Statutul pedagogiei ca știință a educației

Din punct de vedere etimologic cuvântul pedagogie provine din grecescul pais care înseamnă
copil și grecescul agoge care înseamnă acțiunea de a conduce. Inițial, termenul însemna
persoana care conduce școala, apoi, începând cu dezvoltarea umanității, a însemnat ansamblul
problemelor legate de fenomenul educațional. Pedagogia este știința socio-umană, cu statut
epistemic autonom, care analizează fenomenul educațional deoarece are ca obiect de studiu
educația, are o metodologie de cercetare proprie, adaptată obiectului de studiu și normativitate
proprie domeniului științelor socio-umane.

În primul rând, statutul epistemologic al pedagogiei reprezintă un detaliu al acestei științe care
încă este cercetat. Cauzele acestei incertitudini pot fi identificate atât în interiorul, cât și în
exteriorul domeniului său de cercetare. Cauza internă este comună tuturor științelor sociale și
umane și este reprezentată de obiectul cercetării. Cauzele externe sunt determinate social. De
asemenea, pedagogia are o evoluție aparte în raport cu resursa comună a tuturor științelor care
este filozofia. Față de alte științe, desprinderea de filozofie este realizată cu întârziere. Astfel
discursul pedagogic se menține mult timp metafizic, abstract, retoric, fundamentalist. Apelul
la științifizare va genera două tendințe extreme: psihologizarea și sociologizarea discursului
pedagogic. Cauzele statutului epistemologic incert al pedagogiei pot fi identificate și la
nivelul conștiinței comune. Tradiția a contribuit la pătrunderea termenului pedagogie în
conștiința comună. În plus, practica extinsă a domeniului (educația, instruirea, învățământul,
formarea profesională) are o largă recunoaștere la nivelul societății, limbajului și simțului
comun. Dar nu pot compensa incertitudinile persistente legate de statutul științific al acestui
termen. O explicație de natură istorică este că în societatea antică pedagogul „era doar un
sclav” însărcinat să-i conducă pe copii la școală, dar odată cu dezvoltarea umanității a
însemnat ansamblul problemelor legate de fenomenul educațional.

În al doilea rând, obiectul de studiu specific pedagogiei este constituit la nivelul educației.
Datorită dimensiunii sale extinse la scara întregii societăți, educația este studiată și de alte
științe socio-umane: psihologie, sociologie, filozofie, economie, antropologie, științe politice,
științe juridice etc. Aceste științe studiază educația dintr-o perspectivă proprie domeniului lor
de referință. Astfel, în sens epistemologic, social, logic și moral, ele nu pot pretinde că au ca
obiect de studiu specific educația. Pedagogia are ca obiect de studiu specific educația,
abordată la nivelul nucleului funcțional-structural al acestei activități de natură psihosocială.
Nucleul funcțional-structural constituie dimensiunea cea mai profundă a educației. Ea poate fi
cunoscută la un nivel de maximă generalitate și abstractizare prin intermediul unor concepte
fundamentale care asigură logistica sau baza axiomatică a pedagogiei: funcția centrală
educației – formarea - dezvoltarea permanentă a personalității umane în vederea integrării
sociale, funcție cu caracter obiectiv, realizabilă în condițiile subiective definite prin finalitățile
educației; structura centrală a educației, bazată pe corelația dintre educator și educat, deschisă
permanent (auto)perfecționării prin valorificarea tuturor conținuturilor și formelor generale
(educație morală, intelectuală, aplicată, estetică, formală, nonformală, informală) la nivelul
sistemului de educație/învățământ și al procesului de învățământ. Nivelul funcțional -
structural al activității de educație delimitează obiectul de studiu specific pedagogiei. El
asigură logistica sau axiomatica activității de educație, stabilă în orice context extern și intern,
condiționat din punct de vedere istoric. Oricare ar fi evoluția acestui context, variabil în raport
cu anumite condiții obiective și subiective, dimensiunea funcțional - structurală a activității de
educație rămâne o constantă epistemologică și socială a domeniului pedagogiei. Concentrarea
pedagogiei asupra dimensiunii generale și profunde a obiectului de studiu specific - educația
-permite transformarea acestuia într-un „obiect epistemic”. Pedagogia îndeplinește astfel o
condiție fundamentală pentru recunoașterea statutului său de știință autonomă și legitimată din
punct de vedere epistemologic și social. În cadrul acestui proces sunt valorificate două
postulate axiomatice proprii oricărui demers științific: selectarea unui număr finit de concepte
fundamentale care, datorită gradului lor de generalizare și abstractizare maxime, includ și
regulile de derivare a noțiunilor operaționale; fixarea unui număr finit de principii de bază
angajate la nivelul teoretic și metodologic al corelațiilor necesare dintre conceptele
fundamentale ale educației și instruirii, și normativității care intervine printr-un ansamblu de
principii imperative în proiectarea și realizarea activităților de educație și instruire. Primul
postulat axiomatic evidențiază conexiunea existentă între obiectul de studiu specific
pedagogiei și metodologia necesară pentru cercetarea științifică a problematicii educației și
instruirii. În acest sens „obiectul de studiu specific determină metodele posibile aplicabile
pentru studierea sa. În termeni generali, metoda, exponent principal al metodologiei, este
condiționată totdeauna de obiect, pe de o parte, și de structurarea actului implicat, pe care îl
numim cunoaștere, pe de altă parte” (Cristea, 2002, p. 79). Al doilea postulat axiomatic
evidențiază necesitatea structurării problematicii educației și instruirii la nivelul unui sistem
logistic sau axiomatic bazat pe corelația funcțional - structurală dintre obiectul de studiu
specific pedagogiei, metodologia de cercetare specifică pedagogiei și normativitatea
activităților de educație și instruire specifică domeniului pedagogiei.
În al treilea rând, metodologia de cercetare specifică domeniului pedagogiei poate fi înțeleasă
în sens larg și în sens restrâns, evoluând în raport cu problematica educației condiționată din
punct de vedere istoric, social și epistemologic, prin cerințele exemplare afirmate în timp la
nivel paradigmatic. În sens larg, metodologia specifică domeniului pedagogiei reprezintă
modalitatea de aplicare a teoriei în rezolvarea numeroaselor probleme ale educației și
instruirii. Din această perspectivă, științele pedagogice fundamentale sunt denumite uneori, în
mod explicit, cu riscul întreținerii unui ușor pleonasm, teorii și metodologii ale domeniului. În
sens restrâns, metodologia, specifică domeniului pedagogiei, implică ansamblul de strategii,
metode, mijloace și instrumente de cercetare a realității educaționale. Este zona în care
metodologia pedagogiei și pedagogia însăși evoluează continuu în raport cu cercetările
întreprinse, preluate, prelucrate, adaptate, perfecționate la nivel disciplinar, intradisciplinar,
interdisciplinar, pluridisciplinar, multidisciplinar și transdisciplinar. La nivel de concept
fundamental, metodologia reprezintă calea, direcția de aplicare a teoriei, de elaborare a
cunoașterii și de realizare a cercetării în domeniul educației și al instruirii. Pedagogia preia
orientările metodologice consacrate în științele socio-umane care oferă diferite modalități de
abordare a obiectului de studiu specific, educația. Le valorifică în raport în raport cu situația
specială a obiectului său de studiu care prezintă un grad foarte ridicat de: întindere (la scara
întregii societăți, intervenind permanent prin acțiuni organizate și influențe specifice),
profunzime (la toate nivelurile structurii psihologice a personalității umane, angajate și
valorificate în plan cognitiv, dar și necognitiv), variabilitate (în raport cu particularitățile
spațiului și timpului istoric, ale condițiilor locale de desfășurare, ale imperativelor politice,
culturale, economice, ale tradițiilor acumulate și exprimate simbolic etc.). Pedagogia preia și
valorifică metodologiile de tip nerestrictiv proprii științelor socio-umane. Sunt promovate
astfel diferite strategii de abordare a educației dezvoltate până la nivelul unor paradigme sau
modele afirmate la nivel istoric, sub diverse forme sau variante: modelul tradițional de tip
cultural (accent pe strategia maieutică), formal (accent pe educația religioasă), instrucția
școlară (accent pe transmiterea și receptarea conținuturilor); modelul Educației Noi și al
pedagogiei active (accent pe cunoașterea și valorificarea necesităților elevului și ale clasei de
elevi); modelul învățării depline realizat prin organizare (accent pe cunoașterea
psihopedagogică a elevului) și diferențiere (școala pluralistă); modelul global și al
autonomizării (accent pe informatizarea educației cu aplicații la nivel global și local).

În al patrulea rând, normativitatea specifică pedagogiei vizează ansamblul conexiunilor cu

caracter obiectiv, general, esențial, necesar, existente la nivelul educației/instruirii, în
proiectarea, realizarea și dezvoltarea acestor activități prin acțiuni proprii desfășurate într-un
context determinat (condiții sociale, școlare; internaționale, naționale, teritoriale, locale etc.).
Normativitatea pedagogică trebuie raportată la normativitatea definită la nivelul științelor
socio-umane. În sens filozofic, de maximă generalitate, normativitatea, opusă anomaliei și
anomiei, este asociată cu noțiunea de lege, raportată la un set de valori desfășurate între un
ideal absolut și o medie a reușitei particulare, exprimată prin diferite principii și reguli
operaționale. În științele socio-umane, legile, ca exponente ale normativității, au un caracter
probabilistic, ca urmare a intervenției factorului subiectiv. Această intervenție este realizată
între anumite limite de variabilitate, controlabile în raport cu funcția generală a activității, ce
are un caracter obiectiv. Legile pedagogice au o subiectivitate aparte, rezultată din analogia
existentă între fenomenele sociale de natură educațională și cele din domeniul comunicării și
al politicii. Normativitatea dezvoltată la nivelul corelației educator-educat include „acele
seturi de reguli, standarde și așteptări sociale care generează și regularizează interacțiunea și
comunicarea pedagogică”, în calitate de tip special de comunicare psihosocială (Cerghit și
Vlăsceanu, 1988, pp.227-228). Legile care orientează valoric realizarea comunicării
pedagogice vizează legăturile necesare dintre: finalitățile propuse, proiectul dezvoltat, mesajul
transmis, repertoriul comun construit și răspunsul, celui educat, realizat și evoluat continuu,
extern și intern. Un model al normativității pedagogice este necesar în situația în care
valabilitatea condițiilor de proiectare și realizare a educației și instruirii e în continuă
expansiune, din ce mai greu de controlat pe fondul desfășurări activităților și acțiunilor
formative într-un context deschis, perturbat adesea de intervenția multor variabile cu caracter
obiectiv (calitatea spațiului și timpului pedagogice sau a resurselor umane) și subiectiv (stilul
educatorului, individual și colectiv). Literatura pedagogică de ultimă generație avansează un
astfel de model al normativității care vizează un ansamblu de resurse și cerințe (didactice,
psihologice, sociologice) sintetizate la nivel de axiome, legități, legi, principii, reguli. Rezultă
astfel următorul sistem deschis al normativității pedagogice: axiomele pedagogiei - axioma
filozofică a educației, axioma sociologică a educației, axioma psihologică a educației;
legitățile pedagogiei - legitatea pedagogică generală, legitatea sociologică a educației,
legitatea psihologică a educației, legitatea organizațională a educației, legitatea cibernetică a
educației; legi specifice - legea ponderii specifice a funcției culturale a educației, legea
corelației permanente dintre educator și educat, legea organizării educației/instruirii la nivel
de sistem; legi concrete - legi ale învățării, legea adaptării permanente a metodelor de instruire
la situațiile concrete de învățare; principii pedagogice - principii generale și principii
operaționale; reguli pedagogice care au un caracter operațional în cadrul fiecărui principiu.
În concluzie, statutul pedagogiei ca știință a educației, cu statut epistemic autonom, este
demonstrat prin: obiectul de studiu propriu, educația, abordată la nivel global și profund ca tip
de activitate psihosocială; metodologia de cercetare proprie, adaptată la particularitățile
obiectului de studiu; normativitatea proprie domeniului științelor socio-umane, dezvoltată în
raport cu obiectul de studiu și metodologia de cercetare.
Bibliografie

Cristea, S. (2010). Fundamentele pedagogiei. Iași: ed. Polirom.

Cristea, S. (2002). Dicționar de pedagogie. Chișinău: ed. Litera Internațional.

Cerghit, I.; Vlăsceanu, L. (1988). Curs de pedagogie: ed. Universității din București.