă înţelegerii noastre
acum).
De ce am fost făcuţi aşa, nu altfel ? Nu ştim şi nici nu putem bănui. Dar faptul că sîntem, că sîntem cum
sîntem, denotă că cineva „controlează” situaţia !
Divinul (şi nemurirea sugerată de el) nu are evidenţă şi este chiar ilogic. Spre exemplu, nu se poate răspunde
la chestionări de felul : Ce făcea D-zeu înainte de a crea lumea ? Dar acum ? De ce nu avem doar o religie ?
D-zeu poate să moară ? D-zeu poate să se sinucidă ? D-zeu poate să vrea să nu vrea ? D-zeu poate să se
creeze pe sine ? D-zeu poate să creeze alţi dumnezei ? D-zeu poate să creeze ceva superior Lui ? D-zeu poate
să fie limitat ? D-zeu poate să fie sau să nu fie ? D-zeu poate să nu poată ? Din aceasta să nu concluzionaţi că
aş fi un sceptic încrîncenat ! Nu, chiar mi-aş dori să fiu un credincios, dar nu pot să fiu.
Eu înţeleg această problemă astfel:●a fixa atribute divinului înseamnă a nu-l înţelege, a-l anula sau denatura;●
nu este absurd, dacă nu chiar jignitor, ca noi să-l judecăm apreciativ pe Dumnezeu ?;● divinul este mai mult
decît tot ceea ce „există” şi nu există, sau nu încă;● divinul nu este în spaţiu şi timp, deci nu are nici un atribut
expres, dar le poate genera şi susţine pe toate;● noţiunile de logică şi ilogică sînt puerile din perspectiva
Universului şi a divinului. Logica noastră nu este şi logica de ansamblu a Universului;● de ce existăm şi de ce ne
punem (aceste) întrebări ? De ce orice întrebare poate induce numeroase răspunsuri, fiecare parţial valabilă, şi
care se sfîrşesc în nimic, în iluzoriu ?
Necredinţa dumneavoastră religioasă are o cauză ! Care să fie ea ?
Doar reproducerea (menţinerea viului) este importantă.
Trupeşte, da. Dar noi sîntem mai mult decît trup. Aici sîntem, cît sîntem, şi trup/materie.
De ce ar fi reproducerea importantă (noţiune pur subiectivă !) dacă nu există divin şi implicit o situare înainte
şi după viaţă, cum afirmaţi dumneavoastră ?
Nu vi se pare „suspect” că unii dintre noi se arată în mod evident a fi mult mai mult decît trup ?
 Deocamdată observăm că reproducerea vizează trupul, iar despre sufletul care înnobilează trupul ştim extrem
de puţin.
De ce credeţi că este importantă menţinerea Viului ? De ce n-ar fi importantă nu doar simpla multiplicare, ci
şi susţinerea a ceva subtil prin fiecare trup ?
Dacă există un „dincolo”, de ce trecerea nu se desfăşoară într-o manieră evidentă, sugestivă sau aparte
pentru oameni ?
Deoarece:● trupul nostru fiind asemenea celui de la animale, moartea lui este firesc să fie în aceeaşi
manieră;● felul lumii de a fi nu este expres necesară pentru noi;● spaima de moarte, nu doar frica animalică,
exprimă maniera aparte a morţii noastre;● sufletul nu are evidenţă fizică, deci nu-l putem vedea nici murind (!) şi
nici plecînd „dincolo”, iar acest dincolo nu înseamnă neapărat nespaţiu şi netimp sau alt spaţiu şi alt timp.
Ştiţi ce deţineţi în inconştient ? Posibil şi probabil ca această latură evidentă a fiecăruia, latură componentă a
Eului/sufletului, să deţină informaţii şi să reţină informaţii care în planul conştienţei sau conştiinţei să nu apară,
sau să apară trunchiat ori simbolic. Sîntem, pentru noi înşine, mai mult decît ne simţim şi credem !
Omul poate renunţa neconstrîns la viaţa lui, se poate autosuspenda din timp şi spaţiu.
Dar aceasta înseamnă că rămîne, dar fără viaţă ! Dacă iese din spaţiu şi timp nu dispare deplin, ci doar de pe
aceste două coordonate ale existîndului.
Neconstrîns, deci nedeterminat ? Aşa ceva nu pare să existe în Univers ! Nimic, la modul absolut, nu putem
face cu de la noi voinţă (deci, nedeterminat de ceva anterior premergător şi neconstrîns de datele cadru). Trăim
într-o lume a determinismului omniprezent !
Dacă nu ne-am înscris voit în existînd, şi undeva anume în acest timp şi acest spaţiu, cum am putea voit să
ieşim ? Sinuciderea doar credem a fi o ieşire (a cui şi unde ?) din spaţiu şi timp !
„Pesimismul meu este un rezultat, în timp ce optimismul adversarilor mei – o presupunere.” (S. Freud)
Pesimismul şi optimismul sînt, ca aproape întreg psihicul, o expresie a anatomiei şi fiziologiei trupului.
Fiziologia trupul vă face să vedeţi, să căutaţi şi să fiţi sensibil la pesimism. Ca dovadă, sînt o sumedenie de
substanţe chimice care în doze de miimi de gram vă pot face extrem de pesimist sau optimist.
Este adevărat, însă, că nu putem avea certitudinea a ceva. Limita cunoaşterii este limita înţelegerii şi
acceptanţei la un moment dat, iar cunoaşterea este infinită şi filtrată după specificul receptorului, accesibilă
progresiv şi dificil de verificat pe segmente de timp semnificative.
Nimeni nu este necesar în mod evident şi nu se prezintă a fi altceva decît o formaţiune temporară. Dacă aici
nu, de ce ar fi „dincolo” ?
Atunci de ce existaţi, de ce astfel, de ce (doar) acum şi (tocmai) aici, şi de ce aveţi aceste caracteristici
trupeşti şi afective ? „Aici” are evidenţă doar trupul, iar după viaţă, probabil, doar sufletul (în absenţa actualelor
coordonate de spaţiu şi timp).
Dacă sînteţi, dacă sînteţi aşa cum sînteţi, ori dacă sînteţi aici şi acum, denotă că aveţi un rol, că sînteţi o
secvenţă necesară şi nu doar pentru Universul sensibil.
A fi sau a nu fi necesar sînt aprecieri pur subiective, limitate şi de neverificat. Iar dacă remarcaţi că şi timpul
este inconsistent şi indefinibil, practic nu ne rămîne decît credinţa a orice.
După cît este D-zeu de nepăsător cu viaţa mea, de ce ar fi mai grijuliu cu moartea mea ?
Dumnezeu v-a înzestrat cu viaţă (deci existaţi şi „înainte”, dar fără viaţă !) ca să fie apoi nepăsător cu dvs.?
Aveţi un scop, altul decît expres pentru dumneavoastră, dar el este extrem de subtil.
Faptul că vă omoară denotă că vă are în vedere permanent şi existaţi motivat !
Presupusa Lui nepăsarea este motivată şi nu vizează doar pe unii, după cum puteţi observa în jurul
dumneavoastră !
De unde ştiţi că moartea, şi chiar momentul şi maniera survenirii ei, nu vă va aduce un plus de satisfacţie, de
împlinire, poate chiar „salvarea” ? Nu cunoaşteţi mai nimic din ceea ce ştiţi că nu cunoaşteţi, iar ceea ce
cunoaşteţi este infim şi relativ.
Conştienţa şi conştiinţa avînd un început – îl contestă cineva ? – , firesc să aibă şi un sfîrşit.
După părerea mea:● nu putem dovedi că conştienţa şi conştiinţa ar avea un început absolut (şi de fapt, nimic
nu are un început sau un sfîrşit absolut);● nu controlăm memoria decît în infimă măsură;● există indivizi
asemănători nouă, care nu par a avea sau a mai avea conştiinţă !;● conştienţa este o necesitate a trupului, deci are
o anumită limitare în timp, pe cînd conştiinţa (efect de suflet) este atemporală, deci fără început şi sfîrşit absolut.
Dacă apropiaţii lui Iisus Hristos nu l-au recunoscut pe acesta drept Mîntuitor, dacă nici acum nu avem vreo
dovadă palpabilă, evidentă, că ceva a schimbat, moartea noastră este moarte deplină, eternă.
Nu vă împărtăşesc opinia:● Iisus nu a venit pentru aici, iar noi nu putem avea, cu simţurile acestea, evidenţa
palpabilă a ceea ce a făcut cu noi, pentru noi şi pentru post-mortem;● apropiaţii Lui au fost oameni, asemenea
nouă;● pe parcursul a două mii de ani, zeci de miliarde de oameni au crezut, iar crezul le-a făcut viaţa şi moartea
evident mai suportabile, mai acceptabile. Ce-au avut ei de pierdut dacă Iisus este doar o legendă ?
Preexistenţa şi post-existenţa sînt noţiuni fanteziste, pansamente sufleteşti. Ca dovadă, Universul nu ne oferă
nici cel mai mic indiciu că ele ar avea vreo realitate !
 De ce ar face-o ? Cine sîntem noi să trebuiască să beneficiem de evidenţe absolute ? Apoi, nu putem şti ce
tezaurizăm în inconştient (prin el facem şi sîntem aşa cum sîntem). Observaţi că relaţia inconştientului cu
sufletul este de presupus şi ne apare a fi tot mai evidentă !
Vi se pare nesemnificativ faptul că noi gîndim, dar nu ştim cum gîndim ? Avem voinţă, dar nu ştim de fapt ce
este, de ce factori depinde şi nici dacă are cu adevărat evidenţă sau este ceea ce credem despre ea.
Dacă post-existenţa şi preexistenţa sînt pansamente sufleteşti, înseamnă că admiteţi realitatea sufletului (!),
deci ceva nematerial şi prin aceasta susceptibil de a dăinui şi dincolo de trupul terestru.
Doar pentru trup se poate pune problema pre- şi post-existenţei – observaţi că şi trupeşte, chiar infim,
preexistăm ! Sufletul, fiind suprem şi „esenţă” a Universului, nu are dispunere temporală şi nici nu există (în
sensul de a fi undeva şi cîndva, el fiind aspaţial şi atemporal).
Existîndul de aici este în continuă opoziţie, iar „devenirea” sa nu ştim ce înseamnă.
Raţiunea de a fi a Universului (ce înseamnă ea vizavi de noi, de devenirea noastră ?), maniera în care o face şi
de ce o face, cum a „început” sau cum v-a „sfîrşi”, sînt chestionări care ne depăşesc înţelegerea şi utilitatea.
Simplul fapt că este, că devine, că „învinge”, iar noi sîntem solidari cu el, sînt motive de optimism.
Moartea noastră nu este un eşec, după cum nimic nu pare a fi astfel în Univers. Toate au un rol circumstanţial
undeva, cîndva şi cîtva.
Devenirea, prin însăşi faptul că o presupunem, că o remarcăm semnifică ceva, poate chiar faptul că astfel se
obţine o continuare a fiirii (spre un ceva superior).
Din omniprezenta opoziţie eu înţeleg următoarele: a) ea este o necesară limitare sau o jalonare protectivă;b)
nu sîntem numai noi; c) nu sîntem întîmplători sau autonomi; d) „epuizarea” noastră nu presupune cu necesitate
şi dispariţia noastră; e) există şi altceva decît ceea ce se manifestă fizic.
Părem a fi importanţi doar pentru menţinerea viului (ne înmulţim în beneficiul speciei, nu al nostru ca
indivizi unici).
N-ar fi prea puţin ? Dar ce este viul ? De ce doar noi am fi importanţi sub acest aspect ? De ce sînt specii ? Ce
sîntem noi ca individualităţi ? Nu ştim, dar tindem să interpretăm orice (ceea ce nu denotă că totul este
interpretare).
Eu consider că:● aici, aceasta s-ar putea să fie misiunea noastră necesară;● printre altele, menţinerea viului
este (şi) menţinerea noastră (!);● după acest episod de existenţă nu mai sîntem ce am fost, după cum nu sîntem
cum am fost;● din menţinerea viului face parte şi o anume tentativă de sublimare sau elevare a ceva obscur;●
aici nu putem „evolua” integral, ci doar limitaţi de materie, spaţiu, timp şi loc;● sîntem importanţi, dacă fără noi
ca indivizi (!) nu se poate !;● susţinerea fiindului pe viu şi situarea noastră în vîrful piramidei Viului nu pot fi
nesemnificative;● individualul fiinţării terestre există sau se exprimă numai prin raportare-interacţiune cu alte
individualităţi.
Moartea a existat dintotdeauna şi pentru toţi.
Dacă nu era astfel, mai puteaţi apare dumneavoastră ? De ce ar trebui să fiţi o excepţie ?
V-aţi dori eternitatea aici şi tot astfel ? „Îndrăzniţi” să cereţi nemurirea pentru aici ? Ce-ar însemna să nu
puteţi muri ? Dacă meditaţi ceva mai mult la acest aspect, veţi constata că ar fi o situaţie îngrozitoare !
Să nu facem confuzie între nemurirea de aici şi nemurirea prin dăinuire post-mortem ! Nemurirea aici este o
absurditate, iar pentru post-mortem o necesitate sub orice aspect.
Dintotdeauna şi pentru toţi, ce semnifică ?
Viaţa, de la început şi pînă la sfîrşit, este haotică.
După părerea mea:● haosul este o iluzie, un minus al înţelegerii noastre la un moment dat, iar interpretările
noastre sînt subiective;● cauzalitatea, cel puţin la nivelul simţurilor, este absolută;● Universul nu are început şi
sfîrşit (în absenţa elementului de raportare), deci nici individul nu are început absolut sau sfîrşit absolut;●
indeterminarea, lipsa previziunii sau a viziunii pentru ceea ce urmează, nu echivalează cu haosul sau nimicul !;●
chiar haotică de ar fi, este ceva şi nu indică sau justifică ce urmează ei, după cum nici ceea ce a fost înaintea ei.
Tulburările mintale relevă că sîntem absolut materiali.
Nu sînt de acord cu dumneavoastră, deoarece:● numeroşi demenţi devin absolut normali cu cîteva clipe
înainte de moarte (nesemnificativ ?);● dacă sîntem exclusiv materie, de ce putem avea tulburări mintale şi ce
semnifică faptul de a avea minte, doar noi, nu şi un bolovan sau o plantă ?;● mintea, activitatea cerebrală,
vizează comportamentul şi fiziologia trupului !;● tulburările mintale nu sînt haotice şi nici lipsite de sens (!);●
aici sîntem mai mult sau cu evidenţă materiali. Am ajuns pe Lună, dar ştim extrem de puţin despre creierul
nostru şi tulburările lui !;● sufletul se sprijină pe trup, deci alterarea acestuia îi perturbă expresia;● considerăm
mintea (creierul) ca fiind esenţa, centrul fiinţei noastre materiale, dar n-o controlăm şi nici nu ştim cum lucrează
! – de ce şi cum se gîndeşte/observă materia pe sine ?
Doar noi putem fi asasini.
Un motiv de a ne vedea mai mult decît trup, dar să observăm că aceast comportament vizează doar un anumit
procentaj dintre indivizi. Se numeră aceştia printre cei ce vor muri deplin şi definitiv ? Oare sufletul unui asasin
este iluzoriu sau la părăsit, ori poate nu l-au posedat niciodată ?
 Dumneavoastră ce credeţi: De ce nu sîntem toţi asasini ? Avem toţi conştiinţă (element de expresie a
sufletului) ? Dumneavoastră aveţi suflet ? De ce ? L-aţi merita ? Meritaţi să continuaţi a fi şi după moarte ?
Totul în Univers este inconsistent, relativ şi temporar.
Dacă-i aşa, această caracteristică ar avea-o şi moartea, starea post-mortem şi opinia dumneavoastră ! Sînteţi în
afara Universului ca să puteţi face o asemenea apreciere ? Ceea ce vedem noi în Univers este insignifiant de
puţin, iar ceea ce înţelegem din ceea ce vedem este şi mai puţin ca să putem avea certitudini.
Vorbind de inconsistent, relativ şi temporar, implicit afirmaţi că ceva trebuie să fie consistent, adevărat, divin
şi definitiv ! Nesemnificativ ?
Viul se poate susţine doar pe moarte – deci, doar ea este importantă.
Moartea face parte din lanţul devenirii şi astfel importanţa ei este egală cu importanţa vieţii, iar ambele cu
ceea ce am fost, sîntem şi vom fi.
Dacă moartea este mai importantă (aici !), avem un motiv în plus de a spera la continuarea devenirii !
Încercaţi să aflaţi ce este importanţa şi pentru cine există ea…
D-zeu nu ne ascultă, nu are milă, nu susţine justiţia şi ne amăgeşte să trăim fără să ştim de ce şi pentru ce
(aceasta, presupunînd că sîntem „cineva” !).
Dumnezeu, Creatorul, nu este o persoană, deci, din capul locului, întreaga aserţiune este o eroare.
Dumnezeu nu dialoghează cu noi şi nu ne amăgeşte să trăim, deoarece nu sîntem „altceva” decît (indirect)
ceea ce este El. Noi facem parte „necesar” din Universul acesta (altfel, n-ar mai fi acesta !).
Atenţie ! Aspectul de Dumnezeu personificat ne derutează întotdeauna de la un anume nivel al reprezentării
gîndirii.
Din ţărînă sîntem şi în ţărînă ne întoarcem. Şi nu doar că o spune Dumnezeu, ci chiar vedem că este aşa.
Da, aici şi acum sîntem (ne exprimăm prin) humus la modul concret. Dar nu numai humus. Cine, normal
fiind, nu „simte” (cînd priveşte o floare, la bolta înstelată ori la cadavrul semenului) că nu este doar ţărînă şi
animal ? Apoi, cine îşi pune (asemenea) întrebări să nu fie mai mult decît ţărînă ?
Trupeşte sîntem humus şi revenim în el (!), deoarece nu ne-am separat pe deplin niciodată de el (vezi, spre
exemplu, hrănirea). Nici o formă a viului nu se naşte integral din humus, iar în ţărînă revine doar ceea ce a fost
luat din el întru susţinere.
Nevoia de certitudine ne constrînge să ne confecţionăm adevăruri-credinţă.
În opinia mea: ● aceasta este o dovadă în plus că avem/sîntem suflet !; nimic nu pare a fi absolut în Univers,
iar toate cele aflate pînă acum s-au dovedit temporare şi nu doar în ceea ce ne priveşte; ● există ceva care să fie
atît de real încît să poţi avea încredere deplină în el ? În eternitatea lui absolută ? ;● confecţionarea adevărului-
credinţă trebuie să se bazeze pe un ceva, cît de cît real. Semnificaţia ?;● de ce avem această nevoie de certitudine
? De ce ne putem confecţiona adevăruri-credinţă ?;● care sînt limitele de realitate a adevărului-credinţă ? Opinia
dumneavoastră nu este şi ea un adevăr-credinţă ? Deci…
Orice minte sinceră şi lucidă nu poate să nu constate că viul este un experiment.
Viul terestru, poate – elementele lui alcătuitoare, sigur nu.
Moartea nu relevă eşecul experienţei, ci desfăşurarea ei pe multiple şi succesive coordonate.
Privind cerul nopţii şi complexitatea creierului nostru, nu sesizaţi că acest experiment este unul „suspect” ?
De fapt în termeni exacţi nu există experiment, orice fiind determinat de ceva anterior şi urmat de altceva, iar
aceasta strict în limitele unor legi nescrise evident şi omniprezente, nu doar de acum.
Să avem în vedere şi faptul că nu ştim ce se urmăreşte cu acest experiment, de ce este el necesar, nu ştim
cine-l face, nu ştim cum s-ar prezenta el în formula de reuşită sau eşec, nu ştim de ce este aşa cum este, de ce se
face cu „ceva” care pare a preexista.
Nu sîntem o creaţie divină, deoarece ar însemna ca noi să fi fost o „lipsă”, un minus iniţial al divinului.
Părerea mea: ● şi noi sîntem importanţi în Univers dacă sîntem (participăm la felul lui de a fi), chiar dacă nu
ştim cine/ce sîntem (astfel) şi nici de ce „sîntem”; ● nu existăm pentru noi (în noi nimic nu are această calitate) şi
nimic nu pare a avea această însuşire (probabil, deoarece conceptul nostru de eu şi existînd sînt lacunare). Sîntem
doar piese într-un angrenaj de extremă complexitate (existăm cu „ceva”, nu pentru cineva);● care ar fi
deosebirea fundamentală între noi şi divin ? Ce înseamnă divin în termeni absoluţi ? Unde sesizăm divinul izolat
? Ce putem fi noi altceva decît un element divin de un anume fel ?● chiar dacă sîntem o creaţie a unui serv a lui
Dumnezeu, prin aceasta nu sîntem mai puţin lipsiţi de divin sau valoare. Noi avem un ceva aparte – sufletul –, în
comparaţie cu ceea ce ne înconjoară şi de aceea credem că sîntem mai aproape de esenţă, de centru, de divin;●
atributele recunoscute sau atribuite divinului ne aparţin (sau îi aparţin ?), deci au sorţi maxime de a fi aparente;●
noţiunea de divin este subiectivă, deductivă, iar însuşirile ei sînt doar presupunere, compuse logic sau
„necesare”. Deosebirea dintre noi şi divin este de fapt pur imaginară. Divinul „există”, deoarece existăm (şi) noi
!● cert, într-un anume fel sîntem „creaţi” (termen extrem de ambiguu !), definiţi, dacă sîntem cum sîntem, iar ce
denumire dăm acelei entităţi creatoare – cu certitudine, ea nu este „spontaneitatea” – este neimportant;● maniera
noastră de a gîndi şi înţelege, de a accepta (mai întîi afectiv şi doar apoi raţional), de a ne situa şi autoaprecia ne
aduce adesea la formulări şi concepte eronate, uşor de recunoscut ulterior chiar de cel ce le-a generat, dacă se
dispune într-o postură corectă.
„Singurul indiciu al existenţei domeniului de dincolo este lipsa probelor…”
Decît nimic, şi aceasta este un ceva şi încă semnificativ !
Dacă am avea certitudinea existenţei fizice reale a acestui dincolo, cum ne-am comporta ?
Mecanica cuantică (prin vidul cuantic şi conceptul de cuantă) şi astrofizica (prin conceptul de gaură neagră)
ne sugerează posibilitatea unor aspecte de „dincolo”, aflate chiar „aici”. Fiindul şi realitatea sînt de o extremă
subtilitate.
„Aici” este aici, iar „dincolo” este dincolo; altfel nu ar mai fi ceea ce sînt. „Comunicarea” nu doar între aici şi
dincolo este interzisă (fiind altceva decît spaţiu şi timp – implicit nu-l putem cunoaşte), ci chiar şi pentru „aici”
între „extreme”. Şi de ce este aşa ? Putem doar presupune că „partida de şah” (existîndul în devenire trudnică)
pretinde forţe şi interese divergente. Subtilităţile existîndului copleşesc pe cel ce-l observă nepărtinitor…
Experiment: mixaţi un litru de apă avînd temperatura de 32,3o C, cu un litru de apă avînd temperatura de 22,6o
C. Puteţi apoi proba cuiva că cele două volume de apă au avut acele temperaturi ?
Întrebaţi-vă şi cum ar fi posibil să existe un „aici”, fără un „dincolo” !
Cînd D-zeu ne spune: „…căci ţărînă eşti (nimic altceva !) şi în ţărînă te vei întoarce”(integral !), ce-i tot dăm
cu suflet, rai şi nemurire ?
Prin trup, aici suportul sufletului, sîntem humus, un eu, un tu, o fiinţă. Ţărîna este doar dimensiunea noastră
terestră (şi omenesc-animalică). De fapt, noi trupeşte ne-am desprins de humus doar prin formă – stare efemeră.
Deci, revenirea noastră în ţărînă semnifică doar dizolvarea formei, a dimensiunii fizice, terestre.
Remarcaţi că nu ne naştem direct din humus şi nu vedem răsărind un ceva viu din sol steril ! Iar din tot ceea
ce este, ce nu este şi ţărînă ? Poate doar informaţia şi timpul, iar aceste entităţi fac parte, probabil, şi din ceea ce
numim suflet.
Dacă El a putut să creeze ceea ce nu exista (un ceva anume, din „nimic”!), implicit poate să distrugă ceea ce
există.
Dar de ce a creat, de ce aceasta nu altceva ? De ce pe dvs., nu pe altcineva (un ceva anume din nimic, cum
spuneţi !) ?
Criteriul logicii se dovedeşte precar atunci cînd adevărul se vrea absolut. Şi, atenţie ! Demult s-a remarcat că
diavolul la dialectică ne bate pe toţi…!
El (re)creează permanent şi distruge permanent (forma, nu esenţa) iar această creaţie este înlănţuită şi se
prezintă a fi de la un ceva dat, de la bun început (sau, mai corect, ceva esenţial-divin), a fi destinat unei
incomensurabile transformări.
Şi ceea ce nu există este, dacă se poate face o apreciere despre ea ! El ne-ar putea distruge, şi chiar o face
uneori, dar fără a şterge istoria a ceea ce a existat (s-ar anihila pe sine). De meditat la aceasta.
Dacă ne-ar nimici pe deplin, n-ar însemna că se „joacă” cu viul, cu creaţia sa ? Puteţi crede aşa ceva ?
Dacă vă place să fiţi îngrijorat, vă sugerez să meditaţi dacă dumneavoastră sînteţi sau nu expres creaţia Lui.
Nu putem exclude a nu fi direct creaţia lui Dumnezeu, ci a unei entităţi cu responsabilitate doar pentru acest
Univers, în mod de a fi. Că ar putea fi aşa ne-o sugerează absenţa răspunsurilor la întrebările: Cum putem fi de
un anume fel, fără să fi existat, potenţial, dinainte ? De ce este Universul aşa, nu alt fel ? De ce există ceea ce
există ? De ce creaţia se află în evoluţie şi opoziţie faţă de un factor opozant necunoscut ? De ce este timpul atît
de misterios ? De ce simţim că sîntem mai mult decît materie ? De ce este Universul sesizabil atît de misterios,
complex, inutil şi supus unor legi ? De ce nu vedem în mod evident ceva apărînd din nimic sau dispărînd în
nimic ? De ce organizarea fiindului nu ar fi mai complexă decît ne-o putem chiar imagina ? De ce ne putem noi
pune asemenea întrebări şi chiar o facem ? De ce găsim iluzoriul la orice nivel ?

Domnule, vă înţeleg şi limitat vă accept pesimismul. Vă înţeleg, deoarece fiecare avem un dat, o istorie de
care nu ştim exact în ce măsură sîntem responsabili, iar această istorie personală (o „spiră în desfăşurare
centrală”) poate cauza sau susţine starea de pesimism. Am spus limitat, deoarece m-aş mira ca starea
dumneavoastră de sănătate să nu aibă o influenţă, deloc nesemnificativă, în atitudinea pe care o aveţi faţă de
eventualitatea de a mai fi după moarte. Sînteţi convins că un ajutor medical v-ar fi de prisos în acest sens ? Eu
cred că nu.
Indiferent ceea ce veţi întreprinde sub aspect medical, dacă starea de pesimism vă face plăcere (suspectă
„plăcere” !) vă recomand să nu mai căutaţi argumente care să vă susţină crezul-dorinţă în distrugere deplină,
deoarece riscaţi să ajungeţi la concluzia contrară…
Cu cele mai bune gînduri pentru dumneavoastră,

─ // ─
Alte răspunsuri la Chestionările unui intelectual (vezi şi lucrarea „Vă este frică de moarte ?”
M. C. Paulişan, Editura Gutenberg Univers, 2005, Arad, pag. 80)
De ce resimţim mult mai frecvent răul şi neplăcerea ?
Deoarece: ele alertează şi menţin securitatea (sînt vital necesare), pe cînd plăcerea, fericirea şi relaxarea o
diminuă;● trăirile nu se acumulează, dar ele se pregătesc şi facilitează succesiv (inclusiv prin memorarea trăirilor
anterioare);● măsura nefericirii şi neplăcerii se află în relaţie cu sensibilitatea reactivă la fericire şi plăcere;●
trupul este o limită;● senzaţia neplăcută ne-o putem servi foarte uşor, pe cînd cea plăcută mult mai dificil (este
un „ţel”);● fericirea şi plăcerea sînt excepţii, consecinţe conjuncturale şi efemere – dar, paradoxal, ele relevă
dimensiunea răului şi întunericului;● în urma interacţiunii cu mediul, cu indivizii şi propriile idealuri,
tensionarea survine imediat, dar nu şi generatoarea de plăcere – detensionarea (se poate descătuşa brusc sau se
poate „autocombustiona”, îndeosebi prin uzura trupului).
De ce permite sau ne constrînge natura, ori divinitatea, să ne fie frică şi groază de ceea ce ar putea însemna
viitorul post-mortem ?
Deoarece:● posedînd conştiinţă aflăm şi înţelegem nu doar convenabilul şi utilul, iar misterul existenţei ne
interzice orice răspuns exact;● „prelucrarea” impune schimbări tranzitorii a stării;● nimic nu este fără urmări (şi
implicit, frică), iar orice pretinde un anume anterior (proces care se poate extinde pînă la… viitor !);●
fundamental sîntem şi altceva decît materia trupului;● sîntem cu trupul pe coordonatele senzitive de spaţiu şi
timp;● sînt un efect, situîndu-ne pe graniţa dintre două entităţi: „pozitiv/sens” şi „negativ/contrasens” (le
resimţim fără ca noi, cu de la sine voinţă şi putere, să le putem gestiona în mod evident).
De ce am conştiinţă ? Aş putea să fiu şi fără conştiinţă ? Cine mi-a dat-o şi de ce ?
Conştiinţa nu ne-a fost dată – sîntem conştiinţă, fiind oameni (altfel doar animale cu înfăţişarea de om).
Zădărnicia existenţei unei conştiinţe nu poate fi absolută, chiar dacă poate părea şi astfel.
Suferinţa „anticipată” ilustrează procesul şi subtilul acestei existenţe.
De ce doar noi (?) avem conştiinţă, nu şi celelalte vieţuitoare, rămîne un mister.
Ce-i sufletul ? De ce avem suflet ?
Sufletul este esenţa noastră ca oameni. Prin mijlocirea trupului el se manifestă şi probabil se elevează.
Chiar şi în opinia că noi am inventat conceptul de suflet, tot trebuie să recunoaştem că aceasta s-a făcut
„constrîns”, de la unele elemente evidente, inexplicabile şi de neeludat. Spre exemplu:● dialogul interior;●
simţim că sîntem şi altceva decît materie – vezi afectivitatea sau gîndirea abstractului;● cine ştie că va muri are
ceva supramaterial în el;● ne deosebim atît de mult de restul Universului material încît este de crezut că
sîntem/avem un ceva deosebit;● plăcerea şi fericirea puteau lipsi;● nu putem dovedi că aparţinem integral
realităţii pe care o percepem, intuim şi înţelegem;● ne punem întrebări şi ne străduim să ieşim, parcă, dintr-un
labirint.
Ficţiunile, dacă răspund nevoilor noastre, sînt adoptate, dar în cazul sufletului „simţim” ceva deosebit că
avem/sîntem (doar noi avem conştiinţă, element prim de expresie evidentă a sufletului).
Sensul vieţii, al individului, este în şi prin el însuşi.
Dacă sufletul nu există, cine constată materia (trupul) ?
Dacă (crezi că) ai suflet eşti infinit.
În preajma morţii, toţi oamenii trec prin frămîntări asemănătoare cu ale mele ?
Da, cu excepţia celor ce ies din viaţă în mod brusc.
Reacţia vizavi de moarte este înscrisă în programul genetic, deci este aproximativ aceeaşi la toţi indivizii
(diferenţele sînt doar de nuanţă).
De ce nu-mi pot controla gîndurile ? Nu-s ale mele şi din acest motiv nu mă pot apăra de ele ?
Deoarece:● trupul nu ne lasă să-l „abandonăm” prin desprindere voită;● gîndurile apar la confluenţa de relaţie
dintre suflet, trup şi mediu, deci sînt fireşti şi de necontrolat;● gîndirea are o multitudine de cauze generatoare,
nici una în mod evident controlabilă (are cauze premergătoare, se desfăşoară în arealul bazei de date deţinute
etc.);● gîndirea face parte din domeniile înalt „securizate.”
Faptul că în viaţă avem parte de durere şi suferinţă este în legătură cu moartea sau cu ceea ce urmează ei ?
Pentru conştienţă, conştiinţă şi modelare umană, ambele sînt „fiziologic” necesare.
Tot ceea ce trăim se reflectă, specific, în consecinţa vieţii.
Să fie obsesia mea, că nimic nu urmează morţii, o presimţire, iar sufletul şi dăinuirea lui au atîta realitate cît
mărimea platoului din vîrful unui ac ?
Nu, acest simţămînt rezultă din reacţia de alertă a trupului. Această părere va fi înlocuită, după mai mult timp,
de cea a dăinuirii (în sine) etern, iar aceasta nu doar ca o măsură reflexă de liniştire.
În noi există şi o pornire masochistă, pînă la autoanihilare, cu o etiologie foarte diversă, dar neîndoielnic
legată de fiziologia trupului. Ea ne poate determina să credem în moarte ca într-o dispariţie deplină, integrală şi
definitivă, şi să ne simţim uşuraţi că este aşa.
 Aşa cum unii „simt” că morţii îi urmează ceva, alţii „simt” că nu îi urmează. Desigur, nu putem exclude să fie
aşa pentru fiecare în parte…
Adesea, intuiţiile sînt înşelătoare atunci cînd vizează persoana proprie.
Oricît de infimă ar fi realitatea eului/sufletului, este un motiv de speranţă.
Continuarea dăinuirii sufletului este de netăgăduit; dar cum v-a fi aceasta în general şi pentru fiecare în
particular, nu putem şti.
Este firesc ca în timpul vieţii să fim nepăsători faţă de moarte, iar ajunşi în prejma ei să fim, în aceeaşi
proporţie, îngroziţi de ea ?
Da, deoarece:● doar spre final găsim timp să reflectăm la ea…!;● această conduită ne este impusă de
desfăşurarea vieţii (altfel, viaţa ar fi „frînată”);● specificul şi modul de viaţă contemporan conduc la izolarea de
natură, la pierderea momentelor de reflecţie asupra întregului şi la trăirea/proiectarea în viitor absolut.
Pe ce să-mi clădesc credinţa în realitatea a ceva post-mortem ?
Pe următoarele elemente:● fiinţarea, eul şi conştiinţa au realitate, iar ele nu par prin nimic a fi întîmplătoare
sau nesemnificative;● complexitatea structurii micro şi macro Universului este grandioasă, copleşitoare (ceea ce
ne face să credem că aici se „ascunde” ceva, ori „cineva”);● aspectul informaţional al Universului (care ar putea
fi chiar natura sa) este extrem de subtil;● putem remarca sinele, acel ceva misterios, imaterial (ce susţine, spre
exemplu, afectivitatea);● trupul (creierul) are însuşiri aparent inexplicabile şi inutile;● nu putem dovedi că
sîntem integral aici şi acum;● avem abilităţi şi performanţe misterioase;● şi ce nu este, este nefiind;● părem a fi
mult mai mult decît ne ştim sau credem;● nimic nu porneşte de la zero şi nimic nu dispare la modul absolut;●
timpul (cu aspectele sale de trecut, prezent şi viitor) este un mister, iar relaţia pe care o avem noi cu timpul este
particulară, chiar misterioasă;● faţă de complexitatea Universului, înţelegerea noastră este infimă;● sesizăm că
dincolo de ceea ce poate fi sesizat de simţuri („realitatea”) se mai află ceva;● avem atributul de speranţă şi
credinţă;● sufletul exprimă şi unicitatea;● nu ne găsim sensul şi locul în acest Univers al materiei;● sîntem, cînd
puteam să nu fim (dar, se pare că nu se putea să nu fim !);● conştienţa şi conştiinţa nu sînt întîmplătoare sau
inutile;● „vedem” la „marginea” Universului, gîndim geneza Universului şi a noastră, ne trimitem instrumente
inteligente pe alte planete, „privim” în atomi etc.
Zbaterile psihice au vreo importanţe în preajma morţii?
Da, toate procesele psihice îşi au importanţa lor şi sînt consecinţa omniprezentei cauzalităţi (nimic nu este în
van).
De ce, uneori, am simţămîntul că port un străin cu/în mine şi concomitent că sînt un izolat de Univers ?
Primul simţămînt se datorează sufletului (el nu aderă la trup), iar simţurile lasă impresia separaţiei de
ambient. Cel de-al doilea se datorează:● interacţiunii unităţii trup/suflet cu ambientul;● relaţiei între trup
(materie) şi suflet;● limitării impuse de trup şi faptului că nu avem acces la întreg, ci numai la fragmente.
Unitatea trup-suflet nu este absolută, ea adesea tinzînd la separare.
De ce intuiţia nu ne sugerează ceva referitor la moarte ?
Deoarece:● intuiţia se excercită doar prin informaţiile deţinute şi înţelegerea lor, iar privitor la starea post-
mortem nu deţinem informaţii certe;● nu este necesar să ştim (sau este prea „devreme”);● nu putem înţelege
starea post-mortem, ea avînd caracteristici absolut incomparabile cu ceea ce putem simţi şi înţelege („dincolo”
nu sîntem aşa cum sîntem aici, dar mai „sîntem”);● „Este o iluzie să aşteptăm ceva de la intuiţie şi de la
adîncirea în sine; nu ne pot da altceva decît indicii – greu de descifrat – despre propria noastră viaţă
sufletească, niciodată, însă, lămuriri la întrebări… „ (S. Freud)
Cum se justifică afirmaţii de felul: ”sînt prea bătrîn pentru a crede în nemurire” ?
● Nemurirea are „valoare” doar „aici” şi pentru aici (atitudinea este totdeauna conjuncturală).
● „Realitatea” se schimbă concomitent cu înaintarea în vîrstă (acumularea de experienţe/convingeri).
● Moartea devine o uşurare şi o dorinţă pentru individul ajuns la o anumită vîrstă sau la o stare de uzură
trupească stînjenitoare.
● Impulsul pentru construcţie, implicare şi efort (necesare vieţii), se diminuă prin uzura trupului şi astfel fac
nefirească sau dificilă proiectarea „nesfîrşită” în timp terestru.
De ce nu-mi este dat să găsesc o idee, o informaţie care să mă liniştească şi să-mi aducă o cedare deplină
vizavi de moarte ?
Deoarece:● starea pe care o avem la un moment dat este o necesitate premergătoare a ceea ce urmează;●
toate la timpul lor, momentul găsirii şi al cedării sînt „planificate” pentru fiecare (unora aceasta le apare mai
timpuriu) – cauzele derivă din istorie şi oportunitate;● moartea este un domeniu abisal (fiind atemporal şi
aspaţial), iar noi aici, prin trup, sîntem finiţi;● despre moarte nu ne putem forma o ultimă opinie (ne interzice
continua devenire şi timpul, astfel că orice răspuns corect este însoţit de cel puţin o altă întrebare ş.a.m.d).
Speranţa este o informaţie psiholeptică ?
Da, uneori. Speranţa este o trăire eminamente umană, expresie a conştiinţei rezultate din conexiunea trupului
cu sufletul (conexiune care nu este aceeaşi între subiecţi şi astfel speranţa nu are aceeaşi amplitudine între
indivizi). Speranţa se identifică doar parţial cu credinţa şi este menită, îndeosebi, echilibrului psihic. Se spune că
noi toţi „trăim cu speranţa şi murim cu regretul”– chiar aşa fiind, este un motiv de satisfacţie. Cît am suferi în
absenţa ei ?
Premoniţia ar putea fi un motiv de a crede într-o realitate post-mortem ?
Deoarece datele premonitorii sînt în „limbaj” terestru, ele nu ne pot oferi nimic din afara vieţii. Prin realitatea
ei, premoniţia ne sugerează că timpul are însuşiri aparte (sau noi în relaţia cu timpul), iar că deplina Realitate – şi
nu doar de aici – este de neimaginat.
Premoniţia este o expresie, o relevare a destinului, a devenirii, a derulării absolut „ordonate” (sau, în alţi
termeni, ea este o misterioasă „dereglare” a transparenţei, a perspectivei în timp, fără putinţă de a acţiona în baza
ei).
De ce vor unii un plus de luciditate, iar alţii o diminuare a ei (cel puţin temporar), chiar şi referitor la moarte
? De ce ne place uneori să uităm de noi, de condiţia noastră ? Ce factori ne indică amplitudinea lucidităţii la
un moment dat ?
Doresc un plus de luciditate:● cei ce au o conştiinţă mai „activă”, mai elevată (implicit şi curiozitatea) şi
astfel dorinţa de rafinare (desprindere din corsetul conceptual al membrilor grupului şi limitările materiei);●
favorizaţii soartei (în pofida aparentei lor nefericiri);● cei cu o sexualitate „cerebrală” peste medie, iar ea este
stăpînită şi redirecţionată;● cei confruntaţi cu probleme fundamentale.
Doresc o (temporară) diminuare a lucidităţii:● cei la care există o hipersensibilitate faţă de neconcordanţa
între aşteptări, năzuinţe şi realitate;● cei care au un psihic labil şi un trup „dominant”;● cei „speriaţi” de
realitate;● „eşuaţii” social;● cei cu o conştiinţă „inferioară”;● hipersenzualii nestăpîniţi;● cei ce resimt acut
absurdul existenţei.
Ne poate determina să „uităm” de noi:● conştiinţa înalt elevată;● preocupările (munca şi pasiunile);●
năzuinţele şi modul de a vedea viitorul;● atitudinea religioasă;● comportamentul faţă de semeni;● atitudinea faţă
de timp;● supunerea nerestrictivă la mediu.
Indică amplitudinea lucidităţii la un moment dat:● frecvenţa şi persistenţa gîndului la moarte, la raţiunea de a
fi, la sens;● maniera de relaţionare cu cei din preajmă şi cu natura în general;● năzuinţele;● atitudinea faţă de
propria persoană;● comportamentul religios.
De ce teama de moarte este însoţită adesea de furia constatării inutilităţii a tot ce am trăit şi făcut ?
Deoarece:● se constată că totul evoluează ireversibil (nimic nu dăinuie în mod absolut) – fără a înţelege
sensul şi raţiunea acesteia;● conştiinţa înţelege, dar nu pe deplin ce semnifică a fi şi, în plus, este „afectată” de
suportul ei de exprimare (trupul);● avem o deplină incertitudine asupra stării viitoare (nu ştim ce ar putea urma
cu adevărat vieţii);● sîntem constrînşi la restrîngere extremă, adică la eu/suflet;● nu ştim în ce măsură viaţa a
fost aşa cum a fost datorită nouă înşine şi nici cum ar fi trebui să fie pentru a ne despărţi de această lume, cu
misiunea împlinită şi fără regretul ei;● a existat o discrepanţă între efort/neplăcere şi satisfacţia ce a urmat;● nu
avem certitudinea că vom mai dăinui de o manieră legată de această viaţă, iar toate realizările vor fi pe deplin
şterse de timp;● eul (în exprimarea trupească de aici) pare a se sprijini doar pe amintiri şi simţuri.
De ce renunţarea la amintiri, la ceea ce deţin, la ceea ce am fost ori mai sînt, nu-mi aduc deplina liniştire şi
împăcare cu moartea ?
Deoarece:● această renunţare nu poate fi decît aparentă şi parţială, în subconştientul nostru rămînem încă pe
deplin aderenţi la natură, la istoria şi amintirile noastre;● în condiţii de normalitate, nu putem renunţa benevol la
noi înşine, la ceea ce posedăm, la relaţiile cu cei dragi;● necunoscutul sperie şi doar excepţional incită
curiozitatea;● conştient, nu te poţi izola de spaţiul şi timpul tău;● nu oricine are o istorie care să-i faciliteze
aceasta.
Cum să transform în curiozitate, teama de moarte ?
Această stare, cea mai favorabilă posibil, se poate dobîndi prin renunţare la toate legăturile cu lumea de aici,
inclusiv la amintiri, şi orientînd travaliul psihic în direcţia viitorului, avînd convingerea că acesta este superior
vieţii şi benefic, chiar dacă surprinzător prin inedit. Din nefericire un asemenea demers este accesibil unui număr
infim de „privilegiaţi”.
În preajma morţii tînguirea, nedumerirea, spaima, disperarea şi frica sînt ruşinoase ?
Nu, ele sînt fireşti, naturale, chiar benefice (cu un cuantum şi un specific pentru fiecare individ).
Nimeni, absolut nimeni nu e scutit de neplăcerile induse de previziunea sfîrşitului trupesc. Sub acest aspect,
diferenţele între indivizi sînt foarte mari, ele depinzînd de o multitudine de factori.
Cum se poate accede (în preajma morţii iminente) la o luciditate calmă, senină, fondată pe certitudine nu pe
speranţă ?
Astfel:● adoptînd ferma convingere că cineva, ori ceva, ne-a determinat să fim, iar acest factor a avut în
vedere şi urmarea vieţii;● abandonînd lupta de rezistenţă şi acceptînd realitatea (această desprindere va permite
vederea ansamblului, deci sensul firesc al devenirii);● avînd un singur gînd, o singură convingere, o singură
credinţă: vom continua să fim într-un anume fel (ceea ce ne spunem nouă înşine influenţează simţurile şi
psihicul);● desprinzîndu-ne de valoarea afectivă a lumii, chiar dacă, pînă sîntem, emoţia nu o putem evita;●
constatînd şi contemplînd, fără reacţie afectivă, ceea ce ne înconjoară;● evitînd interogaţiile ruminative
(copleşitoare şi uzante) – în pragul morţii, dubitaţia aduce un plus de suferinţă;● avînd privirea aţintită doar spre
orizontul fizic, sau spre bolta cerului (atitudinea posturală şi fiziologia influenţează modul de a gîndi);● ţinînd
împreunate degetele mîinilor, cît mai mult posibil;● gîndind la moartea, la viitor, pe cît posibil doar ziua şi fiind
în mişcare;● văzînd în moarte „împlinirea”;● adoptînd convingerea că aşa cum divinitatea ne-a adus la viaţă, de
undeva, tot astfel ne scoate pentru a ne transfera altundeva;● lăsînd familia, bunurile şi realizările lumeşti în grija
divinităţii;● bucurîndu-ne că am fost cît am fost, această viaţă fiind un preambul la ceea ce va urma;● încercînd,
măcar acum, să savurăm plăcerea şi fericirea clipei, fără a ne mai proiecta în viitor.
De ce unii dintre noi refuză gîndul la moarte şi sînt deosebit de ataşaţi de viaţă şi lume ?
Deoarece:● nu au predispoziţie pentru meditaţie filozofică, ei fiind „dominaţi” de trup (plăceri, poziţie
socială, posesie de bunuri etc.);● adesea de ei depind ale persoane (mai mult sau mai puţin apropiate);● resimt
plăcerea mai intens;● au un dinamism fiziologic mai accentuat;● destinul le-a oferit mai multe potenţialităţi şi
reuşite, în comparaţie cu majoritatea celorlalţi;● se învestesc doar în trăirea prezentului şi în viitorul foarte
apropiat;● au o intensă frică de necunoscut (îl izolează prin negare şi neatenţie).
Moartea îl exclude pe Dumnezeu sau bunăvoinţa Lui ?
Dumnezeu nu exercită bună sau rea voinţă, aceste maniere de conduită sînt specifice doar interacţiunilor
umane.
Moartea, ca şi viaţa, îl relevă pe Dumnezeu chiar dacă de o manieră obscură.
Ce sîntem noi pentru divinitate, dacă ne omoară ?
Nu ştim. Pur speculativ, am putea considera că sîntem parte alcătuitoare (orice altceva ar „exclude”
divinitatea sau o complică fără limite), iar vieţuirea terrestră ar putea fi un adăpost temporar în raport cu o altă
„divinitate”, ceea ce ne este sugerat de felul în care se desfăşoară Universul acesta (adică în opoziţie cu un ceva
misterios) şi fiecare individ în parte.
Cine mă (mai) ţine în viaţă: Dumnezeu sau Diavolul ?
Dumnezeu şi Diavolul sînt – trebuie să fie ! – de fapt una şi aceeaşi entitate (ele sînt de fapt noţiuni pur
subiective).
Moartea decurge firesc din mersul devenirii. Relaţia entităţii supreme cu viaţa, moartea şi sufletul este
imposibil de imaginat, dar este de crezut ca ea să fie mijlocită.
Moartea, ca şi viaţa, nu poate fi străină de „voinţa” unei entităţii divine.
Nu sîntem susţinuţi ori abandonaţi de cineva anume, deoarece nu sîntem şi nu putem fi altceva decît parte din
„Creator”.
„În El trăim, ne mişcăm şi sîntem…”(Fapte, 17. 28).
De ce divinitatea nu oferă sfinţilor o moarte aparte ?
Nimeni nu este favorizat, iar aprecierile noastre faţă de modul în care se moare este subiectivă şi relativă –
fiecare moare aşa cum „trebuie” el să moară.
Sfinţii sînt un concept religios, nu o realitate fizică.
Ce ne determină să concepem sau să acceptăm ideea de Dumnezeu ?
● Conştiinţa morţii previzibile;● asocierea la trup a sufletului;● conştiinţa (sufletul);● nevoia de „acasă” şi
părinte ocrotitor;● desfăşurarea existenţei şi imprevizibilitatea, plus imposibilitatea de a schimba realitatea de o
manieră convenabilă, cu de la sine putere;● nevoia de limită, de concret şi de „ţel” final, odihnitor;● principiile
morale induse/impuse de social;● nevoia de ajutor, speranţă, siguranţă, explicare şi înţelegere, generatoare de
confort dincolo de clipa trăită;● uşurarea suportării prezentului nesatisfăcător şi teama de viitor (prudenţa);●
modul nostru de a gîndi în perimetrul simţurilor (orice are o cauză şi o urmare);● disponibilitatea de a crede
aproape orice şi în mod deosebit ce ne convine.
De ce, pentru unii, conceptul de Dumnezeu este ambiguu şi chiar „ilogic”, iar aceasta îndeosebi în preajma
morţii ?
În preajma morţii „nevoia” de divinitate este maximă, iar „sesizarea”ei este şi mai „dificilă”. În plus deoarece
remarcăm numeroase aspecte ambigui, nefavorabile, cum ar fi următoarele: ● avem parte de suferinţă şi moarte,
iar justiţia divină pare inexistentă;● Dumnezeu şi existîndul se auto exclud (ce motiv ar avea să fie ?);●
Dumnezeu nu poate exista (!); altfel, ar însemna să existe şi ce nu există;● unicitatea se autoexclude, în cazul
lui;● nu-l putem gîndi şi nu putem „dialoga” cu el dacă nu-l „limităm” şi „separăm” de noi, ceea ce-l falsifică;●
nu-l putem gîndi dacă nu-l personalizăm, dar astfel procedînd îl „minimalizăm” şi „falsificăm”;● dacă îl gîndim
denotă că este şi sîntem şi altceva decît ne prezentăm sau părem;● nu se sprijină pe nimic evident care să-l
distingă de ceea ce există;● a „apărut” în minte consecutiv cu conceptul de „Diavol”(factorul negativ), ceea ce a
avut drept consecinţă să-l pună în ambiguitate chiar de la început;● relevarea lui la modul evident nu există, ceea
ce pare inexplicabil şi invalidant;● nu-l putem „izola” de lipsa de sens a noastră şi a Universului, de imoralitate,
suferinţă nemotivată, imperfecţiune şi îndeosebi de opoziţia sa cu un „ceva”, ceea ce-l descalifică din ceea ce ar
„trebui” funciarmente să fie;● este „intim” legat de noţiunea de suflet (s-au „născut” concomitent), ceea ce-l face
translucid şi „fragil”;● privind printr-un telescop în adîncul Universului Dumnezeu apare „necesar”, dar şi
absolut de neînţeles;● definirea lui devine cu atît mai puţin posibilă, cu cît este mai dorită, mai „necesară” şi se
doreşte a fi mai precisă;● poate fi „cunoscut” sau intuit doar din şi prin ceea ce-i manifestat, inclusiv prin noi
înşine (prin felul nostru de a fi şi de a chestiona);● pare a fi mai degrabă un intermediar între Universul
manifestat şi absoluta „Entitate supremă”;● nu-l putem gîndi/cunoaşte decît prin noi, prin nevoile noastre, prin
însuşirile noastre, deci subiectiv;● ceea ce există este aşa nu altfel, iar aceasta motivat şi legiferat (deci, fiind în
„confruntare” cu un ceva obscur, el nu este exclusiv şi nici absolut „superior”);● „admite” să fie ambiguu,
obscur, neascultat, iar aceasta fără o cît de mică necesitate;● dacă El există, „a exista” este o noţiune fără sens,
fără conţinut;● dacă noi l-am conceput sau/şi revelat, sîntem „superiori” lui. Dacă el s-a revelat nouă, nu mai este
„dumnezeu”…!;● nefiind în spaţiu şi timp, Dumnezeu nu are vreo proprietate definibilă. Dar, astfel, nu
înseamnă că el nu „este” ? Iar dacă nu „este”, despre ce, ori cine, gîndim ?;● nu-l percepem, nu-l putem gîndi,
dar îl „dorim” – derivă aceasta din ceea ce numim suflet ?;● nu există „dumnezeu” (altfel ar însemna să existe şi
„nedumnezeu”);● există Dumnezeu dacă există ceva, dacă există legi pentru acest „ceva”; dar există şi un „ceva”
care doreşte să încalce legile. Cine-i acest „ceva” ? Altceva decît Dumnezeu ? Şi atunci, cine/ce mai este
Dumnezeu ? Doar factorul pozitiv (din punctul nostru de vedere…)? Noi de partea cui ne situăm ? Prin moarte
vom schimba „dumnezeul” nostru ? Ambiguităţi nesfîrşite…;● dacă Dumnezeu nu este direct creatorul acestui
Univers, şi implicit al nostru, atunci cine şi în ce relaţie se află acest factor cu Dumnezeu, cu noi şi moartea
noastră ?;● dacă noi nu sîntem elemente din El (ceea ce înseamnă că am putem „dialoga” cu El…), din ce sîntem
şi a cui creaţie sîntem ?;● creaţia lui (şi implicit noi înşine) nu se justifică;● dacă totul este Dumnezeu, noţiunea
devine inoperantă; dacă nu este aşa, Dumnezeu nu este „unicul”, „supremul”, iar noi sîntem ceva „deosebit”(ce
anume ?);● în submicroscopic şi la scara Universului ca întreg, realitatea, existîndul, devenirea, spaţiul, timpul,
mişcarea sînt extrem de subtile, de neconceput şi definit cu termenii noştri actuali (termeni susţinuţi de
înşelătoarele simţuri…), ceea ce aruncă o „umbră” asupra noţiunii curente de Dumnezeu;● nu poate avea însuşiri
(altfel s-ar anula şi limita chiar prin ele), ca atare nu-l putem gîndi – atunci ce mai este El ?;● nimic nu are limite,
deci nimic nu este finit (nici noi), nimic nu este izolat; dar atunci ce ne separă de Dumnezeu ?;● însuşi conceptul
de Dumnezeu este o limitare, o separare de noi şi Univers;● din moment ce nu-l putem dovedi (evidenţia), nu-i
putem defini atributele (şi nici chiar realitatea);● a demonstra logic existenţa sa este, paradoxal, absurdă din
start: ar fi o definire a unei noţiuni indefinibile.
O definiţie exhaustivă sau măcar satisfăcătoare a ideii de Dumnezeu nu poate fi formulată: „Un Dumnezeu
demonstrat nu este Dumnezeu”. (K. Jaspers)
Este cert că la întrebarea „cine sau ce este Dumnezeu şi în ce relaţie se află cu moartea” nu se poate răspunde
univoc, au fost şi vor mai fi atîtea puncte de vedere cîţi îşi vor pune întrebarea şi vor încerca să răspundă la ea.
De ce desfăşurarea vieţii mele a fost să fie astfel ? De ce sînt aşa cum sînt ?
Deoarece:● avem un „trecut” formator şi o „misiune” specifică;● sîntem individualităţi distincte, cu o
exclusivă situare în spaţiu şi timp, iar aceasta involuntar;● fiecare unitate vie este un fragment necesar de istorie
a Universului şi nu-l poate modifica, ori influenţa, cu de la sine putere;● specificul vieţii fiecărui individ este în
relaţie strict necesară cu ceea ce a fost anterior ei şi îi justifică existenţa;● nu putem fi altfel de cum sîntem, sub
toate aspectele şi amănuntele – ar însemna să nu mai fim noi.
Ce utilitate are viul în general şi viaţa mea în special, dacă ele sînt sortite morţii ?
Noţiunea de „utilitate” nu are relevanţă la scara Universului.
Viul şi elementele lui alcătuitoare nu pot exprima utilitatea pentru cineva sau ceva. Probabil „utilitatea”
noastră este sau foarte subtilă sau, şi mai probabil, nu este expres pentru „aici”.
Posibil şi probabil ca fiecare eu uman să nu se rezume la dimensiunile de conştienţă şi conştiinţă, noi fiind
mult mai extinşi, mai complecşi şi multidimensionali decît ne ştim.
Prin ce aş fi eu important pentru Univers ?
● Prin însăşi faptul de a fi (prin ceea ce ai fost, eşti şi vei fi). Ce importanţă are un firicel de nisip de la malul
mării ? Acela de a contribui indispensabil la constituirea unei plaje şi a acelei plaje;● prin ceea ce eşti şi nu ştii
(nu poţi, nu trebuie să ştii sau nu încă);● fiind parte alcătuitoare a Universului, avem importanţa acestuia;● prin
„origine” şi prin ceea ce tezaurizăm;● pentru dimensiunea materială a Universului s-ar putea să nu fie vreunul
deosebit, ci doar parte a celui „paralel” sau conţinător al acestuia;● totul stă sub semnul necesităţii, chiar dacă ni
se pare absurd sau neverosimil;● pentru noi importanţa proprie este aparentă şi efemeră, dar pentru Univers ca
întreg este imensă, dacă ne-a configurat (din sine !);● importanţa fiecăruia nu este doar pentru aici/acum/astfel;●
fiindul a fost, este şi va rămîne necesar.
De ce am apărut eu ?
● Din chestionare se deduce că pornim de la premisa sau prezumţia că existam şi înainte de a apare aici şi
acum…!;● deoarece urmăm, necesar şi involuntar, devenirea;● am fost un fel de entitate individuală, distinctă
(poate mai „puţină”, ori mai „săracă”) şi „înainte” (iar din aceasta rezultă că sîntm aici, acum, astfel) de a
„apare” şi implicit vom continua (probabil fiind mai „mult” sau mai extinşi);● nu avem putinţa de a exclude că
am „vrut” noi înşine să „apărem” (să animăm acest trup, aici şi acum !);● a apare şi implicit a dispare sînt
noţiuni care nu se pot aplica nouă add literam (iar noţiunile a apare şi a dispare sînt relative, subiective)- nu am
venit din spaţiu şi timp şi nu „plecăm” după moarte în ceva cu spaţiu şi timp (sau nu acesta);● posibil şi probabil
să nu fi apărut aici, ci să conştientizăm că sîntem (doar) aici, astfel şi acum;● concomitent, noi putem exista şi pe
coordonate pe care nu le percepem direct (dar ne sînt sugerate – vezi procesul de gîndire şi memorare,
afectivitatea, visarea etc.);● părem să existăm pentru ceva, nu prin ceva;● nu avem un motiv evident de a apare
sau a fi, deoarece de fapt sîntem în „continuare” (entităţi separate, dar în necesară interrelaţie).
De ce nu putem identifica o raţiune de a fi ?
Deoarece:● nu ştim ce este Universul şi nici Viul;● suportul nostru aici (trupul material) ne limitează;●
cunoaşterea nu se poate cunoaşte pe sine, timpul nu este timp pentru sine s.a.m.d.;● ceea ce percepem prin
simţuri este doar o infimă parte a existîndului fizic (cît priveşte pe cel subtil…);● viul şi viaţa par a fi în
serviciul devenirii unor individualităţi, iar acestea, la rîndul lor, la întregul ce le conţine;● sîntem noi înşine Viul,
deci nu ne putem observa şi studia obiectiv (neimplicat şi nemotivat);● aspectul de raţional/iraţional este unul
pur uman şi fără acoperire obiectivă, la fel şi cel de a fi, de a nu fi şi de a nu mai fi;● a raţiona despre raţiune ne
aduce într-un punct mort; deci, nu putem (sau nu încă) împinge cunoaşterea dincolo de o anumită limită;●
conexiunile dintre informaţii par infinite şi inseparabile (ele „fac” lumea);● nu ne putem concepe decît în spaţiu
şi timp;● există un ceva inexplicabil în orice (nu putem avea înţelegere a ceva absolut izolat, inedit, iar timpul ne
perturbă echilibrul);● raţiunea de a fi a Viului nu pare a fi (doar) pentru aici… şi bine că nu este aşa !
De ce nu ştim nimic despre viitor ? Am renunţa de a mai fi ?
Deoarece:● viitorul, ca stare post-mortem, nu există;● nu putem să o luăm „înaintea” timpului, element de
ordonare în Univers (cunoaşterea este legată de spaţiul şi timpul individual);● cine „trebuie” să ştie, „ştie”! (s.e.,
parţial, subconştientul);● premoniţia ar putea fi o confirmare că viitorul „există” aici şi chiar îl putem aprecia;●
faptul că unele persoane, accidental (excepţional şi prin „voinţă”), par a se putea deplasa secvenţial în timp, ne
face să credem că conştientizăm extrem de puţin din ceea ce sîntem şi facem la un moment dat (avem şi trăiri,
motivaţii, pe care nu le conştientizăm).
Dacă aici nu părem a avea o raţiune de a fi, şi nici valoare, de ce am avea după moarte ?
a) noţiunile de raţiune şi valoare sînt relative şi valabile doar pentru aici [dar, de fapt, nimic din ceea ce există
nu este fără un anume rost şi valoare (din moment ce este, are o urmare – în înţelesul pe care-l dăm acestor
termeni)]; b) rostul şi valoarea existenţei (de aici) nu este pentru aici sau pentru dincolo, acestea fiind noţiuni
subiective (din acest motiv nici nu le putem evidenţia); c) existîndul are şi alte coordonate decît cele pe care le
sesizăm.
Dacă moartea mea preexistă, denotă că tot ceea ce mă înconjoară preexistă concomitent cu mine într-un
anume fel. Deci, nu am liber arbitru şi voinţă ?
Da, iar acesta este un motiv în plus de a crede că vieţii îi urmează „necesar” un ceva.
Frica de moarte nu denotă că avem liber arbitru şi voinţă ?
Nu, ea fiind involuntară şi incontrolabilă (în pofida aparenţelor contradictorii). Frica face parte din fiziologia
trupului – ca dovadă, diverse substanţe chimice o pot induce sau anula –, din relaţia lui cu ambientul. Faptul că o
remarcăm se datorează însuşirii noastre de a fi mai mult decît trup material (avem conştiinţă şi sîntem, ca
oameni, suflet).
„Desfăşurarea” vieţii trupului se reflectă în conştiinţa noastră ca destin; în „subsolul” lui, ca şi al Universului,
se „aranjează”, de către elemente inconceptibile şi inabordabile nouă, maniera desfăşurării/devenirii.
Este destinul o realitate ?
Prin termenul destin denumim caracteristica de desfăşurare a întregului în regim de omnicauzalitate,
interacţiune, legitate şi coerenţă.
Drept urmare:● întîmplătorul (hazardul), liberul arbitru şi voinţa sînt aparenţe;● pentru un observator asemeni
nouă (cu abilitatea autolocalizării în spaţiu şi timp) tot ceea ce percepem este predeterminat;● predeterminismul
şi preformismul sînt omniprezente;● elemente precum: început şi sfîrşit, cauză şi efect, ordine şi dezordine sînt
aparenţe, nu pot fi delimitate şi implicit descrise;● „ceva” nu apare din „nimic”;● nimic nu poate fi creat de la
zero şi dispare absolut (doar în matematică putem vorbi de zero plus ceva, pentru a fi);● nimic nu poate exista în
sine (adică complet independent);● nimic nu poate fi propriul/exclusivul efect de cauzalitate;● orice „alegere”
este condiţionată, opţională, deci nu este liberă.
Faptul că există ceva mai degrabă decît nimic, nu infirmă destinul, deoarece termenii a exista şi nimic sînt
indefinibili obiectiv.
Moartea este argumentul absolut al „legii” destinului (la ce serveşte „libertatea” dacă vom muri ?).
Fizica cuantică, datorită principiului incertitudinii pe care o înglobează, nu combate posibilitatea existenţei
destinului, ci a cunoaşterii/influenţării lui.
Destinul este „responsabil” (şi) de credinţele noastre, de talente şi istoria vieţii fiecăruia dintre noi.
Nu putem vorbi de destin al destinului, deoarece destinul este iluzoriu, el existînd asemeni unui curcubeu
pentru un observator asemeni nouă.
De ce avem conceptul de destin ? (cu voia destinului...) Deoarece:● prin suflet părem a fi unităţi indivizibile,
o informaţie unitară din esenţa Universului;● este urmarea stării de conştiinţă, amprentată de divinitatea
sufletului;● conceptul de destin se suprapune pe cel de Dumnezeu;● este al sufletului – remarcăm destinul aşa
cum ne remarcăm pe noi însuşi (ca eu);● sîntem spaţiu şi timp;● există o zonă de intermediere între „planurile”
Universului;● existîndul are şi alte coordonate decît cele de sub incidenţa simţurilor;● în acest mod sufletul ia
cunoştinţă de realitate/devenire;● trecutul, prezentul şi viitorul sînt iluzorii.
 Exemple de exprimări eronate din perspectiva conceptului de destin (şi aceasta,... cu voia destinului !):
● Destinul este implacabil. Dacă ar fi placabil, n-ar mai fi destin !
● „Se întîmplă uneori ca destinul să îţi aşeze în faţă opţiunea de a face ceea ce spui că ar trebui alţii să facă.
Dacă eşti un om de onoare şi poţi înţelege mersul lumii după Ecleziast, nu te poţi deroba.” (Sever Voinescu,
Cotidianul 24 iulie 2008)
● „Dumnezeu a făcut să scap cu viaţă din acel accident..”. Dar cine a fost cel care l-a produs, dacă nu tot
Dumnezeu ?
● „Întîmplarea mi-a schimbat destinul.” Nu există „întîmplare”, ci doar necunoaştere. Destinul „schimbat” nu
mai este destin !
● „A fost decizia mea.” Nu, ea nu a pornit de la nimic, ci din întregul precedent
● „Omul îşi ia propriul destin în mîini.” Dar cum definim destinul în acest caz ?!
● Dacă există destin, nu mai sînt responsabil de actele mele. Eroare, deoarece nu eşti ceva separat de actele tale,
absolut toate acţiunile sînt supuse destinului (cauzalităţii) şi astfel, nici judecătorul nu este „responsabil” pentru
actele sale.
Divinul sau destinul sînt „răspunzătoare” de absolut orice din acest Univers.
„A te lăsa pe mîna destinului”, „a nu mai face „nimic”, a fi leneş sau harnic, a fi consecvent sau delăsător, a fi
pasiv sau dinamic ş.a.m.d., sînt impuse de destin (iar aceasta se poate sesiza în particularităţile de fiziologie a
subiectului, în conjunctură cu istoria în care se află involuntar ş.a.m.d.)
Datorită sufletului:● cel căruia desfăşurarea destinului i s-a dezvăluit, „suferă”;● observăm că vrem un lucru
şi facem altul;● nu ştim exact ce vrem şi de ce;● avem iluzia liberului arbitru;● remarcăm destinul şi
întîmplarea;● (remarcăm că) avem clipe de „iluminare”(„a pic fisa”);● avem, uneori, simţămîntul că ceva/cineva
ne impune ce să facem, chiar şi ce nu e bine;● putem sesiza că greşim şi „involuntar”;● cunoaştem uneori, unii,
premoniţia şi senzaţia de deja trăit (văzut, auzit etc.);● avem intuirea destinului;● avem sesizarea destinului, deci
a modului de desfăşurare a trupului.
Sufletul nu se supune destinului, el luînd doar cunoştinţă de desfăşurarea trupului aflat sub destin (sufletul nu
schimbă ceva din realitate, după cum nici oglinda – oglinditul) limitîndu-se la a reflecta ceea ce îl impactează.
Caracteristicile destinului:● relevă divinitatea (Dumnezeu este destin);● este (şi) un aspect al timpului;● nu se
autoreflectă;● pare a fi în legătură cu elementul de opoziţie din structura fundamenală a Universului;● ne
individualizează;● nu se explică/susţine pe sine, după cum nici cauzalitatea;● nu are realitate în sine, nu este
agent cauzal (destinul este fenomen, reflexie inofensivă asemeni imaginii noastre într-o oglindă);● nu poate fi
cunoscut (deplasarea noastră în timp are un singur sens) şi nici influenţat, deoarece altfel ar însemna să
schimbăm mersul Universului (doar retrospectiv putem remarca desfăşurarea destinului);● el nu este ceva
distinct şi nici separabil de întreaga noastră fiinţă/existenţă;● are o realitate/consistenţă asemeni curcubeului;●
nu are realitate obiectivă;● vizează trupul, iar sufletul ia cunoştinţă de trăirile acestuia.
Dacă totul este destin, de ce avem: imaginaţie, iluzia voinţei şi libertăţii, dorinţe, pasiuni, afectivitate, plăcere,
gîndire, simţire, instincte, frică, memorie, conştienţă, conştiinţă, năzuinţe, simţămîntul de frumos, previzibilitate,
vise ? Deoarece (şi) acestea sînt expresia trăirii trupeşti, iar prin suflet le remarcăm.
Datorită destinului, spre exemplu:● nu controlăm viaţa;● sîntem purtaţi/manipulaţi de fluxul devenirii, fără a
putea decide şi orienta acest flux;● am „apărut” în viaţă, avem însuşirile pe care le avem, ne-am născut într-un
anume loc şi la o anumită dată, murim într-un anume fel şi la o anumită vîrstă;● nu stăpînim gîndirea;●
„existăm” şi pe alte coordonate;● nu putem ieşi din spaţiu şi timp (propriu);● nu există reversibilitate reală;●
„sensul” a orice este aparent (iar al nostru şi chiar al Universului nu poate fi evidenţiat);● nimic din ceea ce
există sau nu, nu este motivat şi nu are un început şi sfîrşit absolut;● avem o existenţă „cuantificată”;● sîntem
determinaţi/condiţionaţi cum, ce, cînd să gîndim şi să acţionăm;● nu ne cunoaştem menirea;● sîntem programaţi
să căutăm plăcerea;● nu avem acelaşi parcurs al vieţii;● fiecare aruncare a unui zar este sub un ansamblu de
constrîngeri imposibil de reprodus la o altă aruncare;● „împotrivirea”, recunoaşterea, nerecunoaşterea sau
„supunerea”/acceptarea destinului sînt şi ele atitudini predestinate;● nu putem lua la absolută întîmplare trei
boabe de orez dintr-o grămadă (în spatele opţiunii stau o infinitate de cauze);● nu ne putem alege părinţii,
calităţile, locaţia în spaţiu şi timp;● nu controlăm modul de funcţionare a gîndirii care se desfăşoară în noi
(intervenţia noastră, dimpotrivă, pare a o perturba !), noi asistînd de fapt la produsul ei de activitate;● ni se
impune cînd, cum şi unde să existăm, cînd şi cum să murim;● responsabilitatea nu poate fi demonstrată (vină,
judecător, lege, judecat sînt sub cauzalitate);● avem interacţiune continuă între elementele aflate cîndva în
contact.
„Dacă timpul n-a venit, omul nu moare / Nici străpuns de-o sută de săgeţi. / Cînd timpul i-a venit, nu mai
trăieşte, / Chiar de-i zgîrîiat de-n fir de iarbă kusa.” (maximă hindusă)
Religia şi destinul: ● Elementele de recunoaştere a destinului abundă în Noul şi Vechiul Testament. Exemple:
Căci acestea sînt zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise. Luca 21: 22... Din vremi străvechi am
pregătit aceasta; din veac hotărît şi acum le aduc la îndeplinire ! ... (Isaia 37:26)... Deoarece zilele lui sînt
numărate şi ştii socoteala lunilor lui şi i-ai pus un hotar peste care nu va trece. Iov 14:5;● Şi Isus s-a aflat sub
Destin;● ce nu are cauză (= destin) nu are Dumnezeu;● omniprezenţa lui Dumnezeu exclude voinţa şi libertatea
noastră;● Dumnezeu sau Creatorul pretind existenţa destinului. Chiar şi Dumnezeu pare a fi sub destin
(constrîngeri) dacă a făcut lumea şi a făcut-o aşa nu altfel... ;● putem spune: „Dumnezeu vrea ca tu să crezi asta
(există sau nu destin) !;● m-am rugat şi nu mi-a dat; nu m-am rugat şi mi-a dat. Deci, El ştie de ceea ce am
nevoie, iar aceasta în desfăşurarea de ansamblu a Universului;● destinul pare a fi mai presus de Dumnezeu dacă
El nu a putut să prevadă, spre exemplu, că Adam şi Eva nu-l vor asculta;● dacă Dumnezeu a făcut lumea aşa, nu
altfel, denotă (pentru noi, cu voia destinului...) că el nu are liber arbitru absolut şi cu atît mai puţin Fiul său;●
dacă destinul mă pune să mă rog lui Dumnezeu: Cine este El şi cine sînt eu ?;● dacă divinitatea ar fi perfectă, ar
fi exclusă creaţia, devenirea ?
Fatalismul – este concepţia filozofică potrivit căreia ceea ce survine se petrece inevitabil. Voinţa, gîndirea,
liberul arbitru nu pot modifica, ori împiedica, desfăşurarea evenimentelor prescrise de o putere divină, fie de
cauzalitatea universală (nu există lanţ cauzal, ci ansamblu cauzal. Dar, în termeni precişi, noţiunile de cauză şi
efect sînt iluzorii – spre exemplu, nu pot fi delimitate).
Prin fatalitate în teologia creştină se susţine că nimic nu poate surveni fără voia/implicarea lui Dumnezeu.
Fatalismul nu sugerează abandonul, aşteptarea pasivă a împlinirii (dorinţelor), decît, eventual, ca o expresie
tocmai a exercitării implacabile a destinului.
„Întîmplarea nu înseamnă absenţa necesităţii, ci necunoaşterea ei.” Spinoza B.
Liberul arbitru exprimă capacitatea fiinţei de a delibera, de a alege, de a decide şi înfăptui acte
neinfluenţată, neconstrînsă de vreun factor precedent exterior sau/şi interior, ori predeterminat de divinitate.
Drept urmare, fiinţa este absolut liberă, este răspunzătoare, dispune de voinţă şi este culpabilă (deoarece poate
remarca şi opta neconstrîns între Bine şi Rău).
Liberul arbitru şi voinţa sînt o iluzie, asemeni curcubeului, deoarece:● conştienţa nu decide, ea doar observă
ce s-a „decis” (inconştient);● tot ceea ce se desfăşoară „acum”, s-a întîmplat/decis, de fapt, cu aproximativ o
jumătate de secundă înainte, fără să fim conştienţi de această întîrziere. Astfel, spre exemplu, creierul emite
comanda de a ne ridica de pe scaun în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să „decidem” conştient să
facem acest gest;● nu putem cauza ceva pornind de la zero, nedeterminat constrîngător în mod absolut;●
„înţelegerea”, opţiunea sînt aparente deoarece, a alege/a opta implică criterii (conştientizate şi neconştientizate),
ceea ce anulează libertatea;● nu putem gîndi o arie completă de posibilităţi;● procesele raţiunii nu pot fi
autonome faţă de legile naturii (cauzalitate omniprezentă);● nu putem avidenţia cînd luăm o decizie: în trecut
(nu mai este), în prezent (nu are durată) sau în viitor (nu există încă);● orice faptă, gînd, idee are un precedent
(cauzator), iar o variaţie oricît de mică a condiţiilor iniţiale (putem observa cu uşurinţă) conduce la o cu totul altă
cale urmată de un sistem;● peste tot avem desfăşurare, interacţiune, iar ea nu poate fi oprită;● a fi conştient nu
pretinde a avea liber arbitru;● întotdeauna fondul informatic (cel puţin) deţinut, ce precede constituirea/
desfăşurarea unui gînd, are o valoare explicativă determinată;● libertatea universală, libertatea pentru toate
fiinţele este impracticabilă;● a avea liber arbitru înseamnă să faci ce vrei, dar vrerea nu poate fi nemotivată, iar
putinţa rezultă din constrîngerile conjuncturale omniprezente;● tot ce se desfăşoară în acest moment este
rezultatul trecutului, iar viitorul „preexistă” într-un anume fel;● nu ne putem izola de influenţe exterioare şi
interioare;● nu controlăm gîndirea şi procesele psihice (nu ştim cum gîndim, nu putem gîndi ce şi cît vrem, nu
putem fixa atenţia oricît etc. Ea este influenţată de o multitudine de factori – neurologici, chimici, hormonali,
psihologici, de mediu, de istorie etc.);● putem fi în dezacord cu noi înşine;● nu putem evidenţia o acţiune, un
gînd, o idee a fi necondiţionată, nedeterminată, orice tip de acţiune „voită” se află sub constrîngerile de
determinare şi manifestare impuse de complexul cauzal;● a alege, a opta, implică criterii, criterii care din
(pseudo)start determină alegerea/opţiunea;● libertatea adevărată nu poate fi decît absolută (altfel nu e libertate),
iar dacă e absolută ar genera haos (anarhie) în confluenţa cu alte libertăţi;● toate dorinţele, opţiunile, trăirile
afective, toate procesele gîndirii sînt condiţionate (de factori premergători, de experienţa avută, de limitări
spaţiale şi temporale, de caracteristicile personale trupeşti şi culturale etc.);● nu putem porni ceva de la zero,
izolat, deci necondiţionat;● nu putem modifica trecutul şi nici influenţa viitorul, iar prezentul nu are durată;● se
impune a fi şi ele legiferate, ceea ce practic le anulează;● libertatea individuală se opreşte acolo unde începe
libertatea celuilalt, iar cum nu ne putem izola...;● nici o opţiune nu poate fi necondiţionată, deci nu este liberă;●
dorinţa de a face nu poate fi nemotivată, iar putinţa este şi ea, evident, limitată;● procesele raţiunii nu sînt
autonome.
"Noi nu decidem niciodată să vedem lucrurile aşa cum sînt: întotdeauna este ceva în interiorul nostru care
decide că acesta este modul în care vom percepe lumea". Benjamin Libet
A avea liber arbitru înseamnă să poţi face absolut orice vrei. Cine o poate demonstra ?
„Eşti mort cînd ai liber arbitru... !”
„Oamenii se cred liberi pentru că sînt conştienţi de dorinţele lor, dar nu se gîndesc niciodată la cauzele care
le determină.” (B. Spinoza)
Liber arbitrul sub aspect religios: ● Isus nu a exprimat liberul arbitru (ci „voinţa” Tatălui);● este în deplină
contradicţie cu atributele de omnicauzalitate ale lui Dumnezeu;● cînd se exercită voia omului şi cînd a lui
Dumnezeu ?;● nici divinul nu poate avea liber arbitru – ar însemna să fie determinat sub acest aspect;● daca
admitem ca D-zeu este cauza supremă, că din omnipotenţa sa au plecat toate, atunci noţiunea de "liber-arbitru"
este falsă, orice creaţie reprezintă creatorul. Astfel că nu se explică faptul că un creator „perfect” a creat un lucru
„imperfect”;● Dumnezeu ştie ce alegeri vom face noi în viaţă (Romani 8:29-30), sau cîte fire de păr avem pe cap
(Matei 10:30);● de ce factori depinde opţiunea lui Dumnezeu ?;● dacă oamenii pot alege propria cale, atunci ei
se pot sustrage voinţei divine. Concluzie: fie nu avem voinţă liberă, fie Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă
Dumnezeu este atotputernic nimic nu este explicat – nu ne mai întrebăm de ce s-a întîmplat ceva (Dumnezeu a
făcut-o), ci de ce-a făcut-o (în loc de altceva).
Nimic nu este suficient sieşi, nimic nu este izolat (orice suportă interacţiunea), totul este legiferat, orice există
prin „Creator” sau este chiar „Creatorul”.
„Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” Antonie Plămădeală
Atitudinea de acceptare sau respingere a ceea ce citiţi acum ţine şi ea de destin.
„Cu cît înţelegi mai bine ce e libertatea, cu atît o pierzi mai mult.” John Fowles
Voinţa este expresia exercitării în plan conştient a instinctelor, a trebuinţelor trupeşti şi spirituale. Factorii
care o definesc şi susţin (secreţiile hormonale, vîrsta, experienţa de viaţă, alimentaţia, conformaţie şi abilităţi
trupeşti, cultură etc.) sînt de fapt factorii care îi anulează realitatea obiectivă.
„Deşi, în ultimă analiză, eşti o păpuşă trasă de sfori şi fire invizibile, faci totuşi parte din lumea divină.”
M.Eliade
Ce relaţie ar fi între moarte, credinţă şi destin ?
● Destinului (cauzalitatea omniprezentă) i se supune orice, deci şi credinţa (spre exemplu, de credinţa religioasă
nu „beneficiază” oricine);● „realitatea” fiind locală, dependentă de spaţiu şi timp, e firesc să sugereze conştiinţei
elementul credinţă (şi permanenţa ei);● în absenţa deţinerii tuturor informaţiilor necesare e firesc să avem,
adesea, numeroase „credinţe”;● viitorul nu este identic cu trecutul, iar acesta ne poate doar sugera ce va urma, şi
astfel ne „constrînge” la credinţă;● problematica destinului, reflectarea acestei realităţi în conştiinţă, este una
dintre problemele fundamentale ale omului şi imposibil de eludat (destinul este „relativ”, ca orice altceva);●
moartea (distrucţia stării) este o clipă de destin.
Sursa şi raţiunea unor episoade de premoniţie sînt mai misterioase decît premoniţia în sine !
De ce putem avea idealuri, năzuinţe şi pasiuni din moment ce ele sînt efemere, definitiv pierdute şi inutile în
absenţa unei finalităţi absolute (împlinitoare) ?
Deoarece:● răspund unui impuls interior de la care, „normal”, nu ne putem sustrage;● nu existăm doar pe
coordonate sensibile, deci ale trupului;● idealul, năzuinţa şi pasiunea sînt doar aparent sub regimul voinţei; ●
sîntem supuşi destinului (deci, în termeni absoluţi, sîntem lipsiţi de liber arbitru şi voinţă).
De ce nu ştim pentru ce trăim ?
Deoarece:● probabil, concret nu-i cine să o ştie…;● ştim atît cît e necesar la un moment dat, iar cunoaşterea
în starea actuală de evoluţie pretinde acumulare de informaţii (ele se relevă şi explică succesiv, unitar);● pentru a
nu perturba elementul susţinător: trupul;● nu ştim cu adevărat ce ştim…!;● la ce bun, în condiţiile unui destin
implacabil ?;● înţelegerea acestui aspect depăşeşte posibilităţile noastre limitate de trup, respectiv de spaţiu şi
timp;● (speculativ) l-ar afla şi „altcineva”, iar acesta ar putea împiedica (desfăşurarea) existîndul;● a şti şi a
înţelege (ce şi de ce) sînt noţiuni ambigui şi chiar misterioase;● posibil şi probabil ca inconştientul nostru să ştie
ceva în acest sens, dar conştiinţa nu are acces în mod explicit la această cunoaştere;● depindem de ceea ce nu
cunoaştem, iar dacă am şti, poate, n-am mai avea motiv să fim (astfel).
Dacă sîntem unici, de ce nu avem o determinare şi un scop clar ?
● Faptul de a fi (şi de a fi unici) indică determinarea şi sugerează a avea un scop;● doar devenirea (mişcarea)
„moare” succesiv;● scopul nefiind (doar) pentru „aici”, nu poate avea o expresie evidentă (el este atemporal şi
aspaţial, doar se foloseşte de spaţiu şi timp);● concomitent, nu putem fi oglindă şi oglindit;● nu sîntem doar aici;
aici şi acum sîntem cu trup (instrument mijlocitor);● inconştientul nostru „ştie” (şi „poate”) mult mai mult decît
bănuim.
De ce nu putem avea o imagine a totalităţii noastre ?
Deoarece:● nu ne putem separa de ambient;● sîntem „sensibili” doar pentru coordonatele de spaţiu şi timp
(nu putem înţelege ceva fără noţiunile de spaţiu şi timp);● conştienţa şi conştiinţa se sprijină pe trup, deci sîntem
limitaţi;● prin trup sîntem inseparabili de întreg (-ul material);● sîntem (încă) într-un Univers aflat în continuă
metamorfozare;● aceasta depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere, pretinzînd o cantitate imensă de informaţii
adecvate.
Ce a fost de fapt viaţa mea ?
● Un episod al metamorfozării, al devenirii (element fundamental al existîndului) şi implicit al acestei lumi;● un
infim aspect al devenirii armonioase, plenare în conexiune cu întregul;● rostul vieţii este nerelevant privit de aici
şi acum, iar privit din ansamblul Universului este inexprimabil.
De ce a fost viaţa mea aşa ?
● Este o secvenţă dintr-un proces ce nu pare a avea un început şi sfîrşit, nu putea fi altfel, iar lui i se supune
întregul existînd;● nu putea să nu fie astfel (dacă era altfel era altcineva subiectul ei), avînd un anume trecut (iar
de ce a fost el particular, nu putem şti);● lipsa raţiunii evidente de a fi (aici) este un indiciu că realitatea nu se
rezumă la aici, acum, eu (astfel) – deci, avem temei de a crede în realitatea unui „dincolo”, sau mai mult decît
percepem.
La ce a servit viaţa mea, dacă eu nu voi mai fi ?
A nu fi, a fi şi a nu mai fi sînt noţiuni relative, specifice felului nostru de a înţelege existîndul. În primul rînd
„servim” întregul, apoi nouă (dar, de fapt, tot întregului, deoarece existăm în şi prin întreg). Noţiunile de utilitate
şi a nu mai fi sînt fără relevanţă la scara Universului.
De ce percepem moartea şi acest Univers a fi astfel ?
Deoarece:● simţurile noastre sînt limitate;● sîntem parte din Univers;● există elemente constrîngătoare
inexplicabile (cum ar fi, factorul timp) din partea „cuprinzătorului”, cauzator şi beneficiar;● segmentul de
realitate accesibil nouă este infim, iar el ne pare de o infinită întindere, subtilitate şi relativitate;● originea şi
raţiunea de a fi a Universului şi urmarea morţii sînt infinit de obscure şi imposibil de gîndit (de verificat);●
raţiunea de „a fi” este aproape sinonimă cu Timpul, Divinul şi Destinul.
Este ordinea lumii un deziderat în care se implică şi moartea ?
Ordinea şi dezordinea sînt noţiuni subiective. Ceea ce numim ordine este realitate, iar ceea ce nouă ni se
prezintă ca „dezordine” este un minus al informării, înţelegerii şi dotării noastre.
Relaţionarea morţii cu starea de ordine sau dezordine este imposibilă. Încetarea animării unei structuri
materiale face parte din program (survine la o anume vîrstă sau în anumite circumstanţe). Consecinţele ordonării
ne sînt imposibil de înţeles pe deplin, dar observăm că ea se extinde la scara Universului ca întreg (orice se află
în relaţie cu un ceva – are o istorie – şi astfel Universul este un întreg în care nu există părţi absolut distincte,
independente, izolate sau neinfluenţate; deci, existenţa fiecăruia dintre noi se implică la scara Universului). Chiar
faptul de a fi este o „acţiune”, deoarece nu poţi fi izolat, iar secvenţa de spaţiu şi timp ocupată nu aparţine
altcuiva.
Ce-ar însemna o viaţă, o existenţă ideală sau corectă ?
În termeni absoluţi nu putem concepe aşa ceva, deoarece nu ştim ce este viul (viaţa), spre ce tinde el, ce
reprezentăm noi ca indivizi şi nu ne putem concepe decît în timp (de unde şi atitudinea faţă de moarte).
Subiectiv, motivarea trăirii şi a eforturilor, coparticiparea la năzuinţa Universului (de o manieră conştientă),
împlinirea năzuinţelor personale, simetrie între plăcut şi neplăcut, cunoaşterea consecinţelor faptelor şi a vieţii
fiecăruia şi nu doar în prezentul individului.
Viaţa şi moartea fac parte din omniprezenta confruntare din Univers ?
Da, viaţa şi moartea sînt un fel de confruntare, o tensiune acumulată, apoi descătuşată (în viziunea noastră) –
dar această confruntare/interacţiune este departe de a-i explicita geneza, menirea şi autoritatea ce o exercită, iar
spre ce tinde devenirea, ori desfăşurarea, ne este interzis să cunoaştem.
Putem cunoaşte o (infimă) parte din caracteristicile Universului (cele care ne caracterizează explicit şi pe
noi), dar absolut nimic din caracteristicile Cosmosului, „conţinătorul”, „administratorul” Universului (acesta).
Condiţiile de start sau/şi de finiş impun ca Universul să fie aşa nu altfel – de ce aceasta, ne este imposibil să
înţelegem.
Viaţa exprimă fragmentarea viului, iar moartea reunirea lui ?
Nu putem şti dar, cu certitudine, elementul timp este implicat nuclear în această desfăşurare.
Doar în dimensiunea materială viaţa ar fi o fragmentare a Viului, iar moartea o recondensare.
Sufletul nu pare a fi fragmentabil şi nici fuzionabil, fără aş pierde fundamental caracteristicile presupuse.
Sîntem şi animale, doar pentru a „gusta” moartea ?
Fără un suport material (viu), perisabil, se pare că nu putem „fi” (sau trece pe „aici” în procesul de
metamorfozare evolutivă).
De ce unii nu au frică de moarte şi chiar şi-o induc ?
Cauza ar putea fi:● vîrsta;● perversiunea (jocul cu moartea);● desprinderea de trup a sufletului (pare la fel de
facilă, ca şi abordarea lui);● boala psihică;● suferinţa extremă (fizică sau afectivă);● convingerile religioase;●
modelul social (subtil constrîngător);● spiritul de sacrificiu;● uzura extremă a trupului (la nivelul simţurilor,
diminuă drastic plăcerea de a trăi);● „programul” (particularităţile genetice ale individului) sau destinul.
De ce sînt eu în evoluţie şi ce înseamnă aceasta ?
● Devenirea (evoluţia – schimbare fără revenire la starea anterioară) se află în corelare şi cu alte dimensiuni ale
fiinţei (de fapt a Universului ca întreg), dimensiuni neconştientizabile (fiind pe alte coordonate ale existîndului).
● Sîntem o asociere între suflet şi trup, asociere temporară, strict necesară devenirii „superioare”, în opoziţie cu
un ceva subtil, total inexplicabil.● Referitor la viu, coordonata de timp este extrem de misterioasă (vezi, spre
exemplu, moartea).● Sîntem în contingenţă necesară cu materia, iar aceasta nu poate fi decît în mişcare-
reorganizare (cu sens unic).● Menirea existenţei şi implicit a modului ei de desfăşurare/evoluţie ne este absolut
de neînţeles.
Spre ce tinde fiindul ?
Răspunsul este dificil de formulat, deoarece:● noţiunile de tendinţă, fiind, sens, evoluţie şi moarte sînt
subtil/inconsistente, avînd valabilitate doar aici, limitat şi temporar;● conceptele ne limitează involuntar
(caracteristicile limbajului sînt consecinţa particularităţilor de structură ale creierului nostru);● informaţiile
fundamentale sau nu le percepem (nu avem acces la ele) sau nu le înţelegem, ori le interpretăm insuficient de
extins la scara Universului;● timpul este un „filtru” limitativ;● orice este inconsistent şi relativ (disecînd
succesiv ne oprim la informaţie, dincolo de ea nu mai putem penetra, orice am imagina pentru aceasta).
Din datele acumulate pînă acum (din „interiorul” Universului), tendinţa fiindului ar fi:● de structurare
„superioară” prin materie, în scopul menţinerii distincte şi indirecte a unei entităţi subtile din care ar face parte şi
viul (sufletul);● relevare (aparent din inexistent) şi elevare a unor elemente „fundamentale” (suflete – unităţi de
conştienţă şi conştiinţă, ce au un rol şi pe alte coordonate decît pe cele pe care ea însăşi le percepe).
Ce înseamnă a fi, apoi a nu mai fi ?
A fi ar înseamna:● o unitate cu simţuri, aici, acum, astfel;● o conştiinţă (suflet) cu spaţiu şi timp (= trup);● a
reflecta întregul (Univers);● (ca suflet) a avea un trup material (a te „simţi”);● a avea aceste însuşiri, nu altele.
A nu mai fi ar înseamna:● a te desprinde de trup, respectiv de spaţiul şi timpul aferent acestuia;● a te înscrie
sau releva, cu istoria ta, pe alte coordonate de fiinţare/devenire.
De ce Adevărul şi Realitatea par a avea atîtea faţete, cîţi indivizi le gîndesc ? Ce sugerează aceasta vizavi de
moarte ?
● Adevărul şi Realitatea sînt în corelare cu spaţiul, timpul şi nivelul de informare al individului (fiecare are
spaţiul şi timpul său);● percepţia, reacţia şi opinia (atitudinea) sînt în corelare cu experienţa, istoria, cultura şi
însuşirile trupului individului respectiv;● sîntem individualităţi absolute şi implicit avem un „trecut”, un prezent
şi un „viitor” individualizat şi astfel, implicit Adevărul şi Realitatea apar „multiple”;● moartea se sustrage
aprecierilor estimative de adevăr şi real;● fiecare are „moartea sa”.
Cine sînt cei care au murit pînă acum ?
● Individualităţile susţinătoare a lanţului de relevări existenţial terestre a unor alte individualităţi, fragmente
aparente ale unui „întreg” cu sorginte necunoscută;● „noi”… altcîndva şi altfel.
De ce viul este posibil într-o lume a materiei ?
Deoarece:● este parte din „întreg”;● viul terestru este doar un aspect al Viului;● viul doar animă o parte a
materiei, nu se confundă cu aceasta, iar complexitatea Universului este infinit mai mare decît ne putem imagina.
Noţiunea de viu o presupune pe aceea de materie (nu şi viceversa !), acesta fiindu-i un suport temporar şi
impus.
De ce în preajma morţii, logica pare a fi iluzorie ?
Deoarece:● logica nu are corespondent distinct în Univers, este o particularitate („nenaturală”) a Omului; deci
este relativă (dar nici această convingere nu se poate sustrage relativului !);● criteriul logicii se relevă a fi precar
şi aplicabil doar aici (secvenţial), atunci cînd adevărul se vrea absolut (deci, extins şi asupra morţii);● moartea
fiind o schimbare totală, firesc să resimţim şi logica a se pierde odată cu întregul;● realitatea şi adevărul sînt
„locale”, asemenea timpului;● prin moarte se iese din efemer şi iluzoriu (domeniul materiei);● vremelnicia tinde
să exprime expres iluzoriul sau lipsa de realitate.
De ce toate argumentele privitor la infinita dăinuire par doar ingeniozităţi conceptuale, speculaţii de nimic
susţinute ?
Deoarece:● ele nu pot fi verificate;● nu recepţionăm informaţii din viitor;● noţiunea de infinit temporal nu se
aplică stării post-mortem;● receptarea, prelucrarea şi înţelegerea informaţiilor se face prin prisma fondului de
informaţii deţinute (istoria subiectului) şi calităţile receptorului la un moment dat (ceea ce nu face decît să releve
„realitatea” destinului…).
Se rezumă Realitatea la Eu sau este şi el o iluzie ?
● Întregul este „real”, nu doar „fragmentul”(Eul);● realitatea şi iluzia sînt şi ele relative;● dincolo de Eu mai
există ceva, atît sesizabil (partea), cît şi însesizabil (întregul);● individualitatea (informaţie, suflet, conştiinţă,
particulă) este un prim factor de expresie, de relevare a realităţii în spaţiu şi timp.
De ce efemerul şi inutilul trăirilor de acum nu se extinde şi asupra cuprinsului morţii?
Deoarece:● starea post-mortem nu este în spaţiu şi timp, deci termenii sînt inaplicabili;● chiar dacă moartea
ar fi inutilă şi efemeră (!), tot ar fi un indiciu pozitiv;● orice face parte din devenire/derulare îşi are importanţa
(termen limitativ !) doar în/cu segmentul său de spaţiu şi timp; deci şi moartea ar putea fi astfel interpretată;● ar
însemna să fim nimiciţi pe deplin.
A fi, pretinde timp ?
Da, pentru „aici”.
De ce relativitatea este omniprezentă ?
Deoarece:● aici, nimic nu are început şi sfîrşit absolut (în limitele noastre de percepţie şi înţelegere);● nu
există punct fix („exterior” eului), reper absolut, permanenţă, individualitate autonomă, finitate, valoare absolută,
ci numai devenire;● conştient, nu avem acces decît la coordonate de spaţiu şi timp;● înţelegerea absolutului
pretinde o bogăţie de informaţii inaccesibile nouă, acum;● actul observării impune separarea şi apoi
relaţionarea;● aici este domeniul spaţiului, timpului şi materiei, deci al interacţiunilor şi raportărilor continui;●
sîntem captivi şi modelaţi de ambient.
De ce viaţa noastră este foarte fragilă şi scurtă ?
 Este fragilă, deoarece:● tot ce este construct material este perisabil („arhitectura” informaţională este în
continuă reorganizare);● nu avem importanţă exclusiv prin trup; facem parte dintr-un ansamblu dinamic,
tensionat, concurenţial.
Este „scurtă”, deoarece:● pentru ceea ce sîntem şi exercităm, atît e suficient;● doar subiectiv este astfel,
aceasta fiind aprecierea noastră;● este în corelare cu ansamblul;● trebuie să facem loc celor ce vin („noului”);●
nu există un timp unic, avînd fiecare spaţiul şi timpul său, conform funcţiei programate;● dincolo de perioada de
reproducere optimă, trupul nu-şi mai are rostul.
Ce motive ar putea să ne facă să dorim să mai trăim aici ?
Simţămîntul de împlinire al unei „misiunii”, susţinerea familiei, curiozitatea, creaţia ştiinţifică sau artistică.
De ce nu ne putem imagina cum ar fi convenabil să fie după moarte ?
Deoarece:● pentru „dincolo”, nefiind în spaţiu şi timp, ne lipseşte orice referinţă sau termen de comparaţie;●
dorinţele noastre nu pot fi decît pentru domeniul cunoscutului, deci de aici;● la orice am accepta să renunţăm, de
fapt, ne nemulţumeşte. Sîntem aici aşa cum trebuie şi se poate. Deci, simţurile, gîndurile şi înţelegerea sînt
restricţionate, avînd trupul cu aceste abilităţi nu altele şi posedînd doar acest bagaj de informaţii conştientizat;●
proiectarea într-un ceva total diferit este imposibilă sau dementă;● proiectarea în netimp este inconceptibilă
(presupune anularea mişcării/devenirii, inconsistenţă fizică şi relaţională etc.).
Cine sau ce sîntem noi ? Ce am fost şi ce vom fi ?
Un element de construcţie fundamental, indivizibil, asemănător oarecum cu un electron.
Aceste noţiuni (cine, ce, a fi, eu) sînt „valabile” doar pentru „aici”.
În demersul de descompunere al oricărui ansamblu, noi nu putem trece dincolo de nivelul informaţie. Deci,
noi (conştienţă şi conştiinţă) am fi o informaţie indivizibilă ce face parte din structura Universului.
Dacă voi continua să exist, prin ce element al acestei vieţi va fi ea ?
Suflet/conştiinţă, unele aspecte ale memoriei (elemente de elevare spirituală) şi situarea în istoria Universului.
Probabil a vorbi de continuare şi existenţă este inadecvat, aceşti termeni fiind inaplicabili stării post-mortem.
De ce, conştient sau nu, nu avem nostalgia existenţei premergătoare vieţii ?
Deoarece:● „înainte” şi „după” viaţă presupune situarea lor într-un acelaşi timp, ceea ce este eronat;● a avut
parametri absolut diferiţi de cei din trăirea actuală, deci nu-i putem conştientiza (chiar dacă ne definesc starea de
acum);● a fost o pregătire preponderent informaţională pentru existenţa terestră;● tindem să vedem plăcutul prin
simţuri, deci prin actualul tip de suport (trup), ceea ce nu am avut „anterior”(sau am fost „dispersaţi”);● ar fi
ceva inutil (amintirile nostalgice ar putea fi o frînă, o inhibare);● a fost un ceva atemporal şi aspaţial, astfel că
„amintirea” nu poate fi posibilă (nu a avut caracteristici de plăcere, de senzitivitate, neavînd un trup fizic); dar ea
nu este absentă din subconştientul nostru (destinul îl ştie…);● este nerelevant prin prisma actului realităţii post-
senzitive, specifice expansiunii de acum, prin trup;● există cel puţin o dimensiune a noastră pe care conştienţa şi
conştiinţa sînt prea limitate pentru a o sesiza;● dacă sîntem şi sîntem astfel, denotă că am „fost” şi am avut un
specific individual.
De ce se spune că venim din infinitul mic şi ne îndreptăm spre infinitul mare ?
Deoarece:● fizic, venim succesiv din infima „celulă” ancestrală;● (aparent) trecutul (istoria) converge spre un
„punct”(origine), iar viitorul este deschidere (relativ) nelimitată;● venim dintr-un „aici” şi „acum” şi ne
îndreptăm (ca o dispersare sau/şi integrare) spre întregul fiind spaţial şi temporal (iar prin aceasta îl depăşim).
Ce am adus aici din starea premergătoare fiinţării terestre ?
● Unicitatea;● o anume stare particulară, dobîndită;● istoria;● destinul (vectorul);● condiţionarea de un anume
rol, de o anumită relaţionare, într-un anume spaţiu şi timp;● un potenţial (neconştientizat).
Vom duce ceva cu noi în ceea ce urmează vieţii ?
Da, unicitatea şi istoria ei. Existenţa aici şi acum este doar un aspect a ceea ce sîntem, facem şi se face prin/cu
noi, pe multiple coordonate, nu doar cele de spaţiu şi timp sesizabile cu acest trup. Deci, aportarea a ceva spre
post-viaţă ţine de subiectiv.
Dacă efectiv nu duc nimic de aici, prin ce mai sînt eu, acesta, „dincolo” ?
Credem că „evoluăm” şi astfel în ceea ce urmează morţii ne vom regăsi aceştia. Din acelaşi motiv, al
„evoluţiei”, din existenţa premergătoare vieţii de tip terestru nu ne amintim ceva, dar observăm că avem însuşiri
care ne particularizează tocmai prin acest „trecut”.
Cum pot eu crede că vieţii îi urmează un ceva agreabil, dacă nici aici nu există o justiţie echitabilă şi
moralitate ?
Această apreciere este subiectivă, fiind prin prisma omenescului. Apoi, dacă am înlătura toate relele
(imposibil de conceput, chiar şi imaginar, o stare consecutivă acestui demers) ce-ar mai rămîne ? Un bun
insesizabil, o dispariţie a motivaţiei fiindului în derulare, o stare particulară de „moarte”.
Nu doar la nivelul Universului ca întreg există o „opoziţie”, ci şi la nivelul părţilor, respectiv a individului
Om.
De ce este „lumea” aşa cum este, nu ştim, sau nu încă; după cum nu ştim de ce şi „cealaltă” lume nu este
altfel. Probabil toate acestea sînt în legătură cu contextul în care ne situăm, tranzitoriu şi fără voia noastră
(Universul nu este pentru noi, după cum nici noi pentru Univers – sîntem împreună).
Dacă Divinitatea este o realitate, dacă există destin, dacă liberul arbitru şi voinţa sînt iluzorii, de ce mai
resimt frică de moarte şi ce rost mai au conştienţa şi conştiinţa ?
Toate aceste noţiuni sînt pur subiective. Relevarea lor ţine de specificul de a fi a sufletului în asociere cu un
trup material.
Oglinda nu devine neagră dacă în ea se oglindeşte un ceva negru !
Conştiinţa este un anume receptor, asemenea unui radioreceptor, care nu determină conţinutul a ceea ce
recepţionează. Mai mult, chiar ea, conştiinţa, este iluzorie dintr-un punct de vedere şi reală dintr-altul, la fel cum
lumina este şi undă şi corpuscul.
Frica, conştiinţa şi suferinţa relevă realitatea unui Eu, a unei individualităţi fundamentale.
De ce persoane rău făcătoare pot beneficia de o viaţă fericită, longevivă şi o moarte blîndă ?
● Starea de fericire sau nefericire a unei alte persoane este doar o presupoziţie.● Pesoana presupus fericită sau
nefericită adesea nu-şi dă seama de starea ei de fericire, ori nefericire, nu o „savurează”.● Conduita socială sau
rolul unui individ are cauze şi repercursiuni involuntare, deosebit de subtile.● Nu putem cunoaşte toate datele
acestei probleme pentru a putea emite judecăţi probante.● Maniera survenirii morţii îşi are, pentru fiecare,
raţiunea şi semnificaţia ei aparte.
De ce, total nemotivat, uneori ne amintim de unele persoane decedate ?
Deoarece:● sîntem şi rămînem în legătură cu tot ce am trăit, cu secvenţa de istorie din care am făcut parte.
Acestea fiind contingente spaţiului şi timpului propriu, ne urmează, ne însoţesc în devenire;● procesele mintale
nu le stăpînim, iar ele sînt de o complexitate enormă;● în inconştientul nostru se receptează şi prelucrează
informaţii pe care nu le conştientizăm, iar acestea pot trimite în conştiinţă rezultate care să ne uimească (fiecare
astfel de reamintire „rearanjează” unele date legate direct sau indirect de acea persoană).
De ce unii sînt mai fericiţi, mai norocoşi decît alţii ?
● Această aprecierea este pur subiectivă;● nu avem acelaşi „trecut”;● nu avem aceeaşi „misiune”;● se pare că nu
avem autonomie;● nimic nu poate fi absolut la fel cu altceva;● noţiunile de fericire şi noroc sînt subiective;●
sîntem unicităţi absolute;● uniformitatea nu caracterizează Universul exceptînd, poate, legile care-l guvernează.
Dacă am preexistat, cine/ce am fost ?
Cine şi ce sînt noţiuni valabile doar pentru aici şi acum – deci pentru trup (adică în spaţiu şi timp, cu raportare
şi interacţiune într-o istorie ireversibilă).
Nu am fost „cineva”, nu am fost „ceva” şi nu am preexistat (această stare a sufletului nefiind în spaţiu şi
timp), starea premergătoare vieţii terrestre a fost (şi este !) sui-gèneris şi indefinibilă.
Ce relaţie există între presupusa existenţă anterioară vieţii şi cea posterioară acesteia ?
Nu ştim, ea fiind absolut diferită de viaţă, dar legată de aceasta.
Unde sînt dacă sînt ?
● Unde şi sînt corespund relativului.● Trupeşte, în spaţiu şi timp. Sufletul nu este înscris pe aceste coordonate
(motiv pentru care nu are evidenţă fizică), deci nici nu putem vorbi de situare post-deces !● Sîntem (la modul
absolut, doar) în noi înşine.
Cine sau ce sînt, se află în relaţie cu obiectul morţii ?
Nu; moartea vizează doar trupul.
Moartea afectează sufletul (Eul), doar în sensul înscrierii sau evidenţierii lui pe alte coordonate.
Cît şi ce ce pot pierde din ceea ce sînt şi am, continuînd să fiu eu ?
Cînd am ajuns la viaţă nu am venit cu un bagaj evident (dar el a existat – ca dovadă că am sosit undeva
anume, cîndva anume şi cu anumite însuşiri) şi tot astfel, la ieşirea de aici, vom duce cu noi ceva subtil.
Eul: este legat de timp (istorie/memorie), dar nu „vital”; s-ar putea să-şi amplifice dăinuirea pe alte
coordonate, pe care sîntem şi acum, dar nu le conştientizăm.
Faptul de aţi pierde conştienţa (ceea ce acum se realizează prin trup) nu certifică şi pierderea eului.
De ce ultimul refugiu îl găsim în noi înşine ?
Deoarece:● sîntem individualităţi absolute, indestructibile;● avem un spaţiu şi un timp propriu;● sufletul este
ce este prin sine şi pentru sine, de o manieră specifică;● viaţă înseamnă ancorare în spaţiu şi timp (coordonate
specifice trupului);● sîntem „în” noi la modul absolut, iar „ieşirile” reflectă doar relaţia trupului cu timpul („Fiţi
propriul vostru refugiu.” Buddha);● posedăm conştiinţă (unii…);● (1) din (1+1) continuă a fi în (2).
De ce în preajma morţii simţim o acută singurătate ?
Deoarece:● ne apropiem de starea de divinitate, deci de absolută singurătate;● constatăm că nimeni nu ne mai
poate ajuta şi însoţi afectiv;● simţămintul de unicitate se accentuează (autoreflexie), se impune...;● constatăm că
„aici” şi „acum” sînt şi ele iluzorii;● nimeni şi nimic nu e solidar cu noi;● are loc o renunţare la anexele eului
(avere, talent etc.), la „parîme”(legături de prietenie şi rudenie, interese şi proiectare în viitor), la iluzia a fi
cineva, posesiei a ceva, a situării undeva şi cîndva;● separaţia de ambient este brutală, totală şi fără intuirea a
ceea ce îi urmează.
„Fiecare corp este singur, sufletul - niciodată.” Hermann Hesse
Ce ne determină să ţinem la noi înşine ?
● Sîntem astfel „programaţi” (necesitatea dăinuirii la extrem în scopul susţinerii descendenţilor);● ne ştim a fi
(distincţia dată de interacţiunea cu ambientul);● trupul prin care accedem la plăcere (hedonism);● specificul
relaţiilor sociale;● constrîngerile impuse de realitate;● plăcerile oferite de simţuri;● faptul că sîntem „binari”
(trup sensibil şi suflet peren);● conştienţa şi conştiinţa (implicit spaima de nimic, ceea ce este întrevăzut ca fiind
moartea);● faptul că nu putem fuziona la modul absolut cu ceva (sîntem asemenea unei particule de schimb), iar
fiecare desprindere ne reliefează şi extinde.
Din perspectiva morţii, cine sînt cei ce ţine foarte mult la ei înşişi ?
● Cei ce au „simţit” îmbrăţişarea morţii;● cei cu o sensibilitate nativă redusă faţă de toxicele alimentare şi
stupefiante de sinteză;● cei ce au o asociere mai strînsă a spaţiului şi timpului propriu, urmarea unui realism
ferm;● cei cu un grad de conştiinţă superior;● cei cu realizări deosebite, majore;● emotivii;● cei cu un trup mai
labil.
 Întîmplări ciudate.

<< Asistenta de salon m-a informat că familia unei bolnave prezintă un comportament ciudat: nu se apropiau de
ruda lor bolnavă, păreau extrem de speriaţi, stăteau puţin împreună cu ea, erau foarte generoşi, nu-i puneau pe
noptieră cele aduse, sau nu i le înmînau, ci o rugau pe ea să o facă. Cînd au revenit în vizită i-am rugat să rămînă
lîngă mama şi respectiv ruda lor, deoarece nu mai are mult de trăit, fiind octogenară şi epuizată de boli. I-am
asigurat că boala ei nu era molipsitoare, iar semenilor trebuie să le oferim asistenţă sufletească pînă în ultimul
moment de viaţă. S-au scuzat foarte stîngaci, apoi au plecat foarte repede. După cîteva zile asistenta m-a anunţat
că bolnava respectivă a intrat în preliminariile morţii. M-am dus la ea şi am găsit-o singură, ca de obicei. După
cîteva clipe de la sosirea mea, femeia a oftat zgomotos şi a murit. Înainte să moară ţinea mîinile pe piept, iar în
momentul morţii le-a întins spasmodic pe lîngă trup. Mîna dreaptă, lîngă care mă aflam, cînd a fost la mică
distanţă de marginea de metal a patului a declanşat o flamă electrică albastră, uimitor de intensă. Am pus straniul
fenomen pe seama încărcării/descărcării electrostatice, decedata avînd o pijama din fire sintetice. Cînd au venit
rudele decedatei am reuşit să găsesc între ele o persoană cu un nivel cultural mai ridicat şi astfel am aflat că în
acea familie, femeile, cînd mor, „trăsnesc” pe cineva din apropiere, iar aceasta, după şapte ani de nenoroc,
moare. N-am reuşit să aflu dacă acele femei posedă şi alte însuşiri nefireşti. >> (din relatarea medicului A. P.)
„Eşti inteligent dacă nu crezi decît jumătate din ceea ce auzi. Eşti înţelept dacă ştii care jumătate.” (R.
Kipling)
*
<< Întîmplarea a făcut să intru în posesia unei reviste Paris Match, iar în ea să găsesc un reportaj din China, cu
multe fotografii, privind judecarea şi condamnarea la moarte, prin împuşcare, a unor traficanţi de droguri. Am
comentat îndelung cu soţul meu pe tema ultimei mese ce le-a fost oferită condamnaţilor, cu cîteva clipe înaintea
execuţiei şi chiar în acel loc. După circa două săptămîni, într-o dimineaţă, observ că soţul meu servea micul
dejun într-o manieră aparte, ceea ce m-a făcut să-l întreb, în glumă, ce-i cu atitudinea aceea de „ultim mic
dejun”. S-a speriat şi mi-a mărturisit că exact aşa se simţea şi că toată noaptea a avut coşmaruri funeste. Ne-am
grăbit fiecare la serviciu, aşa că nu l-am putut întreba mai multe şi nici să-i modific dispoziţia. Pe la orele
prînzului am fost anunţată că soţul meu a murit subit. >> (din relatarea dnei. ec. M. C. )
„Tot ce este vizibil se agaţă de invizibil...” (Novalis)
*
<< Tatăl meu, preot creştin, aflat pe patul de moarte se chinuia cumplit, parcă ceva îl reţinea forţat aici. Ne-a
cerut copiilor lui, patru fraţi, să rămînem numai noi cu el, apoi ne-a mărturisit că în timpul războiului, în care a
fost şi preot militar, a trecut printr-o împrejurare cumplită: a asistat neputincios, mai multe zile în şir, la chinul
îngrozitor al unei familii cu trei copii, creştini exemplari, toţi arşi pe cea mai mare parte a trupului, pînă au murit.
Şocul acestei întîmplări l-a făcut să-şi piardă instantaneu şi pe deplin credinţa religioasă.
Dificultăţile majore ale familiei şi conjunctura istorică a acelor vremuri l-au determinat să-şi păstreze slujba
preoţească. Exceptînd păcatul apostaziei nemărturisite, el se considera un om cinstit. După această relatare, tata
s-a stins uşor şi aproape imediat. >> (din relatarea juristului - -)
*
<< Un pacient, preot ortodox, mi-a relatat că în copilărie, în urma unui accident cu traumatism craniocerebral, a
fost foarte aproape de moarte. Cînd şi-a revenit din starea de inconştienţă avea în memorie ultimul „vis”, extrem
de limpede şi pregnant, în care se vedea pe sine bătrîn şi supus unei intervenţii chirurgicale la inimă. De atunci
au trecut mai mult de 40 de ani, iar recent, cînd s-a trezit din narcoza impusă de intervenţia chirurgicală la o
valvă cardiacă, tocmai văzuse în visare desfăşurarea acelui accident din copilărie. >> (din relatarea medicului M.
I. L.)
„Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil.” David Rousset
*
<< La a doua naştere am avut unele complicaţii datorate anormalităţii sistemului meu vascular, ceea ce m-a făcut
să fiu la un pas de moarte. Din acea perioadă de pierdere a conştienţei am memorat perfect un singur vis (?).
Părîndu-mi interesant, l-am relatat părinţilor mei şi nu mică le-a fost uimirea aflîndu-l. În acel vis încercam să-i
fac pe doi tineri, ce semănau foarte mult cu părinţii mei cînd erau tineri, să se reunească după ce s-au certat şi
separat cu doar cîteva zile înainte de căsătorie. În timpul acestei acţiuni sufeream cumplit din cauza unui ceva ce
parcă mă trăgea înapoi. Cînd am întors capul să aflu cauza, am fost izbită de o lumină violentă şi astfel n-am mai
îndrăznit să privesc în spatele meu. Toate cele relatate părinţilor mei s-au adeverit a fi fost reale, trăite de ei, plus
amănuntele pe care mi le-au cerut privind comportamentul lor din acele momente. Ei mi-au confirmat că în acea
perioadă s-au simţit fiecare parcă împinşi de cineva de la spate să se împace şi să se căsătorească, după cum au
stabilit. Ceea ce au şi făcut, iar peste nouă luni m-am născut eu…” >> (din relatarea dnei M. S.)
*
Aflat într-o piaţă în care comercianţi din Ucraina şi Moldova vindeau produse diverse, am descoperit cu
uimire că o vînzătoare mă priveşte insistent, binevoitor. M-am dus la ea şi, spre surpriza mea, imediat femeia a
scos din bagaje un bioelectrostimulator, fără să i-l fi cerut, obiect în căutarea căruia mă şi aflam acolo. Apoi,
spontan, mi-a spus că pentru mine l-a adus, că tatăl meu este pe moarte, ce profesie am, care este situaţia mea
familială şi alte amănunte din viaţa mea, toate extrem de exact.
Deoarece timbrul vocii ei mi-a amintit de Maria Callas, cînd i-am întrerupt uimitoarea relatare pentru a-i pune
o întrebare, m-am adresat cu apelativul „Doamnă Maria”. Parcă speriată de-a o fi ghicit, imediat şi-a răsfrînt
gulerul la haină peste gură, arătîndu-mi vădit că monologul s-a terminat şi că nu este dispusă să vorbim.
Etern misterioasa Femeie…
*
<< Medicul H. I., un pasionat cultivator de garoafe Maurguerite, cînd s-a aflat în pragul morţii a cerut să-i fie
adus la spital un anume ghiveci cu garoafe din cultura sa. A admirat şi mirosit floarea îndelung, apoi, extrem de
fericit, s-a stins din viaţă. După circa cinci minute, floarea s-a ofilit de parcă ar fi fost opărită, iar după circa două
ore era aproape integral brunificată. >> (din relatarea medicului M. I.)
*
<< Profesoarei E. B. i s-a descoperit un neoplasm mamar. Şocat de această veste, tatăl acesteia a suferit un dublu
infarct miocardic. Aflat în faza preletală, el a asigurat-o pe fiica sa că ea se va însănătoşi, a strîns-o îndelung la
pieptul său, apoi a murit. După scurt timp, prof. E. B. s-a însănătoşit complet. >> (din relatarea medicului T. Z. )
*
<< – –, pînă în momentul crimei, parcă a fost împins de cineva să se comporte neomeneşte. Pe maistrul care
urma să le plătească salariile l-a ucis, cu mai multe împunsături de cuţit, pentru a-i lua banii. Pînă la acest
eveniment a înjunghiat numeroase animale, ceea ce chiar îi plăcea, şi s-a bătut de nenumărate ori, inclusiv cu
cuţitul, dar niciodată n-a avut vreun regret pentru cele comise, ori vreun simţămînt aparte.
Uciderea maistrului a plănuit-o foarte atent şi a dus-o la împlinire fără să fi consumat alcool. Trezirea omeniei
sale s-a produs cu prima lovitură de cuţit pe care a aplicat-o acelui maistru, iar privirea şi gemetele celui ucis nu
le mai poate uita. Conform planului a ascuns banii în incinta şantierului, urmînd să-i recupereze după „furtună”.
În chiar prima noapte ce a urmat, la scurt timp după adormire, s-a visat cu cel ucis. El îi cerea iertare, iar victima
ia răspuns că aşa trebuia să se întîmple, aceasta fiind pedeapsa pentru accidentul de maşină pe care l-a comis şi
tăinuit, accident în care a murit un bărbat şi copilul său. I-a spus şi că, de fapt, nu va mai avea banii, ei fiind
destinaţi altcuiva, iar lui i-a cerut să se preda miliţiei. Cîteva zile mai tîrziu s-a dus să recuperez banii, dar nu i-a
mai găsit.
După o lună de ezitări şi chin irepresiv, s-a prezentat la miliţie şi a relatat fapta comisă şi visul avut. În urma
cercetărilor s-a adeverit faptul că maistrul respectiv era autorul unui accident de circulaţie în care au murit două
persoane. >> (din informarea medicului D. S.)
*
<< Am adormit la volanul autofurgonetei pe care o conduceam. Am părăsit carosabilul, apoi m-am izbit de un
copac. M-am trezit cu dureri îngrozitoare, dar ele s-au suspendat în scurt timp. Apoi am remarcat că nu mai
aveam trup, dar totuşi puteam vedea şi chiar auzi, chiar dacă ele erau extrem de stranii – păreau armonice. Eram
situat oarecum deasupra maşinii şi eram înconjurat de ceva care îmi părea al meu, cum ar fi o haină, cu toate că
nu aveam trup. Apoi am fost descoperit, iar o maşină a salvării mi-a luat trupul. După ce au plecat de la locul
accidentului am devenit extrem de înfricoşat că voi rămîne aşa pentru totdeauna, că această stare semnifică
moartea. În scurt timp a răsărit Soarele, iar lumina lui mi-a indus o somnolenţă intensă, dar nu puteam închide
ochii. După aceasta, brusc, m-am trezit la spital.
Am încercat să confrunt cele văzute şi auzite în acele momente de cumpănă, cu cele relatate de cei ce m-au
salvat. Orice informaţie primeam de la aceştia mi se părea a fi exact ceea ce ştiam şi eu.
A fost aceasta o trăire reală sau doar un vis, iar „confirmarea” rezultată din verificare nu a fost decît o
particularitate a secţiunii de istorie/memorie aflată în creierul meu, ea făcînd să „recunosc” faptele ca fiind cele
văzute şi auzite de mine ? Nu ştiu, iar cînd voi şti, sigur, nu vă voi mai putea spune. >> (din relatarea ing. D-tru.
P.)
„Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte.” (L. Wittgenstein)
*
Un bărbat a decedat în braţele partenerei sale, în finalul actului sexual. Femeia a rămas însărcinată, iar copilul
născut, un băiat, s-a asemănat uluitor de mult cu părintelui său. El s-a sinucis la mormîntul tatălui său pe cînd
avea vîrsta acestuia, la data concepţiei. (din cazuistica psihiatrică)
*
<< Tatăl meu a întîlnit în timpul războiului un medic militar care purta exact numele lui (Popa Ioan) şi era născut
în acelaş an şi lună, dar în localităţi despărţite de cîteva sute de kilometri. S-au simpatizat reciproc, iar medicul i-
a promis că-l va ajuta să ţină sub control diabetul de care suferea. În cursul unei lupte tatăl meu a fost rănit, iar
medicul acela a venit la el şi i-a acordat primul ajutor care se putea da, după care a vrut să plece la alţi răniţi.
Nemotivat, tata l-a apucat de haină pe medic şi nu l-a lăsat să plece timp de cîteva secunde. În momentul în care
l-a lăsat, exact în locul în care medicul s-ar fi aflat, dacă pleca, a explodat un obuz. După această întîmplare
ataşamentul dintre ei a fost şi mai intens. Nu după mult timp acel medic a fost ucis. La cîteva săptămîni de la
dispariţia medicului, boala tatălui meu a dispărut definitiv. >> (din relatarea dnei ing. biolog L. H.)
*
<< După o intervenţie chirurgicală am intrat pentru scurt timp în comă. Atunci, prin faţa ochilor mei mintali, au
început să se perinde toţi cei care au murit în salonul de reanimare în care am lucrat, ca asistentă medicală,
aproape 20 de ani, şi în timpul turei mele. Am fost uluită de perindarea lor în ordine cronologică şi de faptul că
toţi aveau un trup hidos. Nemotivat, unii dintre ei au încercat să mă alunge, iar alţii să mă atragă spre ei. Ultimul
dintre cei decedaţi m-a „împins” cu violenţă, m-am prăbuşit, apoi m-am trezit în chiar sala de reanimare în care
lucrasem. >> (din relatarea asistentei medicale M. V. J.)
*
<< Un pilot militar a avut un accident la aterizare, una dintre roţi explodînd la luarea contactului cu pista
aeroportului. Pentru amuzarea şi impresionarea colegilor, pilotul a afirmat că a vorbit cu... Moartea, iar aceasta i-
a spus că-l va lua doar cînd va avea gripă… După cîteva luni acel pilot s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, apoi a
contract o gripă care i-a fost fatală. >> (din relatarea medicului col. T. B.)
*
<< M. T. se simţea mai bine şi în siguranţă cînd asculta radioul, dar cum avea dificultăţi de auz ţinea mai tot
timpul lipit de ureche un mic aparat de radio. După decesul ei, survenit la vîrsta de 81 de ani, am pus acel aparat
de radio, împreună cu alte lucruri ale defunctei, într-o magazie. După exact trei ani de la deces, împrejurările au
făcut să reintru în contact cu acel aparat de radio şi nu mică mi-a fost uimirea constatînd că era în perfectă stare
de funcţionare, cu toate că bateriile erau expirate de mai bine de doi ani, iar calitatea lor era submediocră – ceea
ce le făcea utilizabile scurt timp. >> (din relatarea lui V. T.)
*
<< Tînăr inginer fiind, pe un mare şantier naţional, m-am angrenat într-un conflict verbal violent cu un muncitor
ce avea un foarte scăzut nivel cultural şi uman, iar la un moment dat, la afirmaţia lui că el este ca betonul iar eu
sînt un cadavru viu, i-am replicat spontan că pe el îl va lua moartea foarte curînd. În chiar seara aceleiaşi zile,
respectivul, aflat sub influenţa alcoolului, s-a înecat la cină şi a murit. A fost, cred, prima dintr-o serie de
premoniţii legate îndeosebi de moarte pe care le-am avut de atunci. Niciodată nu le-am putut controla sau afirma
cu absolută certitudine, dar, recunosc, sînt mereu atent la acel glas din mine care-mi spune, pe neaşteptate, cîte
ceva. De asemenea, nu cred că am beneficiat vreodată de pe urma acestor premoniţii – de care adesea mă tem –,
sau nu în mod vădit. >> (din relatarea ing. S. P. V.)
*
<< O fetiţă în vîrstă de 15 ani, în perioada în care a fost internată la secţia de reanimare, după o intervenţie
chirurgicală, m-a informat de decesul a două paciente din salonul cu 10 paturi, ocupate mai tot timpul. Nici una
din cele două decese nu mi-a atras atenţia în vreun fel, iar pacientele respective nu erau în pericol major. Ea mi-a
spus că a perceput decesul fiecăreia ca pe un sunet strident, care i-a „înfundat” auzul, iar el era uşor de localizat
de unde provenea. Pînă în acel moment ea nu ştia că ar avea însuşiri aparte. >> (din relatarea asistentei medicale
L. A.)
*
<< Petru B. exprima ferma convingere că după el va veni Sf. Petru, cînd va muri. P.B. a suferit un grav accident
cu trei săptămîni înainte de ziua comemorării Sfîntului Petru şi s-a zbătut între viaţă şi moarte pînă în în acea zi
cînd, extrem de liniştit, a decedat. Starea lui era de o gravitate extremă, avea o constituţie gracilă şi este greu de
crezut că a reuşit să se menţină în viaţă doar prin rezistenţa organismului, nu şi prin puterea convingerilor sale
religioase. >> (din relatarea ing. L. B., fratele lui P. B.)
*
<< M-am dus în vizită la rudele soţului meu, în satul _ din judeţul _ , iar aici o bătrînică, o vecină, spontan a
început să-şi exprime părerea de rău pentru moartea fiicei mele. Uluită de această relatare şocantă, am întrebat-o
de unde ştie că fiica mea ar fi murit. Mi-a spus, iar cei apropiaţi mi-au confirmat, că ea putea afla dacă în ultimul
an cineva şi-a pierdut părinţii sau copii. Cînd i-am replicat că fiica mea este în America şi că am vorbit cu ea
foarte recent, şi-a cerut iertare, dar a persistat în a afirma că fiica mea ar fi murit. După două zile am fost
informată că fiica mea a decedat.
Acea femeie, poreclită „bufniţa” din cauza conformaţiei feţei ei, avea această abilitate şi vizavi de cai şi vaci,
iar în plus putea preciza animalele care se înrudesc pe linie parentală. Acest straniu personaj nu avea copii, îi
plăcea nespus de mult vinul şi era etichetată drept „veselă” de consăteni. >> (din relatarea prof. E. G)
*
<< Cu prilejul înmormîntării unei rudenii, mama mea, pe atunci o fată de numai 17 ani, a fost sedusă de un
bărbat şi chiar în acea zi a avut un raport intim cu el. Peste nouă luni m-am născut eu, exact în data în care s-a
născut cel înmormîntat la data concepţiei mele. Aceste amănunte le-am aflat la vîrsta de 30 de ani, din chiar gura
„infractorului”, adică tatăl meu. Am aflat apoi că cel decedat a dorit foarte mult să devină medic, dar nu a reuşit
datorită unui accident stupid, a iubit muzica, avea talent muzical, dar nu a putut să şi-l exercite. Uimitor este că:
eu am ajuns medic în parte datorită norocului (am fost admis la facultate deoarece un candidat s-a retras…);
iubesc muzica, am talent şi cînt în timpul liber; tot ca respectivul nu am copii şi sînt un gurmand model. Nu cred
că sînt o întrupare a celui decedat, dar multele coincidenţe între însuşirile noastre mă fac să cred că realitatea şi
destinul sînt mult mai complexe decît par. >> (din relatarea medicului A. M.)
*
<< Aflat într-o excursie în India, un „paranormal” local ne-a arătat o sumedenie de abilităţi uluitoare. Ultima
dintre acestea, şi totodată şi cea mai costisitoare, a fost aceia în care ne-a arătat un „aparat” uimitor. Era compus
dintr-un bloc de sticlă sau cristal de munte, gros de circa trei centimetri, mare cît un A4, translucid pe o suprafaţă
de 2/3 şi înrămat asemenea unui binoclu de uz militar. Cînd „scheleticul” proprietar ţinea acest aparat, noi
vedeam prin el cum în atmosferă circulă haotic o mulţime de mici norişori, alb-albaştri, unii dintre ei intrînd şi
ieşind din persoanele prezente. Cînd o altă persoană ţinea de una din lateralele aparatului, aceasta, şi numai
aceasta, se vedea pe sine, relativ clar, în cele mai neaşteptate ipostaze din trecut şi din viitor. Pe mine cel mai
mult m-a impresionat şi chiar speriat scena în care, într-un spital, ţineam în braţe soţia în chiar momentele morţii
ei. După doar cîţiva ani soţia mi-a murit în braţe, într-un spital. Uluitor a fost să constat că ea purta o pijama
nouă, absolut identică cu cea pe care o purta în imaginea văzută în India. >>(din relatarea ing. E. S.)
*
<< Am împărtăşit un monarh octogenar, deosebit de evlavios, din mănăstirea _. S-a stins firesc, liniştit. Cînd am
intenţionat să-i pun crucea sa între mîini, aşa cum se obişnuieşte, am fost constrîns să o pun doar pe piept,
deoarece conformaţia mîinilor lui nu a permis împreunarea lor. Aproape imediat crucea a căzut. Am pus-o din
nou şi spre totala mea uimire şi iritare, a căzut din nou. Atunci mi-am dat seama că se întîmplă ceva nefiresc; am
repus-o cu multă atenţie şi am sesizat că era nefiresc de uşoară. A căzut şi de această dat şi am putut remarca
lentoarea incredibilă a căderii, de parcă ar fi fost un balon cu aer. Foarte emoţionat am înlocuit acea cruce cu o
alta, iar pe cea a călugărului am luat-o cu mine. Acea calitate de a fi foarte uşoară s-a menţinut pînă la
înmormîntare apoi, pe parcursul cîtorva zile, crucea s-a înnegrit ca un tăciune şi s-a contorsionat într-un mod
care au făcut-o de ne recunoscut. Am considerat potrivit să îngrop cu evlavie ceea ce a fost o cruce. După această
întîmplare nu-i zi în care să nu mă gîndesc la ea, dar pînă acum nu i-am găsit vreun înţeles religios sau ştiinţific.
>> (din relatarea preotului _ _)
„Doamne, iubeşte-mă dar nu mă lua încă la tine !”
*
<< La uzina în care lucram un agregat s-a prăbuşit peste unul dintre muncitori, omorîndu-l. Accidentul s-a
petrecut în spatele meu, la nici doi metri depărtare. Am fost extrem de şocat de eveniment şi aproape imediat m-
am văzut pe mine însumi, exact în locul accidentului, unde fusesem cu cîteva secunde în urmă. M-a tulburat
pentru totdeauna atît faptul inefabil că m-am putut privi pe mine însumi, cît şi faptul că am privit scena dintr-o
poziţie în care n-am fost niciodată şi nici nu puteam fi. >> (din relatarea ing. R. T.)
*
<< Cazanul în care lucram împreună cu un coleg a explodat. S-a produs o lumină orbitoare şi un pocnet de
extremă violenţă, apoi am „simţit” că sîntem aruncaţi afară, parcă printr-un coş de fum foarte înalt. După cîteva
clipe am simţit că sînt frînat, iar pe colegul meu l-am văzut îndepărtîndu-se şi dizolvîndu-se în pata albastră din
capătul coşului. M-am trezit la spital, iar aici am aflat că colegul meu a murit.
Ca pe o completare vă mai spun că pe cînd eram copil m-am ascuns într-un cuptor pentru copt pîinea şi am
încercat apoi să „evadez” prin coşul de fum al acelui cuptor. Urmarea nu v-o mai spun… >> (din relatarea lui
Gh. V.)
*
<< Am găsit în preajma comunei mele o căţeluşă extrem de simpatică şi am adus-o acasă. După un timp, în care
s-a ataşat foarte mult de mine şi mă însoţea peste tot, am observat că are un comportament uimitor: nu se apropia
de vînători sau de persoane care au sacrificat păsări în ultimele săptămîni, de asemenea nu se apropia de locurile
în care a fost sacrificat recent un animal şi nu intra în încăperile în care a murit un om în ultimul an. Mai poseda
o însuşire absolut incredibilă: nu avea purici !
Nici unul din numeroşii pui pe care ia avut nu a moştenit această sensibilitate, cu toate că i-am adus o
sumedenie de parteneri. >> (din relatarea preotului A. A.)
*
<< _ _, după ce a fost salvat de la înec şi s-a zbătut mult între viaţă şi moarte, datorită unei infecţii pulmonare, a
descoperit că are o sensibilitate aberantă. De cum sesiza că este singur în încăpere, brusc se manifesta de parcă ar
fi urmat să moară în clipele următoare. Dacă auzea voci chiar şi de la un aparat de radio aflat în aproape,
fenomenul nu se producea. Dacă nu ştia că este singur în cameră se comporta normal, la fel şi dacă era
„ameninţat” că va fi lăsat singur în cameră; dar de cum aceasta se întîmpla efectiv şi sesiza, era îngrozit de
iminenţa morţii. >> (din relatarea ing. T. O.)
 *
<< Prin anii ’50 soţul meu a fost cooptat într-o echipă menită să elucideze cauza morţii mai multor miliţieni, într-
o zonă în care începuse colectivizarea. Toate decesele păreau a fi cauzate prin stop cardio-respirator, iar
victimele erau găsite pe străzi lăturalnice. Elucidarea misterului a survenit după ce a fost găsit căzut pe o stradă
trupul unui activist de partid, iar el a putut fi readus la viaţă. De la acesta s-a aflat că a fost oprit de un bătrînel
scund care i-a cerut un foc să-şi aprindă o ţigară, apoi i-a întins mîna prieteneşte. De cum a apucat mîna
bătrînului a simţit un spasm muscular violent, ca la o electrocutare, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Investigaţiile au
dus la aflarea informaţiei că exista un ţăran în vîrstă de peste 80 de ani, mic de statură, poreclit de localnici
„vrăjitorul”, care, cu toate că nu făcea vrăji, avea capacitatea de a ucide păsări şi animale mici prin simpla
atingere a capului acestora. Uneori, în glumă, pentru un pahar cu alcool, adormea pe cei ce nu credeau în
„puterea” lui, prin simpla punere a palmei pe capul respectivului. Se pare că acest straniu personaj a aflat la timp
că a eşuat în ultima lui acţiune represivă şi s-a ascuns atît de bine, încît nu a mai fost găsit. >> (din relatarea
soţiei medicului D-tru. D.)
*
<< Un bolnav cu suferinţe renale, după ce a fost scos din comă, mi-a cerut să-l ţin „legat” să nu se mai
„scufunde”. Mi-a relatat apoi că a visat că se afundă într-un nămol foarte rece, iar cînd a ajuns îngropat pînă la
genunchi a reuşit să se smulgă cu un efort extrem. Am căzut de acord că a fost doar un vis şi nimic mai mult. Nu
mică mi-a fost mirarea cînd, după cîteva zile, picioarele acelui bolnav s-au cangrenat pînă la genunchi şi a trebuit
să-i fie amputate. Nu m-am mai întîlnit niciodată cu un caz asemănător şi nici în literatura medicală pe care o
cunoscut. >> (din relatarea medicului C. G.)
*
<< Am avut un pacient, lucrător manual în vîrsta de vreo 40 de ani, un individ neserios, dar amuzant, căruia i-am
extirpat mai mulţi calculi biliari. La inspecţia de seară a dorit să-mi spună ceva în taină. Am acceptat gîndindu-
mă că era o nouă glumă de a sa. M-a întrebat dacă intervenţia operatorie a reuşit şi dacă starea lui mintală îi este
afectată de operaţie sau anestezie. Aceasta deoarece el nu mai vede oamenii, ci doar hainele lor, iar identificarea
o face după voce. Maniera în care mi-a relatat acest simptom m-a determinat să-i acord o oarecare atenţie. Ca să-
i demonstrez că are doar halucinaţii, fireşti la unii pacienţi după anestezie, i-am cerut să-mi spună ce voi lua din
buzunar. Am scos două chei, cîteva monede şi o mică piesă medicală. De cum am scos mîna din buzunar mi-a
spus conţinutul ei, cu toate că cel puţin numărul de monede şi valorile lor îmi erau necunoscute. Uluit de această
abilitate l-am supus la numeroase alte experimente, de tip „dublu orb”, şi în toate mi-a dovedit abilitatea sa nu
doar de a nu vedea materia vie, ci chiar de a o penetra cu privirea.Nu l-am putut supune la mai multe investigaţii,
starea lui post-operatorie fiind delicată şi în plus doream să născocesc experimente mai sofisticate, iar la ele să
am martori. Înainte să ies din tură am mai trecut pe la el, iar de această dată mi-a spus că într-unul din paturi
vede trupul ocupantului ca fiind absolut negru şi opac. Această nouă percepţie stranie l-a speriat foarte intens.
Uimit de această nouă relatare nu m-am putut abţine să nu-l supun la alte testări, toate dovedind că a dobîndit o
însuşire absolut ieşită din firesc. În cursul nopţii ce a urmat, pacientul văzut în negru a decedat. În ziua următoare
vederea prin medii biologice nu mai era absolută, acestea apărînd din oră în oră tot mai opace pînă cînd, spre
prînz, ea a redevenit normală.
După externare am reuşit să ţin sub observaţie pacientul şi astfel am aflat că după circa 6 luni a reînceput să
consume alcool în exces, apoi, pe fondul unei beţii cronice, a căzut şi şi-a pierdut viaţa.
De ce şi cum puteau fi mediile biologice transparente pentru el ? De ce doar pe parcursul a 24 de ore ?
Acest caz mi-a întărit crezul că sîntem fiinţe de excepţie, că avem potenţialităţi absolut uluitoare şi de
neînţeles.
Abilitatea unor persoane de a genera minuni, iar aceasta se întîmplă de mii de ani, se vrea un indiciu voalat a
ceva ce „natura” nu are voie să spună conştiinţei noastre ? Dificilă problemă…!
Iar acum spuneţi-mi ce credeţi despre mine: sînt un om cinstit sau un dement ? Din moment ce nu pot
demonstra cele relatate, iar ele sînt total nefireşti, oricine este tentat să mă considere ca fiind o persoană cu
probleme psihice sau de educaţie. Aşa că, nu-mi mai acuzaţi colegii de discreţie exagerată şi „conservatorism
ideologic”. Vă asigur că cel puţin unul din zece medici se întîlneşte în cariera sa medicală cu un fenomen absolut
de neexplicat, total nefiresc, dar păstrează tăcerea asupra lui, statutul de medic impunînd o grijă deosebită pentru
imaginea proprie.
Profesorul meu, eminentul A. Păunescu-Podeanu, ne-a vorbit de asemenea cazuri recomandîndu-ne să le
studiem, să le izolăm, şi să le discutăm exclusiv în mediu medical, iar aceasta fără a trage concluzii definitive.
>> (din relatarea medicului I. P.)
„Din fals rezultă orice.” (Aristotel)
*
<< Datorită unor tulburări psihice, preotul _ _ a fost internat în sanatoriul în care tocmai profesam. De aproape
zece ani de cînd era acolo, de cîte ori aveam timp liber, îl chemam în cabinetul meu şi purtam discuţii pe teme
religioase, singurul domeniu în care dialogul cu el era absolut asemănător cu cel avut cu o persoană normală
psihic. Într-o după amiază, în timpul unei furtuni, discutam cu acest pacient pe tema viziunii creştine asupra
morţii, cînd am fost chemat să mă prezint de urgentă la corpul de clădire alăturat, spitalul propriu-zis, la un
bolnav. L-am lăsat pe preot în cabinetul meu, apoi am urcat în mare grabă la etajul doi al acelei clădiri, iar cînd
am intrat în acel salon, am fost şocat în întreaga mea fiinţă. Cel aflat pe moarte era chiar preotul pe care-l
lăsasem în cabinetul meu. Mi-a întins mîna zîmbind, apoi, fără nici un alt gest sau cuvînt a murit. M-am repezit
imediat în cabinetul meu şi, desigur, l-am găsit gol.
Ştiu, pe seama medicilor psihiatri se glumeşte adesea spunîndu-se că după un timp nu-i mai poţi deosebi de
pacienţii lor –cred că au oarecare dreptate: să te apuci de o asemenea profesie, de mare uzură psihică şi nervoasă,
pretinde să fii puţin mai deosebit –, dar dacă acordaţi credibilitate spuselor mele vă pot informa, în plus, că în 36
de ani de practică medicală psihiatrică nu am întîlnit o altă „minune”.
Vă relatez un amănunt care şi pentru dvs. ar putea fi o explicaţie sau o sugestie, aşa cum este pentru mine,
pentru liniştea mea. Acel preot era un bărbat cu un trup foarte înalt şi masiv, impunător, cu o voce de bas, iar
privirea lui, episodic, era „paralizantă” sau intimidantă. Toţi cei din preajmă, şi îndeosebi femeile, evitau privirea
lui şi chiar prezenţa lui. Nu am cunoştinţă să fi reuşit sau să fi încercat să hipnotizeze pe cineva, dar, fără nici un
dubiu, avea o stranie capacitate de a-ţi citi gîndurile şi impune un anume răspuns pe tărîmul religiei şi chiar al
logicii (conexe unor aspecte privind religia). >> (Din relatarea medicului psih. V. B.)
„Să nu vezi în toate acestea, fiul meu, decît nişte manifestări mincinoase ale unui adevăr superior şi,
deoarece aşa stau lucrurile, numesc minciuna o expresie a adevărului.” (Hermes Trismengistul)
*
<< Fiind o fire deosebit de sensibilă şi ţinînd foarte mult la el, i-am tăinuit soţul meu că am cumpărat două locuri
de veci în cimitirul oraşului în care locuiam de foarte mulţi ani. Cu prilejul participării la o înmormîntare în acel
cimitir, am găsit că este un bun prilej să-i fac această destăinuire, mai ales că voiam să amenajăm acel loc, ceea
ce presupunea o cheltuială mai însemnată. Cînd i-am arătat acel loc, soţul meu s-a comportat calm şi chiar
indiferent. Uimită de reacţia lui „nefirească”, l-am chestionat şi mi-a mărturisit că el nu crede că va fi
înmormînat în acel loc, dar nu are nimic împotrivă să amenajăm mormintele.
În chiar noaptea ce a urmat acestui eveniment, pe la ora 4 dimineaţa, soţul meu s-a trezit dintr-un coşmar,
ţipînd şi vorbind în limba engleză. Mi-a spus că s-a văzut pe sine cum este ucis de nişte „sălbatici”, apoi cum i-
au aruncat trupul într-o apă curgătoare.
După cîteva luni, total imprevizibil, soţul meu a fost trimis într-o delegaţie în Africa, iar acolo a dispărut în
împrejurări care mie nu mi-au fost aduse explicit la cunoştinţă. >> (din relatarea unei doamne).
Să te vezi pe tine însuţi în vis (!) şi în plus şi din „exterior”, nu mai pare a fi un vis…
“…unii dintre noi sîntem vizitaţi nocturn de îngerul morţii care ne oferă a doua pereche de ochi...” L. Şestov
*
<< Aveam 17 ani şi eram într-un conflict permanent cu părinţii mei din cauza comportamentului meu extrem de
iresponsabil, de periculos pentru existenţa mea. Atunci am cunoscut un bărbat ce era cu nouă ani mai mare ca
mine şi de care m-am îndrăgostit nebuneşte. După şase luni de „fericire” am fost părăsită într-un mod foarte
brutal, datorită faptului că rămăsesem însărcinată. Deoarece după părerea mea ne mai aveam pentru ce să trăiesc,
am decis să mă sinucid. Am luat cordonul unei rochii, un pachet de ţigări şi o sticlă cu alcool şi m-am dus într-o
cămară. După ce am terminat de fumat toate ţigările şi de vărsat toate lacrimile, într-o stare avansată de beţie,
mi-am pus laţul pe gît şi m-am aruncat de pe un scaun, sau mai corect m-am dezechilibrat fiind extrem de
ameţită. Am simţit un şoc violent, o durere teribilă în spate, apoi m-am prăbuşit, nodul laţului desfăcîndu-se.
Imediat m-am văzut căzută şi, perfect lucidă, am decis că aş vrea să mai trăiesc. Am încercat să-mi ridic trupul,
dar nu aveam putere. Mă simţeam tot mai tensionată şi brusc mi-am amintit că mama m-ar fi ajutat, dar era la
munca cîmpului. Cînd acea tensiune din mine a atins paroxismul m-am „trezit” în faţa mamei şi i-am spus că am
vrut să mă sinucid. S-a uitat la mine (sau la ceea ce păream a fi eu) îngrozită şi deopotrivă uimită, iar cînd m-a
atins am dispărut atît pentru ea, cît şi pentru mine. Mama a alergat acasă şi mi-a găsit trupul, apoi a reuşit să mă
ducă la spitalul din oraşul apropiat. Cînd m-am trezit trecuseră patru zile de inconştienţă şi-au urmat luni de
spitalizare în chinuri ce nu pot descrie. După aceasta m-am trezit la realitate şi am devenit extrem de matură, dar
cu o infirmitate definitivă. >> (din informarea învăţătoarei C. M.)
*
<< După absolvirea liceulul cu profil sanitar şi m-am specializat în masaj terapeutic. După cîţiva ani de practică,
şi naşterea unui copil, într-o zi m-am prezentat la serviciu într-o dispoziţie de mare depresie, total nemotivată. În
timp ce masam o bolnavă, brusc am avut revelaţia că acea persoană v-a muri în timp scurt. După două zile, într-
adevăr, acea bolnavă a decedat. Am fost extrem de şocată de întîmplare, iar apoi am „simţit” că ceva s-a produs
cu sau în mine. Prognosticurile mele privind însănătoşirea bolnavilor pe care îi masam erau exacte în peste ¾ din
cazuri, iar cele privind decesul în următoarele şase luni erau aproape toate exacte. Aceste precizări premonitorii
nu le făceam voit şi nici la solicitarea cuiva, ele apărîndu-mi brusc în minte, involuntar şi nu la toţi pacienţii. În
jurul vîrstei de 45 de ani această sensibilitate aparte s-a estompat pînă la suspendare. >> (din relatarea asistentei
medicale I. K.)
*
<< Soţia mea era o fire uimitoare: se manifesta (nemotivat) de o extremă bunătate faţă de unele persoane, iar faţă
de altele (tot nemotivat) era de o răutate sadică, motiv pentru care aveam numeroase certuri.
Într-o seară am avut un asemenea dialog tensionat, motiv pentru care eu n-am prea dormit tot gîndindu-mă de
ce se comportă soţia astfel şi cum pot schimba în bine situaţia. Dimineaţa, tot tensionaţi, am plecat ca de obicei
împreună spre staţia de tramvai pentru a ne deplasa la serviciu. În momentul în care a fost să păşesc pe trecerea
de pietoni, am simţit un junghi violent în şale, ceea ce m-a făcut să rămîn ţintuit locului. Două secunde mai tîrziu
o maşină a izbit-o în plin pe soţia mea, ceea ce i-a cauzat moartea instantaneu. Şocul evenimentului sau un alt
motiv, necunoscut mie, a făcut ca durerea din şale să dispară imediat, integral. >> (din relatarea lui C-tin N.)
*
<< Cumnata mea s-a îmbolnăvit de cancer şi s-a internat în spitalul în care lucram. Întîmplarea a făcut ca alături
de ea să fie o bolnavă avînd exact aceeaşi vîrstă şi formă de neoplasm, dar mult avansat. Atît eu, cît şi familia
fratelui meu am procurat medicamente de ultimă oră din Occident, medicamente la care bolnava din patul
alăturat nu putea avea acces fiind nu doar săracă, ci şi fără relaţii aşa cum era necesar în acele vremuri. Ne-a
cerut imperios, şi cu disperarea celui ce-şi vede sfîrşitul aproape, să-i dăm şi ei medicamente din cele „bune”, dar
am fost nevoiţi să o amăgim. Situaţia medicală a acestei femei agravîndu-se accelerat, şi la solicitarea familiei,
am externat-o. După circa o lună, cumnata mea a decedat. Am presupus că acelaşi lucru i s-a întîmplat şi fostei ei
colege de suferinţă, dar, spre uluirea mea şi a medicului de circumscripţie, care mi-a trimis-o să o revăd după un
an, aceasta s-a însănătoşit pe deplin. Această întîmplare a fost un moment de cumpănă în gîndirea mea, neştiind
cum să-mi explic straniul fenomen. S-a datorat el absenţei chimioterapiei specifice ? Aproape exclus. S-a datorat
psihicului care s-a centrat preponderent pe „cealaltă” (cumnata mea) şi pe blestemele pe care nu contenea să le
murmure la adresa acesteia şi a medicilor ? Greu de crezut. Atunci ? Implicarea factorul psihic pare neîndoielnic,
dar concret cum s-a exercitat el îmi este de neînţeles. >> (din relatarea medicului D. P.)
„Sînt sigur că totul e nesigur.” (Syrus)
*
<< Fiind în căutarea rezolvării unei probleme extrem de dificile, brusc am auzit, asemenea unor alienaţi mintali
sau mari spirite, un glas ce-mi vorbea. El era al unui student al meu care a murit cu puţin timp în urmă şi care
mi-a dictat, rîzînd (!), calea de rezolvare a problemei.
A fost reală această întîmplare sau un efect halucinator al proceselor din creierul meu ultratensionat ? >> (din
relatarea prof. A. C.)
„Oamenii acceptă mai uşor acele mesaje la ale căror concluzii ajung pe cont propriu.” (A. de Montmollin)
*
<< O femeie în vîrstă de 87 de ani a decedat pe patul de spital. Cînd personalul administrativ a vrut să o ridice,
pentru a o transporta la prosectură, femeia a spus, foarte clar: „cu voia Domnului !” Era sintagma ce o repeta de
zeci de ani, foarte frecvent. Toate demersurile făcute imediat au arătat că femeia era moartă. >> (din relatarea
asistentei medicale O. M.)
„Un mort este conştient de tot ce se întîmplă în prezenţa sa, atît timp cît mormîntul său nu a fost închis.”
(Rabbi Abahu)
*
<< După decesul mamei sale, am îngrijit un căţel aflat pe lume de doar cîteva zile. A fost singurul dintre cei trei
fraţi care a scăpat cu viaţă. Între noi s-a format o prietenie, un ataşament ce nu de puţine ori m-a surprins. După
circa 4 ani, la revenirea din concediu, l-am găsit extrem de slab, bolnav şi trist. În cele cîteva ore petrecute
împreună s-a rezumat doar să-mi stea în preajmă, manifestîndu-şi, de o manieră extrem de înduioşătoare, bucuria
de a mă revedea, mai ales în starea de sănătate pe care o avea, dar a refuzat orice i-am dat de mîncare. Cînd am
plecat acasă am putut vedea pe fizionomia acestui animal cea mai tristă expresie şi cea mai evidentă privire de
adio. A doua zi l-am găsit mort. M-am întrebat de multe ori, apoi, dacă acest cîine a rezistat în lupta cu moartea
doar pentru a mă revedea pentru ultima dată sau am fost ultima lui speranţă de ajutor ? Nu ştiu, dar privirea sa
cînd ne-am văzut pentru ultima dată, sigur, nu o voi uita niciodată. >> (Din relatarea ing. Gh. M.)
*
<< În preajma vizitei lui N. Ceauşescu în Tanzania, în anul 1972, am ajuns cu vaporul în micul port tanzanian
Lindi, nu Mtwara cum era planificat, datorită unor complicaţii tehnice. La debarcare am constatat că acolo era în
toi un fel de carnaval. Nu după mult timp de la debarcare, o fetiţă de vreo 15 ani, cu o fizionomie fascinantă, ne-
a cerut , mie şi ofiţerului care mă însoţea, ceva de mîncare, ceea ce se justifica pe deplin după felul cum arăta. N-
am avut la noi hrană, în apropiere nu erau magazine cu alimente, aşa că ne-am limitat amîndoi să-i dăm cîţiva
dolari din puţinii noştri bani. Ne-a mulţumit extrem de decent, iar înainte de a ne despărţi s-a uitat foarte atentă la
noi, parcă „apreciind” ceva la noi. Cînd am fost pe punctul să părăsim zona respectivă, zona săracilor, a reapărut
fetiţa, dar acum era însoţită de un bărbat trecut de 60 de ani. Bărbatul a cerut, iar fetiţa ne-a tradus, să-i punem
palmele peste palmele lui, timp de 15–20 secunde, apoi ne-a mirosit în zona pieptului după care ne-a invitat la ei
la sărbătoare. Încălcînd grav nu doar legile noastre, ci şi cele ale securităţii în asemenea locaţii, am acceptat. Am
parcurs o lungă distanţă, iar cu fiecare metru frica noastră creştea, deoarece încălcam legi ce ne puteau costa
scump, dar ambii eram împinşi de curiozitate şi seduşi de comportamentul respectuos al celor doi. Am fost
introduşi într-un fel de cort de vegetale, unde se desfăşurau nişte ritualuri. După o serie de gesturi misterioase,
unul dintre participanţi a întrebat prin intermediul ghidei noastre, o bună vorbitoare a limbii engleze, dacă
„doctorul” ar vrea să vorbească cu „marinarul”, prin unul dintre cei prezenţi. Uluit, am întrebat de unde ştie că eu
sînt medic, iar colegul meu un marinar, şi în ce constă de fapt experimentul. A refuzat să răspundă, zîmbind cu
multă „superioritate”. Colegul meu a fost de acord, nebănuind la ce se expunea. L-au întins pe o rogojină apoi au
început să danseze în jurul lui. În scurt timp „marinarul” şi-a pierdut zîmbetul şi dădea semne că este puternic
marcat de dorinţa de a dormi, iar după circa 10 minute avea o înfăţişare de cadavru. După alte cîteva mici
proceduri rituale, mi-au adus în faţă un tînăr de vreo 25 de ani aflat, am considerat eu, în transă hipnotică. Mi-au
cerut să vorbesc cu el aşa cum aş vorbi cu colegul meu adormit. A urmat una din cele mai uluitoare trăiri din
viaţa mea. Tînărul hipnotizat îmi răspundea româneşte, cu un accent foarte apropiat de cel normal şi specific
colegului meu. Cîteva minute i-am pus cele mai năucitoare întrebări şi la nici una nu am primit un alt răspuns
decît cel pe care consideram că mi-l putea da colegul meu. Apoi l-au luat pe acest tînăr şi l-au scos din colibă, iar
asupra colegului meu s-a aplecat o femeie bătrînă care a început să lovească două lemne deasupra capului său,
într-un ritm descrescător. În scut timp acesta s-a trezit şi părea nefiresc de bine dispus.
Am donat toţi banii care-i aveam la noi, apoi am fost conduşi afară din comunitate de aceeaşi fetiţă anemică.
L-am chestionat pe „marinar” dacă îşi aminteşte ceva din perioada somnului, dar nu-şi amintea nimic; în
schimb era extrem de vesel. I-am repus întrebările adresate în acel experiment şi am primit exact aceleaşi
răspunsuri pe care le-am auzit la acel medium (?).
Cum pot înţelege cele întîmplate ? Nu am mîncat sau băut ceva de la ei, nu am fumat, iar în colibă era un
miros intens, specific acelor zone. De hipnotizat nu pot să-mi dau seama cum ar fi putut să o facă.
După două zile, în care ne-am tot uitat după acea fetiţă, am reuşit să o găsim şi am rugat-o, promiţîndu-i bani,
să ne mijlocească o altă experienţă deosebită. Ne-a promis că va vorbi cu mai marele lor, dar nu credea că vom
avea succes. În ziua următoare ne-a căutat cu multă înfrigurare pentru a ne duce undeva. Am parcurs un lung
drum pe jos pînă la un sat unde se desfăşura o înmormîntare. Cînd am ajuns noi, un fel de preot a scos un tăciune
din jăratecul unui vas ritual, l-a aşezat pe gura mortului apoi, pe rînd, bărbaţii prezenţi luau tăciunele de pe
cadavru şi-l repuneau pe foc. Înainte de a pune mîna pe tăciune, aceştia puneau palma pe creştetul capului celui
ce oficia înmormîntarea. În final am fost invitaţi şi noi. Aveam convingerea că nu ne vom arde, ceea ce s-a
adeverit. Am sesizat că părul „preotului” era foarte unsuros, ceea ce s-a simţit pe palma mea, iar după ce-am
lăsat tăciunele pe grătarul vasului ritual, acea grăsime a dispărut de pe palmă. Nu am simţit căldura tăciunelui,
doar a aerului cald ce ieşea din vasul ce purta focul. Am observat că tegumentul buzelor cadavrului nu era ars,
iar în final gura acestuia exprima un zîmbet stupefiant. Explicaţia pe care ne-au dat-o a fost doar un mod de a nu
ne spune adevărul.
M-am convins, o dată în plus, că sînt trăiri ce pot fi credibile doar dacă le trăieşti tu însuţi. Mărturisesc că mi-
ar fi dificil să cred o asemenea relatare, oricine ar spune-o. >> (Din relatarea medicului comandor _ _, prin
mijlocirea binevoitoare a domnişoarei dr. C. D.)
„Aminteşte-ţi că ceea ce crezi depinde mult de ceea ce eşti.” (Noah Porter)
*
<< Munţii sînt pentru mine marea dragoste, motiv pentru care anual parcurgeam cel puţin două trasee montane.
După ce am ieşit la pensie mi-am luat un cîine din rasa lup, de care m-am ataşat foarte mult – motiv pentru care
îl luam cu mine în excursii montane. În ultima mare drumeţie, efortul şi deficitul de oxigen pe fondul bolii mele
cronice au făcut să-mi pierd cunoştinţa. M-am prăbuşit, iar ultima imagine memorată a fost cea a cîinelui care
lătra şi alerga în jurul meu. Cînd m-am trezit eram la spital şi am aflat minunea salvării mele. Cîinele mi-a smuls
căciula apoi a alergat cu ea pînă la ultima cabană, iar cei de aici, conduşi de cîine, m-au salvat. Un asemenea
comportament de certă inteligenţă şi solidaritate (uimitor, ea nu se semnalează şi între cîini ! – de ce oare ?) s-a
mai semnalat. Dar cazul meu, cred, se particularizează prin următoarele două întîmplări. Acest cîine, devenindu-
mi „frate”, l-am pus efectiv la masă cu mine. Într-o zi mi-am pregătit un prînz cu ciuperci culese de mine.
Cîinele, ca de obicei, a mirosit mîncarea mea apoi a mîrîit şi s-a uitat mirat la mine. Eu am dedus că lui nu iar
place un asemenea prînz. Cînd am vrut să pun lingura cu mîncare în gură, s-a repezit la mine, m-a muşcat
zdravăn de mînă apoi a răsturnat farfuria. Atunci am înţeles gestul lui: simţise că unele ciuperci erau otrăvitoare.
O asemenea sensibilitate, la un cîine nedresat în acest sens, nu am mai aflat.
A doua întîmplare stranie. Un dement a lovit intenţionat cîinele, cu autocamionul, chiar în faţa casei mele. L-
am dus în casă, apoi am chemat de urgenţă un medic veterinar. După ce l-a examinat acesta şi-a exprimat părerea
că nu are şanse de salvare, scheletul fiind extrem de traumatizat. Au urmat trei zile în care, mărturisesc, am plîns
lîngă cel căruia îi datoram de două ori viaţa, iar eu nu puteam să-l ajut. În a treia zi de la accident, cînd am
revenit de la cumpărături, am constatat că „fratele” meu patruped dispăruse, fără urmă. Nu pot să înţeleg cum a
putut, în starea în care se afla, să se ridice şi să se strecoare prin gard, apoi să se îndepărteze de casă atît de mult
încît să nu-l mai găsesc, cu toate că l-am căutat pînă la epuizare.
De ce s-a comportat astfel ? Mintea mea nu poate formula un răspuns, iar sufletul îmi spune că a fost un gest
prin care a vrut să mă scutească, tot el, pe mine de suferinţa priveliştii lui.
 Domnule, vă rog, nu-mi luaţi în nume de rău opinia, dar eu am întîlnit mulţi, mulţi „oameni” care mi-au arătat
că n-au nici minte şi nici suflet cît a avut acel cîine ! Desigur, ştiu şi mărturisesc, nu toţi cîinii sînt astfel dotaţi.
>> (Din relatarea prof. I. I.)
*
<< La vîrsta de 47 de ani mi-a fost pus diagnosticul de neoplasm pancreatic. Trupul şi mintea mea s-au
bulversat, cred, la limita posibilului; n-am înnebunit, dar am fost foarte aproape de aceasta. Imensa spaimă şi
groază de moarte iminentă s-au convertit într-o dorinţă furibundă de viaţă. Spontan am interpelat pancreasul meu
ca fiind o persoană (cauzatoare a morţii mele) şi astfel m-am rugat lui cu infinită ardoare, insistenţă şi umilire.
Aceasta a durat cîteva luni, perioadă în care am avut o conduită pe care cei din preajma mea au calificat-o de
„alienat mintal”. Cînd am repetat apoi analizele medicale, am fost şi eu şi medicii şocaţi; pancreasul meu era
sănătos şi aproape în perfectă stare de funcţionare.
Am spus medicilor ce am făcut, iar aceştia mi-au spus că da, uneori, psihicul poate exercita o acţiune
reparatorie asupra trupului.
N-am învins moartea, am alungat-o pentru un timp – sper foarte îndelungat – şi în plus mi-am schimbat
filozofia de viaţă: am adoptat un respect şi o curtenie aproape dementă faţă de trupul meu. Faptul că mai sînt în
viaţă, după cele suferite, mă face să fiu nepăsător faţă de ironiile unora dintre cei apropiaţi cu privire la conduita
mea faţă de propriul trup şi cu deosebire privitor la „dialogul” ce-l port adesea cu el. Tratez trupul ca pe un
prieten de care am vitală nevoie. >> (Din relatarea prof. M. T.)
*
<< Soţul meu, de profesie medic, a avut o particularitate a visării, cred, unică. Cînd se culca, de cum închidea
ochii „vedea” un vas etrusc, enorm, negru, iar în preajma lui altele cîteva zeci, mai mici şi viu colorate. Simţea
că „trebuie” să intre succesiv în acele mici vase, iar de cum intra într-unul, oarecare, avea un episod de visare,
banal. Putea să se desprindă din vasul-vis sau să revină în el, dar în acel vas, în acea noapte, era doar acel vis,
repetat identic. Pînă dimineaţa ajungea să „viziteze” sau să reviziteze (cele care i-au plăcut, respectiv cele în care
mînca bunătăţi sau era în compania unor femei – deoarece mi-a mărturisit, l-am iertat…), un număr oarecare de
asemenea vase-vis. Vasul central, inaccesibil pătrunderii în el, îi părea a fi legat de moarte, dar nu-şi explica de
ce.
Acest tip de visare a survenit la vîrsta de 17 ani, după ce a căzut dintr-un cireş. Înainte de a muri mi-a spus că
numărul vaselor-vis mici se diminua continuu, iar vasul central se micşorează şi parcă îl atrage. Apoi, într-o
noapte a început să ţipe în somn. Cînd l-am trezit din coşmar mi-a spus că vasul cel negru îl absoarbe şi nu se
poate opune. I-am dat un calmant şi a adormit. Dimineaţa l-am găsit decedat. >> (Din comunicarea dnei Dr. L.
C.)
„Halucinaţia este pentru logica fiinţei psihice ceea ce este cancerul faţă de logica fiinţei vii.” H. Ey
*
<< Profesoara _ _ mi-a cerut ajutorul într-o problemă stranie: ori de cîte ori venea la biserica la care oficiam,
situată într-un cimitir, ea „vedea” deasupra locului unor înhumări recente, oriunde erau situate acestea în
perimetrul cimitirului, o pîclă albastră asemănătoare cu cea ce poate fi observată în timpul verii în preajma
copacilor aflaţi în depărtare. Am verificat această însuşire, iar ea mi-a apărut a fi perfect reală şi exactă. Pentru a
înlătura orice dubiu am dus-o în alte două cimitire, unde această stranie abilitate s-a confirmat pe deplin. Dacă
asupra acestei însuşiri am imaginat unele explicaţii ştiinţifice (pămînt afînat, emisii de gaze rezultate din
putrefacţie şi vegetaţie recentă etc.) am rămas total derutat de abilitatea acesteia de a „prezice”(?) locurile de veci
ce vor fi săpate în următoarele zece zile. Acest ultim aspect m-a făcut să cred că avea un anume dar divin,
imposibil de elucidat ca utilitate sau semnificaţie.
Cu cîteva luni înainte de a muri mi-a spus că în preajma locului ei de veci are o senzaţie de „cădere” lentă,
plăcută.
Înainte de decesul ei, datorat unei boli, nu am mai putut să o întîlnesc, familia ei înterzicîndu-mi aceasta,
datorită convingerilor lor religioase sectare.
Sînt convins că Dna prof. avea o dotare cerebrală excepţională, deoarece avea abilităţi la matematici, în
aprecierea mea, extraordinare. Pe lîngă o memorie şi o viteză de calcul fenomenală, ea„vedea” aproape
instantaneu rezultatul problemelor de matematică. Am asistat la mai toate orele de meditaţie pe care le-a acordat
fiicei mele şi de fiecare dată am rămas stupefiat de talentul ei la matematici. >>(Din relatarea preotului _ _)
„Cei treji sînt părtaşii unei singure lumi comune, însă cei adormiţi se retrag fiecare într-o lume proprie.”
Heraclit
*
<< În timp ce conduceam automobilul, brusc am simţit o stare de leşin iminent. Am frînat şi am tras pe dreapta.
În momentul următor un autoturism m-a depăşit, iar după cîţiva metri a fost lovit lateral dreapta de un vehicul ce
nu i-a acordat prioritate. Instantaneu starea mea de indispoziţie s-a risipit, astfel că am putut sări să acord
asistenţă celor din autoturismul lovit. Pe pasagerul din dreapta l-am găsit decedat. Apoi m-a cuprins groaza,
dîndu-mi seama că dacă evenimentele nu decurgeau astfel, cel mort era fiul meu, aflat lîngă mine în maşină.
 Toate analizele medicale mi-au confirmat apoi că nu exista nici un motiv medical pentru acea stare de
preleşin.
De ce s-a întîmplat aşa ? De ce mie ?
Această întîmplare mi-a schimbat multe din „certitudinile” pe care le aveam. >> (Din relatarea dnei Dr. E.C.)
„Întîmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu cînd nu vrea să semneze.” (Anatole France)
*
<< În seara/noaptea în care Gh. P. s-a sinucis prin spînzurare, cîinele acestuia a reuşit să sape pe sub gardul de
beton (!) o ieşire şi să dispară. Ce l-a determinat pe cîine la acest gest şi de ce tocmai în acea noapte ? >> (Din
relatarea soţiei lui Gh. P.)
*
M. P., o talentată pictoriţă, mi-a mărturisit că se putea gîndi îndelung la moarte doar atunci cînd pictează, iar
inspiraţia şi talentul îi sînt potenţate semnificativ avînd acest gînd.
*
<< – –, a cîştigat la loto cu cifrele 8. 58. 30. 11. – – a murit 8 ani mai tîrziu, la vîrsta de 58 de ani, în ziua de 30
a lunii a 11-a. >> (din presa scrisă)
*
<< Tatăl meu, cu o lună înainte să moară în urma unui infarct, mi-a spus într-o dimineaţă că mama, decedată cu
mulţi ani înainte, îl cheamă la ea de ziua ei – 18 ianuarie. Tata a decedat pe 18 ianuarie. >> (din informarea prof.
Lina D.)
*
<< Înainte să moară, datorită unui neoplasm pulmonar, Gutui Şt. a plantat în grădina casei doi gutui (deoarece
aceştia aveau chiar numele lui). Ambii copaci s-au dezvoltat nefiresc de solizi, dar nu au fructificat. După exact
şapte ani, unul dintre ei s-a uscat, total nemotivat, iar celălalt a făcut numeroase fructe, frumoase şi gustoase. În
primăvara acelui an s-a născut un nepot al decedatului, iar un altul a murit. >> (din informarea ing. horticol A.
L.)
*
<< Desfăşurarea imprevizibilă a războiului a făcut ca _ _să ajungă să lupte chiar în cimitirul din localitatea sa de
domiciliu. În timpul luptei el a avut norocul să se poată adăposti după soclul masiv al unui monument funerar,
ceea ce i-a salvat viaţa. O modificare în organizarea cimitirului a făcut să-i fie atribuit forţat un alt loc de veci,
decît ce-l pe care-l deţinea, iar asta cu doar cîteva luni înainte să moară, la vîrsta de 88 de ani. Destinul sau
întîmplarea au făcut ca el să primească locul de veci din spatele soclului statui care i-a salvat viaţa în timpul
războiului. >>
*
<< Pe cînd avea 18 ani, _ _ a aflat că avea leucemie. La insistenţele şi aranjamentele familiei s-a măritat (să nu
moară nemăritată, ceea ce, în acel sat, se credea că ar fi ceva ruşinos, nefavorabil pentru ea şi familie). După
căsătorie starea ei s-a îmbunătăţit de o asemenea manieră încît mama fetei a reuşit să o convingă să rămînă
gravidă, gîndindu-se că ea, fiind încă tînără, ar putea creşte nepotul ca pe copilul ei şi astfel ar compensa
pierderea propriul copil. După naştere, la circa 6 luni, _ _ nu mai prezenta simptome de leucemie, dar a murit
exact 18 ani mai tîrziu, tot de leucemie. >> (din relatarea preotului S. D.)
*
<< Într-o zi am decis ca în dimineaţa zilei următoare să sacrific o iepuroaică. Cînd am deschis uşa curţii în care
ţineam animalele, acea iepuroaică stătea în prag şi avea un smoc de păr în gură, indiciu al fătării iminente cu
toate că nu părea a fi gestantă. Nu am mai sacrificat-o, iar peste 4 zile a fătat. La două săptămîni după fătare,
cînd am decis să sacrific un iepure, ea s-a tot vîrît în picioarele mele, parcă oferindu-se pe sine. Evident, profund
impresionat, am refuzat-o, iar spre seară am găsit-o moartă.
Un asemenea comportament misterios nu am mai întîlnit niciodată la iepuri.>>
(Din relatarea lui D. F.)
 Însemnări
Consideraţi toate acestea, ca pe nişte fantezii cu
oarecare aparenţă de adevăr.
Xenofon din Colophon

Puţin, după mult timp, cu multe greşeli.

(prov.latin)

► Thanatologia analizează aspectele fiziologice, psihologice, sociale şi filozofice ale decesului la om (doar omul
poate gîndi la altceva decît el însuşi).
► Thanatologia deviază în metafizică, dacă este constrînsă să articuleze explicaţii dincolo de dovezile
experienţei.
► „Puţină cunoaştere încîntă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cît cunoşti mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai
puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.” (E. Cioran)
► Problematica morţii este problematica vieţii din perspectiva morţii. Altfel e doar pură speculaţie.
► Realul înseamnă ceea ce este, în timp ce Realitatea este legată de rezistenţa întîmpinată în experienţa noastră.
Realul este ascuns pentru totdeauna, în timp ce Realitatea este accesibilă cunoaşterii noastre.
► Realitatea nu are o esenţă pe care am putea-o surprinde într-un mod absolut; ea se „construieşte”, trudnic
(folosind modele de incertitudine pentru a produce certitudini !).
► „Luminează-te şi vei fi.” Kant
► Evoluţia biologică (moartea) ne-a pregătit pentru vieţuire, nu pentru adevăr (de ce credem intuitiv, cu maximă
uşurinţă un neadevăr...).
► „Adevărul se găseşte acolo unde trebuie, numai noi îl căutăm în altă parte.” (Kazimierz Matan)
► Senzorialul limitează accesul gîndirii la realitatea morţii.
► Cum şi de ce procesele din creier dau naştere conştiinţei, paradoxal poate, este una din chestionările
fundamentale ale thanatologiei.
► Mort este omul lipsit de dorinţa de cunoaştere şi înţelegere.
► „Conştiinţa nu este ceea ce este, ci ceea ce nu este.” (J.P. Sartre)
► Studiul morţii este dificil, deoarece:● „Să fii thanatolog e cel mai singuratic lucru de pe lume. Eşti doar tu şi
imaginaţia ta, asta e tot ce ai”;● negrul, luminat sau nu, rămîne „negru”...;● toate atributele vieţii şi morţii sînt
în mare măsură determinate de felul de a fi al observatorului;● orice ai face rămîi în lumea simţurilor, iar ele se
interpun între gîndire şi realitate;● pentru a studia şi înţelege moartea trebuie să operăm cu noţiuni „imposibile”:
netimp, nespaţiu, absolut, relativ, infinit etc. (se pare că structura noastră nu ne permite să operăm cu conceptele
necesare);● adesea, iluminarea vine într-o singură clipă de gîndire... şi rămîne tot atît;● iluminarea, „dumirirea”
pretinde o viaţă de pregătire, de căutări;● fiind situat în spaţiu şi timp, poţi accede doar la adevăruri de o clipă;●
moartea este, ca orice problemă, cu atît mai complicată cu cît este privită mai din aproape şi mai amănunţit;●
incertitudinea, în studiul morţii, creşte proporţional cu măsura căutării şi aflării;● este o complicaţie în
avalanşe;● „dacă nu ai spirit de drac sau înger n-ai ce căuta în thanatologie”;● moartea este una dintre
problemele care devin cu atît mai obscure, cu cît te gîndeşti mai mult la ele, le analizei mai amplu, mai extins;●
lumina (cunoaşterea) n-o putem atinge, ea fiind doar chemare;● bezna morţii are o singură culoare, pe cînd
lumina vieţii – o mie;● neputînd evidenţia urmarea morţii, sîntem în neputinţă de a determina obiectul însuşi al
thanatologiei;● aparent, toate străduinţele thanatologilor par inutile speculaţiuni (efortul de cunoaştere a morţii
nu relevă nimic sigur);● ”nu se poate”, ţine de optica majorităţii dintre noi (adevărul e cea mai pervertită
valoare, fiecare avînd realitatea şi adevărul lui);● cuvintele nu pot exprima decît relativul;● studiul morţii este
mai mult un joc al imaginaţiei (iar ea este asemeni unei mlaştini), un construct mintal, un dialog cu sine;●
moartea se pretează la o viziune „eidolică” (asemeni cu aceea a norilor, a căror formă este sugerată de imaginaţia
şi năzuinţele noastre de la un moment dat);● cu fiecare pas pe care îl faci către înţelegere, ea pare a se
îndepărta;● „proprietăţile” morţii nu par a fi surprinse nici prin introspecţie, nici prin percepţie;● ne lipsesc
informaţiile, nu agerimea logică;● sintezele în thanatologie nu sînt uşor de înfăptuit, iar ele se impun cu
acuitate;● studiul morţii cuprinde „constrîns” un spectru al lumii posibilului, iar el este limitat de incapacităţi ale
gîndului şi de faptul că se insinuează inconştient o preferinţă ascunsă pentru o anume opţiune subiectivă;● există
o inerentă limitare a cîmpului variantelor posibile, dintr-o lipsă de imaginaţie care ţine de caracteristicile
cercetătorului;● „realul este, prin definiţie, ascuns pentru totdeauna, în timp ce Realitatea este accesibilă
cunoaşterii noastre”;● nici chiar ştiinţa nu posedă capacitatea de a devoala „lucrurile în sine”;●„perspectiva
creează fenomenul”(moartea se dezvăluie în funcţie de modul în care subiectul uman o „interoghează”);●
realitatea fiindului îşi depliază nivelurile pe măsură ce cercetătorul îşi activează nivelurile de percepţie
corespunzătoare (adesea obscure), care sînt, de fapt, ele însele nişte niveluri de realitate ale cercetătorului
implicat;● întrebările pot genera deopotrivă minciună sau adevăr, lumină sau întuneric;● înţelegerea limitelor
cunoaşterii poate genera un efect paralizant;● maniera de formulare a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile
prin care se oferă răspunsurile;● logica este singurul instrument de măsură, pentru adevărat şi de fals (bine şi
rău), deoarece intuiţia nu prevede nimic în comparaţie cu ceea ce face logica (trebuie să se întrebe şi „unde
începe logica şi unde se încheie ea, unde începe credinţa şi unde se termină ea ?”);● imposibilitatea verificării
empirice permite un arbitrar aproape nelimitat;● poate induce o stare de apatie sau de depresie, izolare socială,
perturbarea sănătăţii trupului şi adesea a spiritului;● cu cît ai mai multe informaţii, cu atît ai mai puţine
convingeri;● a înţelege înseamnă (şi) a ghici;● curînd constaţi existenţa unor antinomii, a unor argumente şi
contraargumente egal de puternice;● lumea pe care noi o percepem este rezultatul reacţiilor sensibilităţi noastre.
Lumea "în sine" ne este necunoscută. Percepţia lumii este în întregime subiectivă; ea nu spune nimic despre ce se
întîmplă în afara noastră;● conform matematicienilor, „dincolo de matematică nu există decît păreri”, iar în faţa
morţii matematica amuţeşte;● recursul la logică nu este întotdeauna benefic, în anumite situaţii el putînd
conduce la o simplificare nihilistă involuntară a fenomenului morţii;● nu poţi urca în goana cu care poţi coborî !;
● „La capătul meditaţiei neîntrerupte despre moarte, nu poţi ajunge în faţa morţii cu mîinile goale. (G.
Liiceanu)
►“Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni, ci în a le descoperi în fapte.” (Fr. Engels)
►La „început” a fost răspunsul, apoi întrebarea ! (vezi dialogul lui Dumnezeu cu Adam şi Eva)
► Dilemă: merită să-ţi iroseşti viaţa pentru cîteva momente de luciditate inutilă ?
► „Totul pare ridicol cînd te gîndeşti la moarte.” (Thomas Bernhard)
► Inteligent e cel care caută necontenit adevarul vieţii şi morţii, nu cel care crede că îl detine.
► Gîndirea la problemele fundamentale (o aventură intelectuală...), printre care şi moartea, amplifică conştiinţa
activă, omenescul.
► Studiul morţii poate fi periculos pentru cel ce-l întreprinde, deoarece:● cunoaşterea (îndeosebi cea
„excesivă”) se întoarce împotriva cunoscătorului (orice este dus la extrem se transformă în contrariul său);● îl
poate pune paralel cu viaţa;● chestionările în avalanşe sînt inerente, iar ele induc irevocabil incertitudinea în
detrimentul clarificării (iar incertitudina perturbă existenţa);● interogarea îl poate „teroriza” pe cercetător;●
adesea, determină o curiozitate „excesivă” din care derivă o inadecvare cu lumea;● teama de moarte se poate
converti în iubirea ei:● (adesea) cunoaşterea şi înţelegerea complică existenţa proprie;● gîndind la moarte, la un
moment dat eşti îndemnat să crezi că nimic nu pare să aibă valoare, nici pozitivă şi nici negativă;● a găsi
adevărul morţii implică cu necesitate transcenderea ego-ului, dar astfel procedînd te anihilezi;● „poţi ajunge să
miroşi a moarte, precum alţii a alcool...”;● adesea, gîndul susţinut asupra muririi depăşeşte posibilităţile de
compensare psihologică;● dobîndind o faţă tristă, rişti să stîrneşti repulsie şi disconfort;● gîndul morţii odată
trezit are un caracter expansionist, iritant şi obositor;● este o căutare care te organizează şi o găsire care te
dezorientează.
► Atît de uşor te poţi răni pe veci cu propriile gînduri ! (Doamna de Staël)
► Studiul morţii pretinde:● să treci prin iluzoriu şi să-l depăşeşti; ● să nu încerci să explici, ci doar să înţelegi;●
prudenţă, deoarece „Nu are sens să scoţi un balaur din calcule, dacă tu eşti acela care va trăi lîngă el.”
(L.R.R.Tolkien);● să uiţi de moralitate (!);● o abordare multidisciplinară, extinsă;● o simetrie între cunoaştere şi
înţelegere;● să devii simplu martor al tuturor evenimentelor care se petrec în jurul tău, ceea ce este frustrant;● să
ai în vedere că dacă rezultatul gîndirii morţii este plin de dubii ai ştiinţă, iar dacă ai certitudini te-ai cantonat în
credinţă/religie;● capacitate amplă de a tolera incertitudinea;● să fii întotdeauna gata să admiţi noi evidenţe ce
contrazic opiniile de mai înainte;● trebuie să fii convins că: a) adevărul concluziei atîrnă de adevărul premiselor
şi de validitatea raţionamentului; b) cel mai mare duşman al adevărului în cunoaştere nu este minciuna, ci
convingerile; c) erorile rezultă şi din concepţia că tot ce este logic este adevărat;● să nu pleci de la interogarea:
„ce este moartea ?”, ci de la cele ce vizează precedentul şi contextul (cineva l-a întrebat pe Louis Armstrong ce
este jazul. Armstrong i-a răspuns: ”Dacă pui această întrebare nu ai să ştii niciodată ce este !”);● pasiunea să
fie lăsată deoparte, în favoarea unei abordări susţinute, calme, detaşate;● o afectivitate cu tonalitate negativă,
aceasta fiind mai favorabilă combinărilor imaginative („vitale” pentru acest tip de studiu);● să ai o gîndire
„contorsionistă”.
► „Vreau să cunosc principiul copacilor” Delacroix
► Teama de a descoperi adevăruri incomode îi determină pe mulţi să nu se gîndească la moarte.
► Nimeni n-a înfrînt obsesia morţii prin luciditate şi cunoaştere. E Cioran
► De remarcat că orbul în întuneric se descurcă mai bine decît cel ce are o vedere bună !
► Faptul că ne pasă de ceea ce ar putea urma vieţii, ar putea fi o sarcină.
► „Cînd îţi întinzi mîna către stele este posibil să nu atingi nici una dintre ele. Este, însă, la fel de adevărat că
nu vei sfîrşi avînd mîna plină de noroi.” (Leo Burnett)
► Pe români îi interesează foarte puţin thanatologia. Ca dovadă, cultura română nu a dat decît doi remarcabili
cugetători ai morţii: Emil Cioran şi Ioan Biberi.
► „Cu cît gîndesc mai mult (la moarte) cu atît mă întreb daca-mi foloseşte la ceva.” (Platon)
► Dezbaterile profunde, obiective, asupra morţii sînt la fel de rare azi, ca şi acum 2000 de ani.
► "Atîta timp cît nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la
nesfîrşit." (Franz Kafka)
► Cu cît se rezolvă mai multe probleme privitor la moarte, cu atît mai dificile şi mai iritante devin cele rămase.
► Pentru unii e mai convenabil să nu încerce să înţeleagă moartea. (... „Pentru a înţelege ceva, trebuie să
trăieşti ceea ce cauţi să înţelegi.” Maurice Merleau-Ponty)
► Din paradoxurile studiului morţii:● nu-ţi permite să relatezi altora mai nimic din ce ai descoperit;● nu te duce
la nici o concluzie irefutabilă;● moartea se prezintă aşa cum vrea ea, ori aşa cum sîntem noi dotaţi a o înţelege;●
limitele înţelegerii morţii sînt şi limitele subiectului cunoscător;● nu duce la claritate şi nici la reţete de viaţă
evident valabile;● fiecare limită se relevă a fi o readucere la punctul de start;● accentuează întunericul şi lumina
cunoaşterii;● sugerează că prin stări de conştiinţă modificată s-ar putea afla ceva concret;● gradul de „libertate”
scade pe măsură ce informaţia se acumulează;● lasă permanent senzaţia că ai căuta sfîrşitul cercului;● oricît de
multe argumente aduci pentru sprijinul unei opinii, la fel de multe se pot găsi împotriva ei;● formularea precisă a
chestionărilor pare să fie mai dificilă decît aflarea răspunsului;● putem studia moartea numai dacă predefinim
clar ce este ea şi de asemeni instumentele de lucru (iar de această etapă încă nu s-a trecut !);● cu cît studiezi mai
mult (moarte), cu atît te simţi mai gol, mai în iluzoriu;● în acest domeniu progresul cunoaşterii pretinde o masivă
intuiţie;● concluziile nu pot fi lipsite de dubii;● nu poate face abstracţie de filozofie; ● adesea, întunericul morţii
devine lumină, iar lumina vieţii întuneric deplin;● travaliul depus în acest domeniu se acumulează (şi
„oboseşte”);● dă impresia situării într-un labirint fără ieşire;● este dificil fiind, ca atîtea altele, inutil (pe
moment, cel puţin);● nu putem „explica”, „înţelege”, „afla” adevărul morţii (ghilimele pentru că nu ştim de fapt
cu certitudine nici ce înseamnă înţelegere, adevăr şi aflare);● întrebarea despre moarte vrea să trăiască, nu să
„moară” în răspuns...;● prin însumare, elemente nesemnificative pot alcătui unităţi semnificative;● în
thanatologie există atîta obiectivitate, cîtă dezantropomorfizare;● mulţi cred că în thanatologie adevărul se poate
dispensa de exactitate...; ●„Printr-o cunoaştere exactă şi mai profundă în loc să ne eliberăm de misterele
transcendenţei, le potenţăm şi chiar le adîncim.” (L. Blaga)
► „Supliciul nebunilor este a urmări un adevăr fără obiect.” Alain B.
► Dintre cei ce au studiat moartea, puţini au găsit Răspunsul, foarte puţini l-au înţeles (reţinut şi crezut) şi doar
cîţiva au avut „beneficii” de pe urma lui.
► Din concluziile unui thanatolog:● „Dacă vei căuta adevărul în afara ta, se va depărta mereu de tine.” (Tung
Shan);● de necunoaştere mai poţi scăpa, dar de ceea ce cunoşti – nu;● neînţelegerea morţii este o sursă de
fericire – ca dovadă, majoritatea nu o caută;● inutil să studiezi ceea ce trebuie să accepţi !● Şansele de a înţelege
moartea par a se îndepărta cu fiecare pas pe care îl faci în acest demers;● adesea simţi că te afli aproape de
adevărul morţii, dar nu-l pot fixa;● cînd nu înţelegi moartea, parcă te simţi „minţit” de viaţă;● moartea este, ca
orice problemă, cu atît mai complicată cu cît o priveşti mai din aproape şi mai amănunţit;● incertitudinea creşte
proporţional cu măsura căutării şi aflării;● gîndul la moarte te destramă, încet şi definitiv;● nu-i bine să tragi
concluzii;● aparentul este infim în comparaţie cu obscurul şi nu-l exprimă prin nimic;● ca să vezi lumînarea
trebuie să stingi becul;● există mici, dar esenţialele, adevăruri care pentru a fi remarcate pretind estomparea
celor „mari”; ● ca să vezi stelele trebuie să te dispui în întuneric.
„Ceea ce poate fi cercetat e numai materia, întrucît numai ea există obiectiv.” I. Kant
► Cînd înţelegi moartea, ai murit (devii ceea ce cunoşti şi astfel te anihilezi integral).
► Sînt şi „iluminări” care te „orbesc”!
► „Uneori pentru a vedea lumina trebuie să cazi în întuneric.” (din inţelepciunea chinezilor)
► Majoritatea indivizilor apreciază că orice se spune despre moarte este doar o speculaţie, fără a recunoaşte că
de fapt acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţă.
► „Lumea nu e a celui ce o străbate cu piciorul, ci a celui ce o înţelege cu gîndul. Nu ştii bine ceva decît multă
vreme după ce l-ai învăţat.” (J. Joubert)
► Ce semnifică „pasiunea” unora pentru moarte ? „Este îndeajuns să priveşti un lucru cu atenţie pentru ca el să
devină interesant.” (E dOrs)
► Vrei să înţelegi moartea, deci pe Dumnezeu ? „E uşor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pîna la
capăt.”
► Atunci cînd gîndeşti deosebit de intens asupra morţii resimţi necesitatea unui ajutor psihic aparte („anormal”),
pe care pari a-l deţine, însă este „adormit”.
► Imaginaţia are ceva divin din moment ce îndeosebi ea poate prospecta domeniul morţii.
► Ceea ce poate fi gîndit e, cu siguranţă, şi ficţiune. (Fr. Nietzsche)
► „Proprietăţile” morţii nu par a fi surprinse nici prin introspecţie, nici prin percepţie.
► Experienţe culminante ale fiinţei om: gînd insistent asupra morţii, cunoaştere, creaţie, izolare extremă.
► „Oamenii care gîndesc asupra morţii nu pot fi decît resemnaţi.” (E. Cioran)
► „Cei a căror ştiinţă purcede din închipuire sînt cu mult mai mulţumiţi de ei înşişi decît le-o îngăduie celor
cuminţi judecata sănătoasă. Ei îi privesc pe oameni de sus, discută cu îndrăzneală şi încredere – ceilalţi,
temători şi cu îndoială, iar însufleţirea feţei lor le aduce adesea avantaj în ochii celor care-i ascultă, atît de
multă trecere au înţelepţii în faţa unor judecători de acelaşi soi. Ea nu-i poate face pe nebuni înţelepţi, dar îi
face fericiţi, spre deosebire de cuminţenie, care nu-i poate aduce pe credincioşii ei decît într-o stare de plîns:
neacoperindu-şi-i de slavă, cealaltă, de ruşine”. (B Pascal)
► Nu poţi studia moartea doar citind cărţi, ci numai punîndu-ţi întrebări la răspunsul cărora, apoi, să trebuiască
să şi citeşti (enorm de mult şi divers).
► “Niciodată să nu o iei pe un drum cunoscut, pentru că întotdeauna te va conduce pe unde au mers şi alţii.‘‘
(Graham Bell)
► Inevitabilitatea morţii îi arată necesitatea ?
► Zei ai morţii: Anubis, Ankou Apis, Arawn, Arimanius, Astō Vidātu, Bhagwān, Charon, Cherti, Consus, Di-
zang, Dua, Duamutef, Erlik, Ha, Hades, Hapi, Harendotes, Hermanubis, Hontamenti, Huang-fei-hu, Hunhau,
Iama, Isdes, Jizō, Kalunga, Kebehsenef, Kshitigarbha, Mangossi, Mictlantecuhtli, Moma, Odin, Osiris, Pluto,
Rhadamanatys, Ruti, Ruttu, Samhain, Shinigami, Soido, Sokar, Sucellos (?), Thanatos, Upuaut, Veles, Whiro,
Xibalba, Yalu, Yama, Yan Luo, Zalmoxis (?), Zom.
Zeiţe ale morţii: Amentet, Armaiti, Badb, Calipso, Enma, Estanatlehi, Gaia (rom.), Giltine, Hathor, Hell (?), Isis,
Izanami, Joimăriţa, Kebehet, Le-hev-her, Libitina, Meresger, Mors, Morrigan, Morta, Nantosuelta, Neftis,
Nelialennia, Neith, Nut, Phersipnai, Ran, Sedna, Selket, Spandaramet, Şentait, Velu māte, Zemes māte.
► Prin termenul moarte se defineşte stoparea definitivă şi ireversibilă a funcţionalităţii trupului. Deci, ea,
moartea, nu este agent cauzal şi nu are „personalitate”.
► Moartea este casa părintească, oricînd primitoare.
► Moartea este... Dacă „totul este relativ” şi această afirmaţie este relativă. Deci, nimic nu se poate exprima pe
sine şi poţi argumenta (cu succes !) şi într-un sens, şi în sensul diametral opus (pentru unii, logica e o
„bomboană”...).
► A muri înseamnă doar a te muta puţin mai jos...
► „Moartea reprezintă ceea ce a găsit divinul mai bun ca să mulţumească toată lumea vie.”
► Din mesajul unui decedat:”...noi locuim unde se termină imaginaţia voastră...”
► Ce este moartea ? Răspunsul este facil: încetarea vieţii. Problema dificilă este de a şti dacă ei îi urmează ceva,
sau care sînt şi în ce constau parametrii de stare ai decedatului.
► „Moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător.” Poate prin anticipare.
► Moartea este suferinţă peste tot în lumea vie, iar pentru oameni ea este şi înspăimîntătoare, în urma capacităţii
lui de a se distanţa oarecum de ea şi astfel putînd-o anticipa şi observa.
► Animalele şi vegetalele sînt permanent în preajma morţii şi luptă efectiv cu ea în orice moment, motiv pentru
care ele şi trăiesc, mai ales, clipa.
► Din fericire pentru noi, „moartea nu e decît urmarea vieţii”...
► Moartea este un rău ? << Faust: Ei bine, spune-mi numai cine eşti ? Mefistofel: O parte sînt dintru acea putere
/ Ce numai răul îl voieşte / Însă mereu creează numai bine.>> (Goethe, Faust I)
► Moartea este:● doar schimbare, asemenea „creaţiei”;● cel mai de încredere consilier;● „triumf” al evoluţiei
biologice;● plata pentru perfecţiune;● "starea de incompatibilitate cu continuarea vieţii.";● o ieşire din clipă;●
epuizarea vieţii;● o fostă dorinţă a oamenilor, pe care Dumnezeu a împlinit-o;● un bun fundamental de care poţi
beneficia oricînd doreşti;● „solventul” absolut;● ultima şansă de viaţă;● un eveniment imprevizibil, sigur, singur
şi absurd;● victoria supremă a răului;● noaptea sufletului;● golul fără cuprinzător;● (doar) un cuvînt;●
transcenderea pe deplin în vis;● un prim moment al nonexistenţei;● stingerea luminii;● o stare de suflet pur;●
împreună cu viaţa, singura plăcere pe care ne-o putem permite doar o dată;● domeniul infinitului;● o etapă a
devenirii;● „duminica” existenţei;● un labirint aflat în întuneric deplin;● clipa încetării vieţii;● trecerea spre
„altceva”;● limita gîndului nostru;● vidul infinitului;● o iluzie a fiecăruia, privitor la sine;● redistribuirea
coordonatelor de fiinţare;● o formă a nimicului;● ieşirea din limitele impuse de trup (simţuri);● trecerea spre
orice;● repunere în urna cu bile, a întîmplării şi norocului;● opera vieţii;● moartea este...(minciuna poate fi
adevărată, după cum adevărul poate fi mincinos);● suspendarea prezentului;● o temă menită exersării logicii,
imaginaţiei şi intuiţiei;● pierderea unei forme;● starea de nudism a sufletului, separat de cea a scheletului;●
momentul izolării sinelui;● trecutul;● un concediu de odihnă prelungit;● pensionarea de viaţă;● o perioadă de
şomaj;● întoarcerea acasă dintr-o excursie;● trezirea la realitate;● calea spre suprema surpriză;● trecerea unei
graniţe;● concluzia generală;● un aspect al Eului;● mai multul viului;● unica certitudine;● Marele Maestru al
Medicinei;● sfîrşitul proiectelor fiecăruia;● sfîrşitul începutului;● o altă izomorfie a neantului;● un simptom al
vieţii;● bilet de călătorie într-o altă dimensiune, într-un alt domeniu;● centrul de gravitaţie sau o forţă centripetă
(iar viaţa o forţă centrifugă);● misterul vieţii;● o greşeală (acceptabilă) a naturii (se cuvine să o iertăm…);●
sfîrşitul speranţei;● un „gol”, dar unul de tipul celui din vioară;● a te ajunge din urma.
► Ce este moartea ? Dacă nu găseşti nici un răspuns care să-ţi placă, poţi inventa unul. Şi chiar merită !
► Morţii sînt susţinătorii vidului infinit.
► „– Moartea este... //– Esti sigur de asta ? //– Nu poţi fi sigur niciodată. //– Esti sigur de asta ? //– Nu, nu pot
fi sigur de asta.”
► Nu putem spune ceva despre tot, nu putem spune totul despre ceva.
► „Cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puţin.” (Antoine de Saint-Exupery)
► Moartea nu dă sens vieţii, dimpotrivă, ea este cea care fură orice semnificaţie.
► Existentul este aspectul.
► Cînd este vorba de moarte întotdeauna mai este ceva de spus, un ceva care perseverează în a rămîne tănuit...
în mormînt.
► Moartea este scrisă în viitor.
► În fiecare clipă învingem moartea, adică miliardele de viruşi şi microbi din noi.
► Suprimînd viaţa, moartea nu se anihilează pe sine.
► Moartea pare să fi fost o invenţie destul de tîrzie în evoluţie.
► Nu este niciodată prea tîrziu să înţelegi ce-i moartea, dar adesea este tîrziu să mai poţi schimba ceva în viaţă.
► Numai cei fără vîrstă pot defini eternitatea. Numai nemuritorii pot defini moartea.
► Ce este moartea ? Chestionarea conţine şi construieşte răspunsul, iar el este atît de simplu încît nu poate fi
practic formulat.
► „Nu căuta răspunsuri imposibile. Mai bine schimbă întrebările.” (Confucius)
► Ce este moartea ? O problemă are cel puţin trei soluţii: da, nu şi probabil.
► „Din perspectiva morţii nimic nu-şi mai are rostul.” Ba da: viaţa.
► Ce este moartea ? Tăcerea (ei) este cel mai bun răspuns.
► Moartea absolută nu există. Există doar moartea mea.
► Da, moartea poate fi o uşurare, dar nu una specifică, ori de neîndurat.
► Felul de a fi al morţii este în armonie cu felul de a fi al vieţii (de fapt sînt unitare).
► Euforia este „mica moarte”.
► Da, a fi „mort viu” nu este o aberaţie; sute de indivizi (trupuri) sînt menţinuţi vii, luni sau chiar ani.
► Posibilitatea de imposibilitate trebuie să ne facă circumspecţi la orice posibilitate.
► Moartea este considerată un fenomen strict biologic, dar aceasta este o limitare artificială nedovedită.
► Animalul moare (nemişcare, apoi descompunere), iar omul decedează (suspendarea conştienţei şi conştiinţei,
apoi descompunerea trupului).
► Nu doar moartea este singura certitudine, ci şi existenţa.
► Despre moarte se ştie că:● se apropie inexorabil;● nu este sensibilă la rugăminţi;● este „injustă”;● ascunde
întregul Mister;● asemeni lui Dumnezeu nu o vedem, dar ne afectează imparabil;● îl caută pe cel ce o caută;● te
luminează cu întuneric;● rîde de logică;● este o mlaştină pentru gîndire;● este asemenea unui punct infinit mic
sau mare;● este cu certitudine trecutul nostru.
► Viata este asemeni unei picături de rouă, la capătul unui fir de iarbă: poate cădea în orice moment sau, chiar
dacă nu cade, se evaporă în momentul în care Soarele răsare.
► „A exista înseamnă a fi perceput.” (George Berkeley)
► Moartea este o hîrtie ?! Pînă la emiterea actului de deces, nimeni nu este mort (oficial) pe deplin…
► Viaţa este adunare şi înmulţire, iar moartea este împărţire şi scădere.
► „Evoluţia” şi „selecţia” au dus la moarte ?
► Viaţa poate fi o linie sau un punct; depinde de modul în care te dispui cînd o analizezi.
► „Viaţa este un voiaj spre acasă.” (Herman Melville)
► Viaţa este o separaţie; putînd spune eu, exprimi separaţia de Dumnezeu/Creator.
► A fi mort înseamnă doar a privi lumea de jos în sus…
► Unicitatea ne omoară... Dumnezeu vrea să nu fim egali, ci diferiţi. Semnificaţia ?
► Explicaţia există, dar ea niciodată nu se termină.
► „Un spirit slab crede uşor ceea ce doreşte.” (E. About)
► Pentru dincolo de materialitate nu avem simţuri – deci, nici înţelegere.
► Viaţa este regina, moartea este regele.
► “Sînt lucruri care se cunosc şi se autoexplică în momentul în care se înţeleg termenii folosiţi.” (Toma
d’Aquino)
► „Un mare gînditor nu-ţi oferă soluţii, dar te pune pe gînduri.” (Charles Peguy)
► Viaţa ca o moarte a stării „anterioare”.
► „Unele cuvinte se înalţă ca flacăra, altele cad ca ploaia.” (Goethe)
► „Moartea reprezintă o tristă certitudine, în timp ce Dumnezeu rămîne un frumos pariu.”
► Ce deosebeşte faţa de reversul monedei, este exact ceea ce deosebeşte anteriorul de posteriorul vieţii.
► Viaţa este mama morţii, iar moartea este apărătorul ei.
► „Nu vedem lucrurile aşa cum sînt ele, ci aşa cum sîntem noi.” (Anais Nin)
► Viaţa ta este de fapt moartea/mormîntul tău.
► „Moartea ar putea fi ce are viaţa mai bun.” (Carlos Silva)
► „Hamlet: Nu vezi nimic acolo? Regina: Nimic; şi totuşi tot ce este văd.” (Hamlet, Actul III, Scena 4)
► Nu se poate afirma fără a infirma ceva.
► Moartea trăieşte în noi şi ne devoră pe parcursul vieţii.
► O singură cale/direcţie îi este deschisă omului pentru a ieşi din viaţă; sau poate rostul nostru este de a găsi o
altă cale/direcţie ?
► Lumea (viaţa şi moartea) este imaginea minţii noastre. Nu că aşa ar fi ea, ci fiindcă aşa o vedem noi.
► Privitor la moarte toate opiniile sînt greşite, dar unele sînt folositoare.
► A spune că Dumnezeu există este la fel cu a spune că infinitul este finit. Tot astfel, a spune că moartea este
sfîrşitul absolut este la fel cu a spune că finitul este infinit.
► Moartea are o cauză, dar nu un motiv.
► O explicare deplină a ceva este imposibilă.
► Au murit în pragul vieţii (spori, spermatozoizi, ovule, seminţe, ouă) circa 9,4 x 1040 indivizi. Pentru estimare
comparativă: un cuib de spori ai ruginei-grîului conţine 60 miliarde de potenţiale vieţi, iar un bărbat generează
circa 1 215 milioane de spermatozoizi.
► În fiecare secundă ies din viaţă circa 1022 unităţi vii.
► Peste 52 de milioane de oameni mor anual, iar mai mult de 60 % dintre aceştia de „bătrîneţe”.
► „Toate lucrurile conţin sămînţa propriei totalităţi. Toate lucrurile conţin sămînţa propriei distrugeri.” (S. Z.
Perkoff)
► În ţările europene, circa 70 % dintre oameni mor în spitale sau în azile.
► Multiplul lui 7 se regăseşte în evoluţia omului: 7 copilăria, 14 adolescenţa, 21 mariajul (la fete şi 28 la
bărbaţi), 28 apogeul dezvoltării fizice, 35 apogeul creativităţii (dar nu şi al finalizării ei), 42 apogeul
maturităţii mintale şi trupeşti, 49 conştientizarea pe deplin a morţii proprii (odată cu pierderea rolului parental
şi probabilul deces al propriilor părinţi), 56 debutul resimţit al prăbuşirii trupeşti (unul din cele 7 organe de
bază intră într-un declin abrupt şi facilitează moartea – aceasta după ce cu fiecare deceniu de viaţă cîte un organ
a intrat în declin remarcabil), 63 ieşirea din munca acceptată, 70 limita de viaţă resimţită preponderent ca
fiind plăcută, 77 intrarea în existenţă cvasi-vegetativă, 84 obiect de admiraţie, 91 minune de vitalitate şi
noroc, 98 chin ca un blestem divin. Un statut social scăzut poate accelera procesul de îmbătrînire cu multiplul
lui şapte, iar după înhumare scheletizarea durează şapte ani.
► „Este tragic că singurul lucru pe care un om îl poate face opt ore este să muncească (sau să viseze – n.a.).
Nu poate să mănînce opt ore; nu poate să bea opt ore; nu poate să facă dragoste opt ore; (nu poate să moară opt
ore – n.a.).” (William Faulkner)
► În 80 de ani de viaţă un om susţine în trupul său viaţa şi apoi moartea a circa 3 x 1018 – 1024 microorganisme
(sînt diferenţe foarte mari între sexe şi indivizi - alimentaţie, boli, profesie, greutate corporală, mediu de viaţă).
► Moartea este mai puţin frecventă în rîndul oamenilor, decît era cu un secol în urmă. Dacă acum se
înregistrează în medie 12 decese la 1 000 de indivizi, în secolul trecut procentul mediu era de 19 decese la 1000
de indivizi (circa o treime din copii mureau pînă la vîrsta de 10 ani, iar aceasta în condiţiile în care numărul de
naşteri era în medie de 7 /femeie).
► „Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică.” (Iosif
Visarionovici Stalin)
► Avem actualmente la scară planetară o medie de 1,8 decese umane pe secundă (În România, aproximativ
25/oră, iar în Franţa circa 63/oră).
► Topul celor ce trăiesc cel mai puţin: bărbaţii negri, bărbaţii albi, femeile negre, femeile albe.
► Înhumarea unui om susţine viaţa a circa 7 x 1015 microorganisme (mult diferit în funcţie de sol şi greutatea
cadavrului).
► „Şase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare, dar şase miliarde de găini vor muri anul acesta
în măcelării.” (Ingrid Newkirk)
► Mai multă moarte în pămînt (la suprafaţa lui, în medie 1013 microorganisme/kg) decît în apă (circa 1012
microorganisme/l), aer (circa 109/m3) sau. Biomasa telurică este imensă. Există microorganisme ascunse în porii
rocilor, capabile să supravieţuiască la temperaturi şi presiuni enorme, în lipsa oxigenului. Masa lor se estimează
a fi mai mare decît masa totală a speciilor animale şi vegetale de la suprafaţă.
► Au ucis în ultimii 2 000 de ani:● bolile epidemice (SIDA, TBC-ul, gripa etc.) 1,4 miliarde de oameni;● inima
şi sistemul vascular 1,3 miliarde;● accidentele de munca şi epuizarea prin muncă – 1 miliard;● credinţa
religioasă (cruciadele medievale, islamizarea, fanatismul) – 600 milioane;● cancerul 480 milioane;● războaiele –
420 milioane;● foamea – 230 milioane;● tutunul –140 milioane;● asasinii – 100 milioane;● sinuciderea – 93
milioane;● automobilul – 62 milioane de oameni;● cutremurele – 15 milioane;● inundaţiile – 3,7 milioane;● apa
(înecul) – 2 milioane;● erupţiile vulcanilor – 1 milion; ● vapoarele 53 000;● mineritul – 35 000;● aviaţia – 34
000;● trenul – 18 000;● alcoolul – aprox. 17 %, iar bătrîneţea circa 7 % dintre decedaţi
► „Omori un om: eşti un asasin. Omori milioane dintre ei: eşti un cuceritor. Îi omori pe toţi: eşti un
Dumnezeu.” (Jean Rostand)
► „Înmormîntarea cerului”este practicată în Tibet, astfel: După un ritual religios, cadavrul este fragmentat de un
„expert-măcelar” apoi acestea sînt expuse şi oferite vulturilor, care descărnează aproape pe deplin scheletul.
Urmează o procedură prin care oasele sînt sfărmate şi amestecate cu făină de orez, ceai, unt şi lapte (ceea ce le
conferă statutul de „pomană”) după care sînt servite spre consum ciorilor şi ulilor. Astfel, în cel mult două ore,
cadavrul s-a „volatilizat”. Procedeul se justifică deopotrivă prin duritatea solului (ce face dificilă săparea
mormintelor), preţiozitatea lemnului în acea zonă şi conceptului lor religios că rămăşiţele pămînteşti sînt doar un
vas gol (sufletul fiind plecat), iar de acesta trebuie să beneficieze alte fiinţe (generozitate şi compasiune pentru
toate fiinţele). De acest tip de înmormîntare beneficiază doar o minoritate (cei bogaţi sau importanţi social),
restul tibetanilor îşi abandonează rudele decedate pe stînci înalte pentru a fi mîncate de păsări şi cîini. În unele
regiuni, oasele sfărmate sînt amestecate cu argilă şi modelate într-un mod specific.
► „Dispariţia” cimitirelor se datorează: dispersării familiilor pe spaţii geografice enorme, „izolării” morţii,
costului tot mai important al terenului şi al înhumării.
► Ce asemănare s-ar putea găsi între un columbar (cimitir/depozit al urnelor funerare) şi o bibliotecă ?
► Incinerarea este şi un mod subtil de a restrînge persoana decedată din memoria celor care au cunoscut-o.
► Opinia unui cinic (?): Cimitirele ocupă prea mult teren (un stadion aduce venit, pe cînd un cimitir...), sînt
inestetice prin multitudinea şi varietatea arhitectonică a mormintelor, alungă buna dispoziţie a privitorului.
► Din uimitoarele obiceiuri rurale: mortul nu se lasă nici un moment singur în cameră; pe sub el nu trebuie să
treacă nici o vietate; moartea e bine să survină cînd subiectul se află în contact cu pămîntul; cadavrul trebuie să
fie spălat; decesul şi înmormîntarea în anumite zile calendaristice poate fi mai mult sau mai puţin benefică.
► În Israel tot ce este legat de înmormîntare (transport, executarea gropii, amenajarea şi întreţinerea
mormîntului, plata personalului pompelor funebre), se face prin oficiul de asigurări sociale a cetăţenilor
israelieni. Admirabil !
► Soţii care mor împreună sau părinţii cu copiii lor, nu au parte de sicrie duble ! Dacă la soţi mai este de înţeles
(...), la părinţi şi copii (mici) – nu.
► Moartea şi înmormîntarea au fost exploatate mercantil din cele mai vechi timpuri.
► Oraşul indian Manikarnika Ghat (Uttar Pradesh), unul din cele mai vechi aşezări moderne omeneşti (avînd
circa 5 000 de ani), are cel mai mare crematoriu din lume. Aici se practică incinerarea „sfîntă”, în chiar centrul
oraşului, pe malul Gangelui. Aici, şi doar aici, incinerarea este considerată a fi o eliberare sigură din ciclul de
reîncarnări, ca o facilitate acordată de zeul Shiva. La Manikarnika Ghat vin să moară, sau îşi aduc decedaţii,
persoane din întreaga Indie, ceea ce face ca numărul cremărilor zilnice să fie uneori de ordinul sutelor. Cadavrul
este îmbăiat pentru purificare în apa Gangelui, apoi ars cu lemne (santal sau banyan) ce absorb/maschează
mirosul neplăcut. Incinerarea este publică şi practicată numai de bărbaţi, deoarece femeile ar putea plînge şi
astfel sufletul decedaţilor ar fi reţinut în preajmă.
► Într-o localitate din Australia, cu ocazia fiecărui serviciu funerar este plantat un copac.
► În Sudan membrii unui trib pun cadavrele oamenilor pe un cuib de termite, pentru a se debarasa de ele.
► Înmormîntările la domiciliul decedatului tind să devină o modă în SUA.
► În comparaţie cu înhumarea, incinerarea a ajus să fie mult mai ieftină.
► În Olanda funcţionează cu succes o firmă care face înmormîntări vesele !
► Au decedat în hotarele actuale ale ţării noastre în ultimii 100 de ani circa 17 milioane de persoane, iar în
ultimii 1000 de ani aproximativ 75 milioane de indivizi.
► În România sînt circa 24 500 de cimitire remarcabile. Densitatea mormintelor: circa 250 000/km2 la orase,
circa 200 000/km2 în comune şi circa 180 000/km2 la sate.
► În oraşul Arad, în ultimii 150 de ani, au fost circa 140 000 înhumări, iar în ultimii 1000 de ani, circa 330 000.
► În trecut, complexitatea ceremoniei funerare avea drept mobil şi teama de a nu greşi cu ceva faţă de cel
decedat. Aceasta atît dintr-o datorie afectivă, cît, mai ales, de teama unor represalii din partea răposatului.
► E „scumpă” viaţa, dar nici moartea nu-i „ieftină” (lemn, teren, energie pentru incinerare, procesiuni funerare
etc.). Spre exemplu, costul mediu al înmormîntării unui japonez este de aproximativ 14.000 dolari (deoarece
incinerarea este la mai puţin de jumătate din acest preţ, circa 99,6 % dintre japonezii decedaţi sînt incineraţi).
Multe companii japoneze au morminte şi columbarii proprii. Acestea sînt pentru angajaţii societăţii şi rudele
acestora.
► (pseudo)Înmormîntări în spaţiul extraterestru. Prin această procedură o capsulă conţinînd 1-30g cenuşă a
incineratului este plasată pe o orbită circumterestră. Pînă în prezent cîteva kilograme din cenuşa a circa 250 de
decedaţi a fost plasată pe orbită în jurul Terrei. În funcţie de altitudinea orbitei, rămînerea pe orbită se situează
între 5 şi 250 de ani, după care reintrînd în atmosferă se dezintegrează.
► Pe Lună a fost plasat un mic eşantion cu cenuşa astronomului E. Shoemaker.
► În afara sistemului nostru solar a fost trimis un mic eşantion cu cenuşa astronomului C. Tombaugh.
► Modalităţi de înlăturare a cadavrului uman:● înhumare (îngropare în pămînt sau nisip);● imersare
(cufundarea în apă curgătoare sau acumulări importante de apă);● incinerare (cremare). Cadavrul este ars în
cuptoare speciale sau în aer liber, utilizînd lemnul, curentul electric sau gaze naturale (metan sau propan).
Temperatura de ardere se situează între 500 oC şi 1100 oC, iar durata pînă la trei ore, în funcţie de metodă. În
urma cremării pot rămîne sau nu resturi de schelet, iar cenuşa (aproximativ 3,5% din masa cadavrului – la femei
şi copii este mai mică) este dispusă în urne funerare, îngropată la domiciliu, dispersată în atmosferă sau pe o
întindere de apă. Urnele funerare pot fi păstrate în locuri special amenajate („columbare”) sau la domiciliul
familiei decedatului;● oferirea spre consum păsărilor şi animalelor mărunte (cadavrul fiind expus în locuri înalte,
izolate);● îmbălsămare (cea mai recentă metodă fiind plastifierea) şi păstrarea cadavrului în sicrie speciale;●
dizolvare (în hidroxid de sodiu încălzit la 160o C);● congelare (a întregului trup sau doar a creierului);●
pulberizare (imersare în azot lichid şi vibrare, ceea ce determină transformarea masei cadavrului într-o pulbere.
Aceasta fiind apoi îngropată sau păstrată în urne);● „betonare” (cadavrul este „fixat” într-un pralelipiped de
beton sau un material biodegradabil, iar acesta este îngropat pe verticală).
► Înmormîntarea „verde” sau ecologică, prevede:● înlăturarea metalului dentar şi al protezelor (stimulatoare
cardiace, tije ortopedice etc);● utilizarea de sicrie rapid şi pe deplin biodegradabile;● morminte minim decorate,
iar ca placă funerară sădirea unui copac;● cadavrul să nu mai „beneficieze” de îmbălsămare sau cosmetizare;●
incinerare fără sicriu;● înhumare fără sicriu şi haine, eventual în poziţie verticală pentru economie de teren.
► Uneori sicriul înhumat este introdus într-un tub sau este acoperit cu o boltă din beton, masă plastică sau metal
în intenţia de a întîrzia putrezirea sicriului, de a „proteja” defunctul de greutatea pămîntului de deasupra şi pentru
a evita tasarea pămîntului, după putrezirea sicriului.
► Lumînările aprinse, îndeosebi cu ocazia unui serviciu funerar, atenţionează asupra efemerităţii existenţei
individului.
► Azi: înmormîntarea a încetat de a mai fi un eveniment familiar; copiii din mediul urban nu mai merg la
mormintele celor din familie; datorită destrămării timpurii a familiei, a decesului acestora la mari depărtări unii
de alţii (şi înmormîntării lor în acele locuri), cimitirul nu mai „reuneşte” familia, nu mai oferă prilejul meditării
la moarte, la valoarea personală şi la ceea ce este important în viaţă.
► "Refolosirea mormintelor", pe lîngă că este tot mai frecventă, a redus drastic termenul de „odihnă pe veci”
(garantată) a decedatului, dacă nu i se plăteşte în continuare, anual, o taxă.
► În unele cantoane din Elveţia şi în numeroase staţiuni balneare, convoiul mortuar nu are voie să apară ziua pe
stradă, pentru a preîntîmpina gîndurile negre ale eventualilor privitori.
► Poliţiştii italieni au reţinut un director de firmă funerară, un poliţist şi 11 angajaţi ai unui crematoriu, pentru
fraudă, conspiraţie şi “lipsă de respect pentru morţi”, după ce au descoperit că aceştia au complotat la peste 500
de incinerări frauduloase în doi ani. “Trupurile erau înghesuite în frigidere, alături de cadavre de pisici şi cîini şi
apoi erau incinerate în grupuri de cîte 10-20 deodată, pentru a economisi bani.” În plus, ei vindeau sicrie folosite.
(din presa scrisă)
► În Europa occidentală o incinerare costă în jur de 380 de euro, iar o înmormîntare ajunge la 6.000 de euro.
► Primul crematoriu italian a fost înfiinţat în 1876, la Milano, dar Biserica Catolică nu era de acord cu
incinerările şi insista că “trupul trebuie să rămînă intact şi să fie îngropat ca o sămînţă în pămînt, ea născînd, într-
o bună zi, o nouă viaţă”. Al Doilea Consiliu al Vaticanului a anunţat, în 1963, că “dacă trupul este prezent în
timpul funeraliilor, acesta poate fi incinerat ulterior”. În urmă cu 11 ani, Vaticanul a decis că rămăşiţele
incinerate ale unei persoane decedate pot fi aduse în biserică pentru o slujbă religioasă, dar mulţi preoţi italieni
refuză şi în ziua de azi să onoreze astfel de servicii. (din presa scrisă)
► Negrul sugerează întunericul şi opacitatea ţărînii, pierderea vederii, somnul, misteriosul, pericolul,
carbonizarea, recăderea în mineral, golul, nimicul. Negrul (culoarea de doliu la creştinii din ultimii circa 400 de
ani) din pompele funebre are rolul de a induce sobrietate, deznădejde, acceptare, nelinişte calmă, inhibare,
introversiune, tristeţe realist reflexivă, teamă de implacabilul destin.
Hainele negre, adoptate tot mai frecvent odată cu înaintarea în vîrstă, au rolul de a atenţiona asupra vîrstei
apropiate de moarte, de acceptare a morţii, inhibare a plăcerilor trupeşti lumeşti, inducere a unui anume respect.
Această atitudine comportamentală este tot mai puţin adoptată în vremurile de acum, îndeosebi în mediul urban.
► Albul este culoarea de doliu îndeosebi în Africa, China şi la musulmanii din Spania. Ea sugerează: purificare,
renunţare/predare, îndepărtarea morţii din preajma celor vii, bătrîneţea (părul alb), culoarea oaselor (ca stare
iminentă), pace senină, separarea de trup, izolarea în spirit incolor. Albul este şi culoarea fantomelor.
► Piersica este un simbol al longevităţii, sau al nemuririi aleşilor, în mitologia chineză. Medicii antici din China
şi Japonia preparau din sîmburele şi coaja acestui fruct „pilulele timpului oprit”, un produs destinat vîrstnicilor.
► Cocorul a fost un simbol absolut al nemuririi în cultura populară chineză.
► Simbolizarea morţii printr-o femeie cu coasa sugerează închiderea cercului (femeia dă şi ia viaţa), neselecţia,
necesitatea, momentul împlinirii („recoltării”).
► Moartea este personificată în multe culturi, deoarece astfel se poate „dialoga/tîrgui” cu ea şi poate fi
acceptată.
► Simboluri ale morţii: un craniu omenesc suprapus pe două tibii în „X” (iniţial a fost utilizat de piraţi ca o
avertizare pentru cei care iar fi atacat. Azi este uneori folosit ca simbol de avertisment a prezenţei unei substanţe
otrăvitoare), o torţă (răsturnată, aprinsă sau stinsă), bufniţa, cioara, vulturul, calul (prin tristeţea şi tăcerea lui,
plus faptul că este adesea utilizat la transportul decedatului), meduza, trandafirul, florile galbene şi albe în
buchet, crizantema, ceasul (la chinezi – motiv pentru care nu se dăruieşte niciodată un ceas).
► Din credinţele populare:● cîntecul cucuvelei prevesteşte moartea cuiva din familie;● numărul de repetări din
cîntul cucului indică numărul de ani rămaşi spre vieţuire;● tisa (taxus baccata), plantată în cimitire, extrage răul
morţilor (din acest motiv ea este foarte toxică).
► Spălarea ori imersarea cadavrului într-o apă curgătoare, înainte de înhumare sau incinerare, simbolizează
purificarea de relele făcute pe parcursul vieţii.
► Pentru că omul are în mod natural o reţinere/aversiune faţă de suferinţa sau boala altuia, privirea feţelor triste
stîrneşte repulsie şi disconfort.
► Doliu: Reacţia psihologică de mîhnire în urma pierderii unei persoane apropiate, ce a reprezentat o sursă de
echilibru, de armonie, de susţinere sau de statut dorit. Doliul este o reacţie naturală (la firile nefilozofice, la cei
ce ignoră aspectele fundamentale ale realităţii existenţei), specifică omului. În doliul normal se disting trei etape
succesive: disperare, depresie şi adaptare reflexă, cu o durată pentru fiecare etapă în funcţie de însuşirile
subiectului în cauză, de amploarea pierderii şi de circumstanţele decesului (previzibil sau nu, accident,
autoinducere).
Firile cu tendinţă (conştientizată sau nu) masochistă pot resimţi o plăcerea deosebită în acest tip de suferinţă
(ceea ce le determină să-şi prelungească doliul, mult peste obişnuit).
► Răspunsul uman la traumă afectivă este modelat de mecanisme psihofiziologice şi neurobiologice.
► Exprimarea deschisă a durerii prin practici de cult reduce riscul depresiei.
► Azi, doliul a devit rar (este considerat „indecent”) sau absent în cele mai multe cazuri, iar cei ce se
exteriorizează sînt puşi în situaţia de a se jena de „slăbiciunea” lor, de atitudinea lipsită de bunăvoinţă faţă de
anturaj (!).
► Doliul tinde să fie mai scurt vara şi mai lung iarna, mai lung la femei şi mai scurt la bărbaţi.
► Reprimarea doliului este eronată, fiindcă ea este (pentru oameni !) necesară psihologic.
► Cu adevărat, „Orice se valorifică. Pentru cîteva rupii, unii indieni fură cadavre îngropate recent, după care
spală osemintele, le fierb, le lustruiesc şi le vopsesc. O vertebră poate costa 30 de euro, o coloană vertebrală -
272 de euro, un craniu cu toţi dinţii - 820 de euro, iar un schelet întreg peste 2000 de euro. În luna aprilie,
autorităţile statului Bengal au descoperit o "fabrică" de prelucrat oase umane, unde o bandă de şase persoane
secţiona cadavre deshumate ilegal, pentru a le vinde scheletele. Cîteva luni mai tîrziu, poliţia de frontieră din
Jaigon a blocat o bandă de traficanţi care intenţiona să ducă o încărcătură de oase în Bhutan. În timpul
interogatoriului, persoanele arestate au explicat că marfa este deosebit de căutată şi în mănăstirile budiste,
unde femurul scobit poate fi folosit ca instrument muzical, iar craniile pentru a bea în timpul ceremoniilor
religioase. Comerţul cu oseminte a fost legal în India pînă la jumătatea anilor '80, cînd spitale şi Universităţi
americane şi europene apelau la New Delhi şi Calcutta pentru a-şi procura cantităţi mari de cranii, tibii şi
coloane vertebrale. În 1984, fosta colonie exporta 60.000 de schelete pe an, iar fabricile de oase din Calcutta
avea încasări ce atingeau un milion de dolari. Ulterior, cînd un comerciant a fost surprins în timp ce vindea
1500 de schelete de copii, guvernul a intervenit printr-o lege care interzice exportul de oase. Prevederea nu a
făcut altceva decît să crească preţurile şi a deplasat comerţul spre China. Potrivit experţilor din sector, China
"ar produce'' însă marfă de calitate inferioară. Echipe de cerşetori profanatori de morminte golesc cimitirele,
luînd cadavrele unor oameni recent înhumaţi. Adesea, corpurile sînt furate din apropierea unor importante
oraşe hinduse sfinte, precum Varanasi, unde în fiecare zi sute de morţi sînt arşi, iar cenuşa lor este împrăştiată
în Gange. Într-un astfel de loc nu e greu să-ţi procuri un cadavru. Cadavrele sînt aruncate în plase imense în
apă, unde stau o săptămînă, pentru ca peştii şi bacteriile să consume carnea. Oasele sînt fierte, tratate cu
hidroxid de sodiu şi vopsite cu o vopsea gălbuie, după care stau încă o săptămînă la lumina soarelui şi sînt apoi
scufundate în acid clorhidric, care conferă culoarea alb smălţuit... În urmă cu cîţiva ani, poliţia din Calcutta a
primit reclamaţia unor locuitori care s-au plîns de "mirosul de mort" venit dinspre o fabrică din apropiere.
Agenţii au găsit doua camere pline cu schelete umane şi un acoperiş de oase lăsate la uscat la soare. În
birourile firmei cunoscute sub numele "Young Brothers" au fost găsite comenzi din Thailanda, Brazilia, SUA şi
Europa. Încasările erau de 10.000 de euro pe luna. (cotidianul Ziua 13.12.007)
► Într-o lume copleşită de informaţii inutile sau/şi nedigerabile, de iluzia libertăţii, bunăstării, securităţii,
atonomiei şi siguranţei alimentare, a informării complete şi corecte, de probleme de opţiune, de mistificare
generalizată, de dominaţie a banului, moartea este sau trebuie să fie marginalizată la extrem.
► „Noi ori muncim, ori ne distrăm – noi nu gîndim ceva vizavi de moarte !”
► Cît este pertinent să se cheltuie pentru a amîna, cîteva luni, inevitabila moarte a cuiva ?
► Cel puţin 82 de tineri americani au murit, din 1995 şi pînă în prezent, angajîndu-se în aşa-numitul „joc al
strangulării” (cunoscut şi sub numele de "jocul leşinului", "jocul eşarfei" sau "maimuţa spaţială"), în care
experimentează o stare temporară de fericire prin întreruperea oxigenării creierului. Dacă nu se ajunge la deces,
victima poate suferi un atac cerebral sau de apoplexie, hemoragii la ochi sau contuzii şi leziuni (de la cădere, în
urma leşinului). Plăcerile vieţii...
► Dincolo de moarte, cît de mult mai beneficiază cadavrul de un statut uman ? Dificil răspuns !
► Noi modelăm spaţiul, iar timpul ne modelează pe noi.
► În societatea actuală (de mare aglomeraţie citadină şi familie mică) moartea unui individ nu mai marchează o
pauză în societate, totul continuă să se mişte, ca şi cum ar fi survenit doar un jenant accident, ori nimic
semnificativ nu s-ar fi întîmplat.
► În lumea de azi:● poţi dispune de soarta trupului tău tot mai limitat, cu toate că de fapt s-ar umări contrariul;●
dacă deschizi o discuţie despre moarte eşti privit cu răutate, dispreţ sau suspiciune;● moartea este, în numele
medicinii, prelucrată cu o înaltă tehnologie, cea ce, adesea, nu face decît să sporească, ori prelungească, chinul
subiectului, al familiei dar, mai ales, să coste cît mai mult („justificat”);● duminica nu mai este pentru reculegere
şi reflecţie, inclusiv la moarte;● cadavrul şi urmele individului decedat trebuie şterse sau estompate la
maximum;● moartea individului şi-a pierdut aproape pe deplin semnificaţia colectivă, fiind un accident ce
afectează doar persoana implicată;● din dorinţa unora de cîştig material, moartea este prelungită la extrem, chiar
şi atunci cînd moartea este evident sigură şi inevitabilă;● moartea este un subiect indecent şi discreditat, asemeni
sexului în alte epoci;● se moare adesea în singurătate (de familie), într-o complicare/alterare medicală;● a muri
acasă, înconjurat de familie, a devenit aproape imposibil. Majoritatea membrilor familiei (mult restrînsă), avînd
un servici sau program şcolar, nu poate fi lîngă suferind şi, în plus, există numeroase restricţii medico legale.
► „În vremurile astea, ca să spun aşa, nici nu ştiu ce vreau şi poate că nici nu vreau ce ştiu, ci vreau ceea ce nu
ştiu.” M. Ficino
► La ritmul de viaţă şi la abundenţa de surse de stres negativ ale omului zilelor noastre, gîndul la moarte nu mai
are loc. Dar tocmai acest gînd ar putea facilita rezolvarea multora dintre problemele omului contemporan.
► Tragic şi jenant cît de mulţi sînt cei a căror moarte aduce o uşurare celor din preajmă !
► Tăcerea asupra morţii din cultura zilelor noastre, din educaţia noastră are ca efect şi nepăsarea în distrugerea
biosului şi a planetei. Este o atitudine care poate avantaja temporar individul, dar în timp îl fragilizează.
► Unii se bucură de o reuşită cîteva minute, iar alţii cîteva zile. Unii se resimt după moartea unui apropiat
cîteva zile, alţii cîteva luni sau chiar ani. Unii se adaptează foarte repede la necesitatea morţii, alţii extrem de
lent.
► „Cînd lumii nu îi pasă dacă tu mori sau trăieşti, este mai bine să trăieşti".
► „Pudoarea cu privire la moarte a înlocuit astăzi pudoarea cu privire la sex. De acum, moartea este
considerată obscenă.” (A. Soljeniţîn)
► Singura alternativă etic acceptabilă, între înverşunarea terapeutică inutilă şi eutanasia activa ar fi menajarea
afectivă a muribunzilor şi îngrijirile paleative.
►Nu există o conspiraţie a tăcerii cu privire la moarte în America sau Europa, ea a survenit firesc din solicitările
evolutive ale societăţii de tip capitalist.
► Omenirea a ajus la bătrîneţe ?
► Circa 70 % dintre decese (şi chiar mai mult în marile aglomerari urbane), nu mai au loc la domiciliu într-o
ambianţă familială, ci la spital sau într-o instituţie sanitară de tip camin de bătrîni.
► Paradox ? Lumea de azi devine din ce în ce mai nefericită, îmbătrîneşte din ce în ce mai repede şi trăieşte mai
mult !
►Abolirea pedepsei cu moartea a dus la o creştere evidentă a nevinovaţilor ce-şi pierd viaţa, victime ale
criminalilor. Şi totuşi, ea este menţinută şi apărată cu obstinenţă fanatică. Şi acesta este un aspect al bunei intenţii
ce reculează în rău, asemeni celei de „libertate”, „democraţie” sau „justiţie umanitară”.
► A umple un ziar cu relatări despre crime şi accidente mortale nu este considerat a fi morbid, ci doar
„informare”. Dar a expune fotografiile unor cadavre este interzis ! Dar, astfel: se pierde din credibilitate (ceea ce
vezi este credibil şi atenţionează infinit mai mult decît ceea ce auzi/citeşti) şi mesaj moralizator; se incită
curiozitatea şi imaginaţia; se uită cu mare uşurinţă ştirea/evenimentul; moartea (altora) devine „indiferentă”; se
cultivă iluzia în direcţia dorită.
► Devine tot mai evident că Omenirea are nevoie de o nouă organizare a conducerii societăţii, de noi principii
morale şi animatoare. Între acestea, atitudinea faţă de moarte ocupă un loc important.
► Oamenii au tendinţa de a-şi conserva propriile convingeri şi atitudini, inclusiv faţă de moarte, pentru că
schimbarea filozofiei de viaţă pretinde renunţări, noi eforturi, remodelarea eului etc.
► Acceptarea morţii survine cu uşurinţă cînd eşti „obosit” de viaţă, de durere, aşteptări şi speranţe neîmplinite.
► Faptul că nu ne convine ceva nu înseamnă automat să nu acceptăm acel ceva.
► „Există bătălii pe care e bine să le ocoleşti; nu din teama că le-ai putea pierde, ci pentru că ai deveni ridicol
cîştigîndu-le.” (G. Negrea) Valabil şi în cazul morţii ?
► Este infinit mai uşor să accepţi moartea, decît să o înţelegi.
► „Orice lucru rău sfîrşeşte prin a fi bun.” (E. Cioran)
► „Întreaga lume se află la trei pahare în spatele meu.” (H. Bogart) Cum se arată unora, viaţa şi moartea !
► Pentru oricine, şansele de a muri în următorul moment nu sînt foarte mari, dar nici departe de zero.
► Circumstanţele „ideale” pentru moarte, în viziune rurală: stop cardiac în finalul unui act sexual; stop cardiac
în timpul somnului; stop cardiac în timp ce se rîde.
►În atitudinea faţă de moarte să nu-ţi fie frică să faci un pas mare: nu poţi trece peste o prăpastie din două
sărituri mici...
► Frica de boală/moarte deschide buzunarul cu cea mai mare largheţe, iar profitorii o ştiu bine...
► Gîndul la moarte nu este ceva morbid, ci o modalitate de a aprecia viaţa la justa ei valoare.
► Moartea vizează „animalul” şi, ca acesta, ne ferim reflex de ea, iar de gîndit la ea o facem doar în (rarele...)
momentele „pur” omeneşti.
► Să te bucuri de moarte ca de un nou început ! (da, cînd moartea o vizează pe „mătuşa Tamara”...)
► „Omul este singurul animal care ştie că trebuie să moară şi asta i-a dat lacrima. Dar este, în acelaşi timp, şi
singura fiinţă care ştie că ştie acest lucru şi asta i-a dat zîmbetul.” (Aurel Leibovici)
► Alunecăm continuu accelerat spre moarte, iar ca să nu ne îngrozim punem în faţa ochilor ceaţa plăcerilor,
copiii, nepăsarea, idealurile muncii, iluziile, timpul potenţial rămas şi autoamăgirea.
► Cu largă aproximare: 10 % dintre oameni trăiesc cu frica de moarte actualizată zilnic, iar restul de 90 %
reuşesc să nu se gîndească la ea decît ocazional şi impus.
► Foartea adesea constatăm că nu avem dreptate în ceea ce credem cu înverşunare. Cele mai intime şi ferme
convingeri pot fi, şi adesea chiar sînt, eronate. Din tragismul vieţii noastre...
► Atitudinea faţă de moarte este influenţată de:● cunoştinţele deţinute la un moment dat (la ele se
adaptează/corelează noile cunoştinţe);● starea de sănătate;● densitatea populaţiei locale;● aglomerarea şi
abundenţa stimulilor doriţi şi nedoriţi din mediu (tinde să ne facă mai nepăsători faţă de moarte, să nu ne dea
răgazul reflectării încotro merge „turma”, să reflectăm de ce aşa nu altfel); ● preocupări, îndeosebi cele din
timpul liber;● tendinţe înnăscute;● opinia celor din jur (spiritul nostru critic are tendinţa de a se “relaxa” atunci
cînd o informaţie este auzita din gura multor persoane);● evenimentele vieţii proprii;● profesie;● vîrstă;●
decesul părinţilor, ori al copiilor proprii;● succesele repurtate în viaţă;● amploarea erotizării psihice şi reuşita
activităţii sexuale (cresc nepăsare şi curajul faţă de moarte);● statut social (pensionar, salariat, patron,
întreţinut);● poziţia trupului la un moment dat;● ambient;● oră din zi/noapte;● alimentaţie;● amploarea prinderii
în „mlaştina” cotidianului;● oboseală;● capacitatea de imaginaţie, satisfacţii/insatisfacţii, curaj şi temere;●
amplitudinea conştienţei şi conştiinţei;● prezenţa în proximitate a unor persoane mult mai în vîrstă;●
amplitudinea înserării în social;● credinţa religioasă;● numărul celor apropiaţi (şi îndeosebi a celor din aceeaşi
generaţie), care au murit;● decesul unei persoane foarte îndrăgite (şi speranţa de a o reîntîlni, după moartea
proprie);● moartea unor VIP-uri contemporane (pe de-o parte sperie că şi ei mor, pe de altă parte consolează –
nu-i nimeni invulnerabil);● iubire (iubeşti, eşti iubit, ai iubit sau nu ai avut pe cine să iubeşti);● (pentru
majoritatea indivizilor) opinia celorlalţi.● „De fiecare dată vedem nu numai altfel, dar şi altceva.” (H. Wölfflin)
► „Floarea-soarelui şi-a cîştigat forma – privind Soarele; omul a ajuns să fie ceea ce e – privind moartea.”
(L.Blaga)
► Necunoaşterea urmărilor morţii nu este un motiv să fim indiferenţi cu privire la ceea ce ar putea să fie.
► Moartea, chiar pe deplin conştientizată şi avută în vedere, nu poate anula toate valorile vieţii.
► Consolare: nu sîntem singuri în eternitate (-a morţii)…
► Raţiunea suficientă (limita superioară a capacităţii cuiva de a înţelege, la un moment dat al istoriei sale, o
categorie de lucruri dincolo de care adevăruri de ordin superior nu mai sînt evidente pentru el) este deosebit de
evidentă în atitudinea faţă de moarte.
► Dispunem de mijloacele necesare figurării unei lumi proprii în asemenea grad iluzionistă (şi, cel mai adesea,
confortabilă), încît, deşi evident imaginară, o luăm drept lume reală. Dar vestea morţii iminente o spulberă şi ne
dispune într-o deplină singurătate, într-un pustiu real.
► Este necesar să iubesc moartea pentru a nu mă teme de ea ?
► „Cînd soarta îţi dă o lămîie, fă din ea o limonadă.” (Dale Carnegie)
► Să nu înfiinţăm/abordăm decît gînduri pe care le putem stăpîni.
► Şi în privinţa morţii: „Este de o mie de ori mai bine să fii optimist şi să te înşeli, decît să fii pesimist şi să ai
dreptate.” (J. Penn)
► Moartea celor din propria generaţie ne afectează cel mai mult.
► Opinie: Nu mi-e teamă să mor, doar cu fiecare adormire am murit de mii de ori pînă acum !
► Multitudinea de religii şi concepţii despre Viaţă şi Moarte, prin dificultatea de a opta pentru vreuna dintre ele,
ne-au adîncit teama şi deruta.
► Un “fricos-curajos”: fie şi iad, numai să mai fie ceva !
► „Un pesimist este cineva care, atunci cînd trebuie să aleagă dintre două rele, le alege pe amîndouă.” (Oscar
Wilde)
► Atitudine: Mă bucur să ştiu că nu sînt singurul speriat de moarte...
► „De ce te temi de cea din urmă zi a ta? Ea nu contribuie mai mult la moartea ta decît fiecare din celelalte."
(M. E. de Montaigne) Nu contribuie, dar ea nefiind urmată de alte zile...
► E bine să ai în vedere faptul că mulţi au murit cu mult mai tineri ca tine şi în condiţii mai tragice.
► În faţa morţii, cum e de preferat: să ai curajul prostului sau frica deşteptului ?
► „Noi putem anticipa numai ceea ce noi înşine construim.” (L. Wittgenstein)
► "Trăim, ca şi cum nu am fost şi nu o să murim."
► Anticii credeau că la sfîrşitul vieţii, pentru a ajunge în rai, trebuie să răspunzi pozitiv la două întrebări. Prima
întrebare: te-ai bucurat de viaţă ?, iar a doua: există cineva care s-a bucurat de viaţa ta ?
► „Mor greu cei care au cunoscut în jurul lor numai dragoste şi grija celor apropiaţi, căci sînt puternic legaţi
de viaţă.” (R.Tagore)
► Să n-ai încredere în moarte, dar acordă-i tot respectul.
► „Fericit cel ce nu aşteaptă ceva de la moarte, căci acesta nu va fi dezamăgit."
► Dorinţă: Cînd voi muri, vreau să fiu sănătos şi fericit. Nu vreau să fiu trist, bolnav şi singur.
► Ce bine ar fi să mai pot spune: Mi-am pierdut viaţa !
► Un glas de „dincolo”: „Omul nu-i niciodată mulţumit acolo unde este.” (Antoine de Saint-Exupery)
► Să mori cu demnitate... Dar ce-i demnitatea altceva decît un aspect de comportament moral, deci artificial,
deci supus efemerei mode ?
► Opinie: În momentul în care întîlnesc o înmormîntare eu mă bucur ! Simt că trăiesc !
► „Cum oare aş putea şti dacă nu cumva mortul regretă şi el că a fost o vreme cînd s-a agăţat de viaţă !”
(Chuang-Tzu)
► "Toata lumea vrea în rai, dar nimeni nu vrea să moară..."
► Opinie: Sînt întristat nu atît de moartea mea, cît de faptul că lumea va putea trăi lejer, în continuare, fără
mine !
► Este benefic de a-ţi face griji despre momentul şi maniera de încetare a vieţii, dar nu despre a fi mort.
► Cu cît cobori (spre moarte), înaltul (cerului) creşte...
► „Minţile sînt ca paraşutele. Funcţionează doar cînd sînt deschise.” (James Dewar) Dar unde aterizezi...
► La aflarea sentinţei de moarte iminentă, unii doresc împlinirea ei cît mai tîrziu, iar alţii, neputînd suporta acest
gînd, o vor imediat.
► Tipuri de atitudini fundamentale în faţa morţii: indiferenţă deplină, optimism naiv sau reflectat, pesimism,
curiozitate.
► Atitudinea faţă de moarte se moşteneşte în proporţie de circa 2/3 şi îndeosebi pe linie paternă.
► În timpul vieţii, durata mare care considerăm că ne separă de moarte ne face nepăsători.
► „Iertarea cu uitare este adesea cea mai lungă pedeapsă din partea morţii.”
► Conştientizarea morţii este un pas în direcţia ei.
► Cine caută sensul vieţii... se gîndeşte la moarte.
► Nu trebuie să înţelegi natura/viaţa pentru a te putea bucura de ea, dar o poţi amplifica. Cît priveşte moartea...
► Gîndul insistent la moarte, şi îndeosebi la cea proprie, după un timp determină acceptarea ei cu oarecare
lejeritate.
► Viaţa nu ne lasă să înţelegem, să acceptăm moartea; iar cînd ne lasă, sîntem „bolnavi” sau foarte aproape de
moarte.
► Dacă am fi absolut convinşi că există ceva pozitiv după moarte, cum ne-am comporta ?
► Plînsul detensionează, induce concentrarea atenţiei pe interior şi constrînge la adoptarea unor atitudini ce,
adesea, se înscriu cu fermitate în inconştient.
► Majoritatea oamenilor evită, în mod reflex, realitatea neconvenabilă.
► „Căci Moartea nu-i bună / O ştim de la zei, / De-ar fi ea frumoasă / Ar muri şi ei.”
► Ce bine că rugăciunile nu funcţionează ! Altfel cum s-ar desfăşura sau ar arăta raiul, iadul şi lumea de aici ?
► Îngrijorează-te de moarte, nu te relaxa ! Astfel îţi va fi mai uşor să te supui ei, cînd survine.
► Moartea se cere acceptată în avans, cu mult înainte să survină.
► Din punctul de vedere al medicinei, nimeni nu moare de bătrîneţe.
► Macabru nu înseamnă cu necesitate respingător, execrabil, nevaloros !
► Stilul de viaţă actual (trăire hiper activă şi impactul cu o avalanşă de informaţii inutile, nesigure şi
dezorientante) nu mai lasă timp pentru a filozofa la motivele antologice ale existenţei.
► Viaţa are sens doar dacă nu-l cauţi. Moartea are sens doar dacă îl cauţi.
► „Lumea este creată de dorinţă.” (Buddha)
► Atitudinea faţă de sine, ambient, viaţă şi moarte se află în relaţie cu numărul de persoane din preajmă.
► Avem o reacţie afectivă mimetică la starea afectivă, fiziologică şi comportamentală, sesizabilă la cei din
preajmă.
► Uimitor cît de mari diferenţe pot fi între indivizii de aceeaşi vîrstă, din punct de vedere al „cicatricilor”
mortuare (rude, prieteni, vecini, colegi decedaţi) pe care le au !
► Atitudinea faţă de moarte trebuie să fie în relaţie, în armonie, cu atitudinea cotidiană faţă de viaţă.
► Nimicul (morţii) nu poate fi un rău. Dar demonstraţia se lasă aşteptată...
► Din perspectiva morţii, care ar fi valoarea vieţii? Pentru individ, nici una (dacă morţii nu-i urmează ceva);
pentru viu/specie, modalitatea de susţinere (cu un scop indecelabil).
► „Nu destinaţia e importantă, ci drumul pînă la destinaţie.”
► Cauze posibile ale depresiei şi pesimismului:● „excesul” de realitate şi adevăr;● ocluzia arterială a vaselor
carotide;● hipotensiunea arterială;● copilăria nefericită;● starea de dificultate copleşitoare;● imaginaţia
exacerbată;● disponibilitatea redusă de a solicita ajutor;● conştiinţa „activă”;● ghinionul-blestem;● situarea într-
o „mlaştină”...;● disfuncţii sexuale;● vezică biliară hipotonă;● excesul de autocunoaştere;● excesul de
autocontrol asupra sinelui;● excesul de reflectare la problemele fundamentale şi imposibilitatea de a înţelege
sensul vieţii şi al fiinţării proprii;● luciditatea de neevitat, în cazul unora;● absenţa vreunei consolări referitor la
moarte.
► Orice program de menţinere a sănătăţii psihice vizează şi atitudinea faţă de moarte.
► „Amărăciunea cocleşte sufletul şi ascute mintea.” (Ileana Vulpescu)
► Cine „înţelege” (cunoaşte) se trece singur „dincolo” (un „dincolo” de noi care nu există, dar este !).
► „Doamne, dăruieşte-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe
cele care pot, şi înţelepciunea să ştiu diferenţa.” (Marc Aureliu)
► „Nu-ţi pare rău cînd pleci, dacă n-ai după ce întoarce privirea.” În cazul morţii aceasta nu se poate susţine,
deoarece frumuseţea naturii nu poate fi negată de nici o persoană sănătoasă mintal.
► Dacă ai pe cineva drag decedat şi vrei ajutorul lui în pragul morţii tale, cheamă-l insistent, vorbeşte-i tot
timpul. Poţi avea un ajutor dintre cele mai impresionante !
► Cea mai plăcută şi de dorit manieră de a muri, moartea bună, moartea adecvată:● cea care survine asemenea
somnului sau odihnei după un efort extrem;● să nu fie în urma unui accident sau cu violenţă;● să nu survină la
mai puţin de 70 de ani;● să fie în finalul împlinirii marilor idealuri;● să se poată deţine controlul referitor la
persoanele care pot fi prezente în momentul decesului;● să fie în afara spitalului;● să nu survină prin epuizare
datorată durerii, suferinţei sau grevată de aparataj medical;● să nu fie noaptea;● să fie rapidă, fără durere;● să fie
în concordanţă cu stilul de viaţă al persoanei respective;● să survină în limitele autorecunoscute de demnitate.
► Cele mai frecvente temeri legate de moarte: a muri chinuit de dureri fizice, a muri singur sau într-o instituţie
medicală, a fi îngropat de viu, a nu putea avea în preajmă pe cineva drag.
► „Singurele lacrimi a căror amărăciune este deplină sînt acelea care nu cad pe pieptul nimănui şi pe care nu
le şterge nimeni.” (Eutarh)
► În pragul morţii, unii şi-ar dori să fie în dilema celui care a vrut să traverseze strada, dar a uitat dacă a
traversat-o sau nu…
► Exerciţiu de viaţă lungă: în fiecare dimineaţă să remarci în a cîta zi de viaţă ai intrat (atenţie ! a nu se uita de
anii bisecţi...!).
Numărul de răsărituri/apusuri de Soare, pe decade de viaţă (a se adăuga zilele anilor bisecţi):● 1 an = 365;●
10 ani = 36 500;● 20 de ani = 73 500;● 30 de ani = 109 500;● 40 de ani = 146 000;● 50 de ani = 182 500;● 60
de ani = 219 000;● 70 de ani = 225 500;● 80 de ani = 292 000;● 90 de ani= 328 500;● 100 de ani = 365 000.
► O inimă în vîrstă de 80 de ani: – „Am obosit ! Nu mă crezi ? Ştii cîţi metri cubi de sînge am pompat în viaţa
mea ? Uite: 70 ml/pulsaţie x 70 pulsaţii pe minut x 1440 min./zi x 365 zile x 80 de ani = 206 035 600 000 ml =
206 036 m3 = un cub cu latura de 59 de metri !
Dar numărul de pulsaţii îl ştii ?● 1 an = circa 36 792 000;● 10 ani = 367 920 000 ;● 20 ani = 735 840 000;●
30 de ani =1 103 760 000;● 40 de ani =1 471 680 000;● 50 de ani =1 839 600 000;● 60 de ani= 2 207 520 000;●
70 de ani = 2 575 440 000;● 80 de ani = 2 943 360 000. Merit să mă odihnesc ?”
► „In fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre !”
► Doar în noi ne putem ascunde de moarte.
► Da, există motive de a te gîndi la moarte:● astfel te protejezi şi o amîni;● îţi valorifici mai bine timpul de
existenţă potenţial;● te respecţi şi-ţi respecţi semenul mai mult;● tinzi să-ţi relevi mai mult specificul uman.
► „Cei care nu se întreabă asupra morţii nu-şi pot trăi complet şi competent viaţa.” (M. Eliade)
► Gîndul la moarte te face să simţi absoluta singurătate.
► După „acceptarea” morţii, aceasta nu survine cu necesitate imediat, uneori, dimpotrivă, parcă se îndepărtează
„satisfăcută” !
► Cine acceptă sau „simte” că ar putea dispărea definitiv şi pe deplin, evidenţiază că este lipsit de suflet ?
► Mulţi sînt cei ce nu ţin la viaţa lor, dar le este teamă de necunoaşterea stării post-mortem.
► Atitudinea faţă de moarte este în corelare strictă cu fiziologia trupului la acel moment.
► Deoarece a şti este mai mult decît a fi, cunoaşterea se poate transforma într-o cale de salvare (fie şi doar
parţială). Eşti (şi)acolo unde te proiectezi cu gîndul, iar pentru aceasta conştiinţa este un instrument facilitant.
► Nu se poate să fii lucid (realist) şi optimist; cel mult, „fatalist”.
► Cine este nesigur se simte şi singur.
► A fi bătrîn înseamnă: a fi nevoit să te retrageri din majoritatea activităţilor sociale care dădeau „gust” vieţii, a
fi martor la propriul şi iremediabilul declin fiziologic şi, uneori, psihic dar, mai ales, a înfrunta iminenţa morţii
într-o însingurare crescîndă.
► Întotdeauna crezi în primul rînd ceea ce vrei să crezi.
► „Un filozof este o persoană căreia nu îi pasă pe ce parte este unsă cu unt felia de pîine; ştie că oricum va
mînca ambele părţi.” (Joyce Brothers)
► Cu gîndul la moarte: „dacă-ţi depăşeşti limitele eşti «pedepsit»; dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om."
► Cu gîndul la Ludwig Wittgenstein: „Mai lasă-ne Doamne să fim umani.”
► „Tot ce se întîmplă după o lungă aşteptare e mai uşor de suportat." (Cicero)
► Cînd eşti convins de existenţa unei realităţi de dincolo de simţuri, teama de moarte se diminuă masiv.
► „Indiferenţa” faţă de moarte este indiferenţa faţă de valoarea vieţii.
► „Nimic nu este mai scump decît ceea ce primeşti pe gratis.” (proverb japonez) Viaţa...
► Din depărtare moartea se arată a fi „neagră”, iar de aproape orbitor de luminoasă.
► Omul de rînd avînd privirea aţintită la pămînt observă ce a fost şi ce va mai fi. Filozoful avînd privirea aţintită
spre orizont şi stele observă ce a fost şi va mai fi. Diferenţa dintre ei este, în final, nulă. Dar cui aparţine această
remarcă: filozofului sau omului de rînd ?
► Savurăm viaţa doar cînd am uitat de moarte ? Depinde de: dominanta animal sau om a subiectului;
conjunctura spaţială, temporală şi socială în care ne inseră destinul; starea de sănătate şi specificul fiziologiei
trupului; amploarea conştienţei şi conştiinţei.
► „Uneori fericire înseamnă... uitare.” (Albert Schweitzer)
►Expresia atitudinii faţă de moarte este influenţată cultural, nu atitudinea în sine (curaj, frică, nepăsare,bucurie).
► „Omul de rînd care nu ştie ce să facă cu viaţa lui vrea o altă viaţă care să dureze veşnic.” (Anatole France)
► Nu doar moartea în sine este importantă, ci şi semnificaţia ei pentru individ (corelată cu sensibilitatea lui
reactivă).
► Dacă schimbi modul în care te raportezi la moarte, moartea se va schimba !
Schimbarea „orizontului de realitate” induce o schimbare a atitudinii faţă de posibil şi imposibil (implicit
aportarea unor speranţe). Aceasta se poate ilustra facil, spre exemplu, prin jocul „unirea punctelor”.
Din maximum patru linii drepte, fără ridicarea creionului de pe hîrtie şi fără să se treacă de două ori prin
acelaşi punct, să se unească punctele următoare:

● ● ●

● ● ●

● ● ●

► Cînd exprimi cuiva ceea ce crezi, îţi clarifici şi augumentezi acea credinţă.
► În relaţia cu moartea, să crezi în fatalitate este benefic.
► Sporadic putem atinge starea de linişte sufletească şi împăcare mintală referitor la moarte, dar ea durează
foarte puţin, căci prin evidenta şi obsesiva incertitudine imediat o altă îndoială/întrebare bulversează înţelegerea
şi calmul.
► Foarte puţini sînt cei care au abilitatea de a-şi suspenda identitatea formată prin raportul constrîns cu natura şi
ceilalţi membrii ai grupului din care face parte, astfel încît să-şi „creeze” o formă de realitate convenabilă
referitor la moarte.
► Atitudinea faţă de moarte este conturată de intersecţia unor factori extrem de numeroşi, dintre care unii sînt
obiectivi şi folosiţi, iar alţii sînt subiectivi şi infinitezimali (elemente ale istoriei subiectului care rămîn de cele
mai multe ori nişte “necunoscute” chiar şi pentru acesta, dar care contribuie la atitudinea lui).
► Ne preocupă nu doar durata vieţii, ci şi calitatea ei; dar care ar fi măsura acestora ? Care dintre ele ar trebui să
predomine ? Între ce limite are ea un specific biologic, cultural şi conjunctural ?
► Impresiile negative privitor la moarte sînt infinit mai dificil de înlăturat decît cele pozitive.
► Cu toţii participăm, că o ştim sau nu, că vrem sau nu, la atitudinea colectivităţii faţă de moarte.
► Cooperarea cu inamicul (moartea) este benefică !
► Aproape imposibil de estimat cum va evoluat atitudinea proprie faţă de moarte.
► Majoritatea oamenilor au ferma convingere că deţin adevărul celor spuse (chiar şi despre moarte), iar aceasta
este o pornire cvasiinstinctivă.
►Logică „pansament”: Eu sînt bătrîn şi în pragul morţii, pe cînd tinerii... Da, dar poate ei nu vor trăi cît mine şi
astfel eu sînt mai cîştigat !
► Adeziunea la viaţă să fie o obişnuinţă ?
► Necunoscutul morţii sperie, fascinează dar, uneori, trezeşte curiozitatea !
► Atitudinea faţă de moarte se reflectă în atitudinea faţă de viaţă şi invers.
► „Îndoiala este unul din numele inteligenţei.” (Jorge Luis Borges)
► Emoţiile de bază (tristeţe, furie, surpriză, teamă, dezgust, fericire, dispreţ) se exprimă într-un mod foarte
asemănător între indivizi, motiv pentru care sînt şi foarte contagioase.
► Cum s-ar putea umaniza moartea ?
► Cum te poţi bucura de ceea ce realizezi, dobîndeşti ori primeşti (de fapt, chiar de orice !) ştiind că sigur îţi va
fi luat cîndva ? Rezumîndu-te la bucuria de o clipă şi să nu-ţi susţii Eul pe cele exterioare, chiar dacă doar prin
ele se reflectă şi conturează. Contopirea cu exteriorul este doar iluzoriu o cale de confort, spre final separarea
devenind inevitabilă.
► „Imaginea fiecărui individ despre lume este şi rămîne întotdeauna un construct al spiritului său” (E.
Schrödinger)
► „Moartea nu este un punct şi virgulă, ci doar o virgulă." Dar unii o doresc, sincer, un punct !
► Atitudinea optimistă faţă de moarte este dificilă, deoarece:● este nevoie de efort, de şansă (dat genetic)
pentru a putea fi optimist (sau nepăsător);● adesea sesizăm că sîntem singuri, iar singurătatea ne arată chipul
nimicniciei fiecăruia;● pretinde o depăşire a iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun;● pe cît de uşor ne
iluzionăm, pe atît de uşor evenimentele vieţii ne trezesc la dura realitate;● nici instinctiv şi nici raţional nu
sîntem ajutaţi semnificativ;● opiniile nu pot fi pe deplin confirmate sau informate, ceea ce duce cu uşurinţă la
convingeri false, dar foarte puternice (acestea fiind animate îndeosebi de pragmatism impun individului o
înserare într-o falsă realitate);● sîntem tentaţi să luăm sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate, dar
evenimentele vieţii ne contrazic cu bratalitate;● doar în ultimă instanţă sîntem realişti;● chiar dacă îmbrăcăm
adevărul în haina convenabilului, demersul nu poate fi de durată;● cunoştinţele ştiinţifice actuale sînt derutante,
inconfortabile psihologic;● optimismul este iluzie, speranţă, visare, iar ele nu pot fi continui;● pesimismul este
realism, conştiinţă, cultură, putere;● nu-i este dat oricui să poată înţelege/accepta că există ceva dincolo de
propriile păreri (pozitive sau negative), preferînd să creadă că singura realitate e cea pe care o concepe
(doreşte...) el.
► Tafofobia, frica de a fi îngropat de viu (Taphos = mormînt).
► Majoritatea ajungem să descoperim că nu avem frică de moarte, ci de trecerea spre ea.
► Îmbătrînirea ar trebui să ne sperie mai mult decît moartea. Dar cum îmbătrînirea este progresivă…apare
adaptarea.
► Opinie: regret şi mie teamă că mor, deoarece am trecut prin viaţă şi n-am ajuns să o înţeleg şi nici nu ştiu ce
trebuia să fac şi nu am făcut pe parcursul ei.
► Curajul în faţa morţii:● majoritatea celor ce-l manifestă sînt nişte prefăcuţi, iar această conduită i-a
caracterizat şi pe parcursul vieţii; ● conjunctural, poate fi un exemplu nociv; ● este anormal, deoarece ştim că
oricît am fi de raţionali desfăşurarea morţii ne domină, iar istoria este „efemeră”;● frica este a trupului, a
animalului, iar acesta are doar reflexe – deci este „normală”;● moartea este un eveniment ce nu poate fi evitat,
iar conduita în preajma ei e aproape imposibil de controlat.
► Cel mai adesea frica inhibă, iar disperarea te face foarte activ.
► Cu cît îţi este mai frică de moarte, cu atît ea îţi pare a fi mai aproape.
► Poţi avea frică şi de trecut sau, mai exact, de urmările lui.
► Încercînd să stăpîneşti somnul (momentul survenirii) îl tulburi. Dar şi în cazul morţii se pare că este la fel.
► Frica de moarte:● acutizată dimineaţa, denotă: depresie accentuată, boală psihică sau/şi organică, disfuncţie
sexuală;● acutizată seara, denotă: natură filozofică, conştiinţă metafizică amplă, disfuncţii a căilor biliare sau/şi a
inimii.
► Potrivit lui Moise, frica mediază între noi şi Dumnezeu.
► „Nu vedem lucrurile aşa cum sînt ele, ci aşa cum sîntem noi.” (Anais Nin)
► La frica de moarte a unora contribuie şi gîndul pierderii senzaţiilor (!).
► Să nu-ţi fie frică de moarte, ci de posibilitatea nedorită de a te reîntîlni acolo cu o persoană decedată... !
► Să-ţi fie frică nu de moarte, ci de timpuria ei survenire.
► Chiar şi cei ce exprimă sincer absenţa fricii de moarte (spre exemplu, sinucigaşii), dacă sînt puşi în
proximitatea unor cadavre umane prezintă simptome evidente ale fricii.
► Dacă în viaţă nimic nu pare a fi pe deplin aşa cum se prezintă, cu atît mai mult în cazul moarţii.
► Frica de moarte:● este frica de „nimic”… ;● ne limitează;● este baza vieţuirii (iar nu dragostea de viaţă);●
are, cel mai adesea, un rol pozitiv;● inhibă, deci este „rece”;● este începutul înţelepciunii, nu sfîrşitul;● fiind
mimetică, asemeni majorităţii stărilor afective, adesea o amplifică pe cea a celor din jur.● nu este anulată pe
deplin prin credinţa unei dăinuiri după viaţă, ci este menţinută prin necunoaşterea a ceea ce ar mai putea fi;● este
extrem de uşor de a fi activată, dar în egală proporţie şi dificil de a fi înlăturată;● este intempestivă şi efemeră la
animale, iar la oameni poate fi şi permanentă (chiar dacă aceasta nu se conştientizează sau/şi nu este urmată de
atitudini adecvate);● se converteşte (evoluează) la om prin convingeri culturale (la care aderă, adesea, necritic),
supunerea, învăţată ori mimetică, la unele normative sociale şi prin unele conduite de introversiune şi
autosugestionare (ce întăresc eul în timp şi spaţiu);● este şi un indiciu de sănătate psihică şi trupească;● este
principalul fundament al tuturor problemelor majore ale omului (psihologice, morale, etice);● creşte cu vîrsta şi
diminuarea forţei fizice, spirituale şi a importanţei sociale;● este amplificată proporţional cu dragostea de viaţă
(iar aceasta la cei cu simţuri ascuţite, la cei cărora viaţa le mai oferă satisfacţii atît de moment, cît şi potenţial în
perspectivă);● este normală cînd individul o localizează doar la orizont şi nu o gîndeşte decît sporadic;● te face
să crezi orice;● ne consumă peste 15 % din venit pentru medicamente şi profilaxie şi pînă la 40 % pe măsuri de
securitate (balustrade, etc.);● a generat religiile şi filozofiile;● învinge teama de viaţă în 99% din cazuri;● este
social amprentată, putînd fi neglijentă sau epidemică (fiind mimetică asemeni altor multe stări afective);● se
poate exercita evident sau obscur, chiar fără ca subiectul să-şi dea seama de aceasta;● poate fi insidioasă fiind
localizată în subconştient;● poate fi „învinsă” – ca dovadă, sinucigaşii (sau să nu o fi avut ei niciodată ?);● este
debilitantă (ca orice incertitudine);● în cazul unora, vizează doar circumstanţele care, adesea, înconjoară actul
morţii (durerea, debilitatea, pierderea demnităţii), dar sînt numeroşi şi cei care pe considerentul că nimic nu
urmează morţii sînt indiferenţi (aparent).
► Frica de moarte este diminuată cînd subiectul:● constată că nu o are doar el;● este în vîrstă de pînă la 45 de
ani;● mai are părinţi în viaţă;● debordează de energie;● are funcţia sexuală în plenitudine; ● este orgolios;● îşi
asumă un grad redus de incertitudine;● este fericit sau a fost recent;● are tendinţe potenţial suicidare;● nu ţine la
viaţă şi familie foarte mult;● are un contact restrîns cu moartea (nu participă la înmormîntări, nu lucrează în
medicină sau la poliţia rutieră etc.);● nu intră în contact cu cadavre de animale (bucătari, măcelari etc.);● are o
conştiinţă mai puţin activă;● are puţin timp liber;● are convingerea că morţii îi urmează ceva pozitiv;● are o
capacitate de anticipare a viitorului relativ redusă;● sensibilitatea la durere fizică sau/şi afectivă are valori
inferioare.
► Opinie: „Fiinţarea şi conştiinţa sînt o dovadă a existenţei divinităţii, deci nu am motive de teamă pentru ceea
ce urmează morţii.”
► „Mărimea fricii noastre dovedeşte micimea credinţei noastre.”(xxx)
► Există inconştienţă, dar nu există o gîndire curajoasă privitor la moarte.
► Împotriva voinţei lui Dumnezeu îmi este sau nu frică de moarte ?
► Cît de descumpănitor poate fi să constaţi că optimismul se asociază cu nepăsarea, ignoranţa, sănătatea
(fiziologia trupului), norocul !
► Nici un argument nu poate, nu trebuie (!) să anihileze frica de moarte, ci doar să o diminue.
► O realizare încă imposibilă: transferul convingerilor şi curajului unui sinucigaş, celui aflat în pragul morţii şi
copleşit de teamă.
► Un nedumerit: dacă sîntem „după chipul şi asemănarea Lui”, şi El este muritor şi are frică de Moarte ?
► Pentru cei sensibili, „noaptea miroase a moarte”.
► „Nu mi-e teamă de tine moarte… dar ce-ai face tu… de-ai avea mamă… şi-ar muri…” (G.Vieru)
►Nu puţini sînt cei ce-şi motivează aderenţa la viaţă prin necesitatea acordării de asistenţă copiilor sau nepoţilor
şi astfel îşi maschează frica de moarte.
► Numai sfinţii şi proştii au curaj în faţa morţii.
► „Faţete” ale fricii de moarte: frica pierderii mamei; frica pierderii celor dragi; frica neputinţei; frica de a nu fi
acceptat de cei apropiaţi; frica de a fi nesemnificativ; frica de necunoscut (viitor); frica de singurătate (izolare).
► Despre moarte, oamenii doar se prefac că vorbesc cu indiferenţă.
► Manifestarea fricii de moarte are şi un specific individual, uneori deosebit de amplu.
► Ce să fac cu frica de moarte ? Pune-o alături de tine, nu în faţa ta; nu te despărţi de ea niciodată; n-o „cultiva”.
► Unii consideră că sînt numai două emoţii în viaţă: dragostea şi frica. Mi-e teamă că au dreptate !
► Sînt deprimat nu de moartea iminenată, ci deoarece... nu am pentru cine să mor !
► Teama de moarte nu evoluează de la un maxim la naştere pînă la indiferenţă la bătrîneţe, ci exact invers.
Aceasta fiind de fapt expresia probabilităţii de a muri.
► Frica de necunoscut este extrem de puternică, iar moartea este considerată cel mai mare "necunoscut".
► Frica acută de moarte poate implica o varietate de simptome la nivel cardiorespirator (durere în piept,
palpitaţii), vegetativ (transpiraţii, frisoane), neurologic (senzaţie de ameţeală, parestezii) sau psihiatric
(depersonalizare, teama de a pierde controlul).
► Împotriva fricii de moarte, omul a produs şi produce în continuare nenumărate argumente aparent logice.
► Chiar dacă spunem că nu avem frică de moarte, ne ferim de ea în orice moment !
► Simţim angoasa morţii mai mult toamna şi iarna, deoarece viul naturii devine inobservabil.
► Răul survine rapid şi durează mult. Binele survine lent şi durează puţin.
► Oriunde domnia finitudinii nu e recunoscută, moartea este uitată.
► Să nu ai parte de simţămîntul celui aflat în prejma morţii şi nu se are decît pe sine...
► Cum să trăieşti din perspectiva morţii:● Să-ţi pui adesea întrebările: Pentru ce trăiesc ? Pentru ce merită să
trăiesc ? Pentru ce trebuie să trăiesc ? ● Să ai mereu în vedere că timpul/viaţa deţin valoarea maximă.● Să nu uiţi
că în viaţă nimic nu este definitiv (nici chiar viaţa !).● Stările de reverie negativă trebuie să fie net inferioare
celor de reverie pozitivă.● Să ai şi o activitate de elevare spirituală care să te lege de transcendent, astfel ca
moartea să fie mai uşor acceptată, să-ţi stîrnească curiozitatea şi speranţa unei împliniri supreme.● Acceptă
moartea nu numai ca pe un fapt impus, ci ca o necesitate la care să aderi.● Să te întrebi, adesea, cît de realiste
sînt gîndurile şi opiniile pe care le ai despre tine însuţi.● „Cînd îţi vine să plîngi, adu-ţi aminte de clipele în care
zîmbeai, cînd simţi că viaţa nu are nici un rost, gîndeşte-te la cei ce mai au doar o zi de trăit, cînd simţi că vrei
să mori, gîndeşte-te că alţii ar da orice să trăiască...”(xxx)● În fiecare dimineaţă să-ţi spui: Uraaa ! m-am m-ai
trezit o dată !● În fiecare seară să-ţi spui: Off ! Am mai murit o zi !● Să nu fie zi în care să nu conştientizezi
bucuria de a trăi.● Nu discuta pe tema fericirii tale – rişti să ţi-o pierzi („înţelegînd”), dar nici prea mult pe cea a
nefericirii tale – rişti să ţi-o accentuezi !● Fixează-ţi un ritm de viaţă cît mai uniform.● Fixează-ţi cel puţin două
ţeluri în viaţă.● Introdu şi păstrează moartea în seiful din tine; astfel o poţi controla mai bine.● Nu căuta în viaţă
perfecţiunea.● Caută cît mai multe faţete ale fericirii.● Priveşte înainte, nu în urmă.● Socoteşte-te cel mai fericit
om din Univers.● Iartă-te şi iartă-i şi pe ceilalţi.● Învăţă metode de distracţie activă (îndeosebi sociale).●
Întreţine continuu condiţia fizică a trupului.● Dacă nu ai voce pentru cînt, cel puţin ascultă muzică cît mai
adesea.● Să ai în vedere că Adevărul pur este ca apa pură: insesizabil.● Implică-te într-un grup religios sau
spiritual.● Suprema înţelepciune este detaşarea.● Uită neplăcerile trăite sau probabile.● Deschide-ţi mintea la
toate posibilităţile de a mai fi după viaţă.● Priveşte realitatea (chiar tu fiind în centrul ei) dincolo de emoţii.● Fă
efortul de a avea, dar ceea ce ai să nu fie „posesie”. Dacă trăieşti cu adevărat în prezent nu posezi nimic, dar te
bucuri de ce ai aici şi acum.● Evită denaturările realităţii impuse sugestiv de credinţele celor din preajmă.●
Caută securitatea, dar nu uita că ea nu poate fi absolută.● Înoată chiar şi atunci cînd nu vezi ţărmul şi eşti
disperat. Nu poţi să ştii ce-ţi aduce clipa următoare.● Trăieşte fără a spera că după moarte vei avea parte de
compensaţii pentru neîmplinirile şi suferinţele de aici.● Chiar dacă e greu să accepţi că viaţa nu are sens,
zîmbeşte şi asumă-ţi această condiţie.● Adună din cele ce le vei putea duce cu tine după moarte (fă depuneri la
„Banca cerului”).● Ieşi din necaz asemeni unei gimnaste, ori dansatoare pe gheaţă, după cădere: zîmbind şi în
paşi de dans.● Dobîndeşte abilitatea de a te separa adesea, pentru timp scurt, de situaţii/ambient şi de a o vedea
critic, rece, impersonal.● Vieţii nu-i poţi cere ceva – vieţii trebuie să îi aduci ceva.● Să nu te legi cu o singură
parîmă de viaţă (cum ar fi copiii sau profesia) şi să fii pregătit dacă vreuna se rupe.● Dobîndeşte şi consolidează
continuu o perspectivă realistă asupra viitorului în ansamblul său, nu doar pentru cîteva zile sau luni.●
Frumuseţea naturii să-ţi fie prima sursă de satisfacţie estetică. „Într-o zi senină poţi vedea veşnicia.” (A.
Lerner)● Tot timpul să înveţi ceva, altfel spus să fii curios de ceea ce există. Aceasta alungă tristeţea şi depresia
în orice împrejurare.● Nu refuza să asişti la autopsierea unei rude sau să vizionezi filmul unei asemenea proces;
îţi poate forma o viziune forţat realistă asupra vieţii şi să-ţi modifice benefic detaliile desfăşurării ei.● Să vezi
vremelnicia în orice ataşament, acceptînd cu uşurinţă pierderea oricînd ar surveni.● Cantonarea cît mai strictă în
gînduri pozitive, ştiut fiind că toate gîndurile sînt traduse în senzaţii.● Să ai permanent în vedere că viaţa este,
prin numeroase aspecte, un ansamblu de iluzii, de convenţii efemere.● Să nu-ţi refuzi emoţiile, dar ele să nu fie
unica preocupare.● Fii pasionat de o vieţuire îndelungată.● Oferă-ţi bucurii mărunte, dar frecvente.● Fixează-ţi
ţeluri tangibile, ce pretind un efort moderat.● Exersează să fii puternic în raport cu tine, nu cu alţii.● Să nu-i ceri
ceva lui Dumnezeu, ci doar să-i mulţumeşti că ţi-a dat viaţă.● După gîndul la moarte, fă-ţi mintea să tacă pentru
o scurtă perioadă.● O dată pe an, pleacă undeva unde nu ai fost niciodată.● Preocupă-te de suferinţa aproapelui,
pentru a uita de a ta.● Nu fă planuri prea precise ori rigide, ca să nu devii un frustrat după eventuala
neîmplinire.● Fă-ţi timp pentru meditaţie şi pentru a privi cerul, florile şi cimitirul.● „Caută şi păstrează mereu
o bucată de cer deasupra vieţii tale." (M. Proust);● Să fii curios pentru orice, dar să nu te opreşti la ceva.
Încearcă un maxim de observare, contemplare, cunoaştere, meditaţie, înţelegere şi credinţă.● Trimite-ţi gîndul cît
mai departe în timp; dar numai temporar şi nu prea frecvent.● Zilnic să ai o perioadă în care să faci ceea ce-ţi
face plăcere (audiţie muzicală, lectură etc.), dar care să te „izoleze” de restul lumii.● Să nu uiţi că în fiecare clipă
a vieţii tale te situezi în potenţialitatea morţii.● Niciodată să nu îţi fie teamă să încerci ceva nou, chiar şi...
moartea.● „Nu aştepta mila naturii.” (Ivan Michurin).● După vîrsta de 50 de ani să cauţi societatea celor cu 10
ani mai tineri ca tine.● Caută luciditatea şi optimismul dar nu exclusive, deoarece fragilizează echilibrul.● Fii
convins că nu există: neant, limită reală, alternativă existenţială, imperativ absolut şi nici iremediabil absolut.●
Hotărîre fermă de a privi realitatea în faţă, fără ochelari ce înfrumuseţează.● Să nu te iluzionezi că ai ceva al tău,
ori că poţi acumula ceva pe pămînt. Toate ne sînt date spre folosinţă temporară.
► „Rîsul e ca ştergătorul de parbriz: nu opreşte ploaia, dar îţi permite să îţi vezi de drum.” (Jeanne Wasbro)
► A trai simplu e cel mai dificil !
► Anticul salut, "Memento Mori" semnifică necesitatea de a dezvolta, conştient şi calm, o atitudine pozitivă faţă
de inevitabila moarte.
► Singurătatea impune (constrînge) inteligenţa, dar ea poate fi nocivă subiectului.
► Înţelept este cel care îşi învinge în mod raţional frica de moarte, cel ce se pregăteşte de moarte înţelegînd-o şi
aşteptînd-o cu seninătate şi curiozitate.
► „Viaţa trebuie trăită aşa cum este pentru că ni s-a dat (deci, existam şi înainte ?!) fără să o cerem (dovada ?)
şi ni se va lua fără să fim întrebaţi”(deci vom dăinui, chiar dacă fără viaţă !).
► Puţini sînt cei ce înţeleg că importantă este urma, nu urmaşii.
► „Ziua de mîine este cel mai important lucru în viaţă.” (John Wayne)
► Marea performanţă a existenţei nu constă în a trăi cît mai mult, ci în a şti pentru ce trăieşti.
► „Toţi sîntem într-un grajd, dar unii se uită la stele.” (Oscar Wilde)
► Săracul se desparte mai uşor de lumea materială, dar mai greu de familie.
► Dacă ar trebui să comunici unei mame moartea copilului ei, cum ai face-o ?
► Să crezi în necesitatea existenţei tale, chiar după ce ai aflat că, în ordinea Universului, eşti de o infinită
neînsemnătate... „Cu gîndurile noastre, modelăm lumea.” (cugetare budistă)
► Cînd ai o viziune intelectuală asupra vieţii, nimic din cuprinsul ei nu mai prezintă valoare absolută, ci doar
una efemeră.
► De luat aminte: Se pare că Dumnezeu nu vrea să ne împăcăm cu moartea !
► Sfatul unui înţelept: studiază natura şi căzneşte-te să rîzi şi să te bucuri, nu să plîngi; asta vine de la sine.
► „Haideţi să trăim în aşa fel încît cînd vom muri şi dricarul să ne plîngă.” (Mark Twain)
► O concluzie optimistă: Nu cred că am trăit cum trebuie, dar am trăit cum am vrut.
► „Nu toţi sînt condamnaţi să fie inteligenţi.” (Carlo Emilio Gadda)
► Viaţa e scurtă, dar aceasta nu este un motiv de trăire superficială, grabnică, nepăsătoare.
► Viteza de trăire. Cu cît viteza creşte, percepţiile (aflarea, trăirea) devin mai superficiale. Spre exemplu, cu cît
traversezi un oraş mai grabnic, cu atît vezi mai puţin sau, cu cît mănînci mai repede cu atît savurezi mai puţin.
Cine aleargă prin viaţă nu trăieşte nici mai mult, nici mai intens !
► Pregătirea pentru moarte constă în:● disponibilitatea de a renunţa deliberat la tot ce posezi, oricînd;●
renunţarea la rezistenţă în faţa morţii;● autoconvingerea că ceva mai urmează morţii;● autoconvingerea că
moartea este inevitabilă şi utilă, iar ei i se supun toţi semenii la un moment dat;● împăcarea cu sine (realizări,
fapte etc.);● împăcarea cu toţi semenii aflaţi în viaţă, sau nu;● abţinerea formulării unor blesteme;● mărturisirea
greşelilor tăinuite.
► „Dacă vrem să cunoaştem adevărata valoare a bunurilor pămînteşti, să le privim ca de pe patul de moarte !”
(Alfons de Liguori)
► „Nu există un psihiatru mai bun pe lume, decît un căţel care te linge pe faţă.” (Ben Williams)
► Trupul este „calul”, iar sufletul/spiritul – călăreţul. Un cal/trup bolnav, nesatisfăcut, chinuit, nu-l poate susţine
pe călăreţ/suflet. Deci, iubeşte-ţi animalul.
► Înţelepciunea este cauzată de infinit.
► Cînd te crezi în absolută siguranţă, de fapt eşti în mare pericol.
► Din temerile unei femei frumoase: "Anul acesta sînt o stea, dar la anul ce voi fi ? O gaură neagră ?"
► Nu uita că subconştientul nu argumentează niciodată (sau nu explicit).
► Viitorul ni-l putem închipui încărcat de nesfîrşite posibilităţi, dar şi „încheiat”.
► Fericit cel ce nu aşteaptă nimic de la moarte, căci acela nu va fi dezamăgit.
► Inteligenţa sugerează că nimic nu este demn în mod absolut de a trezi adeziunea şi iubirea.
► „Priveşte doar, şi treci mai departe !” (Dante Alighieri)
► Mai bine să greşim arătînd prea multă iubire pentru viaţă decît prea puţină.
► Meditaţia supremă este cea în care te imaginezi că te afli în faţa lui Dumnezeu.
► Este bine ca reprezentările noastre să fie deschise oricăror reformulări vizavi de moarte şi viaţă, şi nu numai,
pentru că nimic nu este mai inepuizabil decît realitatea.
► Pentru că nu putem schimba realitatea, să schimbăm felul de a vedea realitatea.
► Viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol: spectacolul lumii şi al propriului real.
► „Sînt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul – de a crede că nu există miracole, iar altul – de a crede că totul
este un miracol.” (Albert Einstein)
► „Cere ceea ce vrei, dar nu emite pretenţii.”
► „Cel care priveşte înspre afară, visează. Acela care priveşte spre înăuntru, se trezeşte.” (Carl Jung)
► „Cînd te-ai născut tu plîngeai, iar cei din jurul tău rîdeau ! Trăieşte-ţi viaţa astfel încît atunci cînd se va sfîrşi
tu să zîmbeşti !”
► „Să respectăm planeta. Este groapa noastră comună.”
► Uită viaţa şi mergi mai departe.
► „Viaţa e interesantă cînd este serioasă, şi nu e serioasă decît în măsura în care e stăpînită de sentimentul
eternei primejdii.” (D. D. Roşca)
► Unii posedă talent pentru o viaţă fără iluzii !
► Ce ai spune unei persoane asemenea ţie, dar aflate în pragul morţii ?
► Să te preocupe (şi) raţiunea existenţei tale individuale.
► Cîţi judecă sub imperiul solemn al valorii finale ?
► “Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de
sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur, să meargă mai repede, ca să nu vadă nici la dreapta nici la
stînga; cum să facă lumină electrică, să poată lucra şi noaptea. (Grigore C. Moisil)
► Provine adevărata fericire din moarte sau din parcurgerea drumului spre ea ?
► Nu există dare înapoi, ci – cel mult – mers cu spatele.
► Moartea o pregătim, justificînd-o.
► Medicamentele alterează/perturbă desfăşurarea naturală a morţii, cel mai adesea în aspectul ei afectiv.
► Cea mai tragică despărţire de lume este a mamei ce lasă copii mici în urma ei.
► Fenomenul de "comă de veghe" constă în starea persoanei complet treze şi conştiente, dar complet paralizate.
► Postura trupului şi atitudinea faţă de moarte:● cu mîinile împreunate la spate → acceptare meditativă;● cu
mîinile deasupra capului→ spaimă;● îngenunchiat→ acceptare umilă;● îngenunchiat, cu capul atingînd
pămîntul→ predare;● culcat pe spate→ disperare, înfrîngere recunoscută;● culcat pe vintre→ frică încordată;●
culcat lateral dreapta→ angoasă extremă;● culcat lateral stînga→ acceptare liniştită, melancolică;● postură
foetală→ linişte şi acceptare;● cu trupul pe verticală→ luptă, chiar dacă cu frică;● sprijinit în bărbie→ trecere
alături de ea;● în postura „lotus”→ linişte;● în postura patrupedelor (în patru labe)→ blocaj cvasitotal.
► Peisajul şi atitudinea faţă de moarte. Induc pesimism şi inhibare: apa aflată pînă în linia orizontului, focul
apropiat, pădurea bătrînă (îndeosebi cea de molid), vegetaţia înaltă şi uscată, vegetaţia arsă, cimitirul, ploaia de
toamnă tîrzie. Induc optimism şi îmbărbătare: pădurea tînără şi verde, lanul de cereale, muntele acoperit de
vegetaţie, serele cu flori diverse, grupul cu mai mult de 7 copii mici, copiii foarte mici, situarea la înălţime mare
(pe munte).
► Induce calm:● perspectiva vizuală largă, în şi din cameră;● dispunerea patului într-un colţ al camerei şi lipit
în lungimea sa de perete.
Întunericul induce angoasă, concentrare extremă în sine, nelinişte (îndeosebi dacă este şi linişte), dorinţă de
ancorare de ceva, introversiune, simţămînt de sfîrşit ineluctabil, abandon, singurătate, renunţare.
► Atitudinea faţă de moarte, în funcţie de cromatica iluminatului în ambient:● Albul induce: răceală, spaimă,
fugă, rătăcire în spaţiu.● Albastrul induce: impresia de timp comprimat, spaimă (îndeosebi la intelectuali),
copleşire sau liniştire prin trup, nostalgie a vieţii, inhibiţie, meditaţie, simţămîntul de infinit şi fuziune cu ceea ce
urmează, frică „cerebrală”, încredere în sine, creşterea tensiunii cerebrale şi scăderea tensiunii arteriale,
depresie.● Violetul induce: frică extremă, deznădejde, descurajare, tăcere mută, interiorizare extremă, nelinişte
în creştere, contradicţie (în funcţie de specificul subiectului), nostalgie sau senzaţie de claustrare, copleşire faţă
de evenimentele în curs, tristeţe, melancolie, penitenţă.● Roşul induce: frică cu reacţie viscerală de alertă,
deschidere la comunicare, creştere a tensiunii arteriale şi a frecvenţei respiraţiei, deschidere spre aproapele,
incitare la acţiune (auto)salvatoare, menţine sau creşte neliniştea odată cu dinamizarea fiziologiei, creşte
asociaţiile mintale de idei, accentuează dorinţa de salvare.● Galben-portocaliul: diminuă distanţele şi solitudinea,
favorizează comunicarea cu anturajul, creşte tensiunea arterială, induce optimism prudent, accentuează
emotivitatea, susţine optimismul.● Verdele: scade tensiunea arterială, sperie cînd e de nuanţă întunecată,
mobilizează imaginaţia pozitiv, deconectează, accentuează introspecţia, induce realism, protejează cînd are tentă
deschisă.
► În general, femeile aflate în pragul morţii sînt dornice de prezenţa a numeroase (7-10) persoane, dispuse în
laterala patului. Bărbaţii preferă mai puţine persoane (maxim trei) şi dispuse în faţa sa.
► În preajma morţii majoritatea bătrînilor vorbesc puţin sau deloc, chiar dacă contactul verbal se poate menţine.
► Degradarea sistemului nervos al muribundului este „legată” şi de reducerea capacităţii organismului de a
satisface cerinţele de irigare, oxigenare şi alimentare a creierului.
► Femeile preferă să aibă pe cineva în preajmă pînă în ultimul moment de viaţă.
► Majoritatea muribunzilor vor sau acceptă lîngă ei un surogat de mamă sau tată, dar nu un preot, o femeie
frumoasă (oricît de binevoitori s-ar arăta aceştia) sau un funcţionar de stat (notar etc.).
► În preajma morţii, ceea ce a provocat cîndva o spaimă extremă se repetă imaginar, iar prin creşterea tensiunii
arteriale, adesea, se induce un accident vascular letal.
► Simţămîntul de singurătate creşte foarte mult în agonia morţii.
► Reacţii naturale în preajma morţii:● detaşare de ambient (subiectul nu mai are dorinţe);● retragere deplină în
sine şi suprimarea trăirilor afective (din acest motiv, subiectul nu mai este interesat de problemele lumii şi
agrează restrictiv vizitatorii);● nevoia de odihnă (gîndirea este refuzată, fiind extrem de epuizantă) şi somn (ca o
reacţie de abandon);● uneori, halucinaţii (deprimante sau optimiste, în funcţie de vîrstă, cauza morţii şi cultură);
● dorinţa de moarte imediată, ca o eliberare de stres la gîndul morţii (uneori şi pentru suprimarea durerii).
► Este foarte benefic să te mîngîi singur, îndeosebi pe creştetul capului sau pe zonele dureroase ori bolnave.
► Inima începe să pulseze cu extremă regularitate cu cîteva zile sau chiar luni înainte de moarte (îşi reduce
progresiv flexibilitatea, ne mai reacţionînd la emoţii).
► Cel ce moare sau este condamnat la moarte şi executat într-un cîmp deschis este cu mult mai puţin stresat,
speriat, decît cel ce moare sau este executat într-un spaţiu îngrădit, spaţiu ce care-l percepe ca pe un plus de
limitare a libertăţii şi de proiectare vizuală înspre orizont.
► Adesea, în ultimile clipe dinaintea nopţii eterne sîntem invadaţi de oboseală şi sentimentul zădărniciei a tot
ceea ce am trăit.
► Asemeni durerilor, plăcerile ne fixează în prezent.
► Moartea nu te face nefericit, deoarece... nu mai are pe cine !
► Fericirea nu este un ceva pe care-l trăieşti, este ceva de care îţi aduci aminte. (Oscar Levant)
► Din perspectiva morţii, fericirea şi plăcerea sînt autoamăgitoare, amare şi disperate. Unul dintre avantajele
plăcerii faţă de durere este că plăcerii îi poţi spune: gata ! (Ugo Ojetti)
► Întrebaţi-vă dacă sînteţi fericiţi şi veţi înceta să mai fiţi fericiţi. (John Stuart Mill)
► Nu poţi accede instantaneu la fericire (paşnică sau războinică...). Ea pretinde aşteptare, pregătire şi tensionare.
În ceea ce priveşte nefericirea...
► Una din multiplele asimetrii din Univers: excesul de bucurii (plăceri) ne apropie de tristeţe (neplăceri), dar nu
şi invers !
► Fericirea nu ţi-o poate da cineva, ci ţi-o poate doar lua. (Ileana Vulpescu)
► Fericiţii par a fi o delicatese pentru Moarte...
► Pentru a fi fericit e de ajuns să ai ce face, ce iubi şi ce spera. (Alan Chalmers)
► La culcare şi moarte, creierul eliberează o cantitate mare de dimetiltriptamină, substanţă ce generează, în
funcţie de cantitatea eliberată, senzaţia de extaz, fericire, inefabilitate, certitudine în existenţă nelimitată (inclusiv
dincolo de moarte) şi contactul cu o prezenţă divină dominantă şi iubitoare.
► Nefericit cel care nu mai are nimic de dorit ! El pierde, ca să spunem aşa, tot ceea ce posedă. (J.J. Rousseau)
► Au resimţit plăcere (aici incluzînd hrănirea, activitatea sexuală, petrecerile, jocurile, contemplarea naturii,
starea post-reuşită, compania plăcută din diverse ocazii, visarea nocturnă şi diurnă), într-o viaţă de 80 de ani,
circa 48 000 de ore bărbaţii (6,80 % din viaţă) şi circa 40 000 de ore femeile (5,65 % din viaţă).
► Cuantumul de fericire într-o viaţă de 80 de ani se situează între 0 şi 70 de ore, în cazul bărbaţilor şi între 0 şi
80 de ore, în cazul femeilor.
► "Nu uita: lîngă cel mai înalt punct al fericirii se află cea mai adîncă prăpastie a durerii."
► Adam şi Eva n-au cunoscut binele şi răul, plăcutul şi neplăcutul. Atunci, ce puteau ei să ştie despre moartea
cu care erau ameninţaţi ?
► „Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te... dacă vrei să fii fericit o viaţă, iartă !" (moartea ?)
► De ce ar trebui ca sufletul să fie o individualitate ? Din moment ce nu este în spaţiu şi timp nu are limite, iar
fiind indivizibil este unitar cu întregul.
► Conştiinţa este expresia prezenţei sufletului într-o conştienţă ?
► Sufletul nu suportă o succesiune de stări (printre care şi cea cu trupul), ci este o dimeniune a lumii, între
altele („concomitente”).
► Misiunea şi soarta sufletului este oarecum aceiaşi cu a lui Iisus ?
► Deliciile sufletului: frumuseţe, cunoaştere, iubire, contemplare.
► Pe Eu se clădeşte lumea şi valorile ei, iar Eul de aici piere.
► Divinul şi Sufletul se relevă tocmai prin absenţa unei baze logice a existîndului ?
► Sufletul este asemeni curcubeului: ireal..., dar poate fi sesizat !
► Sufletul este susţinut de trup precum pasărea de aer (chiar dacă rezistenţa aerului susţine pasărea, iar
„consistenţa rezistivă” a trupului susţine sufletul).
► Ne luptăm nu doar cu viaţa/moartea, ci şi cu noi înşine. De ce ?
► Dacă Eu prin moarte dispar integral şi definitiv, eu nu aparţin acestui Univers !
► Unii cred că sufletul abordează doar anumite fiinţe şi numai recent în istoria Terrei.
► Nu dacă am sau nu suflet, ci dacă sînt sau nu suflet !
► Aici, infinit este doar ceea ce nu poate fi mai mult sau mai puţin; spre exemplu, eul. Iar ceea ce nu are contrar,
nu poate fi „distrus”.
► Cine acceptă sau „simte” că ar putea dispărea definitiv şi pe deplin, evidenţiază că este lipsit de suflet ?
► Cum se implică sufletul în actul sinuciderii sau al uciderii ? Sau aceste fiinţe nu (mai) au suflet ?
► De ce simţurile noastre nu sînt mai mult sau mai puţin sensibile ? Am afla ce nu trebuie privitor la moarte ?
► „Suprimaţi percepţiile şi aţi suprimat mintea. Suprimaţi memoria şi aţi suprimat eul.” (G. Berkeley)
► – „Te strig suflete şi te caut în mine, dar nu te aud şi nu te găsesc; am murit oare ?” – ...Da !!!
► „Diseară îmi fac o supă de pui pentru suflet !” Sărmane pui, jalnic suflet…
► Nimic în formă pură, datorită evoluţiei şi interacţiunii (nici chiar sufletul ?).
► Nimic nu pare să se manifeste separat, nici chiar sufletul.
► Mi-am pierdut sufletul. Dacă-l găsiţi, vă rog să sunaţi la numărul de telefon...
► Ce îl generează şi ce raţiune de a fi ar avea sufletul ? De ce este sufletul aşa şi nu altfel ? Ce elemente de
constrîngere suferă ? Prin ce se deosebesc sufletele ? De ce mai multe (cîte ?) suflete ? Sub ce constrîngeri se
află sufletele şi de ce ? Sînt sufletele pură informaţie ?
► Sufletul este:● elementul fundamental de configurare al Omului;● sensul ascuns a ceea ce ni se întîmplă prin
viaţă;● un aspect al realităţii profunde;● fundamentul eului, al unicităţii şi irepetabilităţii ca om;● expresia
divinului (dar oare restul – trupul – al cui este ?);● o separaţie sau o unitate de spaţiu şi timp;● dublura (expresia
a ceea ce nu sînt, nu mi se întîmplă, nu fac ?);● infinitul din interiorul nostru pe care-l „simţim” în împrejurări
excepţionale;● capacitatea de autoreflecţie;● o construcţie filozofică (A cui? A trupului?);● viitorul chemător;●
un ceva asemeni materiei/energiei negre din Univers, nedetectabil dar deductibil;● eul de dincolo de senzaţie;●
originarul şi originalul;● conştiinţa;● eu fără raportare;● formă minoră de reflectare a întregului;● imaginaţie
(creaţie);● existenţa (= aspectul);● conţinut fără formă sau formă fără conţinut (cîte se pot „construi” pe această
supoziţie !).
► Sufletul „există” doar datorită asocierii sale cu un trup fizic (deci în spaţiu şi timp: altfel el doar „este”.)
► Sufletul nu este creat (altfel ar însemna să fie un ceva din altceva şi pentru ceva).
► Faptul că Universul există, că evoluează, că are un contrar, relevă o realitate dincolo de el, iar la aceasta se
relaţionează şi sufletul.
► Sufletul nu are conţinut, formă, contrar (poate timpul ?), dispunere proprie în spaţiu şi timp (deci, nu se
deplasează), nu se naşte şi nu moare, se pare că nu are separaţie de alte suflete, nu evoluează, nu devine altceva,
nu este claustrat sau liber, este omniprezent asemeni necunoscutului şi infinitului, nu este factor de influenţă
expresă, nu are consistenţă (cum de altfel este şi trupul nostru, doar o îngrămădire de cîmpuri care dau impresia
solidităţii sale), este invizibil, este doar (?)informaţie, dar este (precum divinul, zeroul, infinitul sau timpul).
► Distribuţia (!) sufletului în rîndul oamenilor sau fantezii numerice: fără suflet 1,999 %; cu suflet primitiv
76%; cu suflet mediu dezvoltat 14 %; cu suflet superdezvoltat 8%, cu suflet extrem dezvoltat 0,001 %.
► Spiritus, cuvîntul latin de origine grecească, şi Sufflitus, cuvînt latin de origine etruscă, exprimă atributul non-
material, metafizic, al vieţii.
► O definire completă, exactă a ceva este principial imposibilă.
► Noi putem cunoaşte fenomenele, nu esenţa lucrurilor.
► Este logic imposibil de a descoperi ceva care să nu prezinte un aspect.
► Sufletul (suflu de viaţă) are expresia fizică în prima respiraţie după naştere. După un efort ce ne accelerează
respiraţia, spunem că ne oprim pentru a „ne trage sufletul”. Deci exprimarea curentă evidenţiază pseudo relaţia
suflet-respiraţie.
► "Sărac este dracul, că nu are suflet."
► „Nu există afirmaţie atît de absurdă încît să nu se găsească un filozof să o facă.” (Cicero)
► Durata vieţii reflectă ceva referitor la suflet ?
► La fel ca şi limbajul nu ideea despre suflet este înnăscută, ci dispoziţia de a ne-o forma.
► Nu există suflete urîte ori frumoase, bune sau rele, sănătoase sau bolnave; sufletele nu au astfel de însuşiri.
► Indivizibili: sufletul, eul, infinitul, Dumnezeu, nimicul, zeroul.
► Se deosebesc între ele sufletele noastre tot atît de mult pe cît se deosebesc între ele frunzele unui copac ?
► Crezul unui partizan al noţiunii de suflet „fizic”: dacă sufletul ar fi de ordinul de mărime al moleculei de apă,
atunci sufletele tuturor oamenilor de pînă în prezent nu ar depăşi mărimea unui spermatozoid uman.
► Părem a avea fiecare o „dublură” însoţitoare, hotărîtoare, alternantă, mijlocitoare, fundamentală (ea gîndeşte,
hotărăşte apoi transmite sau evidenţiază), iar expresia ei ar fi sufletul.
► (stranie) Doleanţă: Doamne, fă să se despartă sufletul pe deplin de trupul meu !
► Eul este mai mult decît sufletul, el avînd/fiind şi trup ?
► Dialogul interior este ca imaginea în oglindă: par doi, dar nu-i decît unul singur.
► « Atunci cînd te plimbi în "valea umbrelor", adu-ţi aminte, o umbră este aruncată de o Lumină. >> (H. K.
Barclay)
► Gradul de fiinţare umană este determinat de conştiinţă (suflet) ?
► „Conştiinţa nu ne împiedică să comitem păcate, dar ne împiedică să ne bucurăm de ele - din păcate.”
(Salvador de Madariaga)
► Mintea/trupul sînt trecutul-prezent, iar sufletul este viitorul.
► Sufletul este asemeni conştiinţei şi gravitaţiei; se manifestă, dar nu poate fi obiectivat, identificat în sine.
► „Conştiinţa domneşte, dar nu guvernează.” (Paul Valery)
► „Cine nu crede în nimic, nu crede decît în neant, se pomeneşte în neant.” (M. Eliade)
► Isus a redat lui Lazăr viaţa, dar nemurirea (aici) – nimănui. „Sindromul Lazăr” denumeşte întoarcerea
spontană la viaţă (adesea chiar fără sechele neurologice !) a unui organism considerat a fi mort. Acest fenomen
este rarisim (literatura medicală consemnează doar cîteva zeci de cazuri), iar cauzele lui sînt încă neelucidate
(chiar şi sub aspectul definirii: au fost aceşti oameni cu adevărat morţi ?).
► Nemurirea aici ar pretinde, printre altele, şi o însuşire deosebită: extrema adaptabilitate. În epoca noastră chiar
şi tinerii au ajuns să aibă dificultăţi de a ţine pasul cu noutatea, cu adaptabilitatea la nou !
► Ceea ce se situează în timp nu se poate sustrage schimbării. Prin deces ieşim din timp şi astfel dobîndim un
fel de etenitate „atemporală.”
► Viaţa şi finitul definesc infinitul. Dar termenii infinit şi finit sînt dezagreabili, fiind extrem de „alunecoşi”...
► „Nimic nu există în infinit care să nu fi trecut înainte prin finit.” (Gr. C. Moisil)
► Viitorul unui eu nu este o chestiune de supravieţuire, ci de continuitate.
► „Intr-o dimineaţă m-am trezit celebru.” (Lord Byron) Eu aş prefera să mă trezesc... mort fiind.
► Este iluzorie dăinuirea infinită prin ceea ce se face pentru ceilalţi, sau prin creaţie de orice fel. Dar, fiind în
Univers, participăm la istoria/evoluţia sa şi implicit ne conservăm în/cu ea.
► Cînd şi cum a „descoperit” natura că nemurirea nu este bună ?
► Unele plante şi animale prezintă o senescenţă neglijabilă. Spre exemplu, sturionul, peştele-piatră, broasca
ţestoasă, homarul, balena, elefantul, molidul, baobabul, sequia, pinul.
► „Nu: nemurirea nu este o stare, / Ci o lucrare fără de sfîrşit." (Vasile Voiculescu)
► „Simplitatea” viului:● Desulforudis audaxviator este o bacterie ce trăieşte la adîncimea de 2.8 km, la
temperatura de 60o C, într-un mediu fără oxigen, fără lumină solară şi nu se sprijină cu necesitate pe viu (pe
moartea altor organisme). Ea poate exista şi în singurătate, luînd totul din natură, neavînd nevoie de a exista
într-un ecosistem. Bacteria îşi creează energia necesară vieţii prin transformarea moleculele anorganice cu
conţinut de sulf.● Amoeba se naşte şi moare continuu, divizînduse în două amoebe ş.a.m.d.● Morum Pandorina
este un organism în care toate celulele au potenţialul de a regenera un animal similar;● Planaria, în condiţii de
înfometare se autoconsumă pînă la expiere, dar dacă ajunge la hrană se regenerează;● Unele tradigrade pot
supravieţui la temperaturi de +150o C/ –200o C, nivel de radiaţii de 1000 de ori mai mare decît cel la care
rezistăm noi, presiuni de 6 000 atmosfere; vid cosmic;● sub formă de spori, viul se conservă milioane de ani.
► Infinit este un termen care, spaţial, se referă la totalitatea nediferenţiată, iar temporal la eternitate şi „acum”.
► Eternul nimic şi eterna dăinuire; cîtă pustietate...
► Astăzi se trăieşte mai mult, dar se îmbătrîneşte mai grabnic !
► Existenţa a ceva activ după viaţă face parte din domeniul multiplelor posibilităţi, fără a fi o necesitate.
► În absenţa dăinuirii eterne, ce mai are importanţă ? Totul, deoarece nimic nu a pornit de la zero şi nu
dispare/încetează pe deplin. „Evoluţia” caracterizează deopotrivă partea şi întregul.
► Tehnica clonării nu este în măsură să permită supravieţuirea unei identităţi, alta decît cea genetică – dar chiar
şi aceasta cu unele imprefecţiuni.
► Vizavi de cimitirul dovezilor continuei dăinuiri se situează maternitatea dovezilor dăinuirii definitive.
► Nemurirea este sinonimă cu Iadul ?
► Vrem nemurirea, dar dacă am avea-o, sigur, nu ne-am mai dori-o !
► Este infinit mai dramatic să-ţi cerşeşti moartea, nu nemurirea.
► Nu-i suficient să dobîndim eternitatea ca indivizi, mai trebuie să o obţinem şi pe cea a Terrei, a Soarelui, a
Galaxiei şi a Universului !
► Trebuie să înţelegi moartea pentru a putea accede la nemurire; dar cine-o înţelege... n-o mai caută.
► Cine caută nemurirea… renunţă la ea ! „Eu pierd dorinţa de-a avea ce caut, tot căutînd ceea ce doresc.”
(Antonio Porchia)
► Opinia unui profan: dacă pot apărea particule din „nimic”, nimicul este ceva; deci, după moarte, noi plecînd
în „nimic” de fapt continuăm a fi !
► Acele persoane care nu au descendenţi, au murit mai „mult” ?
► Dorinţa de nemurire este ceva deosebit de continuarea dăinuirii de un anume fel, după moarte.
► Susţinerea opiniei că morţii îi urmează ceva, impune răspunsuri la următoarele chestionări: De ce existăm ?
De ce existăm acum ? De ce existăm astfel ? De ce ar trebui să mai existăm ? Cine sîntem ? Cu ce ne transferăm
„dincolo”, ca să mai fim aceiaşi şi la ce bun ?
► Ne îngrijorăm de moartea noastră şi a familiei, dar de cea a speciei noastre sîntem total nepăsători !
► Să nu uităm nici cînd: realitatea şi moartea sînt aşa cum le putem noi percepe şi gîndi !
► Ca să pot spune Eu, trebuie să existe un Tu. Deci, „dincolo” sîntem împreună sau nu sîntem !
► „De ce m-a făcut Dumnezeu ?” Nu te-a făcut, deoarece aceasta pretinde să fi existat ca necesitate,
potenţialitate şi proiect. Existăm etern în/cu timpul acestui Univers.
► Urmarea vieţii este sursa sensului ei, chiar dacă nu există o dăinuire fizică sau nonfizică după moarte.
► Descoperirea unor forme de viaţă extraterestră ar denota că nu sîntem ceva excepţional, iar aceasta ar creşte
speranţa într-o dăinuire post-mortem.
► Sîntem, simultan, martorii şi actanţii unui trecut care a fost deja viitor sau... viceversa. Suspect !
► Dacă am fi nemuritori aici:● timpul nu ar mai exista;● divinitatea nu ar mai avea sens;● desfăşurarea ar
fi/deveni un „nimic”;● motivaţia ar lipsi;● am fi „puţini” în mod real;● „noul” ar fi în sine;● fiecare posibilitate
ar fi o certitudine;● fiecare individ ar face tot ceea ce poate fi făcut;● indivizii ar fi identici;● în timp, „valorile”
nu ar mai putea avea expresie;● creaţia nu ne-ar salva;● nu am avea sens.
► „Presentimentul stării superioare de existenţă este legat de anumite experienţe atît de fundamentale, încît nu
pot fi nici explicate, nici descrise.” (L. A. Govinda)
► În nemurire nu se poate intra, în nemurire poţi doar fi.
► Ce motive avem să ne dorim dăinuirea post-mortem ? Curiozitatea de a vedea cum evoluează în continuare
Univesul pe aceste coordonate, plăcerea spectacolului oferit de Natură, plăcerea elevării sufletului etc.
► Ireversibilitatea morţii a dus la ideea de infinit.
► După cum, la sfîrşitul jocului, pionul şi regele se întorc în aceeaşi cutie continuînd a fi „pion” şi „rege”, nici
noi nu sîntem egali „aici” şi, poate, nici „dincolo”.
► Unii cred că nemurirea, departe de a fi un lucru minunat, ar fi un lucru oribil. Depinde de detalii…
► Eu nu ţin la viaţă, ci la mine !
► Ce ar fi important în supravieţuire şi pentru cine ?
► Se doreşte dăinuire, nu neapărat viaţă !
► Infinitul nu poate fi dovedit, sau nu dincolo de noi.
► Numărul infinităţilor este egal cu cel al dimensiunilor.
► Existenţa veşnică pretinde timp veşnic, deci timp în timp.
► Ce ar putea urma morţii ? În infinitul static, înscrierea ori evidenţierea pe alte coordonate ale fiindului.
► Aşa după cum Dumnezeu s-a „odihnit” în a 7-a zi, tot astfel ne vom odihni şi noi după viaţă ?
► Eşti nemuritor dacă te crezi nemuritor.
► „Sînt lucruri în care trebuie să crezi pentru a le putea vedea.” (M. Cervantes) Trebuie să crezi în moarte
pentru a putea muri…
► Termeni în conflict: a exista şi infinit.
► Argumente împotriva ideii de dăinuire post-mortem:● Eternitatea, asemeni infinitului, nu poate fi verificată
de subiect.● Elementele antagonice nu se pot exclude (se completează definitoriu).● Nu ne putem imagina o
existenţă veşnică (chiar plăcută !).● Nu se justifică.● Ne-am putea regenera, dar natura nu vrea.● Nu ştim nimic
despre inexistenţă.● A fi înseamnă finitudine.● Conceptul de viaţă „finită” îl cere în contrapolare pe cel de
moarte „infinită”.
► Dintre cei care emit şi apără ideea sfîrşitului total prin moarte, un procent copleşitor îl deţin cei ce prezintă
sadism intelectual subtil (unii chiar sînt oameni de ştiinţă !) emiţînd/apărînd teorii care de fapt blochează
cunoaşterea. Un exemplu: numeroşi artişti contemporani produc sau susţin, deliberat, opere ce descompun
frumosul, stresează, generînd stări de disconfort psihic maxim.
► Nemurirea ? E de neimaginat o catastrofa ecologică mai mare.
► Argumente în sprijinul posibilităţii continuării existenţei post-mortem:● totul este relativ şi posibil (inclusiv
această părere...);● faptul că o conceptualizăm şi dorim;● comportamentul nostru (credinţă, speranţă, intuiţie)
specific (uman);● nimic nu este absolut finit; deci nici eul nu are început şi sfîrşit absolut;● dacă nu sesizăm
continuitatea de după viaţă, nu înseamnă că ea nu există;● imposibilul nu poate fi dovedit;● nimic nu se naşte
din necreat, nimic nu dispare în mod absolut;● faptul de a fi (eu), faptul că ceva există, că lumea este aşa nu
altfel;● nici un eveniment viitor nu poate fi demonstrat a fi imposibil sau posibil;● avem o conştiinţă non-fizică
(ea dă sensul şi valoare la existîndul fiecăruia) ce ar putea supravieţui morţii fizice;● originea din care provenim
pare „eternă”;● în Univers orice pare ireversibil.
► „În general, oamenii cred cu uşurinţă în ce îşi doresc.” (Caius Iulius Caesar)
► Supravieţuirea aparţine celui care nu o caută.
► „Aminteşte-ţi că ceea ce crezi depinde mult de ceea ce eşti.” (Noah Porter)
► Infinitatea sperie, deoarece o putem gîndi doar prin elementele cunoscute, deci cele ale trupului (senzaţii
plăcute/neplăcute, efort/oboseală, stres, incertitudine, degenerescenţă etc.).
► A fi infinit înseamnă a nu fi !
► Dacă nu există ceva după moarte, de ce mai putem avea/dezvolta această dorinţă ?
► Există o conexiune între moarte, cvadratura cercului, conştiinţă, Dumnezeu, timp şi dăinuire ? O chestionare
doar aparent naivă !
► Nu-mi da Doamne disperarea de a nu putea muri !
► Murim şi renaştem tot timpul nu doar la nivel celular, ci şi spiritual (a „murit” copilul, adolescentul, adultul,
bătrînul).
► „Porţile nemuririi sînt deschise, voi, cei care aveţi urechi de auzit, eliberaţi-vă credinţa !” (Buddha) Genul
acesta de credinţă, necritică sau oarbă, de disponibilitate interioară şi deschidere mintală pretinde un subiect
„pregătit” plus o aptitudine spirituală „nativă”.
► Dacă nu-mi amintesc nimic despre anteriorul vieţii este ca şi cum n-ar fi fost ? Ce ne mai amintim din primii
ani de viaţă terestră ? Dacă nu-mi voi aminti nimic despre viaţă, după ce voi muri, este ca şi cum n-aş fi vieţuit ?
Funcţia de memorare serveşte trupului, vieţuirii sale în spaţiu şi timp, iar nu sufletului atemporal şi aspaţial.
Sufletul nu are ce să memoreze: el nu are ce uita sau pentru ce să-şi amintească deoarece este deasupra
cunoaşterii şi tezaurizării necesare.
► Viaţa şi moartea nu pot fi infinite, din moment ce moartea limitează viul.
► „Ai grijă ce-ţi doreşti, că poate se şi împlineşte !”
► Nemulţumiţii oameni: au primit moartea şi vor nemurirea, iar dacă primeau nemurirea îşi doreau murirea !
► Existenţa noastră să fie în limitele credinţei şi imaginaţiei noastre ?
► Continua dăinuire prin suflet nu este demonstrabilă; dacă ar fi, ar fi infirmată !
► Principiul nonseparabilităţii se aplică (?) şi interacţiunii viaţă - moarte.
► X.Y. a fost nemuritor 83 de ani...
► Cînd a decedat la vîrsta de 114 ani, un fost decan de vîrstă al umanităţii avea un frate în vîrstă de 101 ani,
două surori de 81 şi respectiv 77 de ani, un nepot 85 de ani.
► În Japonia femeile au speranţa de viaţă de 85,81 de ani, iar bărbaţii de 79 de ani, fiind ţara cu cei mai mulţi
longevivi. Se estimează că în 2050, vor fi aproximativ un milion de japonezi cu vîrsta peste 100 de ani.
► Calment Jeanne a murit la vîrsta de 122 ani şi 164 de zile, Maria de Jesus a decedat la vîrsta de 115 ani, iar
Ednei Parker la 115 ani. Shirali Mislimov a murit pe 2 septembrie 1973 la vîrsta de 168 de ani (ştire din ziarul
Pravda...), Mahmud Eyvazov a trăit pînă la 148 de ani, iar Majid Aghayev pînă la 142 de ani.
► Buster Martin are peste 100 de ani şi participă la maratoane. Veşnic tînăra Moarte...
► În Pakistan sînt 23 de bărbaţi care au devenit taţi la vîrste cuprinse între 84 şi 90 de ani. Simpatiile Vieţii sînt
şi simpatiile morţii ?
► În anul 2008 existau în lume 6 bărbaţi şi 78 de femei cu vîrste de peste 110 ani.
► Circa 1800 de cubanezi au peste 100 de ani. Raportat la populaţia totală de 11,2 milioane de locuitori, acest
număr face din Cuba ţara cu cel mai mare număr de centenari pe cap de locuitor din lume (1/6200). Decana de
vîrstă a cubanezilor are (?) 122 de ani, iar speranţa de viaţă a cubanezilor este de 80 de ani.
► „Nenorocirea acestei vîrste este că spiritul rămîne tînăr, ca la 25 de ani, dar forţele fizice…” (Fidel Castro,
la 70 de ani de viaţă).
► Şi omul este un produs cu dată de fabricaţie, de valabilitate şi expirare.
► Of Bătrîneţe, doar tu mă iubeşti şi tot tu eşti aceia care mă vei da morţii !
► Am 80 de ani ! Cîtă răbdare are Moartea cu mine !
► Doar 63 de ani se pare că ar fi trăit Fecioara Maria...
► Peste tot în lume, femeile (femelele) trăiesc mai mult decît bărbaţii (masculii).
► Durata de existenţă a speciei se supune altor criterii decît durata de viaţă a fiecăruia din indivizii săi. Dacă în
cazuri individuale, esenţiali sînt parametrii fiziologici şi istorici, în cazul speciei apar alţi parametri, ca densitatea
populaţiei, starea planetei, lărgirea arealului, existenţa unei capacităţi generale de adaptare, capacitatea de a birui
în concurenţă etc.
► O broască-ţestoasă este posibil să fie acum cel mai vîrstnic animal din captivitate, avînd 175 de ani.
► Traim într-un mediu parcă făcut anume să ne scurteze viaţa.
► Potrivit O.M.S., speranţa de viaţă a crescut cu 30 de ani în Europa în sec. XX. 3 ani din aceşti 30 sînt
rezultatul îmbunătăţirii serviciilor medicale, iar 27 de ani se datorează îmbunătăţirii condiţiilor sociale privind
alimentaţia, accesul la apă curată, canalizare etc. Jumătate din cei 3 ani de expectanţă de viaţă pe care îi oferă
medicina modernă se datorează imunizării din perioada copilăriei, iar circa un an datorită protezelor dentare.
► Cu puţine excepţii (oamenii de ştiinţă sau de mare succes în domeniul propriu de activitate intelectuală) e
greu să dai sens vieţi cînd ai peste 70 de ani.
► Exerciţiu de imaginaţie: cum ar decurge viata mea, fericirea mea, dacă aş mai trăi doar 10 ani ?
► Posibil ca în trecut să fi existat plante, animale sau microorganisme al căror consum să fi influenţat evoluţia
viului şi longevitatea indivizilor.
► Evoluţia aprecierii stării de bătrîneţe: cînd ai vîrsta de 20 de ani, îţi par bătrîni toţi cei cu vîrste mai mari de 40
de ani; cînd ai vîrsta de 40 de ani, bătrîni îţi par toţi cei cu vîrste mai mari de 60 de ani; cînd ai vîrsta de 60 de
ani, bătrîni îţi par toţi cei cu vîrste mai mari de 70 de ani; cînd ai vîrsta de 80 de ani, bătrîni îţi par toţi cei cu
vîrste mai mari de 80 de ani.
► Conştientizaţi că singura dată în viaţă cînd ne place să „îmbătrînim“ este în copilărie ? (George Carlin)
► Cazurile de longevitate excepţională nu au lipsit niciodată în existenţa omului.
► În lumea de azi se trăieşte mai mult, însa oamenii sînt din ce în ce mai obosiţi, plictisiţi, fără idealuri şi
certitudini.
► Annelle Billington, o fostă croitoreasă : "... Bunica, mama şi mătuşa mea au murit toate în jurul vîrste de 95
de ani. Eu am numai 84 şi sînt foarte sănătoasă."
► << Albert Hoffman, inventatorul drogului halucinogenic LSD, a încetat din viaţă în Elveţia la vîrsta de 102
ani. „Trăiesc tot mai mult momentul prezent. Nu îmi dau seama că am 95 de ani. Văd în fiecare dimineaţă cum
începe viaţa. Nu am nici o problemă cu vîrsta mea. Simt, gîndesc şi aud. Nu mi-e frică de moarte.” Albert
Hoffman a dus o viaţă liniştită într-un sat de la graniţa franco-elveţiană. Obişnuia să spună că drumul spre
adevărata fericire este să te bucuri de frumuseţea naturii. În fiecare zi, pînă la moartea sa la vîrsta de 102 ani,
Hoffman făcea o plimbare pe colinele din jurul locuinţei sale. >>(cotidianul Ziua)
► Indicii de longevitate potenţială:● femeile cu picioare lungi trăiesc mai mult decît cele cu picioare scurte;●
dreptacii trăiesc în medie cu nouă ani mai mult decît stîngăcii;● desfăşurarea vieţii în ritm uniform;● părinţi
longevivi;● mersul alert, spontan;● structură genetică favorabilă (responsabilă, printre altele, de predispoziţia la
unele boli);● sănătate emoţională;● vieţuire în zonele înalte sau cu climă uscată şi puţin vîntoasă;● studii
superioare (cu 10 ani mai mare decît al celor doar cu liceu);● nefericire (un nivel moderat de emoţii negative este
necesar menţinerii unei stări bune de sănătate, de alertă şi protejare profilactică adecvată).
► Progresiv cu vîrsta, pierderile au tendinţa de a prolifera şi acumula în memorie: pierderea de integritate fizică,
diminuarea auzului şi văzului, limitări de mobilitate, pierderea habitatului avut zeci de ani, pierderea prietenilor
şi a membrilor de familie, pierderea statutului de important în societate etc.
► „Bătrîneţea începe de cînd începi să te temi de ea.” (Albert Schweitzer)
► Cel mai sigur eveniment – moartea – este şi cel mai imprevizibil.
► Cel mai vîrstnic genitor a fost australianul Les Colley, devenit tată la vîrsta de 92 de ani (a trăit 100 de ani).
► „În dorinţe încep zgîrcit să fiu, / Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?” (S. Esenin)
► Un an de viaţă, cîţi ani de moarte cere ?
► Nu bătrîneţea trupului e greu de dus, ci adevărul existîndului revelat, pierderea iluziilor şi simţămîntul de
zădărnicie plenară.
►Longevitatea mai mare a femeilor este înscrisă genetic şi se datorează necesităţii îngrijirii copiilor şi nepoţilor.
► Durata de viaţă este amplu marcată de reuşita din primii 40 de ani ai vieţii. Astfel, spre exemplu, laureatii
Nobel traiesc în medie cu 1,4 ani mai mult decît cei doar nominalizati, iar cîntăreţii de operă, beneficiind de
atenţia măgulitoare a celor din jur şi demarcarea evidentă pe care o dobîndesc, de plăcerea muncii desfăşurate şi
numeroasele trăiri emotive pozitive, beneficiază de o evidentă longevitate.
Categoria Număr de Media duratei Centenari Nonagenari Octogenari Septuagenari
subiecţi de viaţă

Miss USA 39 73,74 3 (7,69 %) 14 (35,89 %) 11 (28,20 %)

Membrii Acad. franceze 681 73,28 1 (0,14 %) 53 (7,78 %) 179 (26,28 %) 209 (30,69 %)
Filozofi celebri 331 69,58 1 (0,32 %) 24 (7,25 %) 59 (17,82 %) 103 (31,11 %)
Psihologi celebri 204 79,9 1 (0,49 %) 12 (5,9 %) 72 (35,2 %) 51 (25 %)
Şahişti celebri 184 65,93 7 (3,8 %) 36 (19,5 %) 40 (21,7 %)
Prim-miniştri – Japonia 45 78,51 1 (2,2 %) 7 (15,5 %) 13 (28,8 %) 13 (28,8 %)
Prim-miniştri–
Marea Britanie 49 73,04 4 (8,16 %) 12 (24,48 %) 18 (36,73 %)
Papi 120 69,2 4 (3,3 %) 22 (18,3 %) 29 (24,1 %)
Soliste de operă celebre 400 73,9 40 (10 %) 91 (22,2 %) 36 (31,2 %)
Solişti de operă celebri 441 69,2 15 (3,4 %) 78 (17,2 %) 45 (32,9 %)
Pictori celebrii 1056 69,52 2 (0,18 %) 66 (6,25 %) 228 (21,59 %) 275 (26,04 %)
Sculptori celebri 160 72,18 1 (0.62 %) 11 (6,87 %) 44 (27,5 %) 45 (28,12 %)
Astronomi şi astrofizicieni
celebri 1340 73,14 4 (0,29 %) 77 (5,74 %) 314 (23,4 %) 481 (35,89%)
Cerebrologi celebri 116 74,03 4 (3,44 %) 41 (35,34 %) 30 (25,86 %)
Laureaţi Nobel pentru
pace 73 77,91 13 (17,8 %) 21 (28,76 %) 25 (34,24 %)
Laureaţi Nobel pentru
fizică 145 78,90 15 (10,34 %) 61 (42,06 %) 50 (34,48 %)
Laureaţi Nobel pentru
medicină 154 80,42 31 (20,12 %) 60 (38,96 %) 41 (26,62 %)
Laureaţi Nobel pentru
chimie 117 78,08 16 (13,67 %) 47 (40,17 %) 24 (20,51 %)
Laureaţi Nobel pentru
literatură 92 79,79 9 (9,78 %) 42 (45,65 %) 27 (29,34 %)
Laureaţi Nobel pentru
economie 40 83,9 8 (20 %) 21 (52,5 %) 10 (25 %)
Psihiatri celebri 200 71,25 6 (3 %) 51 (25,5 %) 56 (28 %)
Preşedinţi – Franţa 24 78,20 4 (16,6 %) 9 (37,5 %) 7 (29,16 %)
Preşedinţi – USA 38 70,37 4 (10,52 %) 6 (15,78 %) 9 (23,68 %)
Actori de cinema celebri 451 74,86 4 (0,89 %) 47 (10,09 %) 138 (30,13 %) 140 (29 %)
Episcopi ortodocşi romîni 204 72,38 8 (3,92 %) 43 (21,07 %) 74 (36,27 %)
Academicieni români 786 74,25 1 (0,12%) 72 (9,16%) 221 (28,11 %) 242 (30,78 %)
Poeţi celebri 912 60,36 16 (1,75 %) 105 (11,51 %) 202 (22,14 %)
30–40 ani = 102 (11,18 %); 20–30 ani = 35 (3,83 %)____________________________________________________
Scriitori celebri 954 66,81 1 (0.10 %) 26 (2,75 %) 155 (16,24 %) 258 (27,04 %)
Compozitori şi cîntăreţi
de jazz din SUA 510 64,60 2 (0,39%) 23 (4,50 %) 89 (17,45 %) 112 (21,96 %)
Tenismeni celebri 70 73,95 8 (11,42 %) 23 (32,85 %) 20 (28,57 %)
Tenismene celebre 49 80,18 9 (18,36 %) 22 (44,89 %) 12 (24,48 %)
Boxeri celebri 114 61,69 3 (2,63 %) 27 (23,68 %) 22 (19,29 %)

(numele subiecţilor din statistica de mai sus se găseşte la autorul acestei lucrări)

Celebrităţi din varii domenii.

Număr de subiecţi:● 30 000;● durata medie de viaţă: 69,14 ani

Decada de 20 30 40 50 60 70 80 90 100
vîrstă

Nr. subiecţi 345 1 114 2 144 3 706 6 215 8 170 6 379 1 839 94

% 1,13 3,68 7,1 12,27 20,68 27,2 21,23 6,08 0,28

 Vîrsta Nr.sub. % Vîrsta Nr.sub. % Vîrsta Nr.sub. %

20 12 0,04 50 262 0,87 80 876 2.92

21 18 0,06 51 279 0,93 81 690 2,3
22 26 0,08 52 311 1,0 82 720 2,4
23 19 0,06 53 342 1,14 83 665 2,21
24 33 0,11 54 367 1,22 84 685 2,28
25 34 0,11 55 377 1,25 85 620 2,06
26 36 0,12 56 383 1,27 86 613 2,04
27 43 0,14 57 447 1,49 87 568 1,89
28 58 0,19 58 449 1,49 88 512 1,70
29 66 0,22 59 483 1,61 89 430 1,43
30 82 0,27 60 527 1,75 90 426 1,42
31 72 0,24 61 472 1,57 91 348 1,16
32 74 0,24 62 557 1,85 92 269 0,89
33 94 0,31 63 577 1,92 93 240 0,8
34 97 0,32 64 585 1,95 94 149 0,49
35 102 0,34 65 616 2,05 95 124 0,41
36 122 0,40 66 682 2,27 96 98 0,32
37 132 0,44 67 742 2,47 97 86 0,28
38 164 0,54 68 702 2,34 98 56 0,18
39 175 0,58 69 755 2,51 99 39 0,13
40 148 0,49 70 862 2,87 100 32 0,10
41 152 0,50 71 732 2,44 101 22 0,07
42 169 0,56 72 821 2,73 102 15 0,05
43 210 0,7 73 788 2,62 103 12 0,03
44 203 0,67 74 841 2,80 104 4 0,01
45 213 0,71 75 772 2,57 105 4 0,01
46 203 0,67 76 807 2,69 106 3 0,01
47 262 0,87 77 871 2,90 107 1 0,00
48 279 0,93 78 784 2,61 108 1 0,00
49 305 1,0 79 892 2,97

► Moartea trupului se încheie cu reinserţia mineralelor sale în ţărînă, adică cu reintrarea în circuitul agricol,
alimentar, mineral, lichid.
► Trăim într-o realitate iluzorie deoarece angajăm situaţia existentă la un moment dat, în amestec cu propriile
noastre proiecţii/dorinţe, iar din aceasta rezultă o pseudorealitate. Mai mult chiar, nu există realitate
fundamentală, pură, ci paliere de realitate. Adevărul şi falsul coexistă (vezi iluzia curcubeului) – un aspect sau
altul depinde de punctul de vedere la un moment dat.
► Două aspecte tulburătoare, şocante chiar, de puţini înţeleasă în dimensiunea lor filozofică. Cînd suportul
cerebral al unui simţ este „şters” din creier, cu el se pierd şi amintirile pe care anterior le-a furnizat, iar subiectul
nu conştientizează lipsa acelui simţ şi nici a amintirilor legate de el. Tot astfel anestezia totală unimodală
corticală determină ca bolnavul să nu aibă conştiinţa infirmităţii sale. Orbul prin leziune corticală NU se
consideră (nu ştie că este) orb, surdul prin leziune corticală nu se consideră (nu ştie că este) surd. Cît priveşte
decedatul…
► În sindromul Anton-Babinski bolnavul îşi neglijează o jumătate a trupului, ca şi cum aceasta nu ar exista.
Sîntem doar trup ?
► Atunci cînd situaţia relaţională sau de existenţă tinde să devină haotică sau excesiv tensionată, o aduci uşor pe
făgaşul normal dacă invoci inerenta moarte.
► Realitatea implică timpul şi implicit relativitatea.
► Miere sau Fiere, diferenţa este infimă: doar o literă.
► Tot ceea ce facem în viaţă distruge ceva, inclusiv o parte din noi înşine.
► Moartea este indiferentă la cît de intens ai trăit, la ce valori ai creat, la cît ai suferit sau bucurat. Dar, poate, nu
şi cine „stăpîneşte” moartea...
► Fiind carnivori, reîncarnarea nu este o utopie !
► Nu visăm propria moarte, deoarece este în contradicţie cu instinctul supravieţuirii şi nu există un model trăit
pentru aceasta.
► Cînd nu mai visezi eşti ca şi mort.
► „Nici în vis, viaţa nu este eternă sau blondele fidele...”
► Moartea este un somn ? Bine, fie, dar să avem parte şi de vise !
► Sindromului apneei de somn este o afecţiune a aparatului respirator, caracterizată prin pauze respiratorii
repetate, frecvente în timpul somnului. Durata perioadei de oprire a fluxului de aer este de 10 secunde. Numărul
episoadelor apneice variază de la 5 la 50 pe ora de somn. Uneori aceasta poate induce decesul.
► Dilemă: cu „Adio !”, „Noapte bună !”, „Somn uşor !” sau „La revedere !” să te desparţi de un muribund ?
► În unele culturi visele despre moarte sînt de bun augur, ele sugerînd iminentă prosperitate şi longevitate.
► Cifre:● reveria diurnă creşte sau decrementează la fiecare 100 de minute;● există trei scurte întreruperi sau
blocaje ale atenţiei la fiecare minut, iar la stimulii simpli aceste fluctuaţii pot parveni la fiecare 8 sec.;● constanta
stabilităţii atenţiei la preşcolari este de 12 minute, iar la adulţi de 40 minute;● la 7 sec. alternează dominanta
cerebrală;● între vîrsta de 35 şi 50 de ani, la un interval mediu de 7 nopţi are loc un vis cu tematică thanatică (el
survine în jurul orei 2 şi de obicei este uitat), urmînd ca apoi acestea sau să se rărească sau să se multiplice, după
un specific al subiectului;● la 7 minute alternează respiraţia între narine;● adulţii au circa1460 episoade de visare
nocturnă pe an.
► Visele dinaintea morţii sînt mai vii şi mai pline de semnificaţii. Visele din perioada de agonie pot fi atît de
intense încît pacientul să fie convins că sînt reale.
► Uimitor cît de mulţi sînt cei care nu-i mai visează pe cei dragi, luni sau chiar ani, după ce aceştia mor.
► De ce miile de episoade de adormire, de suspendare a conştienţei şi conştiinţei, nu ne-au creat indiferenţă sau
curaj faţă de moarte? Mai mult chiar, somnul ne place (dar aceasta ţine strict de fiziologie) !
► Somnul, visele, evoluţia unor boli, moartea şi naşterea sînt influenţate pozitiv dacă subiectul este pe un pat de
lemn, iar lenjeria patului este din fire de origine animală. La fel, dacă subiectul este învelit într-o haină de blană
sau piele, neprelucrată chimic.
► Veşnicia (logic, o absurditate !) morţii sau a vieţii sînt la fel de înspăimîntătoare. Parcă uneori a nu mai şti de
tine este o plăcere (vezi plăcerea somnului, a beţiei, a dorinţei de moarte).
► Modificările majore ale tensiunii arteriale ce apar în timpul visării pot cauza moartea.
► Pentru oameni, cel mai respingător miros este cel de cadavru (există şase mirosuri primare: mirosul dulce,
mirosul putrefacţiei, mirosul de fructe, mirosul condimentelor, mirosul de ars şi mirosul vopselei).
► Bine, Doamne, fie, accept să mor, dar te rog lasă-mi speranţa !
► Atitudinea susţinut interogativă asupra problemelor fundamentale ale lumii caracterizează circa 7 % din
populaţia masculină şi aproximativ 3 % din cea feminină.
► Oamenii au o capacitate limitată de a se controla pe sine. Controlul sporit într-un domeniu îl diminuă în altul.
► Marea majoritate a oamenilor nu pot privi, fără o cumplită spaimă, la cadavrul unui om ce are ochii deschişi.
Acesta este motivul pentru care cei de la pompele funebre nu fixează pleoapele ridicate la decedaţi. Un om care
te priveşte este cu tine, comunică, te judecă (...!), este încă „aici”.
► Simţămîntul de „inferioritate” din preambulul morţii se datorează opiniilor de genul:● eu plec, voi rămîneţi;●
voi sînteţi puternici, eu sînt slab (înfrînt);● voi rămîneţi împreună, eu voi fi absolut singur;● voi aveţi noroc, eu
nu am;● voi aveţi posibilitatea să vă apăraţi, eu nu am.
► Uşurat este cel ce pierde orice speranţă de salvare în preajma morţii ! Adesea speranţa, susţinută deliberat şi
din varii motive de către medici şi anturaj, nu fac decît să prelungească suferinţa şi penibilul.
► Punctul „final” în împăcarea cu moartea este atingerea acelei stări în care renunţi la tine (sufletul se separă de
trup).
► Decesul soţiei precipită decesul soţului, în următorul an, în circa 25 % din cazuri, iar decesul soţului precipită
decesul soţiei, în următorul an, în 7 % din cazuri. Dacă supravieţuiesc 7 ani acestei traume, au şanse de
longevitate remarcabilă.
► Aproape tot timpul trăim în imaginaţie (prospectivă, constructivă, compensatorie, relaxantă, onirică etc); şi ne
mai mirăm că realitatea (vieţii şi morţii) ne şochează !
► Doar bărbaţii (circa 1% dintre ei) pot dezvolta o fascinaţie deosebită pentru sicriu. Aceştia tind să vadă
„adversarul”ca fiind sicriul şi să-l provoace inconştient la confruntare (vezi multiplele întîmplări de „simbioză”
cu sicrie). Simetric, doar femeile (circa 7 % dintre ele) pot dezvolta o fascinaţie deosebită pentru mormînt şi
cimitir.
► Sînt unii care îşi doresc răul (moartea) ca pe o cale de accedere la mai bine !
► Majoritatea celor care afirmă că morţii nu-i urmează ceva, o fac doar pentru impresionarea anturajului,
respectiv pentru a-l provoca să-i ofere argumente contrare, de care are de fapt nevoie.
► Interpretăm orice în sensul temerii sau dorinţei. Astfel o avalanşă de pofte irepresive este suspectată de
„ultima plăcere”, „a intra în anul morţii” etc.
► Cînd în preajmă moare un om, reacţia finală a majorităţii celorlalţi nu este una de tristeţe şi impuls de a fi mai
bun, mai iertător, mai cumpătat, mai responsabil, mai solidar, ci dimpotrivă, de a trăi viaţa şi plăcerile oferite de
ea, iar aceasta chiar cu mai puţine scrupule morale.
► Atitudinea majorităţii: Nu mă stresa amintindu-mi de moarte, durere şi suferinţă. Fiecare cu durerea şi
moartea lui. Asta, dacă nu te pot ajuta.
► Atitudinea faţă de moarte depinde (şi) de opinia celor apropiaţi şi respectiv de numărul lor. Pustnicul este cel
ce „acceptă” în modul cel mai „natural” moartea.
► Uimitor cum, în opinia multora, a citi ceva despre moarte sau a te gîndi la ea, ceva mai susţinut, e ceva
nesănătos. Aceasta este de fapt o modalitate (auto)protectivă inconştientă.
► Cu cît o persoană trăieşte mai multe întîmplări fericite, cu atît este afectată mai mult de întîmplările nefericite.
► Înţelepciunea îi face pe vîrstnici să se limiteze la observarea şi la „judecrea” lumii, fără a se mai angaja
concret la ceva.
► Muribunzii cel mai dificil de consiliat: cei care recent şi-au pierdut credinţa religioasă, medicii, preoţii,
mamele cu copii mici, bogătaşii.
► Cînd moartea te preocupă mai mult decît îi preocupă pe cei din preajma ta, devii un ciudat şi un izolat.
► „Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima; într-o zi, chiar aşa va fi.” Fără ajutorul morţii, aflate sensibil în
imediata apropiere, aceasta ar fi imposibil pentru un om relativ sănătos.
► Speranţa este o formă de consolare şi chiar plăcere.
► Pensionarea este percepută ca o apropiere majoră de moarte, ca ultima etapă, scurtă, de viaţă (şi adesea aşa şi
este...).
► Multora le este frică să fie înduioşaţi, deci de-a li-se releva fragilitatea afectivă.
► În preajma morţii doar oamenii cer, aşteaptă, pretind ajutor de la semeni. Dar cît de neînsemnat şi iluzoriu
este el !
► Să fii obsedat şi temător faţă de „începutul” tău, început care înscrie sfîrşitul, iar nu de sfîrşitul tău.
► Trăim mai mult în proiectele/dorinţele noastre, decît în împlinirile noastre.
► Cînd dimineaţa îţi spui: „azi ar putea fi ultima zi din viaţa mea”, noaptea a fost un sfetnic bun ?
► Există oameni depresivi şi angoasaţi de moarte, dar avînd un simţ extraordinar al umorului şi sugestionării
pozitive, lasă impresia că ar fi fericiţi şi nepăsători.
► Persoanele care scriu despre moartea lor incipientă înregistrează o îmbunătăţire a optimismului şi curajului.
Aceasta, în primul rînd deoarece demersul îi obligă la cristalizarea şi ordonarea convingerilor şi atitudinilor.
► Se poate întîmpla să ai regretul de a nu fi murit în împrejurarea „x” !
► Da, există rezistenţă la schimbare de teama alterării eului. Aşa se explică, în parte, teama de moarte şi
complacerea în suferinţă, mizerie şi durere a unora.
► Cînd te afli în preajma morţii, nu te îngrijora de ceea ce ar putea gîndi oamenii despre tine. Este o acţiune nu
doar rarisimă, ci şi total neimportantă. Toţi, de fapt, se gîndesc mai mult la ei înşişi !
► Ignoranţa în domeniul morţii, al filozofiei de viaţă, al metafizicii este aproape generală şi persistentă.
► Aşa cum rîzi mai repede cînd se rîde lîngă tine, tot astfel şi mori mai uşor cînd cineva moare lîngă tine.
► Cîte din acţiunile noastre sînt făcute şi din perspectiva morţii proprii, chiar posibil foarte depărtate în timp ?
► Uimitor cum unii oamenii trăiesc, se comportă (inconştient), ca şi cum s-ar afla în ultima lor zi de viaţă.
► Există o formă de politeţe spontană în dialogul despre moarte, fiecare ins intuind că trebuie să-şi menajeze
semenul, să-l încurajeze vizavi de moarte.
► Cum poţi face economie de viaţă şi risipă de moarte ?
► Nu înfrunta moartea, mai bine dă-te la o parte.
► Puţini sînt cei ce îşi dau seama de binele ce-l pot face semenilor, prin atitudinea lor optimistă faţă de moarte.
► Într-un fel gîndeşti la viaţă şi moarte cînd eşti situat pe verticală, şi altfel cînd eşti pe orizontală sau
îngenunchiat.
► Optimismul, umorul, nepăsarea afişată a celor ce mor are un efect pozitiv extraordinar asupra asistenţei,
aceştia neuitînd nici cînd mai apoi aceasta şi simţindu-se încurajaţi mai mult ca orice alte opinii sau credinţe.
Este un mimetism social primitiv, de mare eficacitate. Din acest motiv, în micile comunităţi mai puţin atinse de
civilizaţie şi misionarism religios, asistenţa muribundului era selectată de conducătorul comunităţii în funcţie de
comportamentul muribundului. Şi în unele din satele transilvane, îndeosebi în cele cu comunităţi evreieşti, se
pare că existau asemenea practici de terapie socială.
► Uită de moarte şi Dumnezeu se va ocupa mai îndeaproape de tine !
► Motive de a te gîndi la moarte: astfel te protejezi şi o amîni, îţi valorifici mai bine timpul de existenţă
potenţial, îţi menajezi familia, te respecţi şi-ţi respecţi semenul mai mult, tinzi să-ţi relevi mai mult specificul
uman.
► Necunoaşterea datei decesului propriu ne induce iluzia că ea ar fi mult îndepărtată în timp.
► Moartea aproapelui ne marchează viaţa pentru totdeauna, chiar dacă nu ne dăm seama de aceasta.
► Avantajul sărăciei: te desparţi mai uşor de lumea materială.
► Oamenii sînt mai fericiţi cînd lucrurile sînt definitive. Astfel, ideea unei modificări crează un puternic
disconfort: a-ţi schimba părerea este cam acelaşi lucru cu a te schimba pe tine însuţi, legile fixe sînt mai
acceptate, iar ideile-decret (credinţă religioasă etc.) pot primi statut de sfinţenie.
► Iubirea pentru o persoană şi marile pasiuni amplifică suferinţa despărţirii de lume.
► Socialul impune (ca o necesitate pentru sistem) ţelul, proiecţia în viitor, efortul individual, uitarea de sine,
nepăsarea faţă de moarte.
► Familia se roagă ca muribundul ei să scape, dar în sine fiecare dintre membrii ei poate descoperi cu uimire că
posedă şi o mică dorinţă de împlinire a decesului. Aceasta:● ca urmare a tensiunii nervoase acumulate ce se cere
descătuşată;● impresiei ancestrale că dacă aproapele moare, cei rămaşi vor trăi mai uşor, avînd mai mult spaţiu,
hrană etc.;● simpatetic, pentru uşurarea de chinuri.
► Odată cu înaintarea în vîrstă, şi îndeosebi după vîrsta de 40 – 50 de ani, apusul Soarelui este tot mai puţin
apreciat ca frumos, dar proporţional cîştigă în estetic răsăritul Soarelui. Celor cu potenţial sinucigaş, apusul
Soarelui le conferă mai multă plăcere, comparativ cu răsăritul Soarelui care este perceput ca o reconectare la
suferinţă.
► „Trebuie să fie îngrozitor să mori în amurg; să cobori de două ori în noapte. Dacă mori dimineaţa, sau în
amiază, parcă moartea e înşelată.” (E. Ionescu)
► Minţim şi ne autominţim incredibil de mult şi fără să ne dăm seama. Minţim îndeosebi ca să rezistăm, să ne
păstrăm echilibrul şi optimismul.
► Uimitor cum, cu cît conştientizezi mai mult propria moarte, te mulţumeşti cu mai puţin.
► Interacţiunile între indivizii cu atitudini apropiate vizavi de moarte au darul de a întări aceste atitudini, adică
de a le face să fie mai apropiate de extrema spre care înclinau înainte. Oricare ar fi ele au drept urmare un
simţămînt de confort (urmare a solidarităţii de opinie).
► Temere: Mi-e teamă că mă voi opune morţii prea mult, fără ca asta să-mi fie benefic.
► Copiii trebuie să afle adevărul despre moarte, în limitele lui de înţelegere în acel moment, dar nu tot adevărul.
Iar aceasta avînd în vedere că:● după vîrsta de 6-7 ani, copiii o conştientizează (spontan, şi chiar fac jocuri ce
implică uciderea, starea de mort, modalităţi prin care o includ în realitate), au o reprezentare a morţii, relativ
exactă (la 12 -14 ani ea este aproape matură);● au o reacţie afectivă mimetică amplă la comportamentul adulţilor
(deci, nu pot fi induşi în eroare – în timp ce plîngi să-i spui că bunicul doar doarme...);● spontan, copiii tind să-şi
verifice comportamentul faţă de ce apropiaţi, deci, inclusiv faţă de decedat, iar de aici să poată avea un
comportament periculos;● nu este bine să fie de faţă cînd se închide sicriul (se poate fixa teama de claustrare) şi
trebuie evitate expresiile de felul: „l-am pierdut”, „a dispărut” sau „nu mai este”.
► O binevoitoare urare macabră: fie-ţi putrezirea/arderea uşoară !
► Decesul propriului şi unicului copil este o culme a suferinţei umane. Ea este urmată în top de cea a pierderii
partenerului de viaţă, la bărbaţi după vîrsta de 60 de ani şi 70 de ani la femei.
► Crezul multor tineri: Sper să ajung ziua în care să pot spune că am trăit atît de mult şi satisfăcător încît să nu-
mi mai fie frică de moarte şi chiar să mi-o doresc.
► Unii trăiesc preponderent proiectaţi în viitor (sînt „oamenii”), iar alţii trăiesc preponderent în prezent (sînt
firile accentuat „animalice”).
► „Tot ceea ce este animalic zace în noi; nu tot ce-i omenesc zace şi în animale.” (F. J. J. Buytendijk)
► Mulţi doresc să se orienteze după un lider care să le ofere răspunsuri la probleme, să-i scutească de a gîndi
problemele fundamentale, de a le orienta opţiunile majore. Aceştia sînt cei mai neajutoraţi în preajma morţii.
► „Toate schimbările din istorie dovedesc că majoritatea se înşeală.” (Eugene V. Debs)
► Este mai rezistent în lupta cu moartea cel care:● prezentă o dorinţă moderată de a trăi (!);● se situează între
numeroase alte persoane;● a avut numeroase contacte cu persoane semnificative (efect de solidaritate, plus
„biocîmp”);● are o familie numeroasă;● este de sex masculin;● are o vîrstă înaintată (!);● este depresiv (!).
► Cei care înfruntă moartea cu plăcere sau şi-o induc sînt adesea oameni mărginiţi. Ei sînt mai mult „animalici”,
avînd o accentuată impulsivitate (gîndul lor nu ajunge să se maturizeze). Din acest motiv nici nu suportă
lucrurile care li se împotrivesc: ori le înlătură, ori sînt înlăturaţi de ele.
► Un cinic: eu mă bucur de moartea oricui, deoarece: i-am supravieţuit, am beneficiat de mai mult moment
istoric; sînt mai bun şi mai norocos !
► Lupta cu moartea este de fapt lupta cu (ceva din) tine însuţi ? Şi în acest caz, cine cu cine luptă ?
► Avantaj: primitivii, neştiind să numere, nu-şi făceau probleme legate de vîrstă şi durata probabilă de a mai
exista.
► Trecătorul printr-un cimitir face aritmetică: citeşte şi calculează cît au trăit cei pe lîngă mormîntul cărora
trece, şi îl compară cu vîrsta sa !
► Simţurile sugerează (şi) Iadul, iar sufletul sugerează (şi) Raiul.
► Morţii nu fac „nimic”, pe cînd noi facem „nimic” (morţii sînt nimicul creaţiei noastre) !
► Gîndul la moarte şi gestul de solidaritate umană oferă cea mai intensă emoţie.
► Mulţi muribunzi devin (neuro)astenici şi astfel ei sînt labili emoţional (mai impresionabili, mai emotivi) şi
prezintă o hiperestezie polisenzorială (îl supără orice).
► Unul din marile minusuri ale iubirii: face moartea mai dureroasă.
► Moartea nu poate fi evitată; dar poate fi amînată, rafinată, utilizată, exploatată, cumpărată.
► A acorda asistenţă afectivă unui muribund, semnifică: pentru stupizi şi egoişti, un timp irosit; pentru cei
binecrescuţi, o formă de politeţe; pentru tradiţionalişti, o formalitate de neevitat; pentru cei lipsiţi de scrupule, o
tactică prin care pot dobîndi beneficii; pentru intelectualii umanişti, o datorie frăţească sau/şi un exerciţiu util;
pentru cei „sensibili” şi curioşi, un experiment.
► Parfumuri ce oferă confort muribunzilor: vanilia (măreşte toleranţa la stres), santalul alb (creşte puterea de
concentrare în sine), ambra şi irisul (blochează stările de depresie), garoafa (diminuă insomnia), narcisa (măreşte
încrederea în sine). Efectul acestora este amplificat dacă se utilizează alternativ. De evitat mirosul produselor
petroliere, al gătirii hranei şi parfumuri grosiere.
► Cînd se dau veşti dureroase:● în funcţie de specificul subiectului, se folosesc formulări explicite sau
sugestive;● nu se atinge trupul destinatarului şi nu se îmbrăţişează;● se captează şi reţine privirea;● nu te dai pe
tine exemplu, sub nici un aspect;● nu pleci de lîngă el;● îi susţii emoţia şi se eviţi adevărurile parţiale (sursă de
speranţă deşartă, ori de demersuri absurde, inutile, risipitoare);● nu apeleazi la logică, ci la afectiv;● se convine
imediat la o conduită convenabilă, cel puţin pe termen scurt.
► Cînd se îngrijeşte un muribund trebuie avută în vedere şi propria persoană. Astfel se impune (îndeosebi
pentru cei ce repetat sînt în această situaţie, îndeosebi profesional):● să nu se traducă empatic stările celui
aproape de exitus;● acceptarea realităţii că nu putem oferi atît cît am vrea;● să se izoleze cazul de propria
persoană;● lămurirea atitudinii proprii faţă de moarte;● dedicare limitată;● să se facă plimbări alerte, lungi, chiar
obositoare;● să se intre frecvent în contact cu apa (înot, duş, spălat pe mîini şi faţă, plimbări pe apă).
► Fiecare stare emoţională afectează un organ. Exemple: frica – rinichii, obsesiile – pancreasul, grijile –
stomacul, furia – ficatul, tristeţea – plămînul, bucuria excesivă – inima. Frica şi depresia consecutivă aflării unui
diagnostic infaust, contribuie major la agravarea bolii şi precipitarea decesului (dar nu ca o regulă).
► În pragul morţii, absolut nimeni nu poate fi pe deplin consolat.
► Să te predai morţii aşa cum te predai somnului: cu încredere.
► În pragul morţii iubirea arătată de semeni poate măguli, dar nu uşura desprinderea de existenţa terestră.
► Azi sînt tot mai puţini cei care aflaţi în pragul morţii mai beneficiază de permanenta companie a unei fiinţe
omeneşti, a cărei prezenţă să-i confere un minim de confort afectiv.
► Majoritatea dintre noi am fost întîmpinaţi cu zîmbet şi bunăvoinţă cînd am venit pe lume; dar cîţi dintre noi
sînt tot astfel trataţi la plecarea de pe această lume ? (Un hîtru: depinde de averea pe care o laşi...)
► „Eu le spun oamenilor cărora le pasă de cei care mor, că dacă iubeşti într-adevăr persoana care moare şi
vrei s-o ajuţi, trebuie să fii cu ea atunci cînd soseşte sfîrşitul. Stai cu ea, nu trebuie nici să vorbeşti. Nu trebuie
să faci nimic altceva decît să fii într-adevăr cu ea.” (Elisabeth Kubler Ross)
► În preajma morţii, a te gîndi la cei morţi (rude sau prieteni) este o uşurare.
► Dacă auzi pe cineva plîngînd, nu te grăbi să-i ştergi lacrimile. S-ar putea să-i iei şi ultimul lucru bun ce i-a
mai rămas.
► „O minciună uşor de receptat şi funcţională este mai folositoare decît un adevăr complex şi de neînţeles.”
(Legea lui Thumb)
► Elementele fundamentale ale comportamentului adecvat faţă de un muribund:● (adesea) a face bine în mod
silit este echivalent cu a face rău; ● mai mult să asculţi decît să exprimi (sfaturi, păreri, corectări etc.);● să dai la
nevoie răspunsuri paralele, netranşante şi doar în unele cazuri asigurări ferme în glas şi atitudine;● să vezi la
pacient şi particularul, specificul şi să-l cultivi;● să dai dovadă de sensibilitate neutră, pasantă;● să direcţionezi
pozitiv gîndurile subiectului, pentru o autosusţinere proprie;● să eviţi menţinerea stării treze sau impunerea unui
gînd, ori atitudini;● să eviţi schimbarea radicală a convingerilor sau sentimentelor negative ale muribundului;●
să exprimi un respect ferm;● să nu pierzi din vedere că unele afirmaţii mincinoase sau nesincere ar putea fi un
motiv de autoreproş, cîndva;● trebuie să fii sincer, dar nu trebuie să fii excesiv de destăinuitor;● răspunde strict
şi concis la întrebări, fără să sugerezi alte chestionări;● speranţele să fie cultivate, dar punînd în faţă realitatea
inexorabilă;● acordă atenţie maximă la fiecare cuvînt rostit, la fiecare gest (cu evitarea ambiguităţilor şi a
interpretărilor negative);● oferă răspunsuri concise, cu minim de argumente, dar repetate şi în aceeaşi manieră;●
subiectul trebuie lăsat să-şi termine exprimarea oricărui gînd, a oricărei afirmaţii;● adevărul comunicat trebuie să
fie în relaţie cu capacitatea pacientului din acel moment de a înţelege şi accepta;● acordă mîngîieri şi îmbrăţişări,
repetat (contactul tactil reduce drastic anxietatea, creează o stare de destindere ce poate atinge un nivel uimitor
de înalt, ameliorează funcţionarea inimii – şi astfel îmbunătăţeşte dispoziţia afectivă şi favorizează somnul);●
manifestă iubire şi înţelegere, totală şi necondiţionată;● apelează mai puţin la raţiune şi mai mult la afectivitate;●
devierea atenţiei subiectului spre altceva decît ceea ce urmează, sau de la ceea ce-l preocupă/doare, trebuie
făcută cu multă rezervă şi delicateţe;● dacă este credincios religios este bine să-i fie sprijinită credinţa – în caz
contrar se impune evitarea temei;● persoanele cu o vîrstă mai mică de 25 de ani faţă de cea a muribundului, şi în
general sub vîrsta de 40 de ani, să evite acordarea de asistenţă în mod direct (dar nu şi prezenţa), precum şi cei cu
un fizic sportiv, frumos, radios de sănătate şi perspective de viitor;● să existe preocupare de a afla la ce se
gîndeşte şi ce crede subiectul despre ceea ce urmează, iar în funcţie de răspuns se va adapta dialogul suportiv;●
evită mistificarea, dar şi de a spune mai mult decît e necesar, dorit, înţeles, acceptat;● acompaniază-l, nu-l dirija
pe ultima lui secţiune de existenţă terestră;● comunică mai mult neverbal (atingeri, gesturi tandre, mai puţine
vorbe, prezenţă continuă);● măgulirea poate fi exercitată masiv;● extremă toleranţă şi înţelegere faţă de modul
specific comportamental (aflat adesea în contrast major cu comportamentul avut anterior), cu nuanţe majore de
infantilism (plînset, văicăreli, pretenţii continui).
► „Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost.” (George Bernard Shaw)
► Stresează muribundul în cel mai înalt grad: ● schimbarea şi alterarea stării/înfăţişării trupului;● persistenţa
durerilor la cote înalte;● statutul de „internat”, recte lipsa libertăţii de mişcare, de contact cu natura (nu doar la
cei imobilizaţi în pat);● pierderea oricărei perspective/speranţe (îndeosebi la cei ce aveau una „solidă”, de natură
filozofică sau religioasă);● dificultăţile fiziologice (excreţie, îmbăiere, hrănire), mirosul, leziunile;● prezenţa
într-un mediu fizic şi relaţional străin sau care nu-i susţine/exprimă statul social de pînă atunci;● desconsiderarea
personalităţii şi valorii;● perceperea mesajului mincinos sau strict profesional (tehnic), legal;● jena pecuniară pe
care o generează sau/şi care-i este rău mascată de cei implicaţi în susţinerea sa;● coborîrea de pe piedestalul
social, egalizarea cu cei de jos, dependenţa (coborîrea la starea/condiţia de animal neputincios şi imposibilitatea
de a muri „superior”);● descoperirea absurdului vieţii.
► Tot mai multe persoane acceptă sau cochetează cu ideea că eutanasia este benefică (pentru sine, dar nu şi
pentru alţii...).
► „Specialităţi”: distanasie – „patima terapeutică” prin care sînt menţinute funcţiile vegetative ale „cadavrelor
care respiră”; ortoeutanasie – eutanasia la cererea pacientului; paraeutanasie – eutanasia propusă şi realizată cu
acceptul pacientului; autoeutanasie – moartea indusă de subiect în mod activ sau prin neacceptarea tratamentului
recomandat.
► În fiecare an, aproximativ 2.500 de pacienţi în faza terminală din Marea Britanie primesc medicamente care
să le grăbească decesul. Aceştia sînt puternic sedaţi, intrînd într-o comă indusă în care rămîn pînă mor. Mulţi
dintre pacienţii în faza terminală îşi dau în aceste condiţii sfîrşitul, cu aproximativ o săptămînă mai „devreme”.
► „E mai uşor să mori atunci cînd nu mai ai nimic de sperat.” (Saint-Exupery)
► Azi se pot deosebi două tipuri de pedepse extreme: cu moartea sau cu viaţa (vegetativă).
► Statistică: 58 % dintre pacienţii terminali doresc ca medicii să oprească administrarea tratamentelor de
menţinere a vieţii, dacă suferă dureri mari sau au devenit dependenţi de îngrijirea unui membru al familiei; 44 %
doresc oprirea tratamentului chiar şi în cazul în care nu-şi mai pot desfăşura doar activităţile zilnice; 40 % vor să
se facă tot ce este posibil pentru a li se prelungi viaţa.
► "Nici un animal nu este lăsat să îndure ceea ce îndur eu." (Chantal Sebire)
► E mai uşor să mori decît să trăieşti, dar aceasta depinde de circumstanţe !
► Dacă oxigenul din aerul respirat este înlocuit cu heliu, pierderea conştienţei survine în circa un minut, iar
stopul cardiac în 15 minute. Această manieră de eutanasie nu este însoţită de senzaţii neplăcute.
► Nimeni (încă...) nu are dreptul şi competenţa de a controla viaţa şi moartea altora, împotriva voinţei acestora.
► Argumente pentru promovarea legalizării eutanasiei:● dreptul uman (se cuvine să fim solidari cu semenii
noştri) la suspendarea suferinţelor atroce, atunci cînd nu mai există perspective de recuperare;● eutanasia a
existat în mod clandestin din totdeauna, iar aceasta ar putea fi mai puţin periculoasă dacă s-ar legaliza;●
procentul celor în suferinţă care efectiv cer eutanasierea este sub 10 %;● este uşor pentru o persoană sănătoasă,
ce se poate bucura de viaţă, să filozofeze despre viaţa şi moartea altora, fără să ştie simţămintele celui ce se zbate
în durere şi lipsă a oricărei perspective de viaţă normală;● amînarea inevitabilului nu se justifică, el însemnînd
doar prelungirea suferinţei pentru cei aflaţi în faza terminală;● orice minte lucidă acceptă că atunci cînd nu te
mai poţi hrăni, nu te mai poţi deplasa, nu-ţi mai poţi asigura singur toaleta proprie, nu mai ai nici o perspectivă
de recuperare datorită vîrstei sau/şi bolii, iar durerile sînt insuportabile în stare trează, moartea este de dorit;●
spontan, grija pentru bătrîni este mai puţin atentă comparativ cu cea acordată tinerilor aflaţi în aceeaşi situaţie
medicală;● omul nu trebuie constrîns să moară asemeni unui animal (sau chiar mai rău...);● fiinţa umană are
dreptul de a-şi administra existenţa, de a dispune de sine liber, aşa cum decide. Astfel că, a-l obliga la viaţă
(hrănire artificială, intervenţii chirurgicale, tratamente administrate prin constrîngere) este o ilegalitate;●
calitatea vieţii este un parametru specific omului şi el nu-i poate fi refuzat;● trăim într-o lume în care nici un act
nu are doar consecinţe bune, sau nici un act nu are consecinţe rele şi numai consecinţe rele.
Nimic nu e zadarnic; nici chiar faptul de a refuza aceste adevăruri.
► La numeroase cadavre (stop cardiorespirator şi EEG cu traseu plat) trupul poate prezenta mişcări ce ar sugera
viaţa. Aceasta datorită unor fenomene biochimice de la nivelul articulaţiilor şi muşchilor. Aceste mişcări
„jenante” pentru obseravatori se află în strictă corelare cu natura morţii.
► Momentul încetării vieţii este imposibil de fixat cu exactitate, deoarece el nu este punctual.
► Excesul dezbaterilor privind eutanasia a ajuns să o transforme în fobie, ca de exemplu în Suedia. Se apreciază
că aceasta a fost de fapt strategia celor care se împotrivesc ei, îndeosebi din raţiuni religioase.
► „N-am să renunţ la bătrîneţe, dacă mă va lăsa întreg... Dar dacă va începe să-mi scrîntească sau să-mi ia
minţile, dacă-mi va lăsa nu viaţa, ci numai suflarea, voi fugi din această hardughie putredă şi pornită la vale. N-
am să-mi caut moartea, ca să scap de-o boală, să fie numai o boală care se poate vindeca şi care nu-mi întunecă
mintea. N-am să ridic mîna asupra mea, ca să scap de dureri: a muri aşa înseamnă a te da bătut. Dar dacă mă
voi convinge că suferinţa mea nu are sfîrşit, voi pleca... Este un nevolnic şi un ticălos cel care moare din cauza
durerilor, dar este un nebun cine trăieşte numai ca să sufere dureri.” (Seneca)
► Sinuciderea este actul de „autosalvare” al unui om aflat în extremă disperare (situaţie percepută, în aprecierea
lui ca lipsită de ieşire) şi care nu mai acceptă să trăiască cu această tensiune.
► Sinuciderea unora aflaţi în pragul morţii este urmarea stării de tensiune negativă paroxistică şi o expresie a
„curajului disperării”, prezent în toată lumea animală.
► Nu puţini sînt cei care se sinucid cu mîna altora şi fără ca aceştia să-şi dea seama.
► Este extrem de dificil să accepţi să mai trăieşti ştiind că durerea şi suferinţa resimţită este suportată în zadar.
► Persoanele născute primăvara sau la începutul verii se confruntă cu un risc mai mare de suicid decît cele
născute toamna.
► << Cadavrele a trei bărbaţi (20, 22, respectiv 38 de ani) şi al unei femei (30 de ani) din Japonia au fost
găsite într-un vehicul, fiind victimele unei sinucideri colective cu monoxid de carbon. Potrivit informaţiilor din
presă, femeia căuta site-uri pentru persoanele tentate de sinucidere colectivă. În 2005, 91 de persoane au murit
astfel, faţă de 55 în 2004 şi 34 în 2003. În majoritatea cazurilor, victimele nu se cunosc şi îşi dau întîlnire într-
un loc izolat înainte de a se sinucide cu monoxid de carbon. >> (din presa scrisă)
► Fantezia sinucigaşilor. Sinucidere prin inhalarea gazelor rezultate din combinarea detergenţilor de rufe cu alte
substanţe de uz casnic !
► Numai drumul spre iad e uşor şi plăcut– după asta îl şi recunoşti !
► Exclamaţia unui sinucigaş, cu gîndul la războinicul Lakota: "Astăzi este o zi bună pentru a muri !"
► Maniera „naturală” de sinucidere este refuzul alimentării şi hidratării.
► În precipitarea morţii, refuzul hidratării este mai eficient şi mai puţin dureros.
► Simţurile şi mintea noastră nu pot sesiza sau imagina vreun motiv pentru existenţă constrînsă.
► Sinuciderea nu poate fi decît în propriul interes (chiar şi cel din „sacrificiu”).
► Se apreciază că între 20 şi 30 % dintre morţile violente sînt de fapt sinucideri mascate.
► << Caz şocant în Anglia, Daniel James, un tînăr de 23 de ani, considerat o speranţă a rugby-ului britanic, şi-
a pus capăt zilelor, cu acordul părinţilor. În timpul unui antrenament pe care James l-a făcut la echipa
Nuneaton RFC, mai mulţi jucători au căzut peste el. Tînărul a fost dus de urgenţă la spital. Verdictul medicilor a
fost tetraplegie. Daniel a rămas imobilizat într-un scaun cu rotile, avînd mîinile şi picioarele paralizate. Pentru
că medicii i-au spus că nu îşi va mai putea folosi niciodată membrele şi că va rămîne paralizat pe viaţă, părinţii
l-au ajutat să ia o decizie greu de înţeles. L-au internat într-o clinică din Elveţia unde pacienţii sînt asistaţi şi
ajutaţi să se sinucidă. "Dan a fost un tînăr inteligent, cu o minte sclipitoare, şi, după ce s-a consultat cu noi mai
multe luni, a decis să îşi ia viaţa. Nu era pregătit să mai trăiască această viaţă, despre care spunea că este o
existenţă de mîna a doua.” >> (Din presa scrisă)
► Persoanele care consideră că viaţa nu merită trăită prezintă mai multe riscuri de a deceda prematur, mai ales,
din cauza maladiilor cardiovasculare.
► Ikigai – nume dat bucuriei care rezultă din simplul fapt că trăieşti.
► Nu facem lucruri rele ca să vină cele bune. (non faciamus mala ut veniant bona, cf. Rm 3,8)
► Ce nu ştiu mulţi dintre noi şi în primul rînd sinucigaşii: ceea ce considerăm a fi cea mai bună cale la un
moment dat se poate dovedi ulterior (şi adesea aşa se şi întîmplă...) ca fiind cea mai rea alegere pe care o puteam
face.
► Una din primele reguli ale vieţuirii este păstrarea opţiunilor deschise.
► Moartea este mai uşoară cînd ţi-o induci (o controlezi în timp), decît atunci cînd îţi este indusă sau impusă şi
nu o poţi controla. În primul caz eşti 100 % concentrat pe tine, iar în al doilea, mai ales, în exterior.
► "Să mulţumim lui Dumnezeu că nimeni nu este condamnat să trăiască ". (Epicurus)
► Ce înseamnă a muri în demnitate ? Demnitatea este o vanitate (foloseşte relaţiilor sociale), o valoare efemeră,
o iluzie a clipei, o modă morală, una din multele noastre amăgiri fără de care credem că nu putem exista.
► Obligaţiile parentale sînt o frînă în numeroase tendinţe suicidare.
► Moartea voluntară, fundamental, continuă a fi o enigmă.
► Majoritatea actelor suicidare nu sînt rezultatul unui impuls de moment, ci al unei atitudini suicidare de
convingere (construită, filozofic şi tehnic).
► În Canada şi Australia sau găsit întreprinzători care vînd kit-uri de sinucidere (pungă de plastic pentru
asfixiere, cokteiluri de medicamente cu efect letal etc.).
► Uimitor cum mulţi bolnavi psihici nu se sinucid într-un vîrf de gravitate al suferinţei, ci după o perioadă de
reechibrare, remitere a suferinţei – deci, atunci cînt te-ai aştepta mai puţin la acest gest.
► Filmul cu momentele ce preced actul sinuciderii arată normalitatea ultimelor gesturi (spălat, bărbierit, mîncat,
aranjarea ţinutei vestimentare etc.) Deci, ceva de genul: plec în oraşul vecin.
► Din dezavantajele imponderabilităţii: nu te poţi spînzura…
► Echivalenţe suicidare: negativismul alimentar, refuzul îngrijirii medicale, toxicomaniile, expunerea la riscuri
letale, neevitarea pericolelor.
► Scrisorile de adio a peste 90 % dintre sinucigaşi sînt cutremurător de puerile, de banale. Un indiciu în plus de
eroare sau/şi patologie a gestului.
► „Valorezi atît cît te apreciezi.” (Fr. Rabelais)
► Urmările sinuciderii nu pot fi cunoscute, nici chiar imaginate.
► Doar sinucigaşii sînt pregătiţi să moară.
► Viaţa este o sinucidere de neevitat !
► Numărul celor care folosesc gîndul sinuciderii la fel cum se foloseşte guma de mestecat este foarte mare. La
un moment dat o găsesc seacă/amară, o aruncă, dar o reiau într-o formă nouă nu după mult timp.
► Trufie: "Dacă mă voi sinucide este pentru a arăta lui Dumnezeu că îmi dau demisia şi nu doresc să fiu
concediat de el."
► Instinctul de conservare este diminuat la debutul în viaţă, la sinucigaşi, accidentaţi, infractori fanatici.
► Sinuciderea unui apropiat produce mai multă uimire, perplexitate, derută şi stupoare, decît eventualul deces
din alte cauze. Aceasta prin prisma părerii că „eu nu ştiu cum să mă feresc mai bine de moarte, iar el/ea şi-o
induce de bunăvoie !”
► Unele sinucideri sînt văzute ca un drept, iar altele ca o datorie.
► Avantaj: diabeticii se pot sinucide în cel mai dulce mod.
► Zilnic pe Terra îşi pun capăt vieţii circa 2700 de persoane. În Romania sinciderile sînt în medie de 8 pe zi.
► Neputînd să facă faţă tensiunii paroxistice generate de frica morţii (iminente), unii optează pentru
detensionarea rapidă: suicidul.
► Actul de sinucidere este urmarea congruenţei mai multor factori atît conştienţi, cît şi inconştienţi, cum ar fi:●
istoria personală (experienţa de viaţă);● depresia;● unele dezechilibre biochimice;● contactul cu extremismul
existenţial (război, stare preletală, decese numeroase în familie, accidente majore);● autoeutanasia;● instinctul
de conservare mult diminuat;● consumul cronic al unor anumite medicamente;● consumul cronic al unor
anumite stupefiante;● autopedepsirea;● consumul sistematic de alcool, în cantităţi însemnate;● percepţia unei
tensiuni psihice ce nu i se poate face faţă;● nemulţumirea de sine (urmarea pretenţiilor proprii sau ale anturajului
– reale sau închipuite);● factori genetici (parţial ereditari);● venituri drastic şi brusc diminuate (altfel spus,
insecuritate);● unele boli;● singurătatea survenită la vîrste înaintate;● abandonul din partea unei persoane
excesiv iubite (dragostea de viaţă trebuie să inducă dragostea de aproapele, iar nu viceversa; cînd este astfel,
avem un caz patologic evident);● unicul mod (în viziune proprie) de salvare din stare de disperare extremă.
► Prin faptul că pot pune capăt vieţii, unii cred că ea ar fi lipsită de valoare.
► În România numărul cazurilor de sinucideri a crescut atît de mult, încît l-a depăşit pe cel al victimelor
accidentelor rutiere. Cele mai multe cazuri de suicid sînt în judeţele Harghita, Covasna şi Satu Mare. În Harghita,
rata sinuciderilor este de aproximativ 34 la 100.000 de locuitori, aproape triplu faţă de media naţională. Cele mai
multe victime sînt bărbaţi între 45 şi 50 de ani, iar metoda preferată de sinucidere este spînzurarea.
► Putea Adam sau Eva să se sinucidă ?
► A trăi este o datorie, nu un drept potrivit valorilor iudaice.
► "Sinuciderea nu este un refuz al vieţii, ci un refuz de a accepta viaţa în forma dată." (Emil Cioran)
► Individul nu-şi „ia” viaţa, ci îşi suprimă viaţa şi implicit pe sine !
► <<" Hai, mori cu mine ! " toamna-mi spune” >> (xxx)
► Unul din cinci cazuri de sinucidere are ca motivaţie problemele sexuale: impotenţa, deflorări brutale,
frigiditatea sau perversiunile.
► Depresiile şi sinuciderile aflate în creştere acută îşi au cauza şi în;● simţămîntul de singurătate/anonimat
resimţit în mijlocul celorlalţi;● excluderea timpurie şi brutală, succesiv, din diverse paliere ale angrenajului
social;● simţămîntul de devalorizare resimţit în urma impactului cu imaginea cultivată de mass-media;● declinul
fizic şi mintal timpuriu;● dificultatea accederii la un climat care să permită bucuria de viaţă;● nesiguranţa
omniprezentă;● dificultatea acomodării la avalanşa elementelor de noutate, impuse social ca strict necesare;●
concurenţa de tip „junglă”;● mlaştina culturii de unică folosinţă;● mizeria sexuală timpurie;● instabilitatea
relaţională;● diversitatea etnică a celor din preajmă, diversitate cu repercursiuni negativ subtile în confortul
individului de o anumită vîrstă;● dependenţa umilitoare de unele persoane şi autorităţi;● decăderea religiilor;●
dispreţul afişat dezinhibat de către cei mai tineri, mai puternici sau mai bine situaţi social;● imposibilitatea
izolării de impactul cu informaţiile inutile, perverse, manipulate sau nedorite;● dispersia familiei pe arii
geografice imense;● dificultatea susţinerii unor speranţe optimiste;● efemeritatea valorilor;● individualismul
extrem;● dificultatea opunerii la vacuumul (aspirant) spiritual;● dezorientarea şi neîncrederea cu o arie extinsă,
indusă deliberat de cei cu interese şi putere.
► Pentru unii este mai uşor să se sinucidă decît să înfrunte diagnosticul de cancer !
► Valoarea vieţii depăşeşte conţinutul ei.
► Chestionare: Vasile s-a îmbătat, apoi şi-a ucis copiii şi soţia. După trezire, încearcă să se sinucidă. L-aţi
împiedica să o facă ?
► Cine şi în ce împrejurări poate spune: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.” ?
► „Nu poţi fi mulţumit de nimic dacă nu eşti mulţumit de tine.” (Lady Mary Wortley Montagu)
► Doar trupul poate spune „trecutul meu”(sufletul nu, fiind atemporal).
► Subiect de studiu : a fi în netimp.
► Eternitatea este o noţiune inconsistentă, iluzorie, deoarece ar pretinde timp în timp sau agent constatator
atemporal.
► Cu cît trăieşti mai mult, cu atît mai puţini îşi vor aminti de tine şi mai scurt timp.
► Se pare că existenţa (şi a) omului este cu atît mai plăcută, cu cît se proiectează mai puţin în viitor !
► Dacă viitorul se converteşte în trecut, denotă că vom trece şi peste moarte ?
► Dacă timpul nu caracterizează raiul şi iadul, raiul nu-i rai şi nici iadul nu-i iad ! Iar dacă-l posedă, ele sînt în
acest Univers !
► „Necazul” unui chefliu: nu cunosc luna şi ziua în care voi muri, să o pot sărbători în fiecare an de viaţă !
► Paradox: avem o singură dată de naştere şi două date de moarte (am început murirea cînd ne-am născut şi o
finalizăm în ultima clipă de viaţă). Deci, aniversarea zilei de naştere este şi aniversarea morţii !
► „Daca Dumnezeu ar fi vrut să luăm viaţa în serios, nu ne-ar fi dat simţul umorului.”
► Orice vîrstă trupească am avea, el, trupul, este de fapt mai tînăr în amănunt. Acest adevăr decurge din faptul
că celulele trupului se schimbă la un interval de ani, specific fiecărui organ.
► Dacă „dincolo” nu este acest timp, nu putem „continua” (şi nu doar astfel) !
► Fiecare clipă este o victorie a morţii asupra mea. Sau a mea asupra ei ?
► Cînd exist mai mult: în trecut, în prezent sau în viitor ?
► „Nu mă gîndesc la viitor. Va veni el oricum.” A. Einstein
► Trecutul este moartea mea, iar viitorul este perpetua mea naştere/existenţă.
► Fiziologia organismul uman ne relevă că el este un extraordinar iubitor al ritmicităţii. Ascunde aceasta ceva
privitor la moarte ?
► Moartea ne răpeşte doar prezentul; iar cum numai în el sîntem...
► Nu, moartea nu ne aşteaptă ! Noi o aşteptăm pe ea...
► Cum s-ar prezenta un timp „superior” acestuia ? Poate ne va arăta moartea.
► Dacă am percepe trecerea timpului ca fiind mai lentă, am trăi mai „mult” ?
► Subiectiv, tot timpul trăim în viitor (planuri şi aşteptări ale împlinirilor) şi totuşi, viitorul ne sperie şi ne
omoară.
► Oamenii nu-şi doresc ca „dincolo” să fie altceva decît a fost aici, ci o continuare cu familia şi prietenii, cu
plăcerile şi năzuinţele din starea de viu. Trecutul cu amintirile lui ne defineşte şi ne reţine.
► Nu există o „ultima” masă, clipă etc. Ar însemna să continuăm să fim în timp (prin moarte ieşim din timp).
► Ce vîrstă am eu ? Vîrsta Viului !
► Timpul se constituie în noi înşine (trecutul amintit, prezentul intuit şi viitorul anticipat), deci nu avem aceeaşi
natură cu veşnicia.
► Moartea nu este în viitor, moartea este timpul. Sau: viaţa este timpul, iar moartea este antonimul său.
► Tot trecutul nostru este concentrat punctual în prezent şi se revarsă în viitor; deci, „exişti” chiar mort fiind.
► „Cantitatea” de trecut este şi o cantitate de vieţuire. Cu cît te-ai născut mai „tîrziu” în istoria Viului, cu atît ai
trăit (prin strămoşi) mai mult.
► Trecutul induce viitorul, deci de el ar trebui să ne fie teamă.
► Viitorul nostru post-mortem ne determină să fim astfel acum ? Noi sîntem (în) „viitor”, dar trăim,
conştientizăm, determinăm „acum-ul” ?
► Trăirea este sau ar putea fi conştientizată cu „întîrziere” ? Împlinirea vine dinspre viitor spre trecut, iar ceea ce
a determinat viul (şi felul lui de a fi) a fost ceea ce îi urmează ? Premoniţiile ar sugera că aşa este.
► Cu moartea şi timpul nu te poţi lupta, deoarece nu te poţi separa de ele.
► În cît timp este uitat un decedat ? Majoritatea, între o zi şi 40 de ani.
► Faptul că ai murit la vîrsta de 50 sau de 100 de ani nu are importanţă, dacă vieţii (sau morţii...) nu îi urmează
ceva. Argumente pro şi contra ?
► Pînă la vîrsta de 40-45 de ani, viaţa parcă vine spre noi; apoi…
► Uitarea de sine este pierderea clipei prezente.
► „Cine nu se poate aşeza pe pragul clipei, uitînd de toate cele ale trecutului, cine nu se poate susţine pe un
singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală şi teamă, acela nu va şti niciodată ce este
fericirea şi, încă mai rău, nu va face niciodată ceva care să-i fericească pe alţii.“ (Fr. Nietzsche)
► Timpul creşte în urma noastră ?
► Trecutul şi viitorul sînt o iluzie (consecutivitatea e în cugetarea noastră).
► „Timpul şi spaţiul sînt moduri în care noi gîndim şi nu condiţii în care noi existăm.” (A. Einstein)
► Pentru marea majoritate dintre noi, viaţa este marcată de o permanentă proiectare în viitor şi aşteptare a
împlinirii: să termini şcoala, să fii „mare”, să te căsătoreşti, sa-ţi fie mare copilul, să ajungi şef, să fii în concediu,
să treacă anotimpul curent, să-ţi cumperi ceva anume... şi în final să mori.
► "Viaţa este ceea ce se întîmplă în timp ce planificăm viitorul." (John Lennon)
► Există şi fapte care nu se pot data. Spre exemplu, moartea mea pentru mine.
► Timpul fiind element fundamental din alcătuirea conştiinţei, implicit ne prevedem moartea.
► În cazinourile din Las Vegas nu sînt amplasate ceasuri. Dar astfel nu se trăieşte mai mult, ci se pierde mai
mult...
► Din gîndirea anticilor: “Oamenii spun despre Timp că trece, Timpul spune despre Oameni că trec”.
► Cînd voi muri ? În timpul tău, niciodată – al celorlalţi, vor afla ei.
► În suferinţă durata este supraevaluată. Suferinţa ne este dată pentru a frîna timpul ?
► „Descoperim întotdeauna prea tîrziu că minunea se află în clipă.” (Francois Mitterrand)
► Înţelepţii ne spun că toţi sîntem sclavii trecutului nostru şi prizonierii viitorului.
► Viitorul ni-l putem închipui deopotrivă încărcat de nesfîrşite posibilităţi, dar şi încheiat.
► Eternitatea mea este (doar) trecutul meu.
► Viitorul poate fi o amintire chinuitoare ! Trebuie să mori şi tu…
► Dacă ne-am „mişca” mai lent am gusta mai puţin din plăcerile vieţii, iar dacă ne-am mişca mai alert am gusta
şi mai puţin din ele. Moartea schimbă sau suspendă viteza şi sensul mişcării ?
► „Pendula arată clipa, dar cine arată veşnicia ?” (Walt Whitman) Poate morţii…
► Trecutul s-a sfîrşit la naştere, viitorul începe la moarte.
► În copilărie şi la bătrîneţe refuzi realitatea, iar minutul (de joacă ori de a mai fi) pare mai preţios.
► Viitorul este incertitudine, speranţă, întuneric. Prezentul este interogaţie şi lumină. Trecutul este nepăsare şi
certitudine.
► De ce nu am murit pînă acum ?
► Trecutul ne este indiferent, deoarece este fapt consumat şi cunoscut. Viitorul, dimpotrivă, ne îngrozeşte
deoarece nu ştim ce (ne mai) oferă sau la ce ne mai constrînge.
► Fiinţa materiei e timp ?
► De cîte ori nu ne bucurăm că a trecut ziua (în aşteptarea a ceva sau în scăparea de ceva), uitînd că ea este una
care ne apropie de moarte.
► Deoarece avem conceptul de timp, îl avem şi pe cel de moarte ?
► Femeile, comparativ cu bărbaţii:● pînă în preajma morţii sînt mai temătoare, dar apoi devin net mai curajoase
(datorită credinţei religioase mai accentuate, tendinţei spre acceptarea fatalismului etc.);● sînt mult mai
preocupate de aspectul lor exterior, inclusiv pentru cînd vor fi un cadavru;● acceptă mai uşor incinerarea;● au o
mai mare temere că actul suicidar ar putea fi un eşec;● manifestă mai puţină teamă de cadavrul unui om
(îndeosebi dacă este al unei persoane cunoscute) şi tinde să-l ocrotească/îngrijească în mod accentuat;● se
gîndesc (îndeosebi sub aspect estetic) mai adesea la moarte, dar mai superficial (nu metafizic, ori filozofic) şi
pentru mai puţin timp;● prin susţinerea devenirii fiinţei om, îi furnizează implicit şi moartea;● sînt mai curajoase
şi preocupate faţă de tot ceea ce vizează aspectul social, ritual, al decesului unei fiinţe umane;● cînd sînt în
grupuri strîns unite, de pînă la 70 de persoane, acceptă moartea mai uşor şi chiar împlinirea actului suicidar;●
sînt uşor şi amplu sugestionate de către semenele lor, în tot ceea ce priveşte moartea;● au contribuit în procent
covîrşitor la instituirea şi desfăşurarea ritualului funerar.
► - „O femeie în vîrstă de 102 ani din oraşul chinez Deyang a fost salvată de sub dărămăturile locuinţei sale, la
196 de ore de la producerea cutremurului. Femeia, deşi ave picioarele fracturate, era conştientă şi s-a dovedit
comunicativă cu salvatorii ei. În acelaşi spital a fost internată şi o altă femeie, în vîrstă de 60 de ani, care a
supravieţuit timp de 8 zile.”... „ O femeie din India susţine că, la cei 120 de ani ai săi, are o sănătate de invidiat,
fapt ce se datorează numai şi numai ţigărilor de canabis pe care le fumează zi de zi. Fulla Nayak bea şi un
lichior puternic, produs din palmier. Ea trăieşte sub acelaşi acoperiş cu fiica ei de 92 de ani şi nepotul de 72....”
- „O chinezoaică în vîrstă de 73 de ani, din provincia Hunan, a putut fi readusă la viaţă după ce a petrecut
jumătate de oră avînd inima oprită. Din cîte se pare, femeia de 73 de ani, s-a prezentat la medic pentru a-si face
o electrocardiogramă, însă în timpul procedurii inima a încetat brusc să-i mai bată. Medicii au intervenit de
urgenţă, însa vreme de 30 de minute eforturile lor au părut zadarnice. Totuşi, spre surpinderea totală a
personalului medical, dupa ce această jumătate de oră a trecut, inima femeii a început să bată din nou, ea
revenind astfel la viaţă.”
- „O femeie din India, la cei 120 de ani ai săi, are o sănătate de invidiat, fapt ce se datorează numai şi numai
ţigărilor de canabis pe care le fumează zi de zi. Fulla Nayak bea şi un lichior puternic, produs din palmier. Ea
trăieşte sub acelaşi acoperiş cu fiica ei de 92 de ani.” (din presa cotidiană) Femeia...
► Cadavrele insectelor sînt tolerate sub aspect estetic, datorită „îngheţării” formei lor (învelişului lor fiind din
chitină, iar ţesutul adipos este absent), micimii lor, posturii ce mimează starea vie şi a uscăciunii lor (ceea ce nu
duce la o putrezire evidentă).
► Numeroase plante terrestre îşi conservă, în starea de cadavru, o mare parte din estetica avută pe parcursul
vieţii.
► Fructele tind să se altereze mai repede dacă copacul de provenienţă a murit. În trecut, copacii a căror fructe
erau la păstrare peste iarnă nu erau tăiaţi. De asemenea, se considera că însuşirile calitative ale vinului s-ar
modifica în sens negativ dacă viţa-de-vie din care provine ar fi tăiată sau ar muri în urma îngheţului.
► Titan Arum, plantă originară din Indonezia, înfloreşte la interval de 7 ani, iar floarea ei emană, timp de trei
zile, un miros intens de carne în putrefacţie, extrem de respingător, de unde şi denumirea populară a plantei:
„floarea cadavru”.
► O specie de palmier din insula Madagascar înfloreşte o dată la 100 de ani, după care moare (cum s-a ajuns
prin „selecţie” la o asemenea particularitate şi de ce ?).
► Vegetalele care mor datorită bătrîneţii şi uzurii sînt în număr relativ mare. Astfel se explică de ce între ele se
situează recordmenii de longevitate a viului.
► De ce s-a speciat Viul ? S-a implicat Moartea în aceasta ? Ce reprezintă („ascunde”) fiecare specie în sine ?
► Există o mare diferenţă „energetică”, şi nu numai, între pătlăgica roşie sau mărul mîncate imediat ce au fost
rupte de pe ram, sau după mai mult timp de la desprindere. Diferenţa de aport energetic la animalul care mănîncă
hrană uscată sau crudă este binecunoscută, iar carnivorele preferă carnea „caldă.” Desigur, orice structură
biologică se modifică biochimic de îndată ce moare, dar se pare că viul este şi ceva mai mult. De observat că
marea majoritate a animalelor mănîncă sau preferă hrană vie, cel puţin în perioada de efort şi gestaţie.
Muribundul este mai „gustos”...
► Plante cu denumiri popular thanatice: arborele morţii (Taxus baccata); arborele vieţii şi morţii (Abies alba);
iarba vieţii şi morţii (Atropa belladonna); floarea morţilor (Calendula officinalis, Mahonia aquifolium, Tagetes
patula, Vinca minor etc.); iarba morţilor (Sedum acre); floarea-crucii (Abutilon theophrasti); buruiana morţii
(Veronica officinalis); nemuritoare (Helichrysum bracteatum).
► Florile uscate simbolizează moartea şi descompunerea.
► Arborele sequoia (sequoiadendron giganteum): generează cel mai masiv cadavru vegetal (pînă la 2 000 mc),
are cel mai rezistent cadavru (rezistă chiar şi la foc) – mii de ani; este viu în proporţie de 3-5 % din masă, restul
fiind materie lemnoasă moartă.
► Au vegetalele frică de moarte ? Nu, deoarece nu (credem că) au conştienţă şi nu se pot apăra, deci frica ar fi
inutilă. Da, deoarece: sînt vii şi în consecinţă au însuşirile de bază ale Viului, deci şi teama de moarte; au
„simţuri” (vezi orientarea spre lumină sau agăţarea).
► Un număr mare de vegetale au un deces calm, el survenind în somnul hibernării.
► Plantele pot fi asasine ale altor plante din propria specie (cel mai mare asupreşte pe cel mai mic – acaparînd
umezeala şi lumina – pînă la ai provoca decesul), dintr-o specie străină, precum şi al unor insecte sau alţi
agresori.
► Există numeroase vegetale care prin moartea lor devin (pentru noi, dar nu numai) mai frumoase, mai
preţioase, mai dorite.
► Împlinirea genitoare este finalul vieţii a circa 10 % dintre vegetale.
► Adesea, moartea plantei nu poate fi evidenţiată decît după mai multe ore sau chiar luni (iarna).
► Absenţa (?) unui centru vital evident determină ca momentul morţii plantei să fie incert.
► Majoritatea plantelor mor acolo unde au trăit.
► În cazul vegetalelor, îmbătrînirea nu implică cu necesitate „neputinţa” sau fragilitatea la boli (uneori, chiar
dimpotrivă !).
► Circa ¾ dintre vegetale îşi conservă cadavrul mai multe luni sau chiar ani (după specificul ei şi al mediului –
cele acvatice sau în mediu umed se descompun cel mai rapid).
► Parfumul cadavrelor vegetale, în percepţia omului: cele fibroase celulozice şi-l păstrează într-o oarecare
proporţie şi el involuează lent; cele suculente devin relativ urît mirositoare (dezvoltă gaze de fermentaţie şi
putrefacţie), iar cele acvatice sînt urît mirositoare.
► Procesul morţii la plante are o durată imposibil de determinat/fixat, avînd în vedere specificul alcătuirii lor.
► Durata de viaţă şi riscul de îmbolnăvire sînt relativ mai mari la plantele izolate de membrii speciei şi la cele
sălbatice (spre exemplu, viţa-de-vie sălbatică trăieşte 150 de ani, iar cea de cultură 50 de ani).
► Unele plante mimează moartea, deci ar putea avea conştiinţa morţii.
► La numeroase plante înscrierea genetică a momentului morţii este deosebit de evidentă.
► Cadavrele plantelor sînt acceptate uşor de om, deoarece: nu emană mirosuri neplăcute (majoritatea); îşi
păstrează oarecum estetica şi starea de nemişcare ce o aveau şi înainte; prin descompunere nu relevă interiorul
lor sau el nu este inestetic; poate fi valorificat.
► Din perspectiva omului, cu cît caracteristicile unei plante sînt mai accentuate (flori frumoase sau plăcut
mirositoare, fructe gustoase, toxicitate mare etc.), cu atît au o probabilitate de a pieri mai grabnic.
► Cînd îşi simt moartea aproape, numeroase plante îşi informează congenerii (prin feromoni şi radiaţie
electromagnetică specifică) pentru ca acestea să poată dezvolta/activa mecanisme de apărare adecvate (din
motive economice, acestea nu sînt permanent activate).
► Agonia unor plante poate fi de luni sau chiar ani, iar o parte dintre ele pot fi „reanimate” (de ploaie, căldură,
acţiunea omului sau defrişare marginală întîmplătoare).
► La plante, „suferinţa” şi sensibilitatea specifică animalelor este dificil de presupus, dar unele elemente
exterioare par să o sugereze.
► Unele vegetale par a muri total nemotivat (sinucidere ?!).
► La unele plante centrul vital este evident, iar la altele este ambiguu (şi astfel se pot salva cu uşurinţă din
puţinul care a mai rămas după o eventuală distrugere).
► Topul vegetalele mai rezistente în lupta cu timpul (sau moartea):● molidul = 10 000 ani (+/- 3 000 ani);●
baobabul = 6 000 ani (+/- 2500 ani);● pinul californian = 6000 ani (+/- 1500 ani);● sequoia = 6 000 ani (+/- 1000
ani);● cedru 5200 ani (+/- 250 ani); ● eucaliptul = 5 000 ani (+/- 800 ani);● pin = 4900 ani (+/- 300 ani);● unii
licheni = 4 500 ani (+/- 500 ani);● tisa = 3 000 ani (+/- 500 ani);● stejarul = 2 100 ani (+/- 300 ani. Cadavrul său
rezistă în apă sute de ani);● welwitschia = 2 000 ani (+/- 150 ani);● castanul = 820 ani (+/- 100 ani);● molidul şi
bradul = 600 de ani (+/- 200 ani).
► „Ziua îndrăgostiţilor, 1 martie, 8 martie, să fie oare aceste sărbători motivul pentru care oamenii mînaţi de
sentimentul respectului, dragostei, şi al pasiunii să pornească distrugerea naturii, care nici nu a apucat bine să
se trezească? Iar noi femeile să ne bucurăm pentru acele cîteva firicele de ghiocei, care îi primim timid în
dar?… Merg pe stradă, iar în cale îmi apar două doamne cu braţe pline de ghiocei, în mod normal ar trebui să
mă bucur, dar ochii mi se umplu de tristeţe. Aceste gingaşe plante au fost scoase din braţele naturii şi aduse în
faţa noastră, unde mai devreme sau mai tîrziu ajung în urnele cu gunoi, iar acel pahar cu apă, în care le punem,
doar le prelungeşte bietelor plante chinul de a muri încet. Niciodată nu am înţeles de ce oamenilor le place să
admire cum o floare se ofileşte şi piere, în loc să se bucure pentru una care creşte şi se dezvoltă. sînt atîtea
metode prin care puteţi impresiona persoana iubită. Noi, toţi cei care primim îndemnul vînzătorilor de a
cumpăra ghiocei, sîntem vinovaţi în moartea lor, şi chiar în dispariţia din mediul natural, în egală măsură.
Admiraţi viul, nu moartea.” (Tatiana Cimpoieş)
► Ca să ştii dacă sămînţa (mai) este vie, nu poţi afla decît punînd-o la încolţit. Nimic din structura ei nu ne poate
arăta că ar mai fi vie.
► Nici planta nu este exclusiv pamînt !
► Adesea, înainte de (moarte) uscare, copacul dă un rod bogat sau de foarte bună calitate.
► Planetele sînt senine şi „nepăsătoare”, deoarece: nu-şi pot schimba desfăşurarea vieţii, nu-şi fac iluzii, iar
dotările de apărare sînt neînsemnate în lupta cu agresorii.
► „Un stejar, e adevărat, nu vorbeşte, dar asta nu înseamnă că nu gîndeşte.” (Aristotel)
► Gîndacul de bucătărie, decapitat, poate trăi nouă zile după care moare de foame.
► Cum s-a reuşit prin „selecţie” şi „adaptare” ca albinele să moară necesar atunci cînd apără sau se apără, iar
viespii – nu ?
► Şi organismele unicelulare pot muri de bătrîneţe. Acest lucru este deosebit de relevat în cazul drojdiei
Saccharomyces sp.
► Extremofilele (rezistenţă la presiuni de 1000 atmosfere, temperaturi de + 122oC sau – 196oC, aciditate
extremă, salinitate extremă etc.) nu sînt mai dotate în lupta cu moartea, ci doar cu condiţiile de vieţuire.
► Mimarea morţii de către animale, pentru a se salva sau pentru a atrage potenţiale victime ca hrană, sugerează
că ele au într-un anume fel conştiinţa morţii şi a modului ei de manifestare, şi nu doar în cazul propriei specii.
► Bacteriile minuscule Herminiimonas glaciei, din gheţurile Groenlandei, au fost reanimate după 120 000 de
ani.
► Turritopsis nutricula, o vieţuitoare de apă dulce, ce face parte din familia moluştelor şi a coralilor este singura
vieţuitoare actuală capabilă să trăiască aparent „veşnic”.
► Comportamentul animalelor în preajma morţii lor: devin reflexive în priviri, triste, cu privi rugătoare, se
„închid” în ele însele, confuze, mirate, sfioase.
► Autopsiile (sau tranşarea unui animal) au loc după răcirea trupului; aceasta deoarece un trup cald şi umed nu
poate fi privit ca un cadavru, trupul constituind în egală măsură o dimensiune constitutivă a calităţii de persoană
alături de conştiinţa de sine.
► 50 000 000 000 000 de microbi vii şi morţi conţin fecalele noastre în 24 ore. Avem 40 000 microbi /cmp piele
(adică 85 – 1 miliard pe tot trupul). Şi cît de singuri ne simţim uneori !
► Cele mai (rezistente sau) de succes organisme pe ansamblu sînt cele simple. Exemplu: peste 80% din speciile
cunoscute sînt insecte. Ele au apărut acum aproximativ 400 de milioane de ani şi aproape toate ordinele de
insecte care existau în urmă cu 200 de milioane de ani au reprezentanţi şi în fauna actuala. Foarte probabil,
insectele vor continua să trăiască pe Terra mult timp după ce noi, oamenii, nu vom mai fi.
► Insectele au cei mai mult indivizi ce mor fără să ajungă să aibă descendenţi.
► Unele mame se pretind a fi Dumnezeu („eu ţi-am dat viaţă, eu ţi-o iau”). Astfel îşi omoară, ocazional,
descendenţii: lăstunul negru, barza, pasărea rinocer (ea alege pe cel mai viguros dintre cei doi pui ai săi, iar pe
cel plăpînd îl ucide), bibanul, tritonul, şoarecele, şobolanul ş.a.
► Moartea adusă de semeni şi canibalism: cîrtiţa, brotăcelul, omul, unele insecte (gărgăriţa orezului), unii
păianjeni (călugăriţa), cărăbuşul, ştiuca ş.a.
► Animalele se confruntă cu moartea aproape în orice clipă, astfel că nici nu-şi mai fac gînduri de viitor – pe
cînd oameni...parcă ar trăi sute de ani !
► Accidentul, boala sau prădătorii răpun animalele sălbatice cu mult înainte de atingerea unei vîrste înaintate.
► Moartea nu este cu necesitate suportul de susţinere în viaţă a tuturor celor vii. Ierbivorele, insectele, unele
plante, ca şi unele animale care pasc, nu ucid cu necesitate pentru a trăi.
► Mamiferele şi păsările moarte devin disgraţioase cu atît mai mult cu cît sînt mai voluminoase, îşi schimbă mai
accentuat coloritul în sumbru, au unele trăsături umane şi sînt mai invadate de microorganismele ce le
descompun.
► Animalele nu au o reprezentare a morţii, ele nu pot să conceptualizeze moartea, pot dori instinctiv să adopte o
conduită prin care să o precipite sau să o exploateze. Credem noi...
► Hidra şi reptilele au un potenţial de regenerare (morfalaxie) care le conferă o senescenţă extrem de redusă,
cauza morţii lor fiind îndeosebi bolile şi prădătorii.
► Durata maximă de viaţă a animalelor depinde, printre altele:● de dimensiuni: cele mai mari au o viaţă mai
lungă (balena poate atinge vîrsta de 200 de ani, pe cînd plăpîndul peşte Goby mic, de numai 15 mm lungime, nu
trăieşte mai mult de două luni), dar nu obligatoriu (spre exemplu, broasca ţestoasă sau peştele-piatră ce poate
atinge vîrsta de 226 de ani !);● de frecvenţa cardiacă (cu cît este mai mare, animalul trăieşte mai puţin – la o
pasăre poate atinge 600 pulsaţii pe minut, iar la broasca ţestoasă aproximativ 10 pulsaţii pe minut);● de
temperatura ambientului (cele din mediile reci trăiesc mai mult);● de dotare în apărare (cele slab apărate trăiesc
mai puţin, dar se înmulţesc în număr proporţional mai mare);● de temperatura trupului (poikilotermele tind să
trăiască mai mult);● de hrănire/metabolism (cele cu hrană bogată, înalt calorigenă, trăiesc relativ mai puţin);
moştenire genetică parentală (!).
► Nici animalului nu-i este indiferent dacă moare sau nu. Nu puţine animale cînd „simt” apropierea morţii (prin
boală sau îmbătrînire) au un comportament modificat faţă de progenituri.
► Dacă Dumnezeu este definit ca fiind „totul”, noi sîntem „divini”, neseparaţi de el şi deci dăinuirea ne este
presupusă.
► „Există în toate cîte sînt o minune ascunsă, care revelată ne constrînge să acceptăm divinul.”
► De ce ne-a dat Divinitatea o astfel de moarte ?
► Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă şi moarte, dar nu pentru bătrîneţe !
► Motiv de optimism: dacă Dumnezeu este infinit, atunci totul este Dumnezeu.
► Cine se caută pe sine ajunge să caute înţelegerea morţii şi astfel trebuie să-L gîndească pe Dumnezeu.
► Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. „Nu cred în Dumnezeu, dar mă tem de el.” (G. G. Marquez) „... Eu
nu mă tem de Dumnezeu, ci de absenţa lui.” (O. Paler)
►"A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viaţa are sens." (L. Wittgestein)
► Prima îngrijorare este dacă Dumnezeu este definit a fi nimicul/infinit (ori moartea).
► Fiinţarea şi conştiinţa sînt argumente pentru realitatea divinului, iar acesta un argument pentru posibila
dăinuire post-mortem.
► Credinţa în divinitatea continuă a fi, şi în epoca actuală, sprijinul afectiv cel mai eficient.
► Ce semnifică „tăcerea” divină, privitor la moarte ?
► Cumplit de mulţi sînt cei ce văd, pe chipul celor din preajmă, că sînt nerăbdători să-i vadă morţi !
► Mirosul degajat de cadavrul aflat în putrefacţie are semnificaţii pentru lanţul biologic, el semnalînd cu
pregnanţă o sursă de hrană. Astfel că plăcut sau neplăcut este acelaşi lucru; diferă doar în funcţie de receptorul
specific.
► Chestionar profilactic. Dacă peste o oră ar urma să mor:● Mi-ar fi frică ?● La ce m-aş gîndi ?● Care mi-ar fi
ultima dorinţă ?● Ce-aş dori să ascult pentru ultima dată ?● Ce mi-aş dori să mănînc/beau pentru ultima dată ?●
Ce le-aş spune celor din preajmă ?● Cine mi-ar place să-mi fie alături ?● Ce mi-aş dori să văd pentru ultima dată
?● Cui i-aş cere iertare ?● Ce aş regreta ?● Ce mi-aş reaminti cu plăcere din cele trăite ?● Ce păcate aş mărturisi
?● Ce mi-aş reproşa ?● Ce mi-aş dori să aflu, măcar acum ?● Ce aş dori să nu se afle despre mine ?● Cine ar
veni şi cine nu la înmormîntarea mea şi de ce ?● Cine m-ar plînge/regreta şi de ce ?● La ce compromis aş fi
dispus pentru a mai trăi o lună, un an sau zece ani ?● Aş accepta ca, după moarte, orgenele mele să fie
transplantate unor bolnavi ?
► Probabila atitudine faţă de moarte în viitorul apropiat:● Incinerarea va fi tot mai des utilizată, datorită
costurilor mai mici.● Aria cimitirelor se va restrînge.● Eutanasia în societatea umană se va extinde pînă la
generalizare.● Sinuciderile şi asasinatele vor creşte într-un procent modest, dar continuu, concomitent cu
creşterea populaţiei, condensării ei în centre urbane (implicit odată cu creşterea stresului, a violenţei, a
nesiguranţei, a accidentelor diverse [alimentare, de circulaţie, teroriste etc.], a dezagregării principiilor morale, a
„libertăţii” şi a „democraţiei” practice, a influenţei negative din partea surselor de informare în masă etc.), a
dezinformării şi a abundenţei de informaţii inutile sau derutante, la domnia banului.● Drepturile reale ale
individului (inclusiv asupra vieţii şi morţii sale) se vor redefini şi restrînge continuu, subtil.● Oferta religioasa la
problema morţii se va restrînge sub constrîngerea evidenţei trăirilor proprii ale individului şi a informării
ştiinţifice.● Dinamismul vieţii, oferta de stimuli şi trăiri „alese” vor estompa pînă la anulare gîndul la moartea
proprie.● Creşterea masivă a populaţiei, concentrarea ei pe spaţii tot mai restrînse şi globalizarea vor diminua
importanţa individului şi implicit, pentru acesta, a vieţii lui.● Decesul va surveni doar excepţional acasă,
internarea într-o instituţie specială se va generaliza.
► Dreptul personal la viaţă primează (încă...) faţă de dreptul la viaţă al altora. Astfel este de neacceptat să-l
sacrificăm pe A (sănătos) pentru a împiedica, prin transplant de organe, moartea lui B, C şi D.
► Temperamentul ne hotărăşte moartea ? Impulsivii fac ulcer, cei anxioşi au probleme cu tensiunea şi
colesterolul, cei agresivi dezvoltă boli de inimă, cei timizi fac în mod frecvent infecţii, extrovertiţii sînt obezi,
pesimiştii fac maladia Parkinson, iar cei veseli mor repede pentru că nu dau atenţie problemelor de sănătate.
► Anunţ ciudat, scris cu creta pe un mormînt: De mai treci pe aici, eu ţi-am lăsat o floare.
► Să iubeşti viul în primul rînd pentru ceea ce semnifică, apoi pentru ceea ce-ţi oferă.
► Chestionări vizavi de boală şi moarte. Cînd a apărut prima „boală” sau organism parazit ? Cum a ajuns
„evoluţia” la această „realizare”(consecutivă simbiozei?) ? (auto)Organizarea superioară pretinde distrugerea,
consumul (cumulat ?) a ceva viu ? Boala/moartea este un instrument al evoluţiei (Spre ce ? De ce astfel ?) ? De
ce nu a fost suficientă simpla uzură urmată de moarte pentru înlăturarea organismelor epuizate, îmbătrînite,
inutile ? Este boala o pedeapsă ? Este boala expresia războiului tuturor împotriva tuturor ? Cooperarea
organismelor vii este „periculoasă” ? Pentru cine şi de ce s-a optat pentru concurenţă ucigătoare ?
► Capela romano-catolică din localitatea Sedlec – Kutná Hora, Cehia, are piesele de mobilier, candelabrul şi
decoraţiunile pereţilor, realizate din oasele a circa 50 000 de oameni, într-o îmbinare artistică.
► Trebuie să mai fie „cineva” ca să (mai) fiu Eu. Dar acest cineva poate fi cu mine sau parte din mine. Cine este
acest cineva ? Ce este el în afara raportării/interacţiunii ? A nu fi înseamnă doar a nu interacţiona ?
► Nu există viaţă şi moarte, lumină sau întuneric, ci numai subiectiv în raportare la ceva (stare şi interacţiune).
► În raportare la moarte, orice îşi pierde importanţa şi sensul.
► Dacă acest „aici” este (necesar ?) aşa cum este, „dincolo” pare improbabil a fi mai bun.
► Cînd ţi-ai sfîrşit viaţa, de fapt (ca proces) ţi-ai sfîrşit/împlinit moartea.
► Moartea împiedică relevarea sensului vieţii (viului) ?
► Moartea a debutat în Rai ca o consecinţă a impulsului expansiv, impuls ce se poate susţine doar pe concurenţă
/distrugere.
► Ce implicaţii are naşterea după răsăritul Soarelui sau după apusul lui ? Între moartea survenită înainte de
răsăritul Soarelui sau după apusul lui există o deosebire ? Probleme ale metafizicienilor...
► Vrei să ştii cum e să fii mort ? Imaginează-ţi că eşti fără memorie sau/şi fără simţuri.
► Moartea ne demonstrează valoarea noastră.
► Puţini (şi tîrziu) au fost cei ce au descoperit sensul vieţii lor. Sensul Vieţii nu a fost relevat pînă acum.
► Aşa cum este posibil să se intre instantaneu în viteza de 100 km/h, pornind de la 0 km/s, fără a se trece prin
valori intermediare, tot astfel s-ar putea ajunge de la „nimic” la „ceva”, de la viaţă la moarte ş.a.m.d. Concluzia
unuia „vesel”...
► Gîndirea hindusă consideră viaţa şi moartea contradictorii, egale ca valoare.
► Este şocant să descoperi că tot ceea ce este considerat pozitiv e legat de o „realitate negativă” corspunzătoare.
► Orice propoziţie referitoare la raţionalitatea sau iraţionalitatea existenţei înseamnă o anumită opţiune în
favoarea unei viziuni încrezătoare sau deznădăjduită cu privire la realitatea post-mortem. Dar există şi o a treia
cale: nepăsarea pură.
► În viziunea noastră (!) existenţa umană are un sens tragic, pentru că:● nimic nu este dat definitiv;● nimic nu
este absolut sigur;● orice este riscant;● orice are nevoie de sens, de dispersie şi reordonare (pentru a fi înţeles –
dar aceasta nu fără o alterare irecuperabilă);● nimic nu este pe deplin înţeles.
► Cînd entuziasmul vieţii trupului s-a dispersat rămîne, adesea, impresia că nimic nu este demn în mod absolut
de a trezi efort, adeziune şi iubire.
► În pragul morţii, speranţa (ciudat sentiment !) mijloceşte abdicarea de la viaţă !
►Realism: "Sînt pe moarte în fiecare zi."
► În pragul morţii să fii furios... că ai trăit !
► Cine poate dovedi că toţi sîntem egali în faţa morţii ?
► Viaţa se „ascunde” în lumină, iar moartea în întuneric.
► Pentru cei înţelepţi, întunericul este sursa luminii.
► Simţurile şi moartea. În întuneric nu mai contează ceaţa sau ochelarii de vedere – dar chiar şi în întuneric
deplin tot vedem ceva: întunericul !
► „Flacăra lor în loc să lumineze odaia, o umple de fum.” Pierre Abelard (despre teologi, dar valabil şi pentru
thanatologi…). Dar... lumina poate fi şi „rece”, pe cînd unde-i fum e şi căldură, iar cînd ţie frig renunţi la lumină
în favoarea căldurii !
► Am fi „cineva” dacă nu am muri !
► Sînt unii, şi nu puţini, ce aşteaptă nerăbdători moartea semenilor (creatorii de sicrie şi morminte, firmele de
curăţenie specială, crematoriile, pompele funebre, unii funcţionari publici, moştenitorii etc.).
► Nu există extreme absolute (viaţă – moarte; mic – mare; rău – bun; lumină – întuneric; început – sfîrşit.
Astfel, spre exemplu, cînd sfîrşeşte începutul şi cînd începe sfîrşitul ?)
► Misterul autoreferenţialului: unele se pot aplica lor înşişi (matematica, filozofia, gîndirea, viteza) altele nu
(moartea, meteorologia, chimia, fizica biologia, destinul). Realitatea pretinde schimbări, diferenţieri şi
interacţiune, iar viaţa şi timpul nu au antonime. Subtil !
► Cauza este asemenea ciobului: trebuie să se spargă întregul pentru a fi (cu aplicabilitate frumoasă la Viu).
► Prin ce „selecţie” s-a ajuns la opţiunea morţii ?
► Viii vin şi se duc; doar morţii se acumulează. Sau poate...
► Nimicul dinaintea vieţii şi nimicul de după ea nu are aceeaşi semnificaţie sau valoare. Vezi, spre exemplu,
zeroul în faţa lui unu sau după el.
► Faţa cadavrului uman poate exprima: suferinţă fizică, spaimă, acceptare, plăcere (asemeni celei resimţite la
culcare) sau... „nimic”.
► Viul moare progresiv, cu fiecare specie dispărută.
► Nu vezi nori pe cer sau cer cu nori, ci cer şi nori – separaţia fiind iluzorie; tot astfel separarea viaţă- moarte.
► După cum nu ai primit viaţă – cui să-i fie ea dată ? – tot astfel ea nu-ţi poate fi luată – nu este cui să-i fie
luată.
► Viaţa, cu tot ceea ce implică ea, este o absolută surpriză. De ce n-ar fi astfel şi moartea ?
► Reflexul de vomă se conservă pe tot parcursul vieţii, chiar în absenţa exercitării lui. Tot astfel deţinem
numeroase însuşiri necunoscute care nu se exercită în absenţa unei circumstanţe constrîngătoare, oportune.
► Noi ne trăim moartea.
► În absenţa emoţiilor şi senzaţiilor, mintea (conştienţa şi conştiinţa) nu-şi mai găseşte sursa şi expresia de a fi.
► Decît niciodată, mai bine mai tîrziu. Valabil şi în privinţa morţii ?
► Oricît de încet ai merge, oricît ai trage de timp, tot ajungi la „capăt” !
► Viaţa nu are început, iar moartea nu are sfîrşit.
► Eu nu pot fi mort (pentru mine); doar tu poţi fi mort (pentru mine).
► Cînd şi cum conferă moartea valoare vieţii ?
► Final, da, dar numai al unei stări în reflectarea unei conştiinţe. Altfel nu, deoarece final nu poate exista în
Universul omnicauzal şi dinamic.
► Viata, o aventură a morţii sau viceversa ?
► Animalele mor, oamenii decedează. Ce mică/mare diferenţă !
► Privirea celui ce moare în braţele tale nu mai poate fi uitată.
► Relaţia cu tine însuţi este bolnavă cînd nu mai ţii la viaţă, cînd nu mai ai teamă de moarte.
► Majoritatea oamenilor îşi ascund frica de moarte în copii, avere, titluri, cultură, performanţă oarecare, creaţie,
chiar dacă ştiu foarte bine că ele într-o clipă se vor şterge, fiind realizări efemere.
► Mai corect este să spui: „Doamne, mai ţine-mă în viaţă”, decît „Doamne, fereşte-mă de moarte.”
► Nimicul sperie mai mult decît ceva-ul.
► „Poate exista ceva mai rău decît moartea ? Da, viaţa uneori.” Aceasta este o eroare, deoarece moartea nu
poate fi un rău (pentru cine ? cînd ? unde ? pentru cît timp ? etc.) !
► Nu individul, ci Viul este lipsit de sens inteligibil.
► Dacă nu există un „dincolo”, nu există nici un „aici”. Adevărul (vieţii şi morţii) este un concept foarte
problematic.
► Nu există tăcere (a morţilor), ci doar urechi surde.
► Straniul simţămînt al unora că Moartea îi cheamă.
► Criterii pentru o moarte bună: să fie acceptată, să urmeze după vîrsta de 70 de ani, să fie bruscă, să te
surprindă pregătit, familia să nu aibă de suferit prea mult (sau... chiar să se bucure).
► Dacă viaţa ne este dată apoi luată, ce sau cine sîntem noi de fapt ?
► Nimic nu poate fi nimic; ori totul, ori... nimic.
► Doar o poziţie dualistă între Realitatea perceptivă şi Realitatea interpretativă poate surprinde adevărul vieţii şi
al morţii. Întreaga noastră realitate nu există decît în funcţie de noi.
► Şi în privinţa vieţii unii se concentrează pe calitate în detrimentul cantităţii, iar alţii invers.
► Existenţa fiecăruia dintre noi este frapant de asemănătoare cu formarea, existenţa, dispersia şi efectul unui
nor.
► Starea post-mortem s-ar părea că nu-i rea, din moment ce Dumnezeu omoară şi copii !
► Criminali artificiali ai omului: praful de puşcă, motorul cu explozie, compuşii chimici artificiali.
► Criminali naturali ai omului: viruşii, microbii, strugurii şi prunele (indirect), ciupercile, cărbunele şi petrolul
(indirect).
► Prin existenţa mea, cîţi fraţi/surori am împiedicat să acceadă la viaţă ? Între aproximativ 250 şi 300 pe linie
maternă şi între aproximativ 6 x1011 şi 1215 x109 pe linie paternă.
► Fugim de moarte, dar ne hrănim cu ce-i mort !
► Cînd moartea a devenit „necesară”?
► Ne egalizează moartea ? Poate la nivel de trup, dar mai mult nu avem certitudinea după cît de absurdă şi
nedreaptă se arată natura.
► Nevoia de moarte ar fi ceva similar cu nevoia de somn.
► Toata lumea moare ? Nu, deoarece ultimul „nu poate muri”; nu-i cine să-i constate moartea.
► Elementul chimic cel mai „viu” este hidrogenul, iar elementul chimic cel mai „mort” este carbonul.
► Uşurinţa cu care se poate induce moartea reflectă faptul că ea determină doar o schimbare „minoră”,
„relativă”. Ceea ce este fundamental rămîne neafectat. Mai mult, însuşi faptul că viaţa se susţine pe viaţă arată că
moartea animală şi vegetală nu afectează fundamentul, ci îl susţine.
► Feromonii necrofori (mortuari) sînt emişi în cursul procesului de descompunere a trupului, semnalînd
membrilor vii din preajmă prezenţa unui vector al morţii (cu specificul lui), plus prezenţa de nedorit a unui trup
în descompunere (eventual bolnav şi cauza). Ei atrag nu doar duşmani, ci şi „binefăcători” ce grăbesc
descompunerea şi chiar izolarea, îndepărtarea unei surse de îmbolnăvire pentru ceilalţi.
Feromonii de alarmă sînt emişi cu ocazia morţii, ca un indiciu privind natura morţii, implicit reacţia necesar
salvatoare a celorlalţi.
► Am fost la mormîntul meu şi – minune ! – l-am găsit gol ! Şi atunci am întrebat: Doamne, cu adevărat am
înviat sau poate încă nu am murit ? La care El mi-a răspuns: Nu ! Acolo n-ai fost şi nici nu vei fi, după cum nu
eşti unde şi cînd te crezi !
► Fantezie. Noi sîntem „celulele” din alcătuirea lui Adam şi a Evei, iar „ei” se „dezvoltă” prin noi. Aşa se
explică şi deosebirilor dintre noi.
► Ce-au ştiut de fapt Adam şi Eva despre moarte ? De ce nu au ştiut ei ceva referitor la consecinţele negative ale
morţii ? Sau au ştiut/aflat ceva ? Cum (de ce) au murit ei şi unde se află acum ?
► Construim noi lumea post-mortem ? Diversitatea viului şi numărul enorm de indivizi ar putea sugera, sau s-ar
putea justifica prin aceea că ei sînt „necesari” dincolo ? Aşa se explică de ce pentru întreaga lume vie important
este a se înmulţi ?
► „Uneori viaţa unui om se termină prin moartea altuia.”
► Doar vîrstnicul înţelept este convins de superioritatea faptului de „a fi”, asupra lui „ a face” şi „a avea”.
► Cînd mor eu, mor „mai mult” şi toţi străbunii mei.
► Prin moartea ultimei fiinţe, moartea se sinucide.
► Se spune că cei dominaţi de griji mor iarna, de angoasă – primăvara, de necaz supărare – toamna, plăceri
trupeşti – vara, furie – la finele verii.
► Cine va dovedi că avem un început absolut, va dovedi şi că avem un sfîrşit absolut.
► Speculaţie. Cei care nu mai există aici îi propulsează pe cei care nu există. Cei care există îi susţin şi pe cei
care nu mai există. Cei care încă nu există îi elimină pe cei care există.
► Se implică Moartea în amploarea şi specificul simţurilor noastre ?
► „Ceea ce poate fi divizat, nu are nici o realitate.” (Leibnitz) Şi ce nu poate fi divizat ? Sufletul, Eul şi
Dumnezeu.
► Dezamăgitor şi îngrijorător: După patru zile de la înmormîntare, înviatul Lazăr nu găseşte nimic să
mărturisească despre „dincolo”, ba, mai mult, nici să-i mulţumească sau să-şi apere binefăcătorul ! Sau poate a
regretat că a fost readus la viaţă !?
► Derutant: Din cei care au fost înviaţi (fiul Sunamitei, fiica lui Iair, Lazăr din Betania, Iisus Hristos), nici unul
nu a povestit ceva de „dincolo”.
► Cu gîndul la moarte: Labirintul fără ieşire mai este labirint ?
► Nimicul ne „nimiceşte” !
► Starea de viu, un proces epuizant ?
► Moartea nu-ţi ia individualitatea (eul), ci doar un mod de expresie a ei.
► Ce înseamnă în cazul vieţii şi morţii: nu-i cîştig fără pierdere şi nici pierdere fără cîştig ?
► Simţurile percep („creează”) finitul. Deci, în moarte, fără trup/simţuri sîntem infiniţi.
► Prin faptul de a fi, sîntem învingători sau înfrînţi ?
► Multora le place să asemene viaţa cu o sfoară, deoarece capetele ambelor nu pot fi separate.
► Moartea, ca multe altele, ne pare a fi logică, dar cum logica nu se poate autoverifica, suspiciunea rămîne!
► De introdus în ecuaţia morţii: accederea la viaţă ne este o întîmplare.
► Nu eu mor, ci doar ceea ce am fost eu „aici”.
► Ar putea semnifica ceva circumstanţele în care individul moare ?
► Poate s-ar cuveni să-i plîngem pe cei ce vor fi, nu pe cei ce nu mai sînt.
► Cum poţi iubi pe deplin o fiinţă ştiind că moartea te va separa de ea ? Sau iubirea absolută nu poate să fie, ori
nu trebuie să fie decît pentru D-zeu ?
► Dacă „mi-am pierdut viaţa”, cine ar putea-o găsi şi ce ar putea face cu ea ? Multe ! Spre exemplu, şi-ar
prelungi viaţa prin transfer de organe.
► Gînd în preajma morţii: de ce este mai uşor să pierzi, decît să cîştigi ?
► Nu ştim de unde venim ca să nu ştim unde plecăm ? Nu ştim unde şi cînd sîntem, pentru a nu şti ce sîntem şi
unde vom fi ?
► Sarea de bucătărie (substanţă indispensabilă vieţii) este compusă din sodiu – un metal care arde pe apă – şi
clor, unul dintre cele mai ucigătoare gaze. Acidul clorhidric şi soda caustică sînt substanţe puternic corosive –
dar mixate în proporţie corectă ele formează o soluţie de sare de bucătărie şi apă. Sarea ajută la îngheţarea apei,
dar în acelaşi timp ea face să se topească gheaţa. Sarea gemă este aproape la fel de tare ca antracitul – cu toate
acestea ea se dizolvă uşor în apă. Din ce melanj („toxic”) se compune viaţa ? Dar moartea ?
► Cînd am fost în „amiaza” vieţii mele ? A fost ea o zi banală ?
► Hrănirea este un act de ucidere legală, „naturală”. Este ea primul servitor al Morţii ?
► Paradox: cunoaşterea şi înţelegerea complică lumea (viaţa şi moarte îndeosebi).
► Cum „evoluează” moartea ? Cum se adaptează ea ?
► Ce nu costă, nu-i preţuit. Cît costă moartea ?
► Dacă viaţa mea e în mîinile mele, cine-s eu ?
► Nu poţi lua viaţa cuiva; poţi doar să o suprimi.
► Nu-i fiinţă omenească de moartea căreia natura, unele persoane sau statul, să nu beneficieze.
► Ce poate semnifica pentru mine, fiinţă unică şi muritoare, „sfîrşitul” Terrei ? Doar un „plus” de moarte a
materiei trupului ce-am avut ?
► Indicii că eşti mort: Nu poţi dialoga cu tine şi nu mai ai dorinţe. Nu pare ceva plăcut...!
► „Viaţa nu a început, conform teoriei replicator, prin eu mă multiplic, ci prin eu te multiplic pe tine şi tu mă
multiplici pe mine.” Dar Moartea ?
► Cum a ajuns viul să se teamă de moarte ? Cum s-a înscris în codul genetic durata vieţii, cu un specific al
fiecărei specii şi după ce criterii ?
► Viaţa nu o poţi pierde; dacă o pierzi, cu ce rămîi ?
► Dacă dispar pe deplin, cine a dispărut, unde şi cînd ?
► Omul, steaua şi moartea. Atît omul, cît şi steaua:● nu apar cu necesitate în spaţiu şi timp, sau nu în mod
evident;● în perioada formării au o structură fluidă, în proporţie de peste 90 %;● în faza de naştere pornesc de la
un număr redus de elemente, apoi acestea cresc exponenţial într-un interval relativ scurt;● au durata gestaţiei de
circa 1 % din durata de existenţă dinamică;● nu au responsabilitate pentru unde şi cînd se nasc, cum trăiesc, ce
fac în viaţă, ce părinţi au;● au o copilărie (sub aspect fiziologic) agitată;● prezintă un lung palier existenţial în
faza de maturitate, iar sfîrşitul este adesea alert;● evită nuditatea;● trec obligatoriu, succesiv, prin etapele de
naştere, tinereţe, maturitate, bătrîneţe, moarte, dar se pot sfîrşi în oricare din aceste etape;● comportă faze
individuale şi de comuniune socială;● nu pot trăi de două ori (sau nu cu aceeaşi unitate materială);● se pot
caracteriza prin anemie sau obezitate, congenitală sau dobîndită, permanentă sau tranzitorie;● fac parte
(majoritatea) din colectivităţi;● se asociază, mai ales, în duete dar pot trăi şi în poligamie sau solitarism;● cînd
formează un duet, el poate fi liniştit, agitat sau distructiv, pentru unul sau pentru ambii parteneri;● cînd sînt într-
un duet, nu totdeauna cel masiv domină pe cel mic;● pot prezenta unele trăsături imorale, cum ar fi acelea de
furt, canibalism, distrugere nemotivată, viol (cu sau fără inseminare), vagabondaj;● au capacitatea de
reproducere numai prin altul, prin inseminare (excepţie fac primele individualităţi apărute);● nu au descendenţi
în mod obligatoriu, dar în tot timpul vieţii participă la viaţa celorlalţi (direct sau indirect);● pot avea descendenţi
şi în mod involuntar;● amprentează descendenţii în linie dreaptă;● se pot naşte individual sau geminat;● pot
avea o viaţă liniştită sau una tumultoasă, de care nu se fac cu nimic responsabili;● pot fi implicaţi în evenimente
care să le schimbe complet viaţa şi de care nu sînt cu nimic răspunzători;● au un grad de libertate extrem de
limitat (în eventualitatea că-l au …);● nu pot trăi fără a lăsa urme (fie şi numai „gunoi şi o văgăună”…);●
modifică mediul, pe tot parcursul vieţii;● par a fi (şi) un proces de „căutare”, de desăvîrşire, deci o etapă
evolutivă;● nu-şi justifică existenţa (cel puţin sub aspect individual);● nu prezintă cu certitudine sensul
existenţei: evoluţie sau involuţie;● prezintă o zonă centrală caldă, pulsantă, generatoare de căldură şi radiaţie, iar
în exterior un cîmp de interrelaţie;● au membrii grupului cu indivizi unici, irepetabili, originali;● pot fi de culori
diferite şi de vîrste mult diferite;● pentru a realiza o expansiune, trebuie mai întîi să se concentreze;● au un
sfîrşit în funcţie de trecutul personal sau de mediu;● au căldura asociată vieţii, iar răcirea asociată morţii;● se pot
autodistruge;● din pulbere şi gaz se formează şi-n pulbere şi gaz se transformă prin moarte (cu unele excepţii,
cum ar fi, spre exemplu, „urcarea la cer” şi respectiv „Gaura neagră”);● pot avea o moarte lentă, liniştită,
acceptată, sau dimpotrivă una bruscă, violentă, dureroasă;● au majoritatea longevivilor cu o talie scundă;● au
momentul de început şi de sfîrşit al existenţei, imprecizabil;● nu-şi cunosc destinul şi nici nu-l pot influenţa;● nu
au acces la eternitate ca individualitate;● pot sfîrşi în grandoare sau în anonimat. (apud „Micro & Macro
Universul”, M. C. Paulişan, Editura Gutenberg, Arad, 2006)
► Omul, Universul şi Moartea. Atît Omul, cît şi Universul:● au erupt din „nimic” şi dispar în „nimic”;● sînt
exprimate şi „limitate” de spaţiu şi timp;● au un început care vizează doar expansiunea;● nu par să-şi fi dorit să
existe, dar doresc cu acerbie să supravieţuiască într-un fel oarecare;● îşi ascund rostul;● par a sta sub semnul
fatalismului;● sînt în expansiune, aparent nelimitată;● au un început (?) şi un sfîrşit (?) misterios;● par a se
întoarce cîndva în punctul din care au plecat, sau foarte aproape de el;● au o istorie fundamentală asemănătoare;
● au elementele definitorii realizate din primul moment de existenţă (s. e., toate formele Viului terestru – cel
puţin –, au fost şi parţial mai subzistă , la fel cum în Univers toate structurile „mari” ce puteau să se formeze s-au
format şi în parte mai subzistă);● au un final „problematic”;● au apărut şi supravieţuiesc la „limită”;● au o
complexitate extremă şi asemănătoare;● nu exprimă de ce sînt aşa cum sînt, şi nu altfel;● prin parte, pot să
„recupereze” funcţiile întregului;● trebuie să se confrunte cu un acelaşi „ceva”, pentru a deveni;● par a fi o
punte, nu un ţel;● par a avea un (acelaşi) Creator;● sînt altceva decît suma părţilor alcătuitoare;● debordează de
imaginaţie…(apud „Micro & Macro Universul” M. C. Paulişan, Editura Gutenberg, Arad, 2006)
► Ce fascinantă este asemănarea vieţii noastre, cu arderea unei lumînări ! Să avem în vedere că cineva a aprins-
o (se consumă şi luminează) şi urmăreşte ceva cu aceasta (nu existăm nici noi, pentru noi).
► Dezamăgitor: cunoaşterea, alungînd ceaţa, îndepărtează orizontul !
► Îi purtăm şi îi îngrijim chiar în noi pe cei ce ne vor devora ! Bacteriile care se hrănesc cu conţinutul din
intestine, după decesul nostru trec la consumul/descompunerea intestinelor înseşi. Apoi continuă cu
descompunerea celorlalte organe (iar concomitent propriile enzime digestive ale trupului se răspîndesc,
contribuind la descompunerea acestuia).
► Nu moartea e răul cel mai mare, ci descumpănitoarea lipsă de sens a existîndului.
► „Prostul crede că poate trăi fără gîndul morţii, pe cînd înţeleptul ştie că nu poate, dar tot încearcă.”
► Ce-ar însemna să putem lua şi acumula vieţile altora ?
► Nedumerire: cum mai poţi simţi durerea în iad şi fericirea din rai, fără (acest) trup ?
► Doamne, numai de mine de nu m-ai despărţi !
► Conform Principiului lui Protagora, că orice afirmaţie atrage după sine contrariul ei, nu putem adera o dată
pentru totdeauna la vreo părere. Aceasta se verifică îndeosebi în privinţa morţii.
► Sîntem o secvenţă de „nimic în infinit”.
► Dincolo de această viaţă nu mai este nimic (ci este altceva...).
► Una este să ştii că vei muri, alta să înţelegi că vei muri !
► „Universul nu este ostil şi nici prietenos. Este pur şi simplu indiferent.” (John H. Holmes)
► Putem avea încredere în moarte ?
► „Copiii tăi nu sînt copiii tăi. Ei sînt fii şi fiicele vieţii care tînjesc după ea însăşi. Ei vin prin tine, dar nu de
la tine. Şi deşi ei sînt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin. Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gîndurile tale. Pentru
că ei au propriile lor gînduri. Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele. Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu
încerca să-i faci ca tine. Pentru că viaţa nu zăboveşte în ziua de ieri.” (Kahlil Gibran)
► Nimeni nu ştie pentru ce trăieşte, iar dacă afirmă contrariul e doar părerea/adevărul lui.
► „De unde ştii că pămîntul nu este altceva decît infernul altei planete ?” (Aldous Huxley)
► Curiozitatea unui lingvist:„dincolo” în ce limbaj vor fi înţelegerea, relaţionarea, raţiunea ?
► “În ce limbă o fi vorbit Adam cu Dumnezeu în Paradisul terestru ?” (A. Dante)
► De ce sîntem indiferenţi că trăim acum nu altcîndva ?
► Nu există un „nivel ultim“ al existenţei, ci numai „contexte relativ autonome şi independente“.
► Spaţiul absolut şi timpul absolut nu există; există doar o relaţie spaţio-temporală absolută. Idem în cazul vieţíi
şi morţíi.
► Începutul, cuprinsul şi sfîrşitul vieţii aici sînt la fel de importante.
► Opinie: Între conştient şi inconştient nu este decît o diferenţă cantitativă, iar conştiinţa apare în urma
diminuării inconştientului.
► Principala noastră sursă de energie este moartea (altora) ! Mai e precis spus, ţiţeiul.
► Celulele moarte aflate în periferia pielii sînt o barieră împotriva microbilor şi a altor elemente agresive. Deci,
fragmente ale morţii noastre ne apără (iar unii cred că şi moartea trupului în ansamblu) !
► Evolutia biologica ne este benefică ?
► Stingerea vieţii, asemeni stingerii iluminatului artificial cînd răsare Soarele ?
► Întunericul, bolta înstelată şi gîndul la moarte te aduc cel mai brutal la realitate.
► Tăcerea şi întunericul ascund speranţa !
► „In 1923, la vîrsta de 35 de ani, jocheul Frank Hayes a suferit un atac de cord în timpul unei curse. Calul său,
Sweet Kiss, a terminat pe primul loc, Hayes devenind astfel primul jocheu mort care a cîştigat vreodată o cursă.”
► „Notarul citeşte testamentul pentru moştenitori: Să fii întreg la minte înseamnă să cheltui toţi banii înainte de
moarte”.
► Temperatura absolută a Raiului este de 525o C, deci mai mare decît cea a Iadului: 445o C !. Poftim de-i
contrazice pe „fizicieni” !
► Doar iad şi rai ? Sărac Univers !
► Din temerile unui „sfînt”: Mă îngrozesc la gîndul că voi fi încarcerat în rai, pentru totdeauna !
► „Nu renaşte nici un decedat ? Da’ care-i prostul care să se mai întoarcă din rai sau puternicul ce ar putea să
mai iasă din iad ?!”
► „Toate drumurile care duc în iad sînt drumuri cu sens unic.” Deci, din rai se poate ieşi ? Cine şi de ce ar face-
o?
► Dilema unui muribund: voi mai rîde vreodată ?
► Apropo de „nu dori moartea şefului; fă-l să şi-o dorească singur.” Cei „atenţi” pot observa că, cu cît
blestemele adresate cuiva sînt mai numeroase şi mai aprige (îndeosebi dorinţa de a-l vedea mort), cu atît
destinatarul lor o duce mai bine şi trăieşte mai mult ! (valabil la dictatori, politicieni, bancheri, vecini etc.)
► „Dacă te laşi de fumat, de alcool şi de femei nu trăieşti mai mult... doar că ţi se pare că timpul trece prea
încet.” (Clement Freud)
► Înger eu ? Nu, nu vreau să fiu în-ger ! ! !
►Inventar sumar al termenilor din ţinutul lui Thanatos:
*acid butiric, *„aici”, *„dincolo”, *absolut, *acarieni, *adevăr, *adipoceara, *afectivitate, *a fi, *agonie, *altar
funerar, *anabioza, *aneuthanasia, *antrepenor la pompele funebre, *apă moartă, *apnee, *apoptoză,
*apothanasia, *asasinare, *asfixie, *asomare, *athanasia, *autoliză, *autoeutanasie,*autopsie, *bătrîneţe,
*cacothanasia, *cadaverina, *cadavru, *califora, *canibalism, *capelă, *carcasă, *catacombe, *catafalc,
*catalepsie, *cavou, *cenotaf, *certitudine, *cimitir, *cioclu, *circulaţie postumă, *clonare, *coleoptere,
*columbar, *comă, *condoleanţe, *congelare, *conştienţă, *conştiinţă, *copîrşeu, *cortegiu funerar, *cosciug,
*credinţă, *cremare, *criptă, *criptobioză, *cruce, *deces, *decorporalizare, *defunct, *demon,*depresie,
*destin, *disoluţie, *distanasie,*divinitate, *dizolvare, *doliu, *dolmen, *dric, *duh, *durere, *dysthanasia,
*electrothanasia, *entomologie medico-legală,*epitaf, *eschatologie, *eternitate, *eu, *euthanasie, *exhumare,
*existenţă, *exitus, *extaz thanatic, *fantome, *fiinţare, *fosilă,*fratricid, *frică, *funebru, *funerar, *funest,
*gerontologie,*giulgiu, *gîndirea, *groază, *gropar, *hipobioză, *hoit, *horcăi, *hospice, *hydrothanasia, *iad,
*incinerare, *infanticid, *infinit, *inhibiţie letală, *îmbălsămare, *început/sfîrşit, *înhumare, *înmormîntare,
*înviere, *kief, *leş, *letal, *letargie, *Lete, *liber arbitru, *lignificarea, *linţoliu, *lividitate, *longevitate,
*lucernă, *lugubru, *macabru, *mască mortuară, *matricid, *mausoleu, *medicină legală, *melancolie,
*metempsihoză, *mezobioză, *mîntuire, *moarte, *moaşte, *morbid, *morgă, *mormînt, *mortifica,
*mumificare, *naştere postumă, *natură moartă, *năsălie, *necrifilie, *necro-, *necrofag, *necrofobie,
*necrolepsie, *necrolog, *necromanie, *necromanţie, *necropolă, *necropsie, *necrosadism, *necroză,
*necroză, *nemurire, *nirvana, *obelisc, *ofrandă, *omor, *oncosis, *optimism/pesimism, *orthothanasia,
*osuar, *palingenezie, *paraeutanasie,*parastas, *paricid, *patricid, *păcat capital, *pedeapsă capitală,
*persoană, *pete cadaverice, *petrificarea cadaverică, *piatră tombală, *pietate, *plastifiere, *plîns, *pomenire,
*pompe funebre, *post-mortem, *postum, *premoniţie, *priveghi, *progerie, *prosectură, *pulberizare,
*purgatoriu, *putrefacţie, *putresceina, *raclă, *rai, *raţionament, *raţiunea (de a fi), *răposat, *realitate,
*reanimare, *redoare, *reîncarnare, *religie, *requiem,*resuscitare, *rigiditate cadaverică, *ritualuri funerare,
*rug, *sacrificare, *sanctuar, *saponificarea, *sarcofag, *schelet, *senescenţă, *senilitate, *sepulcral, *sicriu,
*simbolistica morţii, *sindromul Lazăr, *sindromul morţii subite, *sinistru, *sinucidere, *sîmbăta morţilor,
*speranţă, *stelă, *stîrv, *strigoi, *stupoare, *sucombare, *sucubis, *suferinţă, *suflet, *suicid, *supravieţuire,
*tachythanatous, *tafofobia, *taphonomie*testament, *thanatism, *thanato- , *thanatocenosis, *thanatocenoză,
*thanatocoenosis, *thanatofobie, *thanatogeneză, *thanatogeography, *thanatognomonic, *thanatography,
*thanatoid, *thanatologie, *thanatomania, *thanatomantic, *thanatometer, *thanatomusia, *thanatophidolog,
*thanatophilia, *thanatophoric, *thanatopraxie, *thanatopsia, *thanatopsis, *thanatorium, *Thanatos,
*thanatosia, *thanatotic, *timp, *tragic, *transcendent, *tumul, *ţintirim, *ucidere, *unghi mort, *Univers,
*urnă cinerară, *văduvie, *vecie, *viaţă, *viu, *voinţă, *voodoo, *ziua morţilor, *zombi.