Sunteți pe pagina 1din 613
1
1
2
2
„Totuşi, şi evreii erau Poporul din Carte, era scris în Coran. Erau strămoşii spirituali ai
„Totuşi, şi evreii erau Poporul din Carte, era scris în
Coran. Erau strămoşii spirituali ai Islamului, copiii lui
Avraam, la fel ca arabii. Religia lor sem ăna extrem de mult
cu a lui. Ră zboiul să u împotriva Israelului nu era unul
religios. Era din cauza poporului său, gonit de pe propriile
pământuri, înlocuit de un alt popor care afirma la rându-i c ă
era motivat de un imperativ religios, când, de fapt, era
vorba de cu totul altceva.
Qati îşi analiz ă credin ţele, cu toate contradic ţiile lor.
Israelul era inamicul lui, America de asemenea. Asta era
teologia lui personală şi, deşi putea afirma c ă era islamic,
principiile dup ă care se c ăl ăuzea în via ţă aveau foarte pu ţin
de-a face cu Allah, oricât ar fi proclamat el contrariul în fa ţa
adepţilor.”
3
Tom CLANCY Duel la în ăl ţime * V 1.0 TOM CLANCY The Sum of
Tom
CLANCY
Duel la în ăl ţime
*
V 1.0
TOM CLANCY The Sum of All Fears 1991
Editura RAO Bucureşti, 1998
4
Pentru Mike şi Peggy Rodgers, un om al m ării şi doamna lui – şi
Pentru Mike şi Peggy Rodgers, un om al m ării şi doamna
lui – şi pentru toţi bărba ţii şi femeile din Forţele Armate ale
Statelor Unite, fiindc ă vitejii au apă rat întotdeauna ideile
cele mai nobile
5
Adun ă-i laolalt ă pe marinarul cel mai viteaz, aviatorul cel mai temerar şi soldatul
Adun ă-i laolalt ă pe marinarul cel mai viteaz, aviatorul cel
mai temerar şi soldatul cel mai cuteză tor – şi ce obţii?
Chintesen ţa temerilor lor 1
.
WINSTON CHURCHILL
Cei doi rivali s-au întâlnit pentru tratative, însoţiţi de
trupele lor, pe câmpul de la Camlan. Ambele tabere erau
înarmate pân ă -n din ţi, fiecare temându-se c ă celălalt punea
la cale cine ştie ce şiretlic sau stratagemă . Negocierile au
decurs paşnic pân ă când unul dintre cavaleri, fiind muşcat
de o n ăpârc ă, a scos sabia ca s ă ră pună reptila. Ceilalţ i n-au
v ă zut decât lucirea oţelului şi imediat au s ă rit unii asupra
altora. Rezultatul a fost un mă cel de neimaginat. Ce spun
cronicarii… este caracteristic pentru asemenea situa ţii –
masacrul a fost cumplit, în bun ă parte datorită faptului c ă
băt ălia s-a iscat din senin, fă ră nicio pregă tire prealabilă .
HERMAN KAHN – Despre ră zboiul termonuclear
1 Titlul original al romanului, The Sum of All Fears, parafrazează
expresia lui Churchill: The Sum of TheirFears.
6
CUPRINS PROLOG 1. C ă lă toria cea mai lungă … 2. Labirinturi 3. Un
CUPRINS
PROLOG
1. C ă lă toria cea mai lungă …
2. Labirinturi
3. Un singur loc
4. Ţ ara fă gă duin ţei
5. Schimbări şi paznici
6. Manevre
7. Oraşul Domnului
8. Cutia Pandorei
9. Fermitate
10. Ultima rezistenţă
11. Robosolda ţii
12. Tinichigiu
13. Procesul
14. Revela ţia
15. Dezvoltare
16. Alimentând focul
17. Procesarea
18. Progresele
19. Evolu ţia
20. Competiţia
21. Conexiuni
7
PROLOG Săgeata frântă „Ca lupul la stână ”. În relatarea atacului sirian de sâmbă tă
PROLOG
Săgeata frântă
„Ca lupul la stână ”. În relatarea atacului sirian de
sâmbă tă 6 octombrie, 14:00 ora local ă, asupra În ăl ţimilor
Golan de ţinute de israelieni, cei mai mulţi comentatori îşi
aminteau automat faimosul vers al lordului Byron. F ără
nicio îndoială, exact la asta se gândiseră şi comandan ţii
sirieni, indiferent de înclina ţiile lor literare, când
adăugaseră ultimele tuşe planurilor opera ţionale care
urmau să arunce asupra israelienilor mai multe tancuri şi
tunuri decât visase vreodată s ă aibă oricare dintre mult
lă uda ţii generali de blindate ai lui Hitler.
Totuşi, oile g ăsite de armata sirian ă în ziua aceea
mohorât ă de octombrie sem ănau mai mult cu berbecii cu
coarne mari în rutul de toamn ă decât cu soiul mai docil
întâlnit în versurile pastorale. Deşi depă şite de forţele
atacatoare într-o proporţie de aproximativ nou ă la unu, cele
dou ă brig ăzi israeliene de pe Golan erau unit ăţi de elit ă.
Brigada a 7-a ap ăra Golanul de Nord şi, cu o re ţea
defensiv ă caracterizată printr-un echilibru între rigiditate şi
flexibilitate, nici mă car nu s-a clintit. Fortifica ţiile
individuale rezistau cu înc ăpăţânare, canalizând
pătrunderile siriene în defileele stâncoase unde puteau fi
încercuite şi strivite de grupurile răt ăcitoare de blindate
8
israeliene, care stă teau în aşteptare în spatele Liniei Purpurii. În ziua a doua, când
israeliene, care stă teau în aşteptare în spatele Liniei
Purpurii. În ziua a doua, când au început s ă soseasc ă
înt ă ririle, situa ţia era înc ă sub control – cu chiu, cu vai. La
sfârşitul celei de-a patra zile, armata de tancuri siriană ,
care atacase Brigada a 7-a, z ăcea în fa ţa israelienilor ca o
ruin ă fumegândă.
Brigada Barak („Fulgerul”) apăra în ălţimile din sud şi a
fost mai pu ţin norocoas ă. Pe de o parte, aici condi ţiile de
teren nu erau atât de prielnice pentru apă rare, iar pe de
altă parte se părea c ă sirienii avuseseră o conducere mai
capabilă . În câteva ore, Fulgerul fusese sfă râmat în mai
multe fragmente. Deşi, mai târziu, fiecare element va
dovedi la fel de periculos ca un cuib de vipere, vârfurile de
lance siriene exploatau cu rapiditate golurile şi goneau spre
obiectivul lor strategic, Marea Galileii. Turnura din
urm ătoarele treizeci şi şase de ore avea s ă fie cel mai
important test al armatei israeliene după 1948.
Întă ririle au început s ă soseasc ă a doua zi. Acestea
trebuiau aruncate treptat în zona de lupt ă – pentru
astuparea g ăurilor, blocarea drumurilor, chiar pentru
reorganizarea unit ăţilor care cedaser ă sub tensiunea
disperată a luptei şi care, pentru prima dat ă în istoria
Israelului, fugeau de pe câmpul de lupt ă în fa ţa înaint ării
arabilor. Abia în a treia zi au reuşit israelienii să -şi strângă
blindatele, mai întâi înv ă luind, apoi strivind cele trei adânci
pătrunderi siriene. Trecerea la opera ţiuni ofensive a urmat
fă ră pauz ă . Sirienii au fost arunca ţi înapoi spre propria lor
capitală de un contraatac furios şi au cedat un câmp
pres ărat cu tancuri incendiate şi oameni zdrobi ţ i. La
sfârşitul acestei zile, solda ţii din brigăzile Barak şi a 7-a au
ascultat la re ţeaua radio a unităţilor lor un mesaj al înaltului
Comandament al Forţelor de Apă rare Israeliene.
AŢ i SALVAT POPOR UL LUI ISRAEL.
Aşa şi făcuseră. Totuşi, în afara Israelului, exceptând
şcolile în care tineri bă rba ţi înva ţă profesia armelor, această
băt ălie epic ă este uitată într-un mod ciudat. Ca şi în
9
Ră zboiul de Şase Zile din 1967, opera ţiunile nonconformiste din Sinai erau cele care
Ră zboiul de Şase Zile din 1967, opera ţiunile nonconformiste
din Sinai erau cele care atră geau emoţia şi admira ţia lumii:
capul de pod peste Suez, băt ălia de la „Ferma Chinezească
”, încercuirea armatei a 3-a egiptene – iar asta în ciuda
implica ţiilor însp ăimânt ătoare pe care le deschideau luptele
din Golan, o zon ă care era mult mai aproape de cas ă.
Totuşi, supravie ţuitorii celor dou ă brig ăzi ştiau c ă-şi
fă cuseră datoria, iar ofiţerii lor puteau savura certitudinea
c ă pentru adev ă ra ţii oameni de arme – cei care cunosc
m ăsura îndemân ării şi curajului pe care îl cere o astfel de
rezistenţă – băt ălia lor pentru în ălţimile Golan va fi pe
aceeaşi treaptă cu Termopile, Bastogne şi Gloucester Hill.
Ironiile sorţii guverneaz ă mai toate războaiele, iar
războiul din octombrie nu f ăcea excep ţie. La fel ca cele mai
multe dintre luptele defensive glorioase, şi aceasta fusese,
în bun ă m ăsură , inutilă . Israelienii interpretaseră greşit
unele rapoarte ale Serviciului de Informa ţii, care, dac ă ar fi
fost luate în considerare mă car cu două sprezece ore
înainte, le-ar fi permis executarea unor planuri prestabilite
şi mobilizarea de forţe militare pe înă lţimi, cu ore bune
înainte de a începe atacul. Dacă ar fi procedat aşa, nu ar fi
existat o rezistenţă eroică . Nu ar fi fost nevoie ca tanchiştii
şi infanteriştii lor să moară într-un num ăr atât de mare şi s ă
treac ă să ptă mâni până când adev ă ratele cifre ale
pierderilor s ă fie aduse la cunoştin ţa unei na ţiuni mândre,
dar ră nite. Dacă s-ar fi acţionat pe baza informa ţiilor,
sirienii ar fi fost masacra ţi în fa ţa Liniei Purpurii, cu toat ă
abundenta lor colec ţie de tancuri şi tunuri – deşi masacrele
n-aduc prea mult ă glorie. Acest eşec al Serviciului de
Informa ţii nu a fost niciodat ă explicat în mod adecvat.
Eşuase faimosul Mossad atât de total, încât nu putuse s ă
desluşeasc ă planurile arabilor? Sau liderii politici israelieni
nu reuşiseră s ă recunoasc ă avertismentele pe care le
primiseră? Desigur, aceste întrebă ri s-au bucurat de o
aten ţie imediată şi cuvenită în presa mondială , mai ales în
legă tură cu traversarea prin luptă a Suezului de c ătre
10
armata egipteană , care stră punsese lă udata Linie Bar-Levi. La fel de serioas ă,
armata egipteană , care stră punsese lă udata Linie Bar-Levi.
La fel de serioas ă, dar mai pu ţin apreciat ă, era o eroare
esen ţială , pe care statul-major israelian, de obicei
clarv ă z ă tor, o comisese cu ani înainte. Cu toat ă puterea ei
de foc, armata israeliană nu era dotată din belşug cu
artilerie de calibru mare, mai ales după standardele
sovietice. În locul unor concentrări masive de tunuri de
câmp mobile, israelienii preferaseră s ă se bazeze pe
numeroase mortiere cu b ătaie scurt ă şi avioane de
vân ătoare. Din cauza aceasta, tunarii israelieni de pe
în ălţimile Golan fuseseră depă şiţi numeric, în proporţie de
doisprezece la unu, supuşi focului zdrobitor al
contrabateriilor inamice şi incapabili s ă asigure un sprijin
adecvat apă ră torilor asedia ţi. Eroarea aceasta costase
multe vie ţi.
Ca în cazul celor mai multe erori grave, aceasta fusese
comis ă de oameni inteligen ţi, cu cele mai bune intenţii.
Acelaşi avion de asalt care lovea Golanul putea s ă
împroaşte – numai o oră mai târziu – oţel şi moarte asupra
Suezului. Air Force-ul Israelian era prima forţă aerian ă
modern ă care acorda o aten ţie sistematic ă timpului de
pregătire a misiunilor de zbor. Echipajele de la sol erau
antrenate să ac ţioneze precum echipele din boxele
maşinilor de curse, iar viteza şi îndemânarea lor dubla
efectiv puterea de lovire a fiecă rui avion, făcând din IAF un
instrument profund echilibrat şi flexibil. Şi f ăcând ca un
Phantom sau un Skyhawk s ă pară mai valoros decât o
duzin ă de tunuri de câmp mobile.
Îns ă strategii israelieni au neglijat să ia în considerare
faptul c ă sovieticii erau cei care le furnizau arme arabilor şi,
o dat ă cu asta, le inoculau propria filosofie tactică . Având
rolul de a se ocupa de for ţa aerian ă NATO, întotdeauna
considerat ă mai bun ă decât a lor, sovieticii aleseseră doar
specialişti de prima mân ă pentru a lucra la proiectarea
rachetelor sol-aer (SAM). Strategii ruşi vedeau Războiul din
Octombrie ca pe o splendid ă şans ă de testare a celor mai
11
noi arme tactice şi a doctrinei lor. Nu i-au dat cu piciorul. Sovieticii le-au oferit
noi arme tactice şi a doctrinei lor. Nu i-au dat cu piciorul.
Sovieticii le-au oferit clienţilor lor arabi o re ţea de SAM-uri
la care nord-vietnamezii sau forţele membre ale Tratatului
de la Varşovia nu îndrăzneau s ă viseze, o falangă solidă de
baterii de rachete şi sisteme radar interconectate,
desfăşurate în adâncime împreun ă cu noile SAM-uri mobile,
care puteau înainta cu avangă rzile blindate, extinzând aria
protec ţiei aeriene sub care acţiunea la sol putea continua
fă ră interferen ţe. Ofiţerii şi oamenii care urmau s ă opereze
aceste sisteme fuseseră şcoliţi serios, mulţi dintre ei în
Uniunea Sovietic ă, beneficiind din plin de tot ce înv ăţaseră
sovieticii şi nord-vietnamezii despre tehnologia şi tacticile
americane, pe care arabii se aşteptau, justificat, să le imite
israelienii. Dintre toţi solda ţii arabi din Ră zboiul din
Octombrie, numai aceştia au îndeplinit obiectivele propuse.
Timp de dou ă zile, ei au neutralizat efectiv avia ţ ia
israeliană . Dacă opera ţiunile de la sol ar fi mers conform
planului, ar fi fost suficient.
Aici îşi are povestea începutul propriu-zis.
Situa ţia de pe în ălţimile Golan a fost imediat evaluată ca
fiind serioas ă. Informa ţiile, pu ţine şi confuze, primite de la
statele-majore ale celor două brigă zi, ză pă cite de
rapiditatea derulă rii evenimentelor, au determinat înaltul
Comandament Israelian s ă creadă c ă pierduse controlul
tactic al ac ţiunii. Se p ărea c ă, pân ă la urm ă, cel mai
îngrozitor coşmar al lor se materializase: fuseseră prinşi
nepregătiţi; kibu ţurile din nord erau vulnerabile; popula ţia
civilă , maturi şi copii, era la îndemâna unor forţe blindate
siriene cane puteau să atace de pe înă lţ imi fă ră prea multe
avertismente. Pentru a defini reacţ ia iniţ ială a ofiţ erilor din
statul-major responsabili cu opera ţiunile, panica părea a fi
cel mai nimerit cuvânt.
Dar strategii buni ştiu că trebuie să pregăteasc ă planuri
şi pentru situa ţiile de panic ă. În cazul unei na ţiuni ai c ărei
inamici au ca obiectiv declarat anihilarea fizic ă, nu exist ă
nicio m ăsură defensiv ă care s ă poată fi numită extremă .
12
Înc ă din 1968, israelienii, ca şi americanii şi partenerii lor din NATO, îşi bazaseră
Înc ă din 1968, israelienii, ca şi americanii şi partenerii lor
din NATO, îşi bazaseră planul lor final pe op ţiunea nuclear ă.
La 3:55, ora locală, pe data de 7 octombrie, cu doar
paisprezece ore înainte de începerea adev ă ratei lupte,
ordinele de alertă pentru OPERAŢ IUNEA JOSHUA fuseseră
transmise prin telex la baza IAF de lângă Beersheba.
La vremea aceea, Israelul nu avea multe arme nucleare –
chiar şi acum neag ă c ă ar avea vreuna. Nu c ă ar fi fost
nevoie de multe, dacă se ajungea la asta. La Beersheba,
într-unul dintre nenum ăratele bunc ăre de depozitare a
bombelor, existau dou ăsprezece obiecte cu un aspect
destul de banal, deloc deosebite de alte numeroase articole
proiectate pentru a fi ataşate aeronavelor tactice, cu
excepţia etichetelor cu dungi roşii-argintii de pe laturi. Nu
aveau derivoare şi nu era nimic neobişnuit în forma
aerodinamic ă a carcasei de aluminiu, de culoare brun-
stră lucitoare, cu suduri de-abia vizibile şi câteva puncte de
ancorare. Exista un motiv pentru asta. Un observator
superficial sau neiniţiat le-ar fi luat, destul de uşor, drept
tancuri de combustibil sau canistre cu napalm, iar astfel de
obiecte nu meritau o privire mai atentă . Dar fiecare era o
bomb ă de fisiune cu plutoniu, cu o putere nominal ă de 60
de kilotone, suficient ă pentru a smulge inima unui mare
oraş sau pentru a ucide mii de solda ţi pe câmpul de lupt ă,
sau, cu adă ugarea unui înveliş de cobalt – depozitat
separat, dar uşor ataşabil la carcas ă externă – pentru a
otrăvi un peisaj timp de ani de zile, prin distrugerea tuturor
formelor de via ţă.
În diminea ţa aceea, activitatea ta Beersheba era
frenetic ă . Personalul de rezerv ă se întorcea la baz ă, dup ă
rug ăciunile şi vizitele de familie în toată provincia, din ziua
precedent ă . Cei care răm ăseseră de serviciu erau prea
obosiţi pentru complicata sarcin ă de înarmare a avioanelor
cu un arsenal letal. Chiar şi bă rba ţii nou sosiţi dormiseră
destul de pu ţin. O grup ă de armurieri, c ărora din motive de
securitate nu li se dezv ă luise natura sarcinii lor, echipa cu
13
arme nucleare o escadrilă de avioane de asalt A-4 Skyhawk, sub ochii a doi ofiţeri
arme nucleare o escadrilă de avioane de asalt A-4
Skyhawk, sub ochii a doi ofiţeri cunoscu ţi ca „veghetori”,
pentru c ă asta era sarcina lor – să urm ă reasc ă vizual tot ce
avea de-a face cu armele nucleare. Bombele erau rulate
sub structura de rezisten ţă centrală a fiec ăruia dintre cele
patru avioane, ridicate cu atenţie de bra ţul macaralei, apoi
ancorate de avion. Cei mai pu ţin epuiza ţi din echipa de la
sol ar fi putut să remarce c ă dispozitivele de armare şi
derivoarele nu fuseseră înc ă fixate pe bombe. Dac ă s-a
întâmplat aşa, fă ră îndoială că au ajuns la concluzia c ă
ofiţerul desemnat pentru această sarcină întârzia la
program – aşa cum întârzia aproape oricine în aceast ă
diminea ţă fatidic ă. Vârful fiec ă rei arme era burduşit cu
aparatură electronic ă. Mecanismul de detonare propriu-zis
şi capsula cu material nuclear – cunoscute sub numele
colectiv de „pachetul fizic” – erau, desigur, deja în bombe.
Armele israeliene, spre deosebire de cele americane, nu
erau proiectate spre a fi transportate de avioane de alertă
pe timp de pace şi le lipseau complicatele sisteme de
siguran ţă instalate în armele americane de tehnicienii de la
uzina de asamblare de lângă Amarillo, Texas. Sistemul de
detonare cuprindea doua pachete, unul pentru a fi ataşat
de vârf şi altul integrat cu derivorul. Acestea erau
depozitate separat de bombele propriu-zise. Una peste alta,
armele erau mult mai puţ in sofisticate, în compara ţ ie cu
standardele americane şi sovietice, cam tot aşa cum un
pistol este mult mai simplu decât o mitralieră , dar, de la
mic ă distanţă , la fel de eficient.
După ce pachetele din vârf şi derivor erau instalate şi
activate, mai trebuia doar ca panourile speciale de armare
să se monteze în cabina fiec ă rui avion şi cordonul de
alimentare electric ă să se ataşeze de la avion la bomb ă. În
acest punct, bomba era emis ă controlului local, plasată în
mâinile unui pilot tân ăr, agresiv, a c ărui sarcin ă era s ă
antreneze avionul într-o manevră numit ă „loopingul
idiotului”; bomba era propulsat ă pe o traiectorie balistic ă
14
menită – probabil – s ă -i permită pilotului şi avionului său s ă scape
menită – probabil – s ă -i permită pilotului şi avionului său s ă
scape nevă tă ma ţi la detonarea încă rcă turii explozive.
În func ţie de exigenţele momentului şi de autoriza ţia
„veghetorilor”, ofiţerul armurier principal de la Beersheba
avea opţiunea de a ataşa pachetele de armare. Din fericire,
acest ofiţer nu era deloc atras de ideea de a avea bombe
atomice, pe jum ătate active, aşteptând pe o pist ă de zbor
pe care un arab norocos putea s ă o atace în orice moment.
Era un om credincios şi, în ciuda pericolelor care-i
amenin ţau ţara în acea diminea ţă rece, murmură o
rug ăciune t ăcut ă de mulţumire, când min ţile lucide
triumfară la Tel Aviv şi d ădur ă ordinul de anulare a lui
JOSHUA. Piloţ ii principali, care urmau să plece în misiunea
de atac, se întoarseră în camerele de aşteptare ale
escadroanelor lor, spălându-şi creierele de ultimele
instruc ţiuni primite. Ofiţerul armurier principal ordon ă
imediat îndepărtarea bombelor şi returnarea lor la locul de
păstrare în siguran ţă.
Echipajul de la sol, obosit de moarte, începu s ă
îndepărteze armele chiar în momentul în care alte echipaje
soseau cu propriile lor c ărucioare, în vederea misiunii de
rearmare a Skyhawk-urilor cu rachete Zuni. Ordinul de atac
fusese emis: Golanul. Loviţi coloanele blindate siriene care
avansează asupra sectorului Barak al Liniei Purpurii dinspre
Kafr Shams. Împă rţi ţi în două echipe, armurierii se
înghesuiau sub avion, fiecare străduindu-se să-şi fac ă
treaba: o echipa încerca să îndep ărteze bombele, despre
care nu ştia c ă sunt bombe, în timp ce cealalt ă atârna Zuni-
urile de aripi.
Fireşte, nu doar patru avioane de asalt rulau prin
Beersheba. Se întorcea prima misiune peste Suez, plecat ă
de la răs ăritul soarelui – mai bine zis, ce mai r ăm ăsese din
ea. Avionul de recunoaştere Phantom RF-4C fusese pierdut,
iar escorta lui, un avion de vână toare F-4F, şontâcă ia, cu
unul dintre cele dou ă motoare scos din func ţie, prin dâra de
combustibil care i se scurgea din tancurile perforate de sub
15
aripi. Pilotul transmisese deja prin radio avertismentul: apăruse un fel nou de racheta sol-aer, poate
aripi. Pilotul transmisese deja prin radio avertismentul:
apăruse un fel nou de racheta sol-aer, poate noua SA-6;
sistemul ei de urm ărire radar nu fusese înregistrat de
avertizorul Phantomului; aparatul de recunoaştere nu
primise niciun avertisment şi doar norocul îi permisese,
pilotului s ă scape de cele patru rachete îndreptate spre
avionul lui. Faptul fu semnalat de urgenţă
Comandamentului Suprem al IAF, chiar înainte ca avionul
să aterizeze prudent pe pist ă. Avionul fu dirijat s ă ruleze
spre capă tul îndepărtat al rampei, aproape de locul unde
stă teau Skyhawk-urile. Pilotul Phantomului urm ă jeepul
pân ă la vehiculele de pompieri în aşteptare, dar, chiar în
clipa în care se oprea, pneul principal stâng explod ă. Jamba
avariată cedă şi ea şi 22.000 de kilograme se pr ăbuşir ă pe
beton, ca farfuriile de pe o mas ă r ăsturnat ă. Dâra de
combustibilul care se scurgea din tancuri se aprinse şi un
incendiu nu prea mare, dar mortal, înv ă lui avionul. O clipă
mai târziu, muniţia de 20 mm din bateria avionului începu
să se prăjeasc ă şi unul dintre cei doi membri ai echipajului
urlă în masa de fl ăc ări. Pompierii abordar ă incendiul cu o
pânz ă de apă pulverizată . Cei doi ofiţeri „veghetori” afla ţi în
apropiere alergară spre flăc ări pentru a-l târî pe pilot la
adăpost. Toţi trei fură împroşca ţi cu fragmente de muni ţie
explodată , în timp ce un pompier îşi croi calm drum printre
flă c ă ri spre cel de-al doilea membru al echipajului şi îl c ăr ă
afară , pârlit, dar în via ţă. Al ţi pompieri îi adunar ă pe
veghetori şi pilot şi înc ărcară corpurile sângerânde în
ambulan ţe.
Focul din apropiere le distrase aten ţia armurierilor de sub
Skyhawk-uri. O bombă, cea din avionul num ărul trei, c ăzu
cu o clipă prea devreme, strivind de macara picioarele
şefului echipei. În confuzia clipei, plin ă de larm ă, echipa de
armurieri uit ă care trebuia s ă-i fie îndatorirea principal ă.
Omul rănit fu expediat în grab ă la spitalul bazei, pe când
cele trei arme nucleare demontate erau transportate înapoi
la bunc ărul de depozitare – în haosul unei baze aeriene
16
aflată în prima zi plină a unui ră zboi real, suportul gol al unuia dintre
aflată în prima zi plină a unui ră zboi real, suportul gol al
unuia dintre c ărucioare rămase, cumva, neb ăgat în seam ă.
O clipă mai târziu apă rură mecanicii de avia ţie pentru a
începe verific ările preliminare, reduse la minimum, în timp
ce jeepul sosea de la baraca de aşteptare. Patru piloţ i să riră
din el, fiecare cu casca într-o mână şi o hartă tactică în
cealaltă , fiecare neră bdă tor să lovească în inamicii patriei.
— Ce dracu-i asta? izbucni locotenentul de optsprezece
ani Mordecai Zadin.
Alintat Motti de prietenii lui, avea stâng ăcia neglijent ă
tipic ă vârstei.
Tanc de combustibil, aşa arat ă, replic ă mecanicul de
linie.
Tipul, proprietarul unui garaj în Haifa, era rezervist în jur
de cincizeci de ani, amabil, competent.
— Rahat, ră spunse pilotul, aproape tremurând de emoţie.
N-am nevoie de combustibil suplimentar ca să zbor până la
Golan şi înapoi.
— Pot să -l dau jos, nu dureaz ă mult.
Motti se gândi câteva clipe. Era un sabra dintr-un kibu ţ
din nord, pilot doar de cinci luni, şi îi v ăzu pe ceilal ţi
camarazi cum îşi fixau centurile în avioanele lor. Sirienii
atacau în direc ţia c ăminului p ărin ţilor lui şi, dintr-o dat ă, fu
cuprins de spaim ă c ă va fi l ăsat în urm ă, la prima lui
misiune de lupt ă .
— La dracu’! Poţi s ă -l dai jos când m ă întorc.
Zadin urc ă scara ca din puşc ă. Mecanicul îl urm ă,
fixându-i hamurile şi verificând instrumentele peste um ărul
pilotului.
— E gata, Motti. Ai grijă .
— Pă streaz ă -mi nişte ceai pentru când mă întorc.
Tân ărul rânji cu toat ă ferocitatea pe care o putea aduna.
Mecanicul îl plesni cu palma peste casc ă .
— Să-mi aduci avionul înapoi, menchkin. Mazel-tov.
Mecanicul se lăs ă să aterizeze pe beton şi îndep ărt ă
scara.
17
Apoi făcu o ultim ă verificare vizuală a avionului, c ă utând ceva în neregulă
Apoi făcu o ultim ă verificare vizuală a avionului, c ă utând
ceva în neregulă , în timp ce Motti punea motorul în
mişcare. Zadin încerc ă palonierele şi trase maneta
accelera ţiei la ralanti, verificând indicatoarele de
combustibil şi temperatura ale motorului. Totul era acolo
unde trebuia să fie. Privi spre comandantul escadrilei şi îi
fă cu semn cu mâna c ă era gata. Motti trase în jos cupola
manuală a carlingii, îi arunc ă o ultim ă privire mecanicului şi
îi trimise salutul de adio.
La optsprezece ani, Zadin nu era un pilot deosebit de
tân ăr, dup ă standardele IAF-ului. Cu patru ani înainte,
fusese ales pentru reac ţiile lui rapide de puştan şi pentru
agresivitate, fiind identificat ca o perspectiv ă posibil ă şi
luptând din greu pentru un loc în cea mai bun ă for ţă
aerian ă din lume. Motti iubea zborul, dorise s ă zboare înc ă
de când, copil fiind, v ăzuse un avion de antrenament Bf-
109 pe care o soart ă ironic ă îl d ăruise Israelului pentru a
pune bazele unei viitoare forţe aeriene. Şi îşi iubea
Skyhawk-ul. Era un avion ideal. Fă ră a fi un monstru
electronic ca Phantom-ul, A-4 era un aparat de prad ă mic şi
manevrabil, care ţâşnea la o tres ă rire a mâinii pe manş ă .
Acum, va zbura în lupt ă. Nu-i era deloc fric ă. Nu-i trecuse
niciodat ă prin minte s ă se team ă pentru via ţa lui – ca orice
adolescent, era sigur de nemurirea lui, iar piloţii de lupt ă
erau aleşi pentru absenţ a slă biciunilor omeneşti. Totuşi, îşi
promise s ă ţin ă minte aceast ă zi. Nu v ăzuse niciodat ă un
răs ărit atât de frumos. Se sim ţea fantastic de vioi, perfect
conştient pân ă şi de detaliile ultimelor ore: cafeaua tare de
deşteptare, mirosul prăfos al aerului matinal de la
Beersheba, aromele bărb ăteşti de ulei şi piele din carling ă,
paraziţii monotoni de pe circuitele radio şi mânc ărimea din
mâinile încleştate pe manş ă . Era o zi specială , prima de
acest fel în via ţa lui, iar lui Motti Zadin nici nu-i trecea prin
c ă soarta nu-i va mai acorda o alta.
Forma ţia de patru avioane rulă într-o ordine perfect ă
pân ă la capă tul pistei unu. Decolarea direct spre nord, spre
18
un inamic aflat la o depă rtare de numai cinsprezece minute, părea un semn bun.
un inamic aflat la o depă rtare de numai cinsprezece
minute, părea un semn bun. La ordinul comandantului
escadrilei – şi el doar de dou ăzeci şi unu de ani – toţi cei
patru piloţi împinseră manetele de accelera ţie pân ă la
capă t, eliberară frânele şi ţâşniră înainte în aerul calm,
rece, al dimine ţii. În câteva secunde, toţ i decolaseră şi
urcaseră la o mie cinci sute de metri, având grij ă s ă evite
traficul aerian civil al Aeroportului Interna ţional Ben Gurion
care, în schema grotesc ă a vie ţii în Orientul Mijlociu, era
înc ă în plin ă activitate.
C ăpitanul dădu obişnuita serie de comenzi concise, exact
ca la un zbor de antrenament: ridica ţi trenul, verifica ţi
motorul, armamentul, sistemele electrice. Capetele sus,
pentru MIG-uri şi prietenii lor. Asigura ţi-v ă c ă IFF-ul v ă d ă
undă verde. Cele cinsprezece minute, necesare pentru a
zbura de la Beersheba spre Golan, trecură rapid. Ochii lui
Zadin se încordau pentru a z ări povârnişul vulcanic unde,
cu numai şase ani înainte, murise fratele lui mai mare, în
timp zona era cucerit ă de la sirieni. Sirienii nu o vor lua
înapoi, îşi promise Motti.
— Escadrilă, viraj la dreapta, cap-compas zero-patru-trei.
Obiectivele sunt coloanele de tancuri la patru kilometri est
de linie. Capetele sus. Fiţ i atenţ i la SAM-uri şi la tirul de la
sol.
— Şefule, aici Patru, tancuri la sol la ora unu, raport ă
calm Zadin. Par să fie Centurioanele noastre.
— Ai ochi buni, Patru, răspunse c ăpitanul. Sunt prieteni.
— Am un semnal, am primit un avertisment antirachetă !
rosti cineva.
Ochii m ăturară aerul în c ăutarea pericolului.
— Drace! se auzi o voce agitat ă. SAM la joas ă altitudine,
la ora doisprezece, în urcare.
— Le vă d. Escadrilă , la dreapta şi la stânga degaja ţ i,
ACUM! comandă c ăpitanul.
Cele patru Skyhawk-uri se împră ştiară . La câ ţiva kilometri
depărtare se afla o duzin ă de rachete SA-2, asemenea unor
19
stâlpi de telegraf zburători, îndreptându-se spre ei cu Mach- 3. SAM-urile se separară şi ele,
stâlpi de telegraf zburători, îndreptându-se spre ei cu Mach-
3. SAM-urile se separară şi ele, la dreapta şi la stânga, dar o
fă cură greoi şi dou ă explodară într-o coliziune în aer. Motti
degajă la dreapta şi trase manşa la maximum, plonjând
spre sol şi blestemând greutatea suplimentară a aripii.
Rachetele nu erau capabile s ă -i urm ă reasc ă în coborâre.
Stabiliz ă avionul la doar treizeci de metri deasupra
stâncilor, înc ă îndreptându-se spre sirieni cu patru sute de
noduri, cutremurând aerul, în timp ce trecea urlând peste
solda ţii asedia ţi ai Barakului, care izbucniră în urale.
Ca atac coerent, misiunea era un eşec, Motti o ştia deja.
Nu avea importan ţa. O s ă vin ă de hac câtorva tancuri
siriene. Nu conta c ărui regiment aparţineau, atâta vreme
cât erau siriene. Vă zu înc ă un A-4 şi intră în forma ţie, chiar
când acesta îşi începea atacul. Privi în fa ţă şi vă zu siluetele
ca nişte domuri ale T-62-urilor siriene. Cu un gest reflex,
Zadin activă sistemul de tragere. Vizorul de ochire apă ru în
fa ţa ochilor.
— Hopa, alte SAM-uri se îndreaptă spre noi.
Era vocea c ă pitanului, deocamdat ă calm ă .
Inima lui Motti se opri a clipă; un roi de rachete mai mici
– or fi cumva SA-6? – se îndreptau spre el pe deasupra
stâncilor. Îşi verific ă echipamentul ESM; acesta nu sesizase
atacul rachetelor. Nu avusese niciun avertisment, în afară
de ceea ce-i transmiteau ochii. Instinctiv, Motti încerc ă să
câştige altitudine, pentru a avea spa ţiu de manevră . Patru
rachete îl urmară. Trei kilometri mai departe, viră brusc la
dreapta, apoi plonjă în spirală şi viră iar la stânga. Manevra
le păc ăli pe trei dintre ele, dar a patra îl urm ă ri în
continuare. O clipă mai târziu, explod ă la doar treizeci de
metri de avionul lui.
I se pă ru că Skyhawk-ul fusese aruncat într-o parte, cu
zece metri sau chiar mai mult. Motti se luptă calm cu
comenzile, redresându-se chiar deasupra stâncilor. O
privire rapid ă îi d ădu fiori reci. Sec ţiuni întregi din aripa de
la babord erau sfâşiate. Semnalele sonore de avertizare, în
20
casc ă şi pe panoul de instrumente, anun ţau avarii multiple: sistemul hidraulic, radioul şi
casc ă şi pe panoul de instrumente, anun ţau avarii multiple:
sistemul hidraulic, radioul şi generatorul nu mai func ţionau,
dar putea înc ă s ă zboare pe control manual, iar armele se
alimentau cu muniţie de la bateria de rezerv ă, sc ăpat ă
neatins ă. În clipa aceea, îi v ă zu pe cei care-l chinuiau: o
baterie de rachete SA-6, patru vehicule de lansare, un
camion radar Straight Flush şi un camion greu, plin cu
înc ărc ături de rezerv ă , la patru kilometri. Ochii lui de şoim
puteau chiar s ă vadă cum se trudeau sirienii cu rachetele,
înc ărcându-le una câte una pe şinele de lansare.
Îl v ă zură şi se porni un duel care, deşi de scurt ă durat ă,
merită să intre în legendă .
Motti coborî cât îndrăzni de mult cu comenzile avariate şi
centră cu atenţie ţinta în vizorul de tragere. Avea 48 de
rachete Zuni. Acestea erau lansate în salve de câte patru.
La doi kilometri, deschise focul asupra zonei obiectivului.
Rachetiştii sirieni reuşiseră s ă lanseze încă un SAM. În mod
normal, n-ar fi trebuit sa scape, dar SA-6 avea un detonator
radar şi Zuni-urile care treceau îl declanşară, f ăcând SAM-ul
să explodeze inofensiv la o jumă tate de kilometru. Motti
rânji s ălbatic, în timp ce lansa rachetele, şi apoi deschise
focul cu tunurile de 20 mm asupra masei de oameni şi
vehicule.
A treia salv ă c ăzu în plin, apoi înc ă patru, iar Zadin lovi
palonierul pentru a-şi lansa rachetele asupra întregii zone-
ţint ă. Bateria de rachete era transformat ă într-un amestec
infernal de motorin ă diesel, combustibil de rachet ă şi ogive
de război explodând. O minge uriaş ă de foc îi st ătea în cale
şi Motti o sfâşie cu un strigăt s ălbatic de bucurie; duşmanii
erau şterşi de pe fa ţa pă mântului, iar camarazii ră zbuna ţ i.
Zadin nu avu decât un moment de triumf. Foile mari de
aluminiu, care alc ă tuiau aripa stângă a avionului s ă u, erau
smulse de curentul de aer cu o viteză de patru sute de
noduri. A-4 începu s ă vibreze sălbatic. Când Motti viră la
stânga pentru a reveni acas ă, aripa cedă complet.
Skyhawk-ul se dezintegră în aer. În doar câteva secunde
21
războinicul adolescent fu zdrobit de stâncile bazaltice ale în ălţimilor Golan, nici primul, nici ultimul
războinicul adolescent fu zdrobit de stâncile bazaltice ale
în ălţimilor Golan, nici primul, nici ultimul care murea aici.
Nimeni din escadrila lui de patru nu supravie ţui.
Din bateria SAM nu ră m ă sese aproape nimic. Toate cele
şase vehicule fuseseră, sf ărâmate în buc ăţi. Dintre cei
nou ăzeci de servan ţi, cea mai mare bucată recuperată era
torsul decapitat al comandantului bateriei. Atât el, cât şi
Zadin îşi serviseră ţă rile cu cinste, dar, aşa cum era
adeseori cazul, o comportare care, în alt loc şi timp, ar fi
putut inspira versurile eroice ale unui Virgiliu sau Tennyson
trecu neobservată şi ră mase necunoscută . Trei zile mai
târziu, mama lui Zadin primi vestea printr-o telegram ă ,
aflând din nou c ă tot Israelul împărt ăşea durerea ei, ca şi
cum aşa ceva ar fi fost posibil pentru o femeie care
pierduse doi fii.
Dar nota de subsol, deosebit de alarmantă , a acestui
episod de lupt ă era c ă o bomb ă nearmat ă se desprinsese
de avionul care se dezintegra şi avansase mai departe spre
est, prăbuşindu-se departe de epava avionului de
vân ătoare-bombardament şi îngropându-se la cincizeci de
metri de c ăminul unui fermier druz. Abia trei zile mai târziu,
israelienii descoperiră c ă bomba lor lipsea şi doar în ziua de
după sfârşitul Ră zboiului din Octombrie fur ă în stare s ă
reconstruiasc ă detaliile pierderii ei. Asta îi lăs ă pe israelieni
cu o problem ă insolubilă, chiar şi pentru imagina ţia lor.
Bomba era undeva, în spatele liniilor siriene – dar unde?
Care dintre cele patru avioane o transportase? Unde se
prăbuşise? Era imposibil s ă le ceară sirienilor s ă o caute.
Oare puteau s ă se spovedeasc ă americanilor, tocmai cei de
la care „materialul nuclear special” fusese obţinut pe c ă i
ilegale?
Şi astfel, culcuşul bombei rămase necunoscut pentru
toată lumea, cu excepţia fermierului druz, care o acoperi
pur şi simplu cu doi metri de ţărân ă şi continu ă s ă-şi cultive
peticul de pă mânt pietros.
22
1. C ăl ătoria cea mai lung ă… Arnold van Damm se tolăni pe spate
1. C ăl ătoria cea mai lung ă…
Arnold van Damm se tolăni pe spate în scaunul lui
directorial cu pivot, cu eleganţa unei pă puşi de cârpă
aruncate într-un colţ. Jack nu-l vă zuse niciodată purtând
veston, cu excepţia momentelor când se afla în prezenţ a
preşedintelui, şi nici atunci întotdeauna. La întâlnirile
formale la care cravata neagră era obligatorie, Ryan se
întrebă dac ă Arnie avea nevoie de un agent care s ă stea
lângă el cu un pistol. Cravata era lă rgită în jurul gulerului
descheiat, iar el ar fi pariat că niciodată nu fusese înnodată
strâns. Mânecile c ăm ăşii L.L. Bean cu dungi albastre a lui
Arnie erau suflecate şi înnegrite în coate pentru c ă, de
obicei, citea documentele cu antebra ţele plantate pe biroul
care suferea de o aglomera ţie cronic ă. Dar nu şi atunci
când vorbea cu cineva. În cazul conversa ţiilor importante,
omul se lăsa pe spate, odihnindu-şi picioarele pe sertarul
biroului. De numai cincizeci de ani, van Damm avea un păr
c ă runt care se rărea şi o fa ţă cutat ă şi br ăzdat ă de griji, ca
o hartă veche, dar ochii albaştri deschis erau întotdeauna
aten ţi, iar mintea lui era acut conştient ă de tot ce se
petrecea în limitele percepţiei vizuale sau dincolo de ea.
Era o calitate strict necesară pentru şeful personalului de la
Casa Albă .
Îşi turn ă o Coca-Cola dietetică într-o cană de cafea
supradimensionat ă, decorat ă cu o emblem ă a Casei Albe pe
o parte şi având gravat „Arnie” pe cealaltă , şi îl privi pe
directorul-adjunct al CIA cu un amestec de precau ţie şi
afecţiune.
23
— Ţ i-e sete? — M-aş descurca cu o Coca adev ărat ă, dac ă
— Ţ i-e sete?
— M-aş descurca cu o Coca adev ărat ă, dac ă ai vreuna pe
acolo, rosti Jack cu un surâs.
Mâna stângă a lui van Damm dispă ru din vedere şi o
cutie roşie de aluminiu se ivi pe o traiectorie care s-ar fi
terminat în poala lui Ryan, dac ă acesta nu ar fi prins
obiectul. Deschiderea cutiei în circumstanţele respective
era un exerciţiu complicat, dar Jack o îndreptă ostentativ
spre van Damm când o deschise cu o pocnitură . Indiferent
dac ă omul îţi plăcea sau nu, îşi spuse Ryan, avea stil. Deşi
avea o slujbă importantă , nu-şi dă dea ifose decât atunci
când trebuia s-o fac ă . Acum nu era un astfel de moment.
Ifosele erau rezervate stră inilor. Apropia ţii nu aveau nevoie
de teatru.
— Bossul vrea s ă ştie ce naiba se întâmplă acolo,
deschise conversa ţia şeful personalului.
— Şi eu aş vrea.
Charles Alden, consilierul preşedintelui pentru
securitatea na ţională , intră în cameră .
— Scuz ă-m ă c ă am întârziat, Arnie.
— Şi noi am vrea, domnilor, replic ă Jack. Asta nu s-a
schimbat în ultimii câ ţiva ani. Vre ţi materialul cel mai bun
pe care-l avem?
— Sigur, spuse Alden.
— Data viitoare când zbori la Moscova, uit ă-te după un
iepure alb, mare, cu redingot ă şi ceas de buzunar. Dac ă- ţi
oferă o c ălătorie într-o vizuin ă de iepure, accept ă şi anun ţă-
m ă şi pe mine ce descoperi acolo, spuse Ryan cu o
seriozitate simulată . Uite, eu nu sunt unul din acei idioţi de
extrem ă dreaptă care plâng după întoarcerea la Războiul
Rece, dar ruşii cel puţin erau previzibili. Nenorociţ ii au
început să ac ţioneze aşa cum facem noi acum. Sunt
imprevizibili ca dracu’. Partea hazlie e că acum pot să
în ţeleg ce pacoste am fost noi întotdeauna pentru KGB.
Acolo dinamica politic ă se schimb ă zilnic. Narmonov este
cel mai inteligent luptă tor politic din lume, dar, de fiecare
24
dată când trece la lucru, se naşte o alta criză . — Ce hram poart
dată când trece la lucru, se naşte o alta criză .
— Ce hram poart ă tipul? întreb ă van Damm. Tu l-ai
întâlnit?
Alden îl întâlnise pe Narmonov, nu îns ă şi van Damm.
— Doar o singură dat ă, avertiz ă Ryan.
Alden se aşez ă într-un fotoliu:
— Uite, Jack, noi ţi-am vă zut dosarul. La fel şi bossul. La
dracu’, aproape c ă l-am făcut să te respecte. Două Stele
pentru informa ţii, afacerea cu submarinul şi, Isuse, chestia
aia cu Gherasimov. Amice, ştiam şi eu că apele liniştite sunt
adânci, dar niciodat ă atât de adânci. Nu-i de mirare c ă Al
Trent crede c ă eşti atât de-al dracului de deştept.
Steaua pentru informa ţii era cea mai înaltă decora ţie CIA
pentru activitatea de teren. De fapt, Jack avea trei. Dar
cita ţia pentru a treia era încuiată într-un loc foarte sigur,
fiind ceva atât de secret, încât prea pu ţini erau cei care
ştiau.
— Aşa c ă , dovedeşte-o. Spune povestea.
— E unul dintre cei pu ţini. Se simte de minune în haos.
Am întâlnit doctori de genul asta. Sunt câ ţiva, foarte puţ ini,
care continu ă s ă lucreze în s ălile de urgen ţă, tratând răni şi
alte chestii de genul ăsta, după ce toţi ceilalţ i au cedat fizic.
Unii oameni tră iesc din presiune şi stres, Arnie. El este unul
dintre aceştia. Nu cred c ă -i place cu adevă rat, dar se
pricepe la asta. Trebuie să aib ă constitu ţia fizic ă a unui
cal…
— Cei mai mulţi politicieni sunt aşa, observă van Damm.
— Oricum, ştie Narmonov cu adev ărat spre ce se
îndreapt ă? Eu cred c ă ră spunsul e şi da şi nu. Are o
oarecare idee încotro îşi împinge ţara, dar cum ajunge
acolo şi unde va fi când va ajunge, asta nu ştie. Cam ăsta-i
curajul pe care-l are omul.
— Deci, îţi place tipul.
— Ar fi putut să-mi ia via ţa la fel de uşor cum am deschis
cutia asta de Coca şi nu a fă cut-o. Mda, admise Ryan cu un
zâmbet, asta mă obligă s ă -l plac un pic. Ar trebui sa fii un
25
prost ca s ă nu-l admiri. Chiar dac ă suntem inamici, tot merită respect. —
prost ca s ă nu-l admiri. Chiar dac ă suntem inamici, tot
merită respect.
— Şi-atunci, noi nu suntem inamici? întreb ă Alden cu un
rânjet strâmb.
— Cum putem fi? se miră Jack, mimând surpriza.
Preşedintele sus ţine că asta-i o chestie trecută .
Şeful personalului morm ăi:
— Politicienii vorbesc o mulţime de lucruri. Pentru asta
sunt plătiţi. O s ă reuşeasc ă Narmonov?
Ryan privi pe fereastră , dezgustat mai ales de
incapacitatea lui de a ră spunde la întrebare:
— Priviţi lucrurile astfel: probabil c ă Andrei Ilici este cel
mai abil operator politic pe care l-au avut vreodată , dar
execută un num ăr de echilibristic ă pe sârm ă. Sigur, e cel
mai bun pe-aici, dar v ă aduce ţi aminte când Karl Wallenda
era cel mai bun dansator pe sârm ă? A terminat ca o pată
roşie pe trotuar, pentru c ă adusese o zi proast ă într-o
afacere în care n-ai dreptul decât la o singură tâmpenie.
Andrei Ilici e băgat în acelaşi gen de afaceri. Va reuşi?
Oamenii îşi pun întrebarea asta de opt ani! Noi aşa credem
– eu aşa cred – dar… dar, la dracu’, ă sta-i un teren virgin,
Arnie. Nu am mai fost niciodat ă aici. Nici el nu a fost. Chiar
şi un blestemat de meteorolog are o bază de date care să -l
ajute. Cei mai buni analişti de politic ă rus ă pe care-i avem
sunt Jake Kantrowitz la Princeton şi Derek Andrews la
Berkeley, iar ei au în clipa de fa ţă pă reri complet opuse.
Acum dou ă s ăpt ămâni, i-am avut pe amândoi musafiri la
Langley. Personal, înclin spre evaluarea lui Jake, dar
analistul nostru principal în problemele ruseşti crede c ă
Andrews are dreptate. Plă tiţi şi alegeţ i. Asta-i tot ce-avem
mai bun. Dac ă vre ţi cele mai autorizate opinii, citiţi ziarele,
zâmbi el subţire.
Van Damm mârâi şi continuă :
— Urm ătorul punct fierbinte?
— Problema na ţionalit ăţilor e cea mai spinoas ă, răspunse
Jack. Nu ave ţi nevoie de mine ca s ă vă spun asta. Cum se
26
va destrăma Uniunea Sovietic ă – ce republici o vor părăsi – când şi cum,
va destrăma Uniunea Sovietic ă – ce republici o vor părăsi –
când şi cum, paşnic sau violent? Problema asta va fi
permanentă .
— Asta sus ţin şi eu de aproape un an. Cât timp să lă s ă m
lucrurile să evolueze? vru s ă ştie Alden.
— Hei, eu sunt tipul care a spus c ă Germania de Est va
avea nevoie de cel pu ţin un an ca să se schimbe – la
vremea aceea, am fost tipul cel mai optimist din oraş şi am
greşit cu unsprezece luni. Orice aş sus ţine eu sau altul, nu
poate fi decât un pronostic la întâmplare.
— Alte puncte îngrijorătoare? insistă van Damm.
— Întotdeauna există Orientul Mijlociu.
Ryan v ă zu cum ochii celuilalt începuseră s ă lic ă reasc ă de
interes.
— Vrem s ă ne ocupă m în curând şi de asta.
— Atunci, v ă doresc noroc. Noi lucr ăm la trebuşoara asta
înc ă de pe timpul lui Nixon şi Kissinger, de la semifinalele
din ’73. S-a răcit destul de mult, dar problemele
fundamentale sunt înc ă acolo şi, mai devreme sau mai
târziu, se vor dezghe ţa. Presupun c ă vestea bun ă este c ă
Narmonov nu vrea s ă aib ă de-a face cu asta. S-ar putea s ă
fie obligat să -şi ajute vechii prieteni, iar vânzarea armelor
acolo e o surs ă serioas ă de bani; dar, dac ă lucrurile
explodeaz ă , nu va forţa, aşa cum o făceau înainte. Am
înv ăţat asta cu Irakul. S-ar putea s ă continue s ă le pompeze
arme – eu nu cred în posibilitatea asta, deşi s-ar putea –
îns ă nu va face nimic în plus pentru a sprijini un atac arab
asupra Israelului. Nu-şi va deplasa navele şi nu va mobiliza
trupele. M ă îndoiesc c ă ar dori chiar s ă-i sprijine, dac ă tipii
vor începe s ă zorn ăie pu ţin s ăbiile. Andrei Ilici spune c ă
armele alea sunt pentru ap ărare şi cred c ă-i de bun ă
credin ţă, în ciuda veştilor pe care le primim de la israelieni.
— E sigur? întreb ă Alden. Departamentul de Stat spune
altceva.
— Departamentul de Stat o dă -n bară , ră spunse Ryan
sec.
27
— La fel sus ţine şi şeful tă u, sublinie van Damm. — În cazul
— La fel sus ţine şi şeful tă u, sublinie van Damm.
— În cazul acesta, domnule, cu respect trebuie s ă nu fiu
de acord cu evaluarea Directorului CIA.
Alden dădu din cap:
— Acum ştiu de ce te place Trent. Nu vorbeşti ca un
birocrat. Cum de-ai rezistat atâta timp spunând ce gândeşti
cu adev ă rat?
— Poate c ă eu sunt excepţia. Gândeşte-te. Cu tot rahatul
etnic care există acolo, jucarea unui rol activ comport ă la
fel de multe pericole ca şi avantaje. Nu, el vinde arme pe
valut ă forte şi numai când nu risc ă nimic. Asta-i o afacere şi
atâta tot.
— Deci, dac ă putem gă si o cale ca să aranjă m
lucrurile…? c ăzu pe gânduri Alden.
— Ar putea chiar s ă ne ajute. În cel mai ră u caz, va sta pe
margine şi se va v ăita c ă nu face parte din joc. Spune-mi,
cum ai de gând s ă aranjezi lucrurile?
— Vom exercita un pic de presiune asupra Israelului,
răspunse simplu van Damm.
— Asta-i o tâmpenie, din dou ă motive. Mai bine zis, e o
reac ţie în lanţ: orice presiune ar fi o greşeală, atâta timp
cât nu li se pot oferi israelienilor unele garan ţii în
problemele de securitate, dar acest aspect depinde de
rezolvarea unora din problemele fundamentale.
— Cum ar fi?
— De exemplu, care sunt motivele acestui conflict.
Singurul lucru pe care-l scap ă toţi din vedere.
— E religios, dar proştii dracului cred toţi în acelaşi lucru,
mârâi van Damm. La dracu’, luna trecută am citit Coranul şi
n-am g ăsit diferen ţe fa ţă de ceea ce-am înv ăţat la şcoala
de duminic ă.
— E adev ă rat, se declară de acord Ryan, şi ce-i cu asta?
Catolicii şi protestanţii cred că Cristos este fiul Domnului,
dar asta nu a împiedicat Irlanda de Nord s ă explodeze… Şi
e cel mai sigur loc din lume pentru evrei. Creştinii ăştia
îngrozitori sunt atât de ocupa ţi să se ucid ă unii pe al ţii,
28
încât nu au timp să fie antisemiţi. Uite, Arnie, oricât de insignifiante ne-ar pă rea
încât nu au timp să fie antisemiţi. Uite, Arnie, oricât de
insignifiante ne-ar pă rea nou ă diferen ţele religioase din
ambele locuri, pentru ei sunt suficient de mari ca s ă ucid ă.
Sunt atât de mari cât le trebuie, amice.
— Cred c ă -i adevă rat, acceptă în silă şeful personalului.
Vrei să spui Ierusalimul?
— Exact.
Ryan îşi termină Coca şi strivi cutia, înainte de a o arunca
în coşul de gunoi al lui van Damm.
— Oraşul e sfânt pentru trei religii – gândeşte-te la ele ca
la trei triburi – dar fizic aparţine doar uneia dintre ele.
Aceasta se afla în război cu una dintre celelalte. Natura
volatilă a regiunii militeaz ă pentru introducerea unor trupe
militare în zon ă, dar ale cui? Ţi-aduci aminte c ă, nu cu mult
timp în urm ă, nişte nebuni islamici au trecut prin foc Mecca.
Acum, dac ă instalezi în Ierusalim o forţă de securitate
arabă , creezi o amenin ţare la adresa securit ăţii Israelului.
Dac ă lucrurile rămân aşa cum sunt, doar cu o forţă
israeliană , îi ofensezi pe arabi… A, şi nici nu e cazul să ne
mai gândim la Na ţiunile Unite. Israelului nu o s ă -i placă ,
pentru c ă evreii nu au reuşit prea bine acolo. Arabilor nu le
va plăcea, pentru c ă sunt prea mul ţi creştini. Iar nou ă n-o
să ne plac ă pentru c ă Na ţiunile Unite nu ne iubesc prea
mult. Singurul corp interna ţional disponibil nu inspir ă
încredere nim ănui.
— Preşedintele vrea cu adevă rat s ă se ocupe de asta,
sublinie şeful personalului. Trebuie s ă facem ceva, ca sa
dăm impresia c ă nu stă m degeaba.
— Ei, data viitoare când îl vede pe papă , poate că îi va
cere o intervenţie la nivel înalt.
Zâmbetul ireverenţios al lui Ryan înghe ţă. Pentru
moment. Probabil, îşi spuse Van Damm, se avertiza în
gând. S ă nu-l vorbeasc ă de rău pe preşedinte, pe care nu-l
plăcea. Apoi fa ţa lui Ryan deveni inexpresiv ă . Arnie nu-l
cunoştea suficient de bine pe Jack pentru a prinde
semnifica ţia privirii.
29
— Aşteaptă o clipă . Şeful personalului chicoti. N-ar fi rău dac ă preşedintele l-ar
— Aşteaptă o clipă .
Şeful personalului chicoti. N-ar fi rău dac ă preşedintele
l-ar vedea pe papă . Întotdeauna o astfel de întâlnire fă cea
impresie asupra aleg ătorilor, apoi preşedintele va avea o
cin ă bine mediatizată cu B’nai B’rith pentru a demonstra c ă
iubea toate religiile. De fapt, şi van Damm o ştia,
preşedintele mergea la biseric ă acum, de când copiii lui
crescuseră, doar pentru spectacol. Ăsta era un aspect
amuzant al vie ţii. În c ăutarea valorilor sociale, Uniunea
Sovietic ă fă cea eforturi pentru o reconciliere cu religia, în
timp ce stânga politică americană se îndepă rtase demult de
ea şi nu avea nicio dorin ţă s ă se întoarc ă înapoi, ca nu
cumva s ă g ăseasc ă aceleaşi valori pe care le c ăutau ruşii.
Van Damm începuse ca un credincios de extrema stângă ,
dar dou ăzeci şi cinci de ani de experien ţă practic ă la
guvernare îl vindecaseră. Acum îşi exprima cu egal ă
fervoare neîncrederea în ideologia ambelor aripi. Reveria
asupra politicii îl îndep ărtase de discu ţia în curs.
— Te gândeşti la ceva, Jack? întrebă Alden.
— Ştii, noi toţi suntem „oameni ai că rţii”, nu-i aşa?
întrebă Ryan, întreză rind în cea ţă silueta unei noi idei.
— Şi?
— Vaticanul este o ţară adevă rată , cu un statut
diplomatic real, dar fără armat ă… solda ţii sunt elve ţieni…
iar Elve ţia este neutră , nici m ă car membră a Na ţiunilor
Unite. Arabii îşi fac acolo afacerile bancare şi chefurile…
Ştii, m ă întreb dacă ar fi de acord…?
Fa ţa lui Ryan deveni din nou inexpresivă şi van Damm îi
v ă zu ochii concentrându-se, în clipa în care un becule ţ i se
aprinse în minte. Întotdeauna era fascinant s ă urm ăreşti
naşterea unei idei, deşi pl ăcerea ţi-era mai mic ă atunci
când nu ştiai despre ce va fi vorba.
— Să fie de acord? Cine să fie de acord cu ce? întreb ă
şeful personalului cu o oarecare enervare.
Alden nu scoase un cuvânt, aşteptând ca Ryan s ă
răspund ă.
30
— Vreau s ă spun, o mare parte din întreaga încurc ătur ă este legată
— Vreau s ă spun, o mare parte din întreaga încurc ătur ă
este legată de Locurile Sfinte, nu-i aşa? Aş putea s ă vorbesc
cu unii din oamenii mei de la Langley. Avem un foarte
bun…
Van Damm se lă s ă pe spă tarul scaunului:
— Ce fel de contacte ai? Vrei să spui că ar trebui s ă
vorbim cu nun ţiul?
Ryan clă tină din cap.
— Nun ţiul, cardinalul Giancatti, e un tip în vârst ă şi
cumsecade, dar se află aici numai ca paravan. Arnie, eşti
de suficient timp aici ca să ştii asta. Dac ă vrei s ă vorbeşti
cu oameni importan ţi, atunci mergi la părintele Riley, la
Georgetown. Mi-a fost profesor când mi-am luat doctoratul.
Suntem destul de apropia ţi. Are o pilă la general.
— Ăsta cine mai e?
— Pă rintele general al Societ ăţii lui Iisus. Iezuitul şef, un
spaniol, pe nume Francisco Alcalde. El şi p ărintele Tim au
predat împreun ă la Universitatea Sf. Robert Bellarmine din
Roma. Amândoi sunt istorici, iar p ărintele Tim este
reprezentantul lui neoficial aici. Nu l-ai întâlnit niciodat ă pe
părintele Tim?
— Nu. Merită ?
— A, da. Este unul dintre cei mai buni profesori pe care
i-am avut. Cunoaşte Washingtonul pe toate fe ţele. Are
contacte bune la oficiul central.
Ryan zâmbi, dar van Damm nu înţ elese gluma.
— Ai putea aranja un prânz discret? întrebă Alden. Nu
aici, undeva în altă parte.
— Clubul Cosmos din Geogetown. Părintele Tim este
membru. Clubul Universit ăţii este mai aproape, dar…
— Bine. Poate s ă pă streze un secret?
— Un iezuit să pă streze un secret? râse Ryan. Nu eşti
catolic, nu-i aşa?
— Cât de repede poţi aranja întâlnirea?
— Mâine sau poimâine, bine?
— Ce ne spui despre loialitatea lui? întrebă din senin van
31
Damm. — Pă rintele Tim este cetăţean american şi nu reprezint ă un risc în
Damm.
— Pă rintele Tim este cetăţean american şi nu reprezint ă
un risc în privin ţa securit ăţii. Dar este preot şi a jurat
credin ţă unei autorit ăţ i pe care, în mod natural, o consider ă
superioară Constituţiei. Poţi avea încredere în om că -şi va
onora toate obliga ţiile, dar nu uita care sunt toate aceste
obliga ţii, avertiz ă Ryan. Şi nici nu-l poţi manipula.
— Aranjeaz ă prânzul. Oricum, se pare c ă trebuie s ă-l
întâlnesc pe tip. Nu-i da detalii, spune-i c ă vreau s ă-l
cunosc, continu ă Alden. Şi cât mai repede. Mâine şi
poimâine n-am aranjate întâlniri la prânz.
— Da, domnule.
Ryan se ridică şi ieşi.
Clubul Cosmos din Washington este situat la intersec ţia
dintre Massachusetts şi Florida Avenue. Fosta reşedin ţă a
lui Sumner Wells i se pă rea cam golaş ă lui Ryan, fă ră vreo
patru sute de acri de teren cu coline blânde, un grajd cu cai
pur-sânge şi, poate, o vulpe băştinaş ă pe care proprietarul
s-o vâneze, dar nu cu prea multă ardoare. Totuşi, aceste
împrejurimi existau doar în imagina ţia lui, locul neavându-le
vreodată , iar Ryan se întrebă de ce fuseseră alese stilul şi
poziţia respectiv ă pentru clă dire, într-o atât de evidentă
contradic ţie cu realităţile Washingtonului, deşi
constructorul dovedise c ă în ţelesese perfect mecanismele
de func ţionare ale oraşului. Socotit drept club al elitei
intelectuale – acceptarea era bazată mai mult pe „realiz ări”
decât pe bani – era cunoscut în Washington ca un loc
propice pentru conversa ţii erudite, dar şi cu cea mai
proast ă mâncare dintr-un oraş lipsit de restaurante selecte.
Ryan îl conduse pe Alden într-un mic salon particular de la
etaj.
Pă rintele Timothy Ryan, din Societatea lui Iisus, îi
aştepta, ră sfoind Post-ul de diminea ţă, cu o pip ă din spum ă
de mare încleştată în dinţi. Un pahar se afla lângă mâna lui
dreapt ă , cu un deget de sherry pe fund. P ărintele Tim purta
32
o c ă maş ă şifonat ă şi o jachetă care avea nevoie de un
o c ă maş ă şifonat ă şi o jachetă care avea nevoie de un
c ă lcat, nu uniforma preoţeasc ă oficială , păstrată pentru
întâlnirile importante şi care fusese făcut ă la comand ă într-
unul din cele mai bune ateliere de croitorie de pe Wisconsin
Avenue. Dar gulerul roman alb era scrobit şi strălucitor, iar
lui Jack îi trecu deodată prin minte că , în ciuda anilor de
educa ţie catolic ă , nu ştia înc ă din ce erau fă cute chestiile
astea. Bumbac scrobit? Celuloid, la fel ca gulerele
detaşabile pe care le purta bunicul s ău? În orice caz,
rigiditatea evidentă a gulerului trebuia s ă fie, pentru
purt ător, un memento al locului său în această lume şi în
cea urm ătoare.
— Bun ă, Jack!
— Bun ă ziua, p ărinte. Charles Alden, părintele Tim Riley.
Se schimbară strângeri de mână şi se aleseră locurile la
mas ă .
Un chelner intră şi lu ă comenzile de b ăuturi, închizând
uşa în urma lui când ieşi.
— Cum e noul serviciu, Jack? întrebă Riley.
— Orizontul continu ă s ă se lărgeasc ă… admise Ryan.
L ăs ă răspunsul în suspensie. Probabil c ă preotul era deja
la curent cu problemele pe care le avea Jack la Langley.
— Am o idee în legă tura cu Orientul Mijlociu şi Jack a
sugerat c ă aţi fi omul indicat pentru a o discuta, începu
Alden, readucând discu ţia la afaceri.
Trebui să se întrerup ă când se întoarse chelnerul cu
băuturile şi meniurile. Discursul lui în leg ătură cu ideea
dură câteva minute.
— Interesant, comentă Riley când totul fu dezvă luit.
— Care-i pă rerea dumneavoastră despre acest concept?
vru să ştie consilierul pe problemele de securitate
na ţională.
— Interesant…
Preotul rămase tă cut un moment.
— Va binevoi papa…?
Ryan îl opri pe Alden cu o fluturare a mâinii. Riley nu era
33
omul pe care să -l gră beşti atunci când gândea. La urma urmei, era istoric,
omul pe care să -l gră beşti atunci când gândea. La urma
urmei, era istoric, iar cei din breasla lui nu aveau caracterul
impetuos al medicilor.
— Cu siguran ţă, este elegant, acceptă Riley după treizeci
de secunde. Totuşi, grecii vor fi o problem ă majoră .
— Grecii? Cum aşa? întrebă Ryan surprins.
— În acest moment, adev ă ra ţii contestatari sunt grecii
ortodocşi. Jum ătate din timp, noi şi ei ne ciorov ăim din
cauza celor mai banale chestiuni administrative. De fapt,
rabinii şi imamii sunt mai cordiali acum decât preoţii
creştini. Asta e o ciud ăţenie valabilă pentru toţi oamenii
religioşi, e greu s ă prevezi cum vor reac ţiona. Oricum,
problemele între grecii ortodocşi şi romano-catolici sunt mai
ales administrative – cine ob ţine custodia cut ărui loc istoric,
chestii de genul ăsta. Anul trecut a fost o discu ţie mare în
privin ţa Bethlehemului, cine va ţine slujba de la miezul
nop ţii în Biserica Nativităţii. Groaznic de dezam ă gitor, nu-i
aşa?
— Vrei s ă spui c ă nu sunt şanse de reuşit ă pentru c ă
dou ă biserici creştine nu pot s ă…
— Am spus c ă s-ar putea să fie o problema, domnule
doctor Alden. Nu am spus c ă nu va merge. Va trebui s ă
ajusta ţi troica… dar, dat ă fiind natura opera ţiunii, cred c ă
voi putea să ob ţin cooperarea necesară . În orice caz, va
trebui să-i coopta ţi pe grecii ortodocşi. Şti ţi, ei şi islamiştii
se înţeleg foarte bine.
— Cum aşa? întreb ă Alden.
— Demult, când Mohammed a fost gonit din Mecca de
păgâni, i-a acordat azil la M ă nă stirea Sf. Ecaterina din Sinai
– e un altar ortodox grec. Au avut grijă de el când avea
nevoie de prieteni. Mohammed era un om onorabil; de
atunci, m ăn ăstirea aceea s-a bucurat de protec ţia
islamiştilor. A trecut mai bine de o mie de ani şi locul acela
nu a fost tulburat niciodat ă, în ciuda tuturor groz ăviilor care
s-au petrecut în zon ă. Ştii, Islamul are multe lucruri de
admirat. Noi, în Vest, sc ă pă m adeseori asta din vedere, din
34
cauza nebunilor care-şi spun islamişti – ca şi cum noi nu am avea aceleaşi probleme
cauza nebunilor care-şi spun islamişti – ca şi cum noi nu am
avea aceleaşi probleme cu creştinismul. Există multă
noble ţe acolo şi au o tradi ţie de înv ăţătur ă care cere
respect. Doar c ă , aici, nimeni nu ştie prea multe despre
asta, conchise Riley.
— Alte probleme conceptuale? întrebă Jack.
Pă rintele Tim râse:
— Consiliul de la Viena! Cum de-ai uitat de asta, Jack?
— Ce? bolborosi enervat Alden.
— 1815. Toat ă lumea ştie asta. Dup ă acordurile finale ale
războaielor napoleoniene, elve ţienii au trebuit să promit ă
c ă nu vor exporta niciodat ă mercenari. Sunt sigur c ă putem
rezolva problema cu pu ţin tact. Scuza ţi-m ă, domnule doctor
Alden. Detaşamentul de gardă al papei este compus din
mercenari elve ţieni. Cândva, aşa a fost şi cel al regelui
Fran ţei – au murit toţi apă rându-l pe regele Ludovic şi pe
Maria Antoaneta. Acelaşi lucru aproape c ă li s-a întâmplat
odat ă şi trupelor papale, dar ei au oprit inamicul, suficient
pentru ca un mic detaşament s ă-l evacueze pe Sfântul
Pă rinte într-un loc sigur, castelul Gandolfo, dup ă câte îmi
amintesc. Mercenarii au fost principalul articol elve ţian de
export şi erau temuţi oriunde se duceau. Sigur, g ărzile
elve ţiene ale Vaticanului sunt acum mai mult decorative,
dar cândva au fost cu adev ărat necesare. În orice caz,
mercenarii elve ţieni aveau o reputa ţie atât de feroce, încât
Consiliul de la Viena, care a încheiat r ăzboaiele
napoleoniene, i-a obligat pe elve ţieni să promit ă c ă nu vor
permite oamenilor lor s ă lupte în alt ă parte decât acas ă şi
la Vatican. Dar, aşa cum v-am spus, ăsta este un fleac.
Elve ţienii vor fi încânta ţi s ă fie v ă zuţi ajutând la rezolvarea
acestei probleme. Ca efect, prestigiul lor va creşte, într-o
regiune unde exist ă o groaz ă de bani.
— Sigur, observ ă Jack. Mai ales dac ă noi le furniz ăm
echipamentul. Tancuri M-1, vehicule de lupt ă Bradley,
comunica ţii celulare…
— Ei, hai, Jack, spuse Riley.
35
— Nu, părinte, natura misiunii va cere unele arme grele – pentru impact psihologic, dac
— Nu, părinte, natura misiunii va cere unele arme grele –
pentru impact psihologic, dac ă nu pentru altceva. Este
necesar s ă demonstrezi c ă eşti serios. O dat ă ce faci asta,
restul forţei îşi permite să poarte costume de paraşutism
Michelangelo şi halebarde şi poate zâmbi aparatelor de
fotografiat – dar tot ai nevoie de un Smith & Wesson ca s ă
ba ţi patru aşi, mai ales acolo.
Riley îi dă du dreptate.
— Îmi place eleganţa conceptului, domnilor. Îi atrage pe
cei cu suflet nobil. Toţi cei implica ţi îşi afirm ă credin ţa în
Dumnezeu, sub un nume sau altul. Apelând la ei în numele
Lui… hm, asta-i cheia, nu-i aşa? Oraşul Domnului. Când
ave ţi nevoie de un răspuns?
— Nu-i chiar atât de urgent, rosti Alden.
Riley în ţelese mesajul. Era o problem ă de interes oficial a
Casei Albe, dar nu ceva care s ă fie fă cut la repezeală . Dar
nici ceva care să fie îngropat la fundul unui morman de
hârtii de pe un birou oarecare. Mai degrab ă era o anchet ă
subteran ă care trebuia s ă fie efectuată rapid, eficient şi
discret.
— Ei bine, trebuie să treac ă prin sistemul birocratic.
Amintiţi-v ă , Vaticanul are birocra ţia cu cea mai lungă
func ţionare din lume.
— De-asta v-am contactat pe dumneavoastră , accentuă
Ryan. Generalul poate evita tot rahatul ăsta.
— Ăsta nu-i un mod de a vorbi despre prin ţii bisericii,
Jack!
Riley aproape c ă explodă de râs.
— Sunt catolic, a ţi uitat?
— Le voi trimite o notă , promise Riley.
— Discret, sublinie Alden.
— Discret, aprobă Riley.
Zece minute mai târziu, p ărintele Timothy Riley era iar în
maşina lui pentru drumul scurt înapoi la biroul din
Georgetown.
Deja mintea lui începuse să lucreze. Ryan ghicise corect
36
în privin ţa legă turilor pă rintelui Tim şi a importanţei lor. Riley îşi compunea
în privin ţa legă turilor pă rintelui Tim şi a importanţei lor.
Riley îşi compunea mesajul în greaca veche, limbajul
filosofilor, niciodat ă vorbit de mai mult de cincizeci de mii
de persoane, dar totodat ă limba în care el îi studiase pe
Platon şi Aristotel la Seminarul Woodstock din Maryland, cu
atâ ţia ani înainte.
Ajuns în biroul lui, îşi instrui secretarul să nu-i dea nicio
legă tură telefonic ă, închise uşa şi deschise calculatorul
personal. Mai întâi, introduse o dischetă care permitea
utilizarea caracterelor greceşti. Riley nu era un dactilograf
priceput – avantajul de a avea un secretar personal şi un
computer erodase rapid aceast ă îndemânare – şi îi trebui o
oră ca s ă produc ă documentul de care avea nevoie. Era
imprimat ca o scrisoare de nou ă pagini, la dou ă rânduri.
Apoi Riley deschise un sertar al biroului şi form ă pe un disc
codul unui seif de birou, mic, dar sigur, care era ascuns în
ceea ce pă rea s ă fie un sertar pentru dosare. Aici, aşa cum
Ryan suspecta demult, era ascuns un manual de cifrare,
scris de mână cu sârg de că tre un tână r preot din
personalul particular al Părintelui General. Riley sim ţi
nevoia s ă râdă . Pur şi simplu, nu era un lucru pe care l-ar fi
asociat cineva cu preoţia, în 1944, când amiralul Chester
Nimitz îi sugerase cardinalului Francis Spellman, Vicarul
Catolic General pentru armata SUA, că Marianele aveau
poate nevoie de un nou episcop, cardinalul scosese
manualul de cifru şi folosise re ţeaua de comunica ţii a
Marinei SUA pentru a desemna unul. Ca oricare alt ă
organiza ţie, Biserica Catolic ă avea nevoie, din când în când,
de un circuit de comunica ţii sigur, iar serviciul de cifru al
Vaticanului se afla acolo de secole. În cazul acesta, cheia
cifrului pentru ziua respectiv ă era un pasaj lung dintr-un
discurs al lui Aristotel, cu şapte cuvinte îndep ărtate şi alte
patru prost ortografiate. Un program comercial de criptare
avu grijă de restul. Apoi, trebui s ă printeze o copie nou ă şi
să o pun ă deoparte. Computerul fu oprit din nou, ştergând
orice înregistrare a comunic ării. Riley trimise scrisoarea
37
prin fax la Vatican şi trecu toate copiile prin tocă torul de hârtii. Tot exerciţiul
prin fax la Vatican şi trecu toate copiile prin tocă torul de
hârtii. Tot exerciţiul necesitase trei ore de lucru şi, când îl
inform ă pe secretar c ă era gata să se ocupe iar de afacerile
curente, ştia c ă va trebui s ă lucreze pân ă noaptea târziu.
Spre deosebire de oamenii de afaceri, Riley nu înjură .
— Nu-mi place chestia asta, spuse calm Leary, ascuns în
spatele binoclului.
— Nici mie, aprobă Paulson.
Vederea pe care i-o oferea vizorul telescopic, cu o putere
de m ă rire de zece ori, era mai pu ţin panoramic ă, dar mult
mai focalizată .
Nimic din ceea ce privea aceast ă situa ţie nu era pl ăcut.
Subiectul era unul pe care FBI-ul îl vâna de mai bine de
zece ani. Implicat în morţile a doi agen ţi speciali ai Biroului
şi a unui ofi ţer federal, John Russell (alias Matt Murphy,
alias Richard Burton, alias Ursul Roşu) se topise în
îmbrăţişarea fierbinte a unei grup ări numite Societatea
Ră zboinicilor Na ţiunii Siouxe. John Russell nu avea nimic de
războinic. N ăscut în Minessota, departe de rezerva ţia Sioux,
fusese un infractor mă runt pe care o singură inculpare
important ă îl trimisese în închisoare. Aici îşi descoperise
originea etnic ă şi începuse să se comporte în conformitate
cu imaginea cu totul specială pe care o avea despre
americanii nativi – un mod de via ţă care, în viziunea lui
Paulson, p ărea mai adecvat pentru Mihail Bakunin decât
pentru un Cochise sau Toolhoolhoolzote. Al ăturându-se unui
alt grup n ăscut în închisoare şi numit Mişcarea Indiană
American ă, Russell fusese implicat într-o jum ătate de
duzin ă de acte criminale, terminând cu moartea celor trei
ofiţeri federali, apoi dispăruse. Dar, mai devreme sau mai
târziu, toţi comiteau erori, iar azi era rândul lui John Russell.
Asumându-şi riscul de a scoate bani din trecerea drogurilor
prin contraband ă în Canada, Societatea Ră zboinicilor fă cuse
un pas greşit, care îi permisese unui informator federal să -i
dibuie planurile.
38
Locul pe care-l supravegheau se afla în răm ăşiţele fantomatice ale unui orăşel de fermieri,
Locul pe care-l supravegheau se afla în răm ăşiţele
fantomatice ale unui orăşel de fermieri, la şase mile de
graniţa canadian ă. Echipa FBI de eliberare a ostaticilor, ca
de obicei fără ostatici de eliberat, îşi îndeplinea rolul de
echipă antiterorist ă num ărul 1 a Biroului. Cei zece oameni
desfăşura ţi pentru misiune, sub comanda şefului de grup ă
Dennis Black, se aflau sub controlul administrativ al
agentului special care conducea biroul local. Aici,
profesionalismul obişnuit al Biroului se împotmolise.
Agentul special local elaborase un plan complicat de
ambuscare, care începuse prost şi se terminase aproape
dezastruos, cu trei agen ţi în spital din cauza unor accidente
auto şi înc ă doi cu răni serioase, produse de armele de foc.
În schimb, se ştia că unul dintre subiecţi era mort şi poate
înc ă unul rănit, dar, pentru moment, nimeni nu era sigur.
Restul – trei sau patru, dar şi numă rul lor era sub semnul
întrebării – erau ascunşi în ceea ce fusese odată un motel.
Îns ă ştiau cu certitudine c ă motelul avea înc ă un telefon în
stare de func ţionare sau, mai probabil, subiec ţii aveau un
telefon celular şi anun ţaseră mass-media. Ceea ce se
întâmpla acum era de o confuzie atât de mare, oricât ar fi
putut câştiga admira ţia lui Phineas T. Barnum. Agentul local
încerca s ă salveze pu ţinul care-i răm ăsese din reputa ţia lui
profesională, folosind mass-media spre avantajul lui. Din
păcate pentru el, nu se gândise că manipularea unor echipe
de televiziune trimise tocmai de la Denver sau Chicago nu
era chiar acelaşi lucru cu manevrarea reporterilor locali,
proasp ăt ieşiţi din şcoala de jurnalistic ă. Era foarte greu s ă-i
duci de nas pe nişte profesionişti.
— Mâine, la micul dejun, Bill Shaw o s ă -i m ănânce coaiele
tipului, observ ă calm Leary.
— Da, iar pe noi ne umple de bogdaproste, replic ă
Paulson. De unde coaie la ă sta?
— Ave ţi ceva? întrebă Black pe circuitul radio
confiden ţial.
— Mişcare, dar nu am identificat pe nimeni, răspunse
39
Leary. Lumina e proast ă. Tipii ăştia pot fi tâmpiţi, dar nu sunt nebuni. —
Leary. Lumina e proast ă. Tipii ăştia pot fi tâmpiţi, dar nu
sunt nebuni.
— Subiec ţii au cerut s ă vin ă un reporter TV cu o cameră,
iar agentul special a fost de acord.
— Dennis, ai…
Paulson tres ări nervos, abandonând pentru o clip ă
supravegherea prin lunetă .
— Da, replică Black. Zice c ă el comandă .
Negociatorul Biroului, un psihiatru cu o experien ţă greu
câştigată în astfel de afaceri, se afla înc ă la dou ă ore
distan ţă, iar agentul special sim ţise nevoia să le dea ceva
celor de la televiziune pentru ştirile de sear ă. Black ar fi
vrut s ă -l sugrume pe tip, dar, bineîn ţeles, nu avea cum.
— Nu-l poţi aresta pentru incompetenţă , îl domoli Leary,
acoperind microfonul cu mâna.
Singurul lucru pe care tic ăloşii ăştia nu-l au e un ostatic.
Aşa c ă , de ce să nu le facem cadou unul? Asta o s ă-i dea
negociatorului ceva de fă cut.
— Dennis, explic ă -mi, se burzului Paulson.
— Regulile angajamentului sunt respectate, pe
răspunderea mea, se ţinu tare Black, agentul special
supervizor. Reporterul e femeie, dou ăzeci şi opt de ani,
blond ă, ochi albaştri, cam un metru şaizeci şi cinci.
Cameramanul e un tip de culoare, ten închis, un metru
optzeci şi şapte. I-am spus unde s ă mearg ă. Are minte şi o
să colaboreze.
— Am recepţionat asta, Dennis.
— De cât timp stai la armă , Paulson? contraatacă Black.
Regulamentul spunea c ă un ţintaş de elit ă nu putea s ă
rămân ă în poziţie de ochire cu un maximum de concentrare
mai mult de treizeci de minute, după care observatorul şi
ţintaşul schimbau locurile. Dennis Black se gândise c ă
cineva trebuia s ă respecte regulamentul.
— Cam cinsprezece minute, Dennis. Sunt OK… gata, i-am
prins pe reporteri.
Erau foarte aproape, doar la o sut ă de metri de uşa din
40
fa ţă a clă dirii. Lumina nu era bun ă. În alte nou ăzeci de
fa ţă a clă dirii. Lumina nu era bun ă. În alte nou ăzeci de
minute, soarele urma s ă apun ă. Fusese o zi vântoas ă. Un
vânt fierbinte, dinspre sud-vest, sufla prin prerie. Praful
în ţepa ochii. Mai rău, vântul dep ăşea patruzeci de noduri şi
sufla perpendicular pe linia lui de tir. Felul ăsta de vânt
putea să - ţi devieze tirul cu mai mult de zece centimetri.
— Echipa aşteapt ă, anun ţă Black. Tocmai am ob ţinut
Autoritatea de Compromis.
— Ei, cel pu ţin nu-i total tâmpit, replică la radio Leary.
Era prea furios, ca să-i pese c ă va fi auzit de agentul
special şef.
— Probabil c ă idiotul a dat-o din nou în bară.
Ochitorul şi observatorul purtau costume de camuflaj. Le
trebuiseră dou ă ore ca să ajung ă pe poziţie, dar erau
efectiv invizibili, iar camuflajul lor grosolan îi ascundea
printre copacii stufoşi şi iarba preriei. Leary îi urm ări pe
reporteri apropiindu-se. Fata e dr ăgu ţă, îşi spuse el, deşi
părul şi machiajul sufereau probabil din cauza vântului
aspru, uscat. Cameramanul şi-ar fi găsit loc în echipa de
fotbal american a Vikingilor, p ărea suficient de dur şi rapid
ca s ă cure ţe drumul pentru acel nou fundaş senza ţional,
Tony Wills. Leary zâmbi gândului, alungându-l din minte.
— Cameramanul poartă o vestă . Fata, nu. C ăţea proastă ,
îşi înghiţi Leary înjurătura. Ştiu c ă Dennis ţi-a spus cu ce se
ocup ă tic ă loşii ăştia.
— Dennis spune c ă tipul e iute la minte.
Paulson îndrept ă arma spre clă dire.
— Mişcare la uş ă !
— Hai s ă încerc ă m toţi să fim deştepţ i, murmură Leary.
— Subiectul Unu la vedere, anun ţă Paulson. Russell iese
afară . Ochitorul Unu vede ţinta.
— L-am prins, replic ă imediat trei voci.
John Russell era un b ărbat enorm. Un metru nou ăzeci şi
trei, peste o sută două zeci de kilograme, într-un corp
cândva atletic, dar care se îndrepta acum spre îngr ăşare şi
delă sare. Purta jeanşi, dar era cu pieptul gol şi o bandă îi
41
fixa pă rul. Pe pieptul lui se desluşeau nişte tatuaje, unele executate profesional, dar cele
fixa pă rul. Pe pieptul lui se desluşeau nişte tatuaje, unele
executate profesional, dar cele mai multe din categoria
celor fă cute în închisoare, cu scuipat şi creion chimic. Era
tipul de b ărbat pe care poliţia prefera să-l întâlneasc ă
având pistolul în mân ă. Se deplasa cu arogan ţa leneş ă care
anun ţa dorin ţa lui de a se abate de la reguli.
— Subiectul Unu are un revolver mare, transmise Leary
restului echipei. Arat ă ca un Smith cu carcasa în form ă de
N… Eu aş… hopa – Dennis, tipul are un aer ciudat…
— Cum adic ă? întreb ă imediat Black.
— Mike are dreptate, confirm ă Paulson, fixând vizorul
telescopic pe chipul tipului: O privire de o sălb ăticie
ciudată . Dennis, tipul a luat ceva, e drogat. Cheam ă -i înapoi
pe reporteri!
Dar era prea târziu.
Paulson ţinea c ătarea pe capul lui Russell. Acum, acesta
nu mai era o persoan ă. Era un subiect, o ţint ă. Echipa
ac ţiona sub regulile Autorit ăţ ii de Compromis. M ăcar atâta
lucru făcuse cum trebuia agentul special şef. Asta însemna
c ă , dac ă ceva mergea extrem de prost, Echipa de Eliberare
a Ostaticilor era liberă s ă ac ţioneze aşa cum credea de
cuviin ţă şeful ei. Mai mult, „regulile speciale de angajament
ale ochitorului” îi erau foarte clare lui Paulson. Dac ă
subiectul părea s ă ameninţe cu o forţă mortală orice agent
sau civil, atunci degetul lui Paulson va aplica dou ă
kilograme de presiune pe tr ăgaciul reglat cu precizie al
armei pe care o strângea în mâini.
— Hai s ă fim calmi cu toţii, pentru numele lui Cristos,
şopti ţintaşul.
Vizorul lui telescopic Unertl avea fire reticulare şi marcaje
pentru distan ţă. În mod automat, Paulson reestim ă
distan ţa, apoi se relax ă în timp ce creierul lui încerca să
urm ăreasc ă vântul în rafale. Reticulul din vizor era centrat
pe capul lui Russell, exact pe urechea care reprezenta un
punct excelent de ochire.
Scena era de un comic grotesc. Reporterul zâmbea,
42
deplasând microfonul înainte şi înapoi. Operatorul solid mânuia minicamera, cu puternica ei lumină izolată func
deplasând microfonul înainte şi înapoi. Operatorul solid
mânuia minicamera, cu puternica ei lumină izolată
func ţionând cu ajutorul pachetului de baterii fixat în jurul
taliei negrului. Russell vorbea energic, dar nici Leary şi nici
Paulson nu putură auzi vreunul din cuvintele pe care le
rostea împotriva vântului. De la început, privirea de pe fa ţa
lui fusese furioas ă şi nu se îmblânzea. Destul de repede,
mâna stângă i se strânse într-un pumn şi degetele mâinii
drepte începură s ă se încordeze în jurul mânerului
revolverului. Vântul lipea bluza de m ătase de pieptul f ără
sutien al reporterei. Leary îşi aminti că Russell avea o
reputa ţie de atlet sexual, presupus brutal. Fa ţa lui exprima
o detaşare ciudat ă. Totuşi, destul de repede, lipsa de
emoţie lă s ă locul unei tulburări pasionale, probabil o stare
de surescitare indus ă chimic, care nu f ăcea decât s ă
amplifice stresul provocat de încercuirea de c ătre agen ţii
FBI. Pe neaşteptate, se calmă , dar nu era un calm normal.
Tâmpitul asta de agent special şef, înjură în gând Leary.
Ar trebui s ă ne retragem şi s ă aşteptam. Situa ţia este
stabilizată . Nu vor pleca nică ieri. Am putea s ă negociem
prin telefon şi să aşteptă m…
— Necazuri!
Mâna liberă a lui Russell înşfă case bra ţul drept al
reporterei. Ea încerc ă s ă se elibereze, dar avea doar o parte
din forţa necesară pentru a o face. Operatorul se puse în
mişcare. O mână se desprinse de pe camera Sony. Era un
bărbat masiv, puternic, şi ar fi putut să reuşeasc ă, dar
mişcarea lui îl irit ă pe Russell. Mâna înarmat ă a subiectului
se deplas ă :
— La ţint ă, la ţint ă, la ţint ă! repet ă Paulson, imperios.
Opreşte-te, tâmpitule, OPREŞTE-TE ACUM!
Nu putea lă sa ca pistolul s ă se înalţe prea mult. Creierul
lui gonea evaluând situa ţia. Un Smith & Wesson masiv,
poate un 44. Fă cea ră ni mari, sângeroase. Poate că
subiectul doar îşi accentua cuvintele, dar Paulson nu ştia şi
nu-i p ăsa care erau aceste cuvinte. Probabil c ă-i cerea
43
tipului de culoare să se opreasc ă; pistolul părea s ă fie îndreptat mai mult
tipului de culoare să se opreasc ă; pistolul părea s ă fie
îndreptat mai mult spre el decât spre fat ă, dar continua s ă
se înalţe şi…
Împuşc ătura opri timpul, ca o fotografie. Degetul lui
Paulson se deplasase, aparent din proprie voin ţă, dar de
fapt antrenamentul preluase pur şi simplu comanda.
Carabina reculă şi mâna ţintaşului se mişca deja pentru a
ac ţiona închiz ătorul şi a înc ărca alt cartuş. Vântul alesese
un moment neprielnic pentru o rafală , deviind traiectoria
glon ţului pu ţin spre dreapta. În loc să perforeze centrul
craniului lui Russell, glon ţul lovi mult în fa ţa urechii.
Datorită impactului, osul se fragment ă. Fa ţa subiectului fu
smuls ă exploziv de pe craniu. Nas, ochi şi frunte disp ărur ă
într-o cea ţă umedă, roşie. Numai gura rămase: era deschis ă
şi urla, în timp ce sângele ţâşnea din ţeasta lui Russell ca
dintr-un cap de duş înfundat. Pe moarte, dar nu mort,
Russell trase un foc în direc ţia operatorului, înainte de se
prăbuşi cu fa ţa în jos, peste reporteră. Apoi operatorul c ăzu,
iar reportera rămase nemişcat ă; nu avusese timp suficient
pentru a fi şocată de sângele şi ţesuturile de pe hainele şi
fa ţa ei. Pentru clip ă, mâinile lui Russell încercară s ă se
aga ţe de o fa ţă care nu se mai afla acolo, apoi r ămaser ă
nemişcate. În casca lui Paulson, ţipetele se repetau: HAI,
HAI, HAI! dar el de-abia le bă ga în seamă . Introduse al
doilea cartuş în cameră şi ză ri o fa ţă la o fereastră a clă dirii.
O recunoscu dup ă fotografii. Era un subiect, unul din tipii
răi. Şi acolo se afla o arm ă , care ară ta ca un Winchester
vechi. Începu s ă se mişte. Al doilea foc al lui Paulson fu mai
precis decât primul, exact în fruntea Subiectului Doi, cineva
numit William Ames.
Timpul se puse din nou în mişcare. Membrii Echipei de
Eliberare a Ostaticilor ap ărur ă în fug ă, îmbr ăca ţi în
combinezoanele lor negre din Nomex. Doi o târâră pe
reporteră. Alţi doi făcură acelaşi lucru cu operatorul, al
c ă rui Sony era strâns în siguran ţă la piept. Altul arunc ă o
grenadă exploziv ă prin fereastra spart ă, în timp ce Dennis
44
Black şi ultimii trei membri ai echipei d ădeau buzna pe uşa deschis ă. Nu
Black şi ultimii trei membri ai echipei d ădeau buzna pe uşa
deschis ă. Nu mai existară alte împuşc ă turi. Cinsprezece
secunde mai târziu, radioul pârâi din nou.
— Aici comandantul echipei. Cercetarea clădirii a fost
încheiată . Doi subiec ţi doborâ ţi, lichida ţi. Subiectul Doi e
William Ames. Subiectul Trei este Ernest Thom, pare să fie
mort de câtva timp, cu două gloanţe în piept. Armele
subiec ţilor neutralizate. Locul e sigur. Repet, locul este
sigur.
— Isuse!
Era prima implicare a lui Leary într-un schimb de focuri,
după zece ani în birou.
Paulson se ridic ă în genunchi dup ă ce asigur ă arma, plie
bipodul carabinei, apoi se îndrept ă în fug ă spre cl ădire.
Agentul special şef ajunsese acolo înaintea lui, cu
automatul de serviciu în mân ă, şi se oprise lângă corpul lui
John Russell. Era mai bine c ă Russell că zuse cu fa ţa în jos.
Fiecare pic ătură din sângele pe care-l avusese odat ă era
acum pe cimentul crăpat al trotuarului.
— Bun ă treabă ! le spunea tuturor agentul special. Asta a
fost ultima lui greşeală dintr-o zi plin ă de greşeli.
— Ignorantule, tâmpit împu ţit!
Paulson îl împinse în peretele zugră vit al blocului.
— Oamenii ă ştia sunt morţi din cauza ta!
Leary s ă ri între ei, îndepă rtându-l pe Paulson de
surprinsul agent superior. Dennis Black ap ăru, cu fa ţa golit ă
de expresie.
— Curăţă- ţi singur mizeria, spuse el, luându-şi oamenii de
acolo, înainte ca scandalul să ia amploare. În ce stare sunt
reporterii?
Operatorul z ăcea pe spate, cu Sony-ul acoperindu-i ochii.
Reportera era în genunchi, vomitând. Avea un motiv serios.
Un agent îi ştersese deja fa ţa, dar bluza ei scump ă se
transformase într-o urâ ţenie roşie care îi va ocupa
coşmarurile timp de s ă ptă mâni.
— Eşti bine? întrebă Dennis. Opreşte blestemăţia aia!
45
Aşez ă camera jos, oprindu-i reflectorul. Operatorul clătin ă din cap şi pipăi un punct
Aşez ă camera jos, oprindu-i reflectorul. Operatorul clătin ă
din cap şi pipăi un punct aflat chiar sub coaste.
— Mulţumesc pentru sfat, frate. Trebuie s ă trimit o
scrisoare tipilor care fac vestele astea. Eu…
Vocea i se opri brusc. În sfârşit, realiza prin ce trecuse şi
şocul se fă cea sim ţit:
— O, Doamne, o, milostivule Iisus!
Paulson merse pân ă la Chevroletul Carryall şi închise
carabina în tocul rigid. Leary şi înc ă un agent rămaseră cu
el, asigurându-l c ă făcuse exact ce trebuia. Aşteptară ca
Paulson să depăşeasc ă momentul de stres. Nu era prima
oară când ţintaşul fusese obligat s ă ucid ă, dar, deşi fiecare
incident avusese propriile tr ăs ături specifice, toate fuseser ă
la fel, lucruri regretabile. Consecin ţele unui schimb de
focuri real nu erau niciodat ă vesele.
Reportera suferea de isterie post-traumatic ă . Îşi smulse
bluza înmuiat ă în sânge, uitând c ă nu avea nimic pe sub ea.
Un agent înfăşură o p ătură în jurul ei şi o ajut ă s ă se
calmeze. Alte echipe de reporteri se adunau la locul faptei,
cele mai multe îndreptându-se spre cl ădire. Dennis Black îşi
adun ă oamenii la un loc; decât să se fâ ţâie înarma ţi prin
jur, mai bine s ă-i ajute pe cei doi civili. Reportera îşi reveni
în câteva minute. Întrebă dac ă deschiderea focului fusese
cu adev ărat necesară , apoi află c ă operatorul care o însoţea
încasase un glon ţ, oprit, din fericire, de vesta antiglon ţ pe
care, deşi Biroul le-o recomandase amândurora, ea
refuzase s-o poarte. Apoi intr ă în faza de exaltare, cât se
poate de fericită c ă înc ă mai putea respira. Curând, şocul
va reveni, dar ea era o ziaristă istea ţă, în ciuda tinere ţii şi
lipsei de experien ţă, şi deja înv ăţase ceva important. Data
viitoare va asculta când cineva îi va da un sfat bun;
coşmarurile vor puncta doar importan ţa lec ţiei. După
treizeci de minute, îşi schimbase îmbrăc ămintea şi st ătea în
picioare fără ajutor, făcând o relatare echilibrat ă a
evenimentelor, deşi pu ţin cam superficială. Secven ţele de
pe bandă fură cele care îi impresionară pe tipii de la Black
46
Rock, cartierul general al CBS. Operatorul va primi o scrisoare semnat ă chiar de şeful
Rock, cartierul general al CBS. Operatorul va primi o
scrisoare semnat ă chiar de şeful de la Actualit ăţi.
Secvenţele conţineau totul: dramă , moarte, un reporter
curajos (şi atră gă tor) şi în ziua aceea, altfel s ă rac ă în
nout ăţi, deveniră capul de afiş la actualităţile de seară . În
ziua urm ătoare, fură reluate la toate ediţiile matinale ale
re ţelei. De fiecare dată , prezentatorul îi avertiza solemn pe
telespectatori c ă imaginile pe care le vor vedea s-ar putea
să -i tulbure pe cei sensibili – o formulă prin care să se
asigure c ă fiecare va în ţelege c ă un lucru deosebit de
suculent era pe cale de a fi prezentat. Pentru c ă fiecare
avusese deja ocazia de a viziona evenimentul, a doua oar ă
destui îşi puseră în func ţiune aparatele video pentru a
înregistra secvenţele respective. Unul dintre ei era şeful
Societ ăţii Ră zboinicilor. Numele lui era Marvin Russell.
Primele semne fuseseră destul de banale. Diminea ţa,
când se trezea din somn, stomacul lui pă rea cam tulburat.
Treburile matinale deveniră ceva mai obositoare. Nu se
sim ţea în apele lui. Ai trecut de treizeci de ani, îşi spuse el.
Nu mai eşti copil. Totuşi, se ştia din totdeauna ca fiind o
natură viguroas ă . Poate c ă era doar o ră ceală , un virus,
efectele persistente ale apei proaste, vreun microb la
stomac. O s ă scape de boală muncind. Mă ri greutatea
rucsacului, începu s ă poarte un înc ărc ător plin în arm ă.
Devenise leneş, asta era tot. Asta se remedia uşor. Lipsa de
hot ărâre îl putea transforma pe om într-o nulitate.
Timp de vreo luna, metoda dă du rezultate. Sigur, era
chiar mai obosit, dar asta era normal cu cele cinci
kilograme de greutate suplimentar ă pe care le c ăra.
Întâmpin ă oboseala sporită ca pe o dovadă a virtuţii lui de
lupt ător, reveni la mânc ăruri mai simple, se oblig ă să
adopte un program adecvat de somn. Rezultatele apărură.
Durerile musculare nu. Difereau de cele pe care le avusese
la începutul acestei vie ţi solicitante, iar somnul îi era lin şi
fă ră vise, ca al celor cu inima împ ăcat ă. Ceea ce fusese
47
greu devenise şi mai greu, pe măsură ce mintea lui se concentra să dea ordine
greu devenise şi mai greu, pe măsură ce mintea lui se
concentra să dea ordine unui trup recalcitrant. Nu putea să
înfrâng ă un oarecare microb invizibil? Nu înfrânsese
organisme mult mai mari şi mai puternice? Gândul era mai
mult un amuzament meschin decât o provocare. Aşa cum
se întâmpla cu cei mai mulţi dintre oamenii hot ărâ ţi,
competiţia era în întregime cu el însuşi, corpul rezistând la
ordinele pe care le lansa mintea.
Dar simptomele nu dispă rură complet niciodată . Deşi
corpul lui deveni mai zvelt şi mai tare, durerile şi grea ţa
persistau. Situa ţia începu s ă-l plictiseasc ă, o plictiseală care
ieşi la iveală mai întâi în glume. Când colegii lui mai vechi
remarcară starea lui proastă , el o numi „gre ţuri matinale”,
stârnind hohote de râs gol ănesc. Suport ă starea sâcâitoare
înc ă o lun ă, apoi descoperi c ă era necesar să -şi uşureze
povara pentru a-şi men ţine locul în frunte, printre şefi.
Pentru prima dat ă în via ţa lui, uşoare îndoieli ap ărur ă ca
nişte şuviţe de nori pe cerul senin al imaginii de neclintit pe
care şi-o fă cuse despre el însuşi. Nu mai era un
amuzament.
Mai suport ă o lun ă, fără s ă slăbeasc ă nicio clipă rutina, cu
excepţia orei suplimentare de somn, pe care şi-o impunea
în regimul, de altfel, extrem de activ. Cu toate acestea,
starea lui se înră ut ăţi, sau în orice caz nu se îmbună tăţi
niciun pic. Poate c ă erau doar anii care se înmulţeau,
admise el în sinea lui. La urma urmei, oricât ar fi muncit
pentru a fi într-o form ă fizic ă de invidiat, nu putea depăşi
anumite limite. Nu era nicio ruşine în asta, oricât de hot ărât
ar fi fost s-o previn ă .
Pân ă la urm ă, începu s ă-şi exprime nemul ţumirea.
Camarazii lui îl în ţelegeau. Toţi erau mai tineri decât el,
mulţi dintre ei servindu-şi şeful de mai bine de cinci ani. Îl
respectau pentru duritatea lui şi, dac ă duritatea prezenta
câteva fisuri, nu însemna decât că era totuşi uman şi cu
atât mai demn de admirat. Unul sau doi sugerară remedii
casnice, dar un camarad şi prieten apropiat îi spuse c ă era
48
o prostie s ă nu-l consulte pe unul din doctorii locali – chiar soţul surorii
o prostie s ă nu-l consulte pe unul din doctorii locali – chiar
soţul surorii lui era un medic excelent, absolvent al
facultăţii britanice de medicin ă. Deşi nu-l încânta deloc
posibilitatea de a intra în caruselul consulta ţiilor medicale,
era totuşi timpul s ă urmeze un sfat prietenesc.
Amicul nu-l lăudase degeaba pe doctor; într-adev ăr,
acesta pă rea un profesionist serios. Aşezat în spatele
biroului, purtând un halat de laborator de culoare alb ă,
scrobit, îi fă cu o anamnez ă completă , apoi efectuă o
examinare preliminară . Aparent, nu era nimic în neregulă.
Vorbi despre stres – la capitolul ăsta pacientul nu avea
nevoie de lec ţii – şi sublinie c ă, în timp, stresul pretindea un
tribut din ce în ce mai mare de la cei care-l suportau. Vorbi
despre obiceiurile culinare s ăn ătoase, despre cum se putea
exagera cu exerciţiile fizice, despre cât de importantă era
odihna. Decise c ă problema era o combina ţie de diferite
lucruri m ărunte, incluzând, probabil, o mic ă şi plictisitoare
tulburare intestinală, şi prescrise un medicament pentru a o
ameliora. Doctorul îşi încheie lec ţia cu un monolog despre
pacienţii care erau prea mândri pentru a face ceea ce era
indicat pentru ei şi arăt ă cât de prosteasc ă este
comportarea lor. Pacientul d ădu respectuos din cap,
acordându-i medicului respectul meritat. Lec ţii
asem ă n ă toare le dă duse şi el propriilor subordona ţi şi, ca
întotdeauna, era hotă rât să facă lucrurile aşa cum trebuia.
Tratamentul medicamentos fu eficient pentru ceva mai
mult de o s ă ptă mână . Stomacul lui reveni aproape la
normal. Sigur, se sim ţea bine, dar remarc ă scârbit c ă nu era
chiar la fel ca înainte. Sau era? Era greu s ă -ţi aminteşti
astfel de fleacuri, de exemplu, cum te sim ţeai diminea ţa la
deşteptare. La urma urmei, creierul se ocupa de ideile
importante, cum ar fi misiunea şi obiectivul propus, şi lăsa
trupul să -şi vad ă singur de nevoile lui, f ără ca acesta s ă
plictiseasc ă mintea. Da, mintea nu era fă cută pentru a fi
plictisită . Mintea dă dea ordine şi aştepta ca ele să fie
executate. Nu avea nevoie de distrageri de genul ăsta. Cum
49
puteau coexista un scop precis şi distragerile? El îşi alesese scopul vie ţii cu mulţi
puteau coexista un scop precis şi distragerile? El îşi alesese
scopul vie ţii cu mulţi ani înainte.
Dar boala pur şi simplu nu se dă dea dus ă şi, până la
urm ă, trebui să se întoarc ă la medic. Fu supus unei
examin ă ri mai atente. Permise ca trupul lui s ă fie împuns şi
palpat, s ă i se ia sânge cu un ac, deşi imagina ţia lui îl
pregătise pentru instrumente mai violente. Poate c ă era
vorba de ceva mai serios, se pronunţă medicul, de
exemplu, o infec ţie sistemică nu prea grav ă . Existau
medicamente pentru a trata aşa ceva. Malaria, cândva
endemic ă în regiune, avea efecte similare, dar mai
serioase, aşa cum aveau o mulţime de alte boli care
fuseseră odată grave, dar acum erau înfrânte cu uşurin ţă
de forţele aflate la dispoziţia medicinii moderne. Testele vor
ară ta ce nu era în regulă, iar doctorul era hotă rât s ă -l
vindece. Ştia care era ţelul de o via ţă al pacientului s ău şi îl
împărt ăşea, dintr-o perspectiv ă mai îndep ărtat ă şi mai
sigură.
Dou ă zile mai târziu, reveni în cabinetul doctorului. Ştiu
imediat c ă ceva nu era în regulă. Văzuse, suficient de des,
aceeaşi privire pe fa ţa ofi ţerului s ău cu informa ţiile. Ceva
neaşteptat. Ceva care dădea peste cap planurile. Doctorul
începu s ă vorbeasc ă fără grabă , c ă utându-şi cuvintele,
încercând s ă găseasc ă o cale de a face mesajul mai uşor,
dar pacientul nu suporta asta. Alesese s ă trăiasc ă o via ţă
periculoas ă şi pretindea s ă i se dea informa ţiile la fel de
direct cum ar fi fă cut-o el. Medicul dă du respectuos din cap
şi se conform ă. Omul primi vestea fără emoţie. Era obişnuit
cu dezam ăgirile de multe feluri. Ştia ce însemna sfârşitul
unei vie ţi şi îi ajutase de nenum ă rate ori pe alţii să ajungă
acolo. Da. Acum şi drumul lui se îndrepta spre acel sfârşit,
de evitat dac ă era posibil. Întreb ă ce se putea face, iar
veştile erau mai puţin proaste decât se aşteptase. Doctorul
nu îl am ăgi cu vorbe reconfortante, dar, citind gândurile
pacientului, îi explic ă realitatea. Trebuia să urmeze un
tratament. S-ar putea s ă reuşeasc ă. S-ar putea s ă eşueze.
50
Timpul urma s ă decid ă. Forţa lui fizic ă era de mare ajutor, la
Timpul urma s ă decid ă. Forţa lui fizic ă era de mare ajutor,
la fel şi voin ţa lui de fier. O dispoziţie mintală
corespunz ătoare, îi spuse medicul, era deosebit de
important ă. Pacientul aproape c ă zâmbi când auzi asta, dar
se stă pâni. Mai bine s ă arate curajul unui stoic decât
speran ţa unui nebun. Şi, la urma urmei, ce era moartea? Nu
tră ise el o via ţă dedicată dreptăţ ii? Voinţ ei Domnului? Nu-şi
sacrificase via ţa unui scop mă reţ şi merituos?
Dar astea erau vorbe în vânt Nu era bă rbatul care să
includ ă eşecul în planurile lui. Îşi alesese un scop în via ţă şi
decisese, cu ani înainte, s ă -l realizeze, indiferent cât l-ar fi
costat pe el sau pe alţii. Pe acest altar sacrificase totul,
visurile pă rin ţilor deceda ţi, promovarea lui şi a altora, o
via ţă normală, confortabil ă, cu o femeie care ar fi putut s ă-i
dăruiasc ă doi-trei copii – toate acestea le respinsese în
favoarea unei c ă i de trudă, pericol şi hot ărâre cumplit ă de a
atinge acel unic ţel strălucitor.
Şi acum? Sacrificase totul pentru nimic? Via ţa lui trebuia
să se sfârşească fă ră niciun sens? Nu va vedea niciodată
ziua pentru care tră ise? Era atât de crud Dumnezeu? Toate
aceste gânduri îi defilară prin minte, în timp ce fa ţ a îi
rămânea neutră, iar ochii pruden ţi ca întotdeauna. Nu. Nu
putea s ă permită asta. Dumnezeu nu avea voie să -l
părăseasc ă. Va vedea ziua – sau cel pu ţin o va întrez ări
apropiindu-se. Pân ă la urm ă, via ţa lui va avea un sens. Nu
sacrificase totul pentru nimic, iar viitorul, indiferent cât
rămânea din el, nu era inutil. Era hotă rât şi în privinţa asta.
Ismael Qati va urma ordinele medicului, va respecta ce
era de fă cut pentru a amâna sorocul şi, poate, va înfrânge
acest inamic intern, la fel de insidios şi nevrednic ca şi cei
din afară , între timp, nu va precupe ţi eforturile, îşi va
solicita trupul pân ă la limitele rezistenţei fizice şi va cere
îndrumarea Domnului, c ăutând un semn al voin ţei Sale. Aşa
cum îi înfruntase pe ceilalţi inamici, aşa se va lupta şi cu
acesta, cu o bravură şi o d ăruire totală. La urma urmei, nu
cunoscuse niciodat ă în via ţa lui mila şi nu va începe s ă o
51
arate acum. Dac ă trebuia să înfrunte moartea, morţile altora contau chiar mai puţin decât
arate acum. Dac ă trebuia să înfrunte moartea, morţile
altora contau chiar mai puţin decât de obicei. Dar nu va lovi
orbeşte. Va cumpăni bine tot ce avea de făcut. Va continua,
ca şi înainte, pândind şansa care, îi spunea credinţ a lui, îl
aştepta nev ă zută undeva, pe drumul care îi ră mânea de
parcurs. Hot ă rârea lui fusese întotdeauna una inteligentă .
Asta îi explica eficienţ a.
52
2. Labirinturi La câteva minute după ce fusese transmis ă , scrisoarea din Georgetown sosi
2. Labirinturi
La câteva minute după ce fusese transmis ă , scrisoarea
din Georgetown sosi într-un birou din Roma; aici, ca în
oricare alt ă birocra ţie, func ţionarul de noapte (pe care
agen ţiile de spionaj îl numesc ofiţer supraveghetor) o plas ă
pe biroul potrivit şi se întoarse la studiile lui pentru un
examen despre discursurile metafizice ale lui Aquino. Un
tân ăr preot iezuit, pe nume Hermann Schörner, secretar
particular al lui Francisco Alcalde, Marele Preot al Societ ăţii
lui Iisus, veni în diminea ţa urm ătoare exact la şapte şi
începu s ă sorteze coresponden ţa sosit ă în timpul nop ţii.
Faxul din America era al treilea din teanc şi îl opri pe
tân ărul preot din activitate. Deşi coresponden ţa cifrat ă
fă cea parte din rutina muncii sale, asemenea mesaje nu
apăreau în fiecare zi. Prefixul codificat de la începutul
mesajului indica originea şi prioritatea. Pă rintele Schörner
sort ă în grab ă restul coresponden ţei şi trecu imediat la
treabă .
Procedura consta în inversarea precis ă a sistemului
folosit de p ărintele Riley, doar c ă talentele de dactilograf
ale lui Schörner erau excelente. Folosi un scaner optic
pentru a transpune textul într-un computer personal şi
tastă programul de decriptare. Neregularit ăţile de pe copia
fax aduseră câteva neclarităţi, dar acestea fură remediate
cu uşurin ţă şi o copie clară – bineîn ţeles, cu textul tot în
greaca veche – ieşi din imprimanta cu jet de cerneală .
Avusese nevoie de două zeci de minute, nu de trei ore
chinuite, ca Riley. Tână rul preot pregă ti cafeaua matinală
53
pentru el şi şeful lui, apoi citi scrisoarea, în timp ce bea a doua ceaşc
pentru el şi şeful lui, apoi citi scrisoarea, în timp ce bea a
doua ceaşc ă a zilei. Ce chestie extraordinară, îşi spuse
Schörner.
Reverendul Francisco Alcalde era un b ărbat în vârst ă, dar
neobişnuit de viguros. La şaizeci şi şase de ani, înc ă
practica un tenis destul de bun şi, se ştia, schia împreun ă
cu Sfântul Părinte. Usc ăţiv, era înalt de un metru nou ăzeci,
iar coama lui bogat ă de păr c ărunt era tuns ă perie
deasupra unor ochi ca de bufni ţă, adânc înfunda ţi în orbite.
Alcalde era un b ărbat cu solide calit ăţi intelectuale.
Cunosc ător a unsprezece limbi, dac ă nu ar fi fost preot, ar fi
putut deveni cel mai bun specialist în istorie medieval ă din
Europa. Dar, înainte de toate, era preot, iar îndatoririle
administrative se opuneau dorin ţei sale de predare şi
munc ă pastorală. În câ ţiva ani, va p ăr ăsi postul de Mare
Preot al celui mai mare şi mai puternic ordin al romano-
catolicismului şi se va regă si în calitate de profesor
universitar, preg ătit pentru a p ăstori min ţile tinere; apoi va
părăsi campusul universitar pentru a celebra liturghia într-o
mic ă parohie de muncitori şi se va ocupa de nevoile lor de
zi cu zi. Asta, îşi spunea el, ar fi binecuvântarea finală a
unei vie ţi pres ă rate cu atâtea satisfacţ ii. Departe de a fi un
om perfect, adeseori se lupta cu mândria care-i afecta
intelectul, încercând, şi nu întotdeauna reuşind, s ă cultive
umilin ţa indispensabilă voca ţiei sale. Ei, oft ă el,
perfec ţiunea era un ţel de neatins; ironia cuget ării îl f ăcu s ă
zâmbeasc ă .
— Guten morgen, Hermann! spuse el, n ăpustindu-se pe
uş ă .
— Buongiorno, replic ă preotul german, apoi i se adres ă în
greac ă . Avem ceva interesant în diminea ţ a asta.
Sprâncenele stufoase se încruntară la vederea mesajului
şi, cu un gest scurt din cap, Alcade îi f ăcu semn tân ărului
preot să intre în biroul interior. Schörner îl urm ă cu cafeaua.
— Terenul de tenis este rezervat pentru ora patru, spuse
Schörner, în timp ce umplea cana şefului.
54
— Ca s ă mă poţi umili iar? Era o glum ă care apă rea
— Ca s ă mă poţi umili iar?
Era o glum ă care apă rea ocazional în conversa ţia lor:
Schörner putea trece la profesionism şi putea dona primele
de joc Societ ăţii, ai c ărei membri erau obliga ţi s ă fac ă
legă mânt de s ă ră cie.
— Deci, care-i mesajul?
— De la Timothy Riley, din Washington.
Alcalde îşi puse ochelarii de citit şi îl parcurse fă ră grabă.
Îşi lăs ă cafeaua neatins ă şi, dup ă ce termin ă mesajul, îl citi
înc ă o dat ă. Activitatea ştiinţific ă era pasiunea lui de o
via ţă, iar Alcalde vorbea rareori despre ceva f ăr ă s ă
reflecteze.
— Remarcabil. Am mai auzit de tipul asta, Ryan… nu
lucreaz ă în spionaj?
— Director adjunct al CIA-ului american. Noi l-am educat.
Colegiul Boston şi Georgetown. Activitatea lui se desfăşoară
cu prec ă dere în birou, dar a fost implicat în mai multe
opera ţiuni de teren. Nu cunoaştem toate detaliile, dar se
pare c ă niciuna nu a fost dubioas ă. Avem un mic dosar
despre el. Pă rintele Riley îl laudă mult pe doctorul Ryan.
— Aşa v ă d.
Alcalde chibzui o clip ă. El şi Riley erau prieteni de treizeci
de ani.
— El crede c ă aceasta propunere ar putea fi veritabilă . Şi
tu, Hermann?
— Teoretic, este un dar de la Dumnezeu.
Comentariul fu făcut fără ironie.
— Într-adev ă r. Unul absolut necesar. Ce zici de
preşedintele american?
— Aş presupune c ă înc ă nu a fost pus la curent, dar va fi
în curând. Cât despre caracterul lui… Ar putea fi mai bun.
— Care dintre noi n-ar putea? oft ă Alcalde, cu ochii la un
perete.
— Da, pă rinte.
— Care-i programul meu pentru azi?
Schörner îi prezent ă lista din memorie.
55
— Foarte bine… cheam ă-l pe cardinalul d’Antonio şi spune-i c ă am ceva important.
— Foarte bine… cheam ă-l pe cardinalul d’Antonio şi
spune-i c ă am ceva important. Aranjeaz ă programul cum
poţi mai bine. Chestiei ăsteia trebuie s ă -i acordăm o aten ţie
imediată . Cheam ă-l pe Timothy, mulţumeşte-i pentru mesaj
şi spune-i c ă m ă ocup de el.
Ryan se sculă la cinci treizeci, fă ră tragere de inimă .
Soarele avea o stră lucire roz-portocalie care lumina din
spate copacii de pe malul estic al Marylandului, la zece mile
distan ţă. Prima ac ţiune la care se gândi fu s ă trag ă
draperiile. Cathy nu trebuia să meargă astă zi la Hopkins,
asta era o chestie sigură, dar, pentru a-şi aminti de ce,
Ryan avu nevoie de jum ă tate din drumul pân ă la baie.
Urm ătoarea ac ţiune fu să ia dou ă pastile de Tylenol Extra.
Noaptea trecută bă use prea mult şi asta, îşi atrase el
aten ţia, se repeta a treia oară în şir. Dar care era
alternativa? Adormea din ce în ce mai greu, în ciuda orelor
de munc ă tot mai lungi şi a oboselii care…
— A dracu’, morm ăi el, strâmbându-se în oglindă .
Arăta groaznic. Se târî pân ă în buc ăt ărie s ă fac ă o cafea.
Totul pare mai bun după ce bei cafeaua. Stomacul i se
contract ă într-un ghem strâns, indignat, la vederea sticlei
de vin care stă tea înc ă pe dulap. O sticlă şi jumă tate, îşi
aduse el aminte. Nu dou ă. Nu b ăuse dou ă sticle întregi. Nu
era chiar aşa de ră u. Ryan apăs ă pe întrerupătorul filtrului
de cafea şi se îndreptă spre garaj. Aici, se sui în maşină şi
conduse pân ă la poart ă , ca să ia ziarul. Cu un prea mult
timp în urma, s-ar fi dus pe jos, dar, la dracu’, îşi găsi el o
scuz ă , nu era îmbră cat. Ăsta era motivul. Radioul maşinii
era reglat pe un post de ştiri şi primi o prim ă expunere a
ceea ce se întâmpla în lume. Scorurile meciurilor. Orioles
pierduse din nou. La dracu’, şi el care trebuia să -l ducă pe
micul Jack la un meci. Aşa-i promisese după ultimul meci
din Liga Copiilor, la care el lipsise. Şi când ai de gând s ă o
faci, se întrebă el, în aprilie viitor?
Ei, practic, sezonul era la început. Nici m ăcar nu se
56
terminase şcoala. O s-o fac ă şi pe asta. Sigur. Ryan arunc ă Post-ul de
terminase şcoala. O s-o fac ă şi pe asta. Sigur. Ryan arunc ă
Post-ul de diminea ţă pe scaunul maşinii şi conduse înapoi
spre cas ă. Cafeaua era gata. Prima veste bun ă a zilei. Îşi
turn ă o can ă şi decise să renunţe, iară şi, la micul dejun. Nu
faci bine, îl avertiz ă o parte din mintea lui. Stomacul era
deja într-o stare destul de proast ă şi dou ă c ăni de cafea
neagră nu-l vor ajuta. Ca s ă înă buşe vocea aceea, îşi obligă
mintea să se concentreze asupra ziarului.
Destul de rar este subliniată dependen ţa serviciilor de
spionaj de cele ale presei de actualităţi, în privin ţa
informa ţiilor pe care acestea le furnizeaz ă. O parte din ele
poate fi folosit ă. Amândou ă serviciile acopereau domenii
similare, iar cele de spionaj nu monopolizaseră pia ţa
creierelor. Mai bine zis, reflectă Ryan, reporterii nu plă tesc
oamenii pentru informa ţii. Prad ă unor accese de conştiin ţă
sau de furie, aşa-zisele surse confiden ţiale erau împinse s ă
divulge informa ţii, astea fiind, de obicei, cele mai bune –
orice ofiţer de informa ţii îţi putea confirma. Nimic nu-i mai
bun ca furia sau principiile pentru a face o persoan ă s ă
divulge tot felul de chestii suculente. În sfârşit, deşi mass-
media era plină de leneşi, destui tipi inteligenţ i erau atraşi
de banii frumoşi care se puteau face din colectarea ştirilor.
Ryan învăţase ce trebuia citit încet şi cu atenţ ie. Totodată ,
nota şi datele. În calitate de director-adjunct al Agen ţiei
Centrale de Informa ţii, ştia care şefi de departament erau
puternici şi care slabi. Post-ul, de exemplu, îi furniza
informa ţii mai bune decât biroul pentru Germania. Orientul
Mijlociu era încă liniştit. În sfârşit, afacerea cu Irakul se
rezolva: noul aranjament de acolo începea s ă prindă contur.
Acum, dac ă am putea face ceva în ceea ce priveşte partea
israeliană … Ar fi frumos, îşi spuse el, ca liniştea s ă se
stabilească în întreaga zon ă. Şi Ryan credea c ă era posibil.
Confruntarea Est-Vest, care data dinaintea naşterii lui, era
acum istorie şi cine ar fi crezut asta? Ryan îşi reumplu cana
fă ră s ă se uite unde turna, era un lucru pe care putea s ă -l
fac ă şi dac ă era mahmur. Şi totul doar în câ ţiva ani – de
57
fapt, mai pu ţin timp decât petrecuse el în Agen ţie. La dracu. Cine-ar fi
fapt, mai pu ţin timp decât petrecuse el în Agen ţie. La
dracu. Cine-ar fi crezut asta?
Era atât de uluitor, încât Ryan se întreb ă cât timp vor
scrie oamenii c ărţi despre asta. Genera ţii, cel pu ţin. Un
reprezentant al KGB-ului venea să ptă mâna viitoare la
Langley pentru a se documenta în privin ţa supravegherii
parlamentare. Ryan se opusese vizitei – deşi că lă toria
fusese aranjată în secretul cel mai deplin – pentru că încă
mai erau destui ruşi care lucrau pentru Agen ţie, iar vestea
c ă în sfârşit KGB-ul şi CIA iniţiaseră contacte oficiale,
indiferent în ce privinţă , i-ar fi îngrozit (era la fel de
adev ă rat, admise Ryan în sinea lui, şi în ceea ce-i privea pe
americanii afla ţi înc ă în serviciul KGB-ului… probabil). Cel
care venea era un prieten vechi, Serghei Golovko. Prieten,
pufni Ryan, trecând la pagina de sport. Problema cu ziarele
de diminea ţă era c ă nu aveau niciodat ă rezultatele
meciurilor din seara precedentă .
Întoarcerea lui Jack la baie fu ceva mai civilizată . Acum
era treaz, deşi stomacul continua s ă protesteze la fel de
energic. Dou ă tablete de antacid îi fur ă de folos. Tylenolul
lucra şi el. Îl va ajuta cu înc ă dou ă pilule când va ajunge la
serviciu. La şase şi un sfert, era spălat, ras şi îmbrăcat. În
drum spre ieşire, îşi s ărut ă soţia, înc ă adormit ă – fiind
răsplătit de un vag hmm – şi deschise uşa din fa ţă, exact la
ţanc pentru a vedea maşina care intra pe alee. Pe Ryan îl
tulbură vag gândul c ă şoferul trebuise s ă se scoale mult
mai devreme decât el pentru a ajunge acolo la timp. Jena îi
spori un pic când realiz ă cine era la volan.
— Bun ă diminea ţa, domnule doctor, îl salut ă John Clark
cu un zâmbet impertinent.
Ryan se aşeză pe scaunul din fa ţă . Nu numai că avea mai
mult loc pentru picioare, dar i se pă rea c ă l-ar fi jignit pe
Clark dac ă s-ar fi aşezat pe bancheta din spate.
— Bun ă, John, răspunse Jack.
Iar ai fă cut-o lată noaptea trecut ă, nu? îl privi trist Clark.
Zevzecul naibii. Cum poate fi cineva atât de inteligent şi, în
58
acelaşi timp, atât de tâmpit? Şi nici nu- ţi mai faci joggingul, nu-i aşa? se
acelaşi timp, atât de tâmpit? Şi nici nu- ţi mai faci joggingul,
nu-i aşa? se întrebă el, v ă zând cât de greoi se trântise în
scaun directorul adjunct al CIA. Ei, va trebui s ă înve ţe şi el,
aşa cum înv ăţase Clark, c ă nopţile pierdute şi abuzul de
băutura şi le puteau permite doar adolescen ţii întârzia ţi.
John Clark se transformase într-un model de virtute
să nă toas ă , înainte de a ajunge la vârsta lui Ryan. Era
convins c ă asta-i salvase via ţa, cel puţin o dată .
— O noapte liniştită , îl inform ă Clark, ieşind de pe alee.
— Asta-i bine.
Ryan luă caseta pentru mesaje şi formă codul. Aşteptă
pân ă când becul indicator deveni verde şi o deschise. Clark
avea dreptate, nu prea avea la ce s ă se uite.
Când ajunseră la jum ă tatea drumului spre Washington,
citise deja totul şi fă cuse câteva însemnă ri.
— Diseară o să -i vezi pe Carol şi pe puşti? întrebă Clark,
în timp ce treceau pe autostrada 3 din Maryland.
— Mda, diseară e, nu-i aşa?
— Îhî.
Era o vizită pe care o făcea o dat ă pe s ăpt ămân ă,
ajunsese aproape o rutin ă. Carol Zimmer era v ăduva
laoţian ă a sergentului aviator Buck Zimmer, iar Ryan
promisese s ă aib ă grijă de familie după moartea lui Buck.
Pu ţini oameni ştiau asta – şi mai puţini erau la curent cu
misiunea în care murise Buck – dar lui Ryan îi dădea o mare
satisfacţie. Carol era acum proprietara unui 7-Eleven între
Washington şi Annapolis. Restaurantul îi aducea un venit
sigur şi, adăugat la pensia de urmaş, asigura familiei un trai
respectabil. De ajutor îi era şi depozitul pe termen pe care-l
constituise Ryan, acesta fiind garan ţia c ă fiecare din cei opt
copii ai ei va avea posibilitatea s ă -şi ducă la bun sfârşit
studiile, atunci când va veni timpul – aşa cum sosise deja
pentru fiul mai mare. Mai era de tras pentru a-i vedea
absolven ţi pe toţi. Cel mai mic era încă în scutece.
— Derbedeii ă ia au mai apă rut pe acolo? întrebă Jack.
Clark rânji. Timp de mai multe luni, dup ă ce Carol
59
preluase afacerea, câ ţiva duri locali tot d ăduseră târcoale prăv ăliei. Nu le convenea
preluase afacerea, câ ţiva duri locali tot d ăduseră târcoale
prăv ăliei. Nu le convenea c ă o laoţian ă şi copiii ei metişi
de ţineau o afacere în zona semirural ă. Pân ă la urm ă, ea îi
povestise lui Clark. John îi avertizase o singură dat ă, dar
tipii fuseseră prea grei de cap ca s ă priceapă despre ce era
vorba. Crezuseră , poate, că Clark era vreun ofiţ er de poliţ ie
care-i fă cea un favor unei amice în afara serviciului, oricum,
cineva care nu trebuia luat prea în serios. John şi prietenul
lui spaniol puseseră lucrurile la punct şi, dup ă ce şeful
bandei ieşise din spital, derbedeii nu se mai apropiaseră de
restaurant. Poli ţiştii locali fuseseră foarte înţelegă tori şi
venitul restaurantului crescuse imediat cu dou ăzeci la sut ă.
Mă-ntreb dac ă genunchiul tipului a mai putut fi pus la loc
cum trebuie? se miră Clark, cu un zâmbet vis ă tor. Poate că
acum se va apuca de o treabă cinstită .
— Ce fac copiii?
— Ştii, domnule doctor, e cam greu s ă te obişnuieşti cu
ideea c ă ai unul la colegiu. Pu ţin cam greu şi pentru Sandy.
Domnule doctor?
— Da, John?
— Scuz ă-m ă c ă- ţi spun, dar arăţi ca naiba. Ar trebui ş-o
laşi mai moale.
— Aşa m ă pisează şi Cathy.
Lui Jack îi trecu prin minte să-l avertizeze pe Clark să -şi
vadă de treaba lui, dar nu-i spuneai aşa ceva unui bă rbat
cum era Clark, acesta fiindu-i şi prieten. Mai mult, avea
dreptate.
— De obicei, doctorii nu se înşală , sublinie John.
— Ştiu. Doar c ă … m ă cam oboseşte serviciul. Se întâmplă
acum nişte chestii şi…
— Exerciţiile fizice bat la fund băutura. Eşti unul dintre
cei mai inteligenţi tipi pe care-i cunosc. Comportă -te
inteligent. Sfârşitul pove ţei.
Clark ridic ă din umeri, concentrându-se din nou asupra
traficului matinal.
— Ştii, John, dac ă îmbrăţişai cariera medicală , ai fi fost
60
foarte eficient, replică Jack cu un chicotit. — Cum aşa? — Cu felul tă u
foarte eficient, replică Jack cu un chicotit.
— Cum aşa?
— Cu felul tă u de a te comporta, oamenilor le-ar fi fost
team ă s ă nu- ţi urmeze sfaturile.
— Sunt omul cel mai calm pe care-l cunosc, protest ă
Clark.
— Adev ă rat, nimeni nu a trăit suficient de mult ca s ă te
enerveze cu adevă rat. Toţi au murit când erai doar uşor
plictisit.
Acesta era motivul pentru care Clark era şoferul lui Ryan.
Jack îi aranjase transferul de la Directoratul Opera ţiunilor
pentru a-l face ofiţer de siguran ţă şi protec ţie. Cabot,
directorul CIA, eliminase dou ăzeci la sută din forţa
opera ţională şi oamenii cu experien ţă paramilitară fuseseră
primii pe făraş. Experien ţa lui Clark era prea valoroas ă
pentru a fi pierdut ă şi Ryan interpretase, într-un mod
personal, dou ă reguli şi o neglijase pe a treia pentru a
realiza ce-şi pusese în gând, ajutat de complicitatea lui
Nancy Cummings şi de un amic din Directoratul
Administrativ. În plus, Jack se sim ţea în siguran ţă în
preajma acestui om, iar Clark era capabil să -i antreneze pe
puştii noi din unitatea de siguran ţă şi protec ţie. Era chiar şi
un şofer excelent şi, ca de obicei, îl aduse pe Ryan exact la
timp în garajul de la subsol.
Buick-ul Agen ţiei opri la locul lui şi Ryan ieşi din maşin ă,
jucându-se cu m ănunchiul de chei. Cea de la ascensorul
pentru personalul superior era la cap ăt şi, dou ă minute mai
târziu, Ryan ajunse la etajul şapte, mergând pe coridor spre
biroul lui. Biroul directorului adjunct se afla lâng ă
apartamentul lung şi îngust al directorului Agen ţiei, care
înc ă nu venise la lucru. Un loc mic, surprinz ător de modest,
pentru omul num ărul doi din primul serviciu de spionaj al
ţării. Ferestrele d ădeau spre parcarea vizitatorilor, dincolo
de care se afla un pâlc des de pini care separau terenul
Agen ţiei de Parcul George Washington şi de valea fluviului
Potomac. Ryan o pă strase pe Nancy Cummings, din scurta
61
lui perioad ă anterioară în care func ţionase ca director- adjunct (Informa ţii). Clark se
lui perioad ă anterioară în care func ţionase ca director-
adjunct (Informa ţii). Clark se opri în biroul lui Nancy şi
verific ă mesajele care corespundeau îndatoririlor sale,
pentru pregătirea conferin ţei de diminea ţă a ofiţerilor de
paz ă şi protec ţie – îl interesa care grup terorist făcea
gălăgie în clipa aceea. Nu existase niciodat ă vreo
amenin ţare serioas ă asupra unui func ţionar superior al
Agen ţiei, dar istoria nu era preocuparea instituţiei lor. Îns ă
viitorul era, iar CIA nu avea un bilanţ stră lucit în prezicerea
lui.
Ryan îşi gă si biroul plin cu teancuri ordonate de materiale
prea secrete pentru caseta de curier din maşin ă şi se
pregăti pentru întâlnirea de diminea ţă a şefilor de
departament, pe care o conducea împreună cu Directorul.
În biroul lui se găsea un filtru de cafea. Lângă el se afla o
cană curată , dar niciodată utilizată , care aparţ inuse cândva
omului care-l adusese în Agen ţie, viceamiralul James Greer.
Nancy avea grijă de asta, iar Ryan nu începea niciodat ă o zi
la Langley fă ră s ă se gândeasc ă la fostul lui şef, acum
decedat. Se frec ă la ochi şi pe fa ţă şi trecu la treab ă. Ce
lucruri noi şi interesante ascundea astă zi lumea?
Tăietorul de lemne, ca majoritatea celor cu meseria lui,
era un bă rbat masiv şi puternic: un metru nou ăzeci şi o
sută de kilograme. Fost fundaş în echipa na ţională, intrase
în Infanteria Marin ă în loc s ă mearg ă la colegiu – ar fi putut,
îşi spusese el, ar fi putut să accepte o burs ă la Oklahoma
sau Pitt, dar decisese să nu o fac ă . Şi ştia c ă nu ar fi vrut s ă
părăseasc ă vreodată Oregonul. Iar pentru o diplom ă de
colegiu, asta ar fi fost o cerinţă obligatorie. Poate c ă ar fi
jucat fotbal profesionist, dar, dup ă aceea, care i-ar fi fost
soarta – ar fi ajuns un „costum ”? Nu. Încă din copilă rie îi
plăcuse via ţa în aer liber. Câştiga bine, îşi întemeiase o
familie într-un orăşel prietenos, trăia o via ţă aspr ă,
să nă toas ă , şi era cel mai dat dracului bă rbat din companie,
la doborârea corect ă şi f ăr ă incidente a unui copac. El se
62
ocupa de cei speciali. Smuci coarda de la fer ăstr ăul mecanic, mare, pentru dou
ocupa de cei speciali.
Smuci coarda de la fer ăstr ăul mecanic, mare, pentru
dou ă persoane. La o comandă t ăcut ă, ajutorul lui ridic ă de
pe pă mânt capă tul care-i revenea, la fel fă când şi tă ietorul.
Copacul fusese deja crestat cu o secure cu două tă işuri.
Începură s ă taie cu feră stră ul, încet şi cu grijă . Tă ietorul
stă tea cu un ochi pe feră stră u şi cu celă lalt supraveghea
copacul. Era o art ă s ă faci asta aşa cum trebuia. Pentru el
era un punct de onoare s ă nu risipeasc ă un centimetru de
lemn, dac ă nu era nevoie. Nu ca tipii de la gater, deşi ei îi
spuseseră c ă gaterul nu se va atinge de trunchiul ă sta.
După ce terminară prima tă ietură , traseră feră stră ul şi o
începură pe a doua, fără să fac ă o pauză ca s ă -şi tragă
respira ţia. De data asta, le fură necesare patru minute.
Acum tă ietorul era cu atenţia încordată la maximum. Simţ i
pe fa ţă o adiere şi se opri, s ă se asigure c ă vântul b ătea în
direc ţia pe care o dorea el. Un copac, indiferent cât de
mare, era o juc ă rie pentru un vânt ţeapă n – mai ales când
era pe jum ătate t ăiat… Se clătina acum la vârf… era
aproape timpul. Retrase feră stră ul şi îi făcu semn ajutorului.
Urm ăreşte-mi ochii, urm ăreşte-mi mâinile! Puştiul aprob ă
cu seriozitate. Încă vreo treizeci de centimetri vor fi de
ajuns, tă ietorul o ştia. Terminară tă ietura foarte încet.
Încetineala uza pânza feră stră ului, dar asta era partea cea
mai periculoas ă . Tipii cu protec ţia muncii supravegheau
vântul şi… acum!
Tăietorul scoase ferăstrăul din t ăietură şi îl lă s ă să cadă .
Ajutorul sesiz ă semnalul şi se retrase zece metri, în timp ce
şeful lui fă cea la fel. Amândoi urm ăreau baza copacului.
Dac ă zvâcnea, anunţa pericolul.
Dar nu o fă cu. Ca întotdeauna, prăbuşirea p ărea
agonizant de înceat ă. Aceasta era momentul pe care Clubul
Sierra dorea să-l filmeze, iar tă ietorul înţ elegea motivul.
Atât de încet, atât de agonizant ca şi cum copacul, ştiind c ă
murea, încerca s ă se opun ă, dar pierdea teren cu fiecare
clipă, iar scârţâitul era un geam ă t de disperare. Ei, da, îşi
63
spuse el, aşa pă rea, dar era doar un blestemat de copac. Tăietura se lă
spuse el, aşa pă rea, dar era doar un blestemat de copac.
Tăietura se lă rgi în timp ce el privea şi copacul că zu. Vârful
se mişca acum foarte repede, dar pericolul era la cel ălalt
capă t; continuă să priveasc ă acolo. Când trunchiul se
înclin ă cu mai mult de patruzeci şi cinci de grade, lemnul
plesni complet. Atunci, corpul copacului zvâcni, ridicându-
se deasupra ciotului cu mai bine de un metru, ca în
horc ăitul de moarte al unui b ărbat. Apoi, zgomotul. Imensul
foşnet al crengilor din vârf, sfâşiind aerul. Se minun ă cât de
repede se mişca vârful. Cu viteza sunetului, poate? Nu, nu
chiar aşa de repede… şi… BUF! Trunchiul sălt ă în sus când
lovi p ământul umed, dar fără vlagă . Apoi rămase nemişcat.
Acum, era cherestea. Întotdeauna t ăierea unui pom îi
trezea o undă de triste ţe. Fusese un copac frumos.
Tăietorul urm ări cu o uşoar ă surpriz ă apari ţia oficialului
japonez. Individul atinse copacul şi murmură ceva ce
sem ă na a rugăciune. Asta îl ului pe t ăietor, litania p ărea
potrivit ă pentru un indian – interesant, îşi spuse el. Nu ştia
c ă Shinto era o religie animist ă, cu multe similitudini cu cea
a americanilor nativi. Să vorbeşti cu spiritul copacului?
Hmm. Odată încheiat ritualul, stră inul se apropie de tă ietor.
— Eşti foarte priceput, spuse micul japonez, cu o
înclinare teribil de politicoas ă a trupului.
— Mulţumesc, domnule.
Tăietorul înclin ă şi el capul. Era primul japonez pe care-l
întâlnea. Pă rea un tip destul de simpatic. Şi s ă spui o
rug ăciune în fa ţa unui copac… asta avea clas ă, aprecie
tă ietorul.
— Mare pă cat s ă ucizi ceva atât de mă reţ .
— Mda, cred c ă da. E adev ărat c ă-l ve ţi folosi la o
biseric ă?
— A, da. Noi nu mai avem copaci ca ăsta şi ne trebuie
patru grinzi uriaşe. Dou ăzeci de metri fiecare. Sper c ă acest
copac va ajunge pentru toate, spuse omul, privind din nou
spre gigantul c ăzut. Toate trebuie s ă provin ă dintr-un
singur copac. Este tradiţia templului, înţelegi?
64
— Cred c ă da, zise tă ietorul. Cât de vechi e templul? — O
— Cred c ă da, zise tă ietorul. Cât de vechi e templul?
— O mie dou ă sute de ani. Grinzile cele vechi au fost
avariate de cutremur acum doi ani şi trebuiesc înlocuite
foarte repede. Cu noroc, acestea ar putea dura la fel
demult Sper s ă fie aşa. E un copac minunat.
Sub supravegherea oficialului, copacul c ăzut fu t ăiat în
segmente care nu erau chiar aşa de uşor de manipulat.
Destul echipament special trebuia asamblat pentru a
scoate monstrul afară şi Georgia-Pacific pretindea o
mulţime de bani pentru o asemenea treabă , dar ă sta nu era
o problem ă. Japonezii, după ce selectau copacul, plă teau
fă ră să clipească . Reprezentantul chiar îşi ceru scuze pentru
c ă nu dorea ca arborele să fie tă iat cu gaterul GP-ului. Era
doar o problem ă religioas ă, explic ă el încet şi clar, în niciun
caz nu inten ţionau să -i insulte pe muncitorii americani,
punând la îndoială profesionalismul lor. Func ţionarul
superior de la GP dădu aprobator din cap. Lui îi convenea.
Acum copacul era al japonezilor. Îl vor lăsa s ă se usuce
pu ţin, înainte de a-l înc ărca într-un transportor de buşteni
sub pavilion american, care să -l ducă peste Pacific până în
Japonia, acolo unde trunchiul va fi prelucrat cu
îndemânarea şi cu ritualul necesar – manual, auzi cu uimire
omul GP-ului – pentru destina ţia lui nou ă şi cu totul
specială . C ă nu va ajunge niciodat ă în Japonia era un lucru
pe care niciunul dintre ei nu-l ştia.
Termenul de depanator este un eufemism pasabil pentru
a-l defini pe poliţ istul care aplic ă legea, îşi spuse Murray.
Desigur, când se lă sa pe spate în fotoliul de piele, simţ ea
automatul Smith & Wesson de 10 mm fixat la centură . Ar fi
trebuit să -l lase în sertarul biroului, dar îi plă cea senza ţia pe
care i-o dă dea. Fiind un pistolar aproape toată cariera,
ajunsese repede s ă îndrăgeasc ă forţa compact ă a
Smithului. Iar Bill îl în ţelegea. Pentru prima dată de când
ţinea el minte, Directorul Biroului Federal de Investiga ţii era
un poliţist de carieră care-şi începuse meseria pe stradă,
65
băgându-i la zdup pe tipii r ăi. De fapt, Murray şi Shaw începuseră în aceeaşi
băgându-i la zdup pe tipii r ăi. De fapt, Murray şi Shaw
începuseră în aceeaşi divizie activ ă. Bill era ceva mai
priceput la partea administrativ ă, dar nimeni nu-l confunda
cu un frecangiu din cartierul general. Shaw atră sese prima
dată aten ţia grangurilor, convingând doi jefuitori de banc ă
înarma ţi să se predea, înainte de sosirea celorlalţi poliţişti.
Bineîn ţeles, niciodată nu trăsese cu arma la furie – doar un
procent infim din agen ţii FBI o f ăceau – dar îi convinsese pe
cei doi tâlhari c ă -i putea doborî fără probleme. Sub
catifeaua domneasc ă dă deai peste oţel şi un creier dat
naibii. Din cauza asta, pe Dan Murray, asistentul
directorului adjunct, nu-l deranja să se ocupe de rezolvarea
problemelor personale ale lui Shaw.
— Ce dracu’ facem cu tipul asta? întrebă Shaw, cu un
dezgust calm.
Murray de-abia îşi terminase raportul despre „Cazul
Ră zboinicul”. Dan sorbi din cafea şi ridic ă din umeri.
— Bill, omul e un geniu în cazurile de corup ţie – cel mai
bun pe care l-am avut vreodat ă. Doar c ă nu ştie o iot ă
despre partea dură a afacerii. Chestia asta l-a depăşit. Din
fericire, nu s-a produs nimic grav.
Murray avea dreptate. Reporterii trataseră surprinz ător
de bine Biroul, pentru c ă-i salvase via ţa unuia dintre ai lor.
Cu adev ărat uluitor era faptul c ă niciun redactor de
actualităţi nu în ţelesese c ă reporterul nu avea ce c ă uta în
locul acela. Ca rezultat, îi erau recunosc ători atât agentului
special şef pentru c ă permisese echipei de actualităţi s ă ia
parte la opera ţiune, cât şi Echipei de Eliberare a Ostaticilor
pentru c ă-i salvase pe cei doi ziarişti, când lucrurile luaseră
o întors ătură periculoas ă. Nu era prima dat ă când Biroul se
alegea cu o comoară publicitară dintr-o semicatastrofă . În
privin ţa publicit ăţii, FBI-ul era mai gelos decât orice alt ă
agen ţie guvernamentală, iar problema lui Shaw era c ă,
dac ă -l concedia pe Walt Hoskins, agentul special şef, ar fi
fă cut o impresie proastă . Murray insistă în continuare:
— A înv ăţat lec ţia. Walt nu e prost, Bill.
66
— Şi arestarea de anul trecut a guvernatorului a fost o lovitură, nu-i aşa? se
— Şi arestarea de anul trecut a guvernatorului a fost o
lovitură, nu-i aşa? se strâmb ă Shaw.
Hoskins era un geniu în privin ţa cazurilor de corup ţie
politic ă. Din cauza lui, guvernatorul unui stat contempla
acum via ţa într-o închisoare federală. Aşa devenise Hoskins
agent special şef.
— Ai ceva în minte, Dan?
— Asistent al agentului special şef la Denver, ră spunse
Murray, cu o scânteie poznaş ă în ochi. E mai bine. Tipul
trece de la un mic birou de teren, unde răspundea de
cazurile de corup ţie, într-o divizie important ă. E o
promovare care-l ia de la comandă şi-l pune acolo unde se
pricepe mai bine – şi, dac ă zvonurile pe care le primim din
Denver sunt adevă rate, va avea de lucru, nu glumă . Poate
un senator şi un congresman – poate mai mult. Indica ţiile
preliminare referitoare la proiectul acvatic par importante.
Vreau s ă zic, cu adev ărat importante, Bill – cam dou ăzeci
de milioane de dolari care trec dintr-o mână în alta.
Shaw scoase un fluierat respectuos:
— Totul pentru un senator şi un congresman.
— Cum am zis, poate mai mult. Ultima chestie e mituirea
unor tipi de la mediu – din guvern şi din afara lui. Pe cine
avem mai bun la descâlcirea unui ghem de minciuni atât de
mare? Walt are fler pentru genul ă sta de lucruri. Tipul nu
poate s ă scoat ă pistolul f ără să-şi r ăneasc ă degetele de la
picioare, dar e un ogar dat naibii.
Murray închise dosarul pe care-l avea în mâini.
— Oricum, tu ai vrut s ă-l caut şi s ă -i fac o recomandare.
Trimite-l la Denver sau scoate-l la pensie. Mike Delaney ar
vrea să fac ă un schimb şi să vin ă aici – puştiul lui va începe
în toamna asta cursurile la George Washington şi Mike vrea
să predea la Academie. Asta-ţi oferă ocazia. Totul e curat şi
îngrijit, dar mutarea îţi aparţine, domnule director.
— Mulţumesc, domnule Murray, spuse grav directorul
Shaw.
Apoi fa ţa i se destinse într-un zâmbet.
67
— Ţ i-aduci aminte când singura noastră grij ă era vân ătoarea bandiţilor care atacau
— Ţ i-aduci aminte când singura noastră grij ă era
vân ătoarea bandiţilor care atacau bă ncile? Ură sc porc ăria
asta administrativ ă.
— Poate c ă n-ar fi trebuit să prindem atâ ţia, se declara
de acord Dan. Am lucra înc ă la Philly, pe malul râului, şi am
sta noaptea la o bere cu poliţiştii în uniform ă. De ce
toasteaz ă oamenii pentru succes? Nu face decât s ă -ţ i
distrug ă via ţa.
— Vorbim amândoi ca doi b ăşinoşi b ătrâni.
— Amândoi suntem doi b ăşinoşi b ătrâni, Bill, sublinie
Murray. Dar eu, cel pu ţin, nu c ăl ătoresc cu o echip ă de
paz ă .
— Tic ălosule!
Shaw se înecă şi-şi stropi cravata cu cafea.
— Ah, Isuse, Dan! bolborosi el, râzând. Uite ce-am f ăcut
din cauza ta.
— Semn rău, când un tip nu-şi mai poate ţine cafeaua,
domnule director.
— Ieşi afară ! Dă ordinele, înainte să te arunc în stradă .
— O, nu. Te rog, nu asta, orice, dar nu asta!
Murray încet ă s ă râdă şi, pentru o clipă , deveni aproape
serios.
— Ce face Kenny acum?
— Tocmai a fost repartizat pe un submarin, USS Maine.
Bonnie se descurc ă de minune cu sarcina – trebuie s ă nasc ă
în decembrie. Dan?
— Da, Bill?
— Ai avut o idee bună cu Hoskins. Aveam nevoie de o
ieşire fără probleme. Mulţumesc.
— E în regulă, Bill. Walt va fi încântat de şansa care i se
oferă. Aş vrea să fie toate la fel de uşoare.
— Te ocupi în continuare de Societatea Ră zboinicilor?
— Freddy Warder lucreaz ă la ea. În câteva luni, s-ar
putea să -i adună m pe tică loşii ăştia.
Amândoi ştiau c ă ar fi fost frumos s ă fie aşa. Nu
răm ăseseră prea multe grupuri teroriste interne. Reducerea
68
num ărului lor cu unul pân ă la sfârşitul anului ar fi fost înc ă
num ărului lor cu unul pân ă la sfârşitul anului ar fi fost înc ă o
victorie important ă .
Deasupra p ământurilor sterpe ale Dakotei r ăs ărea
soarele. Marvin Russell îngenunche pe pielea unui bizon, cu
fa ţa spre răs ărit. Purta jeanşi, dar era cu pieptul gol şi
desculţ. Nu era un bă rbat înalt, îns ă nimeni nu se îndoia de
forţa sa. În timpul primului şi unicului său stagiu în
închisoare – pentru spargeri – îşi descoperise pasiunea
pentru haltere. Începuse doar ca un hobby, pentru a
elimina surplusul de energie, crescuse o dat ă cu
în ţelegerea c ă forţa fizic ă era singura form ă de autoap ărare
pe care se putea baza un b ărbat în închisoare, pentru ca
apoi să înfloreasc ă într-un atribut pe care-l socotea
indispensabil unui războinic sioux. În ăl ţimea lui de un metru
şaptezeci sus ţinea nou ăzeci de kilograme de muşchi supli,
duri. Antebra ţele lui aveau grosimea coapselor unor
bărba ţi. Avea talia unei balerine şi umerii unui fundaş din
Liga Na ţională de Fotbal American. Era şi pu ţin nebun, dar
Marvin Russell nu ştia asta.
Via ţa nu le d ăduse, lui sau fratelui s ău, o şans ă prea
grozav ă. Tată l lor fusese un alcoolic care lucra din când în
când, şi nu prea bine, ca mecanic auto, pentru a câştiga
banii pe care îi transfera cu regularitate şi imediat celui mai
apropiat magazin de băuturi. Amintirile din copil ă rie ale lui
Marvin erau amare: jenă pentru starea de ebrietate
aproape perpetu ă a tat ălui şi o ruşine şi mai mare pentru
ceea ce fă cea mama lui în timp ce soţul ei z ă cea beat mort
în sufragerie. De când familia pă ră sise Minnesota şi se
întorsese în rezerva ţie, hrana era asigurată de ajutorul
guvernamental. De înv ăţătură se ocupau nişte profesori pe
care slabele rezultate ale elevilor îi aduseseră în culmea
disperării. Cartierul în care locuia el era o adună tură
disparată de blocule ţe construite de guvern, pro ţăpite ca
nişte spectre în norii de praf ai preriei. Niciunul din b ăie ţii
Russell nu avusese vreodată o m ănuş ă de base-ball. Pentru
69
ei Cră ciunul nu însemna decât perioada de una sau dou ă să ptă mâni
ei Cră ciunul nu însemna decât perioada de una sau dou ă
să ptă mâni când şcoala era închis ă . Amândoi crescuseră
neglija ţi şi înv ăţaseră de timpuriu s ă se descurce singuri.
La început fusese un lucru bun, pentru c ă independen ţa
era modul de via ţă al poporului lor, dar to ţi copiii aveau
nevoie de îndrum ări, iar sfaturile făceau parte din acele
lucruri pe care părin ţ ii Russell nu fuseseră capabili s ă le
asigure. Băie ţii înv ăţaseră să trag ă cu arma şi s ă vâneze
înainte de a desluşi alfabetul. Adeseori, cina era ceva care
fusese adus acas ă cu gă uri de calibrul 22 în el. Aproape la
fel de des, îşi preg ătiseră singuri mesele. Deşi nu erau
singurii tineri s ăraci şi neglija ţi din aşezarea lor, fără
îndoială c ă fuseseră pe ultima treapt ă şi, în vreme ce unii
din puştii locali îşi depăşiseră mediul social, pentru ei saltul
de la s ă ră cie la un nivel acceptabil fusese prea mare. Încă
de când începuseră s ă conduc ă maşina – cu mult înaintea
vârstei legale – se deplasau cu camioneta rablagită a tată lui
lor, o sut ă de mile sau chiar mai mult, în nop ţile senine şi
reci, pân ă la oraşele îndepă rtate unde puteau ob ţine unele
dintre lucrurile pe care p ărin ţii lor nu erau în stare s ă le
ofere. Surprinz ător, prima dat ă când fuseser ă prinşi – de un
alt sioux înarmat cu o puşc ă de vână toare – acceptaseră
biciuirea cu bărb ăţie şi fuseseră trimişi acas ă cu vână tă i şi o
predic ă. Înv ăţaseră ceva din asta. Din clipa aceea, jefuiseră
numai albi.
În ordinea fireasc ă a lucrurilor, sosise şi momentul când
fuseseră prinşi din nou, de data asta în flagrant delict într-
un magazin să tesc, de că tre un ofiţer al poliţ iei locale. Spre
ghinionul lor, orice crim ă comis ă pe o proprietate federal ă
devenea caz federal şi, mai mult, noul judecă tor al
tribunalului districtual era o persoan ă la care compasiunea
prima în defavoarea percepţiei obiective. O lecţ ie dură în
momentul acela ar fi putut sau nu s ă le schimbe via ţa, dar
în locul ei se aleseseră cu sfaturi şi o pedeaps ă
administrativ ă . O foarte serioas ă tână ră doamnă , cu o
diplom ă de la Universitatea din Wisconsin, le explicase luni
70
întregi c ă nu vor avea niciodat ă o imagine benefic ă despre ei înşişi
întregi c ă nu vor avea niciodat ă o imagine benefic ă despre
ei înşişi dac ă trăiau furând bunurile altora. Vor trebui s ă se
ocupe de lucruri serioase, numai aşa îşi vor recâştiga
mândria, de care făcea atâta caz etnia lor. Părăseau aceste
şedin ţe de terapie socială întrebându-se cum permisese
na ţiunea sioux ă s ă fie supus ă de nişte idioţ i albi şi înv ăţară
să -şi planifice atacurile cu mai multă grijă .
Totuşi, nu cu suficient ă aten ţie, deoarece consiliera nu
avea cum s ă le ofere înv ăţătura trebuincioas ă pe care
băie ţii Russell ar fi putut-o primi într-o închisoare adecvat ă.
Fuseseră prinşi din nou, un an mai târziu, dar de data asta
în afara rezerva ţiei, şi se treziseră trimişi la un an şi
jum ătate de puşc ărie, pentru c ă sp ărseseră un magazin de
arme.
Închisoarea fu cea mai înspă imântă toare experienţă din
via ţa lor. Obişnui ţi cu câmpia, deschis ă şi vast ă ca cerul din
vestul Americii, petrecură mai mult de un an din via ţă într-o
cuşc ă mai mic ă decât cea pe care guvernul federal o
considera potrivit ă pentru bursucii din Gr ădina Zoologic ă,
înconjura ţi de indivizi a c ăror r ăutate dep ăşea cu mult şi
cea mai supradimensionat ă apreciere pe care o acordau
propriei lor durit ăţi. În prima lor noapte la pârnaie, ţipetele
le destă inuiră c ă violul nu era un act aplicat exclusiv asupra
femeilor. C ă utând protec ţie, picară aproape imediat în
bra ţele primitoare ale unor de ţinu ţi, indieni din etnii
diverse, care fă ceau parte din din Mişcarea Indiană
American ă.
Nu se gândiseră niciodată prea mult la originea lor. S-ar
putea s ă fi sesizat în subconştient că grupul semenilor lor
nu dovedea calităţile pe care le vă zuseră în acele ocazii în
care televizorul familiei funcţiona şi, probabil, sim ţiseră o
vagă ruşine c ă fuseseră întotdeauna diferi ţ i. Bineîn ţeles,
înv ăţaseră s ă chicoteasc ă la westernuri, ai c ă ror actori
„indieni” erau, cel mai des, albi sau mexicani, pronun ţând
cuvinte gândite de scenariştii de la Hollywood, care ştiau
despre Vest cam tot la fel de multe ca despre Antarctica;
71
inevitabil, scenariile transmiteau o imagine fals ă a ceea ce erau ei şi a propriei
inevitabil, scenariile transmiteau o imagine fals ă a ceea ce
erau ei şi a propriei origini. Mişcarea Indian ă American ă
schimbase toate astea. Totul era din vina Omului Alb.
Adoptând idei care erau un amestec de antropologie
tenden ţioas ă de pe Coasta de Est cu un praf de Jean-
Jacques Rousseau, un strop de western realizat de John
Ford (la urma urmei, ce altceva reprezenta registrul culturii
americane?!) şi istorie din belşug, dar greşit filtrat ă, fra ţii
Russell ajunseseră s ă în ţeleagă c ă stră moşii lor erau de viţă
nobilă, vân ă torii ideali care vie ţuiau în armonie cu natura şi
zeii. Faptul c ă americanii nativi trăiseră paşnic la început cu
imigran ţii europenii – cuvântul „sioux” înseamn ă în
dialectul indian „şarpe” şi nu era un apelativ atribuit cu
afecţiune – şi că începuseră s ă bântuie prin Marea Prerie în
ultimul deceniu al secolului al optsprezecelea, erau cumva
neglijate. La fel erau şi crâncenele ră zboaie intertribale.
Odinioară, vremurile fuseser ă mult mai bune. Ei erau
stă pânii pă mânturilor, urm ăreau bizonii, vânau, duceau sub
stele o via ţă s ă nă toas ă şi satisfă c ă toare şi, din când în
când, se înfruntau între ei în lupte scurte, eroice – ceva
asem ă n ă tor turnirurilor medievale. Chiar tortura captivilor
era explicată ca o ocazie pentru războinici de a-şi
demonstra curajul stoic în fa ţa privirilor admirative ale
asasinilor lor, chiar dac ă aceştia erau sadici.
Fiecare bărbat tânjea dup ă noble ţe spiritual ă şi nu era
vina lui Marvin Russell că prima ocazie de felul acesta
venise din partea unor criminali condamna ţi. El şi fratele lui
înv ăţară despre zeii p ământului şi ai cerului, credin ţe care
fuseseră suprimate cu cruzime de alte credin ţe albe, false.
Înv ăţară despre frăţia preriei, despre felul în care albii le
furaseră ce era de drept al lor, cum le uciseseră bizonii –
singurele lor mijloace de existen ţă – cum îi divizaseră,
oprimaseră, masacraseră şi, în cele din urm ă, închiseseră
pe oameni în rezerva ţii, lăsându-le prea pu ţin, în afara
alcoolismului şi disperării. Aşa cum se întâmpla cu toate
minciunile de succes, g ăselni ţa acesteia consta într-o larg ă
72
m ăsură de adevă r. Marvin Russell salută prima raz ă portocalie a soarelui, lă
m ăsură de adevă r.
Marvin Russell salută prima raz ă portocalie a soarelui,
lă lă ind o litanie care avea un iz de autenticitate.
Închisoarea nu fusese în întregime o experien ţă negativ ă.
Intrase cu cunoştin ţele unui elev de clasa a treia şi ieşise cu
echivalentul unui liceu. Marvin Russell nu fusese niciodat ă
un cap de lemn şi nu era vina lui c ă fusese tr ădat de un
sistem de înv ăţământ public care-l condamnase eşecului,
înc ă înainte de a se naşte. Citea că rţi în mod regulat, cam
tot ce putea procura despre istoria poporului s ău. Dar nu
chiar orice. Era destul de selectiv în privin ţa c ărţilor pe care
le alegea. Tot ce era, cât de pu ţin, nefavorabil poporului
să u reflecta, bineînţeles, prejudecăţ ile albilor. Siouxii nu
fuseseră be ţivi înainte de sosirea albilor, nu tră iseră în mici
c ă tune sordide, nu-şi batjocoriseră, cu siguran ţă, copiii.
Toate acestea le învăţaseră de la omul alb.
Dar cum s ă schimbi lucrurile? întrebă el soarele. Mingea
stră lucitoare era roşie din cauza prafului purtat de vântul
acestei veri fierbin ţi şi secetoase, iar imaginea care îi apăru
lui Marvin fu cea a fe ţei fratelui s ău. Fotocadrele de la
actualităţile TV. Sta ţia locală reuşise s ă prezinte o serie de
aspecte pe care re ţeaua na ţional ă le omisese. Fiecare
cadru al incidentului fusese examinat separat. Gloanţele
lovindu-l pe John: dou ă cadre m ă rite, în care fa ţa fratelui
să u parc ă de detaşa de restul capului. Apoi, terifiantele
consecin ţe ale trecerii glon ţului. Împuşc ătura – blestemat
să fie negrul ăla şi vesta lui! — şi mâinile ridicându-se, ca
într-o scenă dintr-un film de Roger Corman. Le privise de
cinci ori şi fiecare pixel al fiec ărei imagini era atât de ferm.
Întipă rit în memoria lui, încât ştia c ă nu va putea să le uite
niciodat ă.
Înc ă un indian mort. „Da, am v ăzut câ ţiva indieni buni”,
spusese odat ă generalul William Tecumseh – un prenume
de american nativ! – Sherman. „Erau morţi.” John Russell
murise, ucis ca atâ ţia alţii, fără şansa unei lupte onorabile,
împuşcat ca un animal, aşa cum îi considerau albii pe
73
indieni. Dar într-un mod mai brutal decât cum mureau majoritatea animalelor. Marvin era sigur c
indieni. Dar într-un mod mai brutal decât cum mureau
majoritatea animalelor. Marvin era sigur c ă împuşc ătura
fusese bine chibzuit ă. Camerele de luat vederi în ac ţiune.
Bleaga aia de reporteră cu îmbră c ă minte ei la modă . Avea
nevoie de o lec ţie despre realitatea lucrurilor şi asasinii de
la FBI deciseseră s ă i-o dea. La fel cum procedase odinioar ă
cavaleria la Sound Creek, la Wounded Knee şi pe alte zeci
de câmpuri de băt ălie fără nume, demult uitate.
Aşa se face c ă Marvin Russell stă tea cu fa ţa la soare,
unul din zeii poporului s ău, şi c ăuta r ăspunsuri. R ăspunsul
nu este aici, îi spuse soarele. N-ar fi trebuit s ă se încreadă
în tovară şii lui. John murise înv ăţând asta. Încercând să facă
rost de bani prin droguri! Folosind droguri! Ca şi cum
whiskyul, pe care omul alb îl folosise pentru a-i distruge
poporul, nu era destul de rău. Ceilalţi „războinici” erau
vlă stare ale unui mediu creat de albi. Nu ştiau c ă tocmai
mediul era cel care-i distrugea. Îşi spuneau ră zboinici
siouxi, dar erau be ţivi, borfaşi m ărun ţi, care trudiser ă
degeaba şi eşuaseră , deşi domeniul abordat nu era chiar
atât de pretenţios. Într-o rară sclipire de onestitate – cum
putea să fie cineva necinstit în fa ţa unuia din zei? – Marvin
admise în sinea lui c ă ei îi erau inferiori. Aşa cum fusese şi
fratele lui. Suficient de tâmpit pentru a se ală tura încercă rii
lor prosteşti de a scoate bani din droguri. Şi ineficien ţi. Ce
realizaseră ? Omorâseră un agent FBI şi un ofi ţer federal,
dar asta se întâmplase demult. Şi de atunci? De atunci,
vorbiseră doar despre unicul lor moment de strălucire. Dar
ce fel de moment fusese acesta? Ce realizaseră ? Nimic.
Rezerva ţia era încă acolo. Alcoolul era încă acolo.
Disperarea era înc ă acolo. Oare remarcase cineva cine erau
şi ce făceau? Nu. Reuşiseră doar s ă înfurie forţele care
continuau să -i oprime. Aşa c ă , acum, Societatea
Ră zboinicilor era vânată chiar în propria ei rezerva ţie, iar ei
nu trăiau deloc ca nişte războinici, ci ca nişte animale
h ăituite. Dar ei ar fi trebuit să fie vân ătorii, îi spuse soarele,
nu prada.
74
Marvin era mişcat de acest gând. El trebuia s ă fie vân ătorul. Albii trebuiau
Marvin era mişcat de acest gând. El trebuia s ă fie
vân ătorul. Albii trebuiau s ă se team ă de el. Cândva aşa
fusese, dar acum nu mai era. El trebuia s ă fie lupul la stână ,
dar mioarele albe crescuser ă atât de puternice, c ă nu mai
ştiau de existenţa lupilor şi se ascundeau în spatele unor
câini formidabili, care nu se mulţumeau s ă stea cu turma, ci
îi h ăituiau pe lupi pân ă când aceştia, şi nu oile, ajungeau
nişte creaturi însp ăimântate, vânate, prizoniere pe propriul
lor domeniu.
Deci, trebuia s ă -şi pă ră sească domeniul.
Trebuia să-şi găseasc ă fra ţii lupi. Trebuia s ă-i g ăseasc ă
pe lupii pentru care vână toarea era încă reală .
75
3. Un singur loc Asta era ziua. Ziua lui. Că pitanul Benjamin Zadin se bucurase
3. Un singur loc
Asta era ziua. Ziua lui. Că pitanul Benjamin Zadin se
bucurase de o carieră cu o ascensiune rapid ă în Poli ţia
Na ţională a Israelului. Cel mai tân ăr c ăpitan din poli ţ ie, era
cel mai mic dintre trei fii, el însuşi tat ă a doi b ăie ţi, David şi
Mordecai, şi, pân ă foarte de curând, fusese în pragul
sinuciderii. Moartea iubitei sale mame şi plecarea
frumoasei, dar adulterinei sale soţii avuseseră loc într-o
singură s ăpt ămân ă, asta petrecându-se cu doar dou ă luni în
urm ă. Deşi realizase tot ce-şi pusese în gând să facă , dintr-
o dată fusese confruntat cu o via ţă care pă rea goală şi fă ră
rost. Gradul şi salariul lui, respectul subordona ţilor,
inteligen ţa demonstrată şi luciditatea în perioadele de criză
şi tensiune, succesele militare în serviciul dificil şi periculos
pe graniţă, toate acestea nu însemnau nimic în compara ţie
cu o cas ă goală , plină cu amintiri dureroase.
Deşi Israelul este privit cel mai des ca „statul evreu”,
numele acesta ascunde faptul c ă numai o parte din
popula ţia ţarii este activ ă din punct de vedere religios.
Benny Zadin nu fusese niciodat ă aşa, în ciuda rug ămin ţilor
mamei sale. Mai degrabă , se bucurase de stilul de via ţă
oscilant al unui hedonist modern şi nu mai v ăzuse interiorul
unui shul de pe vremea Bar Mitzvah-ul lui. Vorbea şi citea în
ebraic ă pentru c ă era nevoit s ă o fac ă – era limba na ţional ă
– dar regulile acestei moşteniri erau pentru el un
anacronism curios, un aspect înapoiat al vie ţii într-o ţară
care, în alte privinţ e, era una dintre cele mai moderne.
Soţia lui nu făcuse decât s ă accentueze asta. Cineva ar
76
putea m ă sura fervoarea religioas ă a Israelului, glumise el adeseori, prin num ărul
putea m ă sura fervoarea religioas ă a Israelului, glumise el
adeseori, prin num ărul costumelor de baie de pe
numeroasele lui plaje. Soţia lui era de origine norvegian ă. O
blond ă înalt ă şi slab ă, Elin Zadin ar ăta cam la fel de evreic ă
precum Eva Braun – asta era gluma lor în materie – şi înc ă-i
plăcea s ă -şi expun ă silueta în bikini-ul cel mai sumar şi,
uneori, doar în jum ătate din el. Mariajul lor fusese pasionat
şi arz ător. Desigur, ştiuse c ă ea avusese întotdeauna un o
fire ră tă citoare şi, câteodată , mai că lcase şi el pe ală turi,
dar plecarea ei bruscă la un altul îl surprinsese – mai mult
decât atât, felul în care o făcuse îl şocase prea tare pentru
a plânge sau a-i cerşi întoarcerea. Ră mă sese singur într-o
cas ă care conţinea mai multe arme încă rcate a că ror
utilizare, o ştia, ar fi putut uşor să-i pun ă capăt durerii. Dar
gândul la fiii lui îi oprise gestul. Nu putea s ă -i tră deze, aşa
cum fusese trădat el, era prea b ărbat pentru asta. Dar
durerea fusese – era înc ă – foarte reală .
Israelul era o ţară prea mic ă pentru secrete. Se observ ă
imediat c ă Elin se cuplase cu un alt bă rbat şi zvonul îşi croi
repede drum la sec ţia lui Benny, unde oamenii îşi d ădeau
seama, după privirea lui goală, c ă spiritul comandantului lor
fusese strivit. Unii se întrebară cum şi când îşi va reveni,
dar, dup ă o s ăpt ămân ă, întrebarea se schimbase în dac ă o
va face vreodată . În acest stadiu, unul dintre sergen ţii lui
Zadin trecu la acţ iune, într-o joi seară , apă ru la uşa
c ă pitanului să u, aducându-l cu el pe rabinul Israel Kohn. În
noaptea aceea, Benjamin Zadin îl redescoperi pe
Dumnezeu. Mai mult decât asta, îşi spuse el, în timp ce
supraveghea Strada Lan ţului din Ierusalimul Vechi, înv ăţase
din nou ce însemna să fii evreu. Ceea ce i se întâmplase era
pedeapsa lui Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puţin.
Pedeapsa pentru ignorarea cuvintelor mamei lui, pentru
adulterele comise de el, pentru destră bă larea cu soţia lui şi
cu altele, pentru dou ăzeci de ani de gânduri şi fapte
păc ătoase, în timp ce pretindea că era un brav şi drept
comandant de poliţie. Dar, ast ăzi, va schimba toate astea.
77
Astă zi va încă lca legea omului pentru a-şi ispă şi pă catele comise împotriva
Astă zi va încă lca legea omului pentru a-şi ispă şi pă catele
comise împotriva Cuvântului Domnului.
Era diminea ţa a ceea ce promitea s ă fie o zi arză toare, cu
un vânt estic uscat suflând dinspre Arabia. Avea patruzeci
de oameni dispuşi în spatele lui, toţi înarma ţi cu o
amestec ă tură de puşti automate, lansatoare de gaz şi alte
arme care tră geau cu „gloanţe de cauciuc ” – numite, mai
corect, proiectile, confec ţionate dintr-un plastic maleabil –
care puteau doborî un om la p ământ şi, dac ă ochitorul era
foarte atent, puteau opri o inim ă datorit ă şocului de impact.
În diminea ţa aceea, poliţiştii erau necesari pentru a permite
înc ălcarea legii – ceea ce nu era ideea pe care o aveau în
minte superiorii imedia ţi ai lui Zadin – şi pentru a opri
interferen ţele din partea altor persoane care, neavând chef
să respecte o lege superioară, îl împiedicau pe Zadin s ă-şi
fac ă datoria. La urma urmei, acestea erau argumentele pe
care le folosise rabinul Kohn. Legea cui? Era o problem ă de
metafizic ă , ceva mult prea complicat pentru un simplu
ofiţer de poliţie. Mult mai simplă, aşa cum îi explicase
rabinul, era ideea c ă locul pe care se afla templul lui
Solomon reprezenta leag ănul spiritual al iudaismului şi al
evreilor. Locul de pe Muntele Templului fusese ales de
Dumnezeu şi nu avea nicio importan ţă dac ă oamenii
contestau acest lucru. Era timpul ca evreii să revendice tot
ce le dăruise Dumnezeu. Un grup de zece rabini
conservatori vor revendica astă zi locul unde urma să fie
reconstruit noul templu, în conformitate cu Sfintele
Scripturi. C ăpitanul Zadin avea ordine s ă opreasc ă marşul
lor prin Poarta Lan ţului, s ă le împiedice ac ţiunea, dar el va
ignora aceste ordine şi oamenii lui vor face aşa cum le va
ordona, protejându-i pe rabini împotriva arabilor care ar
putea s ă-i aştepte cu inten ţii asemă nă toare celor pe care ar
fi trebuit să le aibă şi el.
Era surprins c ă arabii erau atât de matinali. De fapt,
oamenii care-i uciseseră pe David şi Motti nu erau mai buni
decât animalele. Pă rinţii lui îi povestiseră ce însemna s ă fii
78
evreu în Palestina anilor ’30: atacurile, teroarea, invidia, ura făţiş ă, cum refuzaseră britanicii s
evreu în Palestina anilor ’30: atacurile, teroarea, invidia, ura
făţiş ă, cum refuzaseră britanicii s ă-i protejeze pe cei care
luptaseră alături de ei în Africa de Nord – împotriva celor
care se aliaseră cu naziştii. Evreii se puteau sprijini doar pe
ei şi pe Dumnezeu, iar credin ţa în Dumnezeul lor însemna
restabilirea templului Lui pe stânca unde Avraam f ăurise
pactul între poporul lui şi Domnul lor. Guvernul fie c ă nu
în ţelegea asta, fie c ă dorea să se joace de-a politica
folosindu-se de destinul singurei ţări din lume unde evreii
erau cu adevă rat în siguranţă . Datoria lui de evreu era mai
presus de obedien ţa pe care trebuia s-o arate guvernului,
chiar dac ă până de curând nu o ştiuse.
Rabinul Kohn îşi făcu apariţia la ora stabilit ă. Alături de el
se afla rabinul Eleazar Goldmark, un supravie ţuitor al
Auschwitzului, unde înv ăţase importan ţa credin ţei în timp
ce înfrunta moartea. Amândoi b ărba ţii ţineau câte un snop
de ţăruşi şi o panglic ă topografic ă. Vor face m ăsur ătorile şi,
de acum încolo, o gard ă permanent ă va r ămâne de paz ă,
forţând pân ă la urm ă guvernul Israelului să cure ţe locul de
ruşinile mahomedane. O creştere a sprijinului popular din
întreaga ţară şi o rev ă rsare de bani din Europa şi America
ar permite îndeplinirea proiectului în cinci ani – şi atunci
nimeni nu va putea s ă crâcneasc ă despre răpirea acestui
pământ de la cei că rora Dumnezeu însuşi li-l dă duse.
— Rahat, murmură cineva în spatele c ăpitanului Zadin,
dar o întoarcere şi o privire a comandantului s ău îl amu ţir ă
pe cel care blasfemiase clipa destinului.
Benny îi salut ă pe cei doi rabini care îşi continuar ă
drumul. Poliţiştii îşi urmară c ăpitanul, la o distan ţă de
cincizeci de metri. Zadin se rugă pentru siguran ţa lui Kohn
şi Goldmark, dar ştia c ă pericolul pe care-l înfruntau cei doi
era acceptat pe deplin, aşa cum Avraam acceptase
moartea fiului s ău ca pe o condiţie a legii Domnului.
Dar credin ţa care-l adusese aici pe Zadin îi ascunsese
ceea ce ar fi trebuit s ă fie evident, că Israelul era într-
adev ă r o ţară prea mic ă pentru secrete şi că alţ i evrei, care-
79
i vedeau pe Kohn şi Goldmark ca pe o versiune local ă a ayatolahilor fundamentalişti
i vedeau pe Kohn şi Goldmark ca pe o versiune local ă a
ayatolahilor fundamentalişti iranieni, ştiau ce se întâmpla,
iar zvonul se ră spândise. Echipe TV erau adunate în pia ţa
de la picioarele Zidului Plângerii. Unii, anticipând ploaia de
pietre care avea să urmeze cu siguran ţă, purtau c ăşti, ca
muncitorii din construc ţii. Poate c ă e mai bine, îşi zise
c ă pitanul Zadio, în timp ce-i urma pe rabini spre vârful
Muntelui Templului. Lumea ar trebui s ă ştie ce se întâmplă.
F ără s ă vrea, m ă ri pasul pentru a se apropia de Kohn şi
Goldmark. Deşi ei puteau accepta ideea martiriului, sarcina
lui era să -i protejeze. Mâna lui dreapt ă coborî la tocul de pe
şold şi se asigură c ă nu era prea strâns ă clapa. Era posibil
ca, în curând, să aibă nevoie de pistol.
Radioul lui Zadin ţiui, dar el îl ignor ă. Nu putea fi decât
comandantul lui, întrebând ce dracu’ făcea şi ordonându-i
să înceteze. Nu astă zi. Kohn şi Goldmark păşeau fără team ă
spre arabii care îi blocau drumul. Curajul şi credin ţa lor
aproape c ă îl făcură pe Zadin s ă plâng ă, întrebându-se cum
le va ară ta Domnul bun ătatea lui, sperând c ă li se va
permite s ă trăiasc ă. În spate, cam jum ătate din oamenii lui
erau cu adevă rat ală turi de el, o chestie care fusese
posibilă pentru c ă Benny aranjase programul de gard ă de o
asemenea manieră . Ştia, fă ră să se uite, c ă nu-şi foloseau
scuturile din Lexon; în schimb, siguran ţele de la arme erau
scoase. Aşteptarea era dificilă, era greu s ă anticipezi primul
nor de pietre, care putea sosi dintr-o clipă într-alta.
Dumnezeule sfinte, te rog, las ă -i să tră iască , protejează -i,
te rog. Cru ţă-i, aşa cum l-ai cruţat pe Isaac.
Zadin era acum la cincizeci de metri în spatele celor doi
rabini curajoşi, unul n ăscut în Polonia, un supravie ţuitor al
lagă relor infame, unde soţia şi copilul lui muriseră , dar unde
reuşise cumva s ă -şi pă streze tă ria spiritului şi învăţase
importan ţa credin ţei; celă lalt, născut în America, era un
bărbat care venise în Israel, luptase în r ăzboaiele de aici şi
doar dup ă aceea alesese calea Domnului, aşa cum Benny o
fă cuse cu numai câteva zile înainte.
80
Cei doi erau doar la zece metri de arabii murdari, ursuzi, când începu totul. Arabii
Cei doi erau doar la zece metri de arabii murdari, ursuzi,
când începu totul. Arabii erau singurii care puteau să vadă
c ă fe ţele rabinilor erau senine, că primeau într-adevă r cu
bucurie orice le-ar fi rezervat diminea ţa şi numai ei v ăzură
şocul şi nedumerirea de pe fa ţa polonezului şi durerea
ame ţitoare de pe cea a americanului când îşi dădură seama
ce avea de gând soarta.
La un ordin, şirul de arabi din fa ţă, to ţi adolescen ţi cu o
mare experien ţă în domeniul înfrunt ă rilor, se aşez ă. Cei o
sută de tineri din spatele lor fă cură la fel. Apoi rândul din
fa ţă începu să bată din palme. Şi s ă cânte. Lui Benny îi
trebui un moment ca s ă înţeleagă , deşi era la fel de fluent
în arabă ca orice palestinian:
Vom triumfa,
Vom triumfa,
Într-o zi, vom triumfa…
Echipele TV erau imediat în spatele poliţ iştilor. Câ ţiva
râseră, surprinşi de ironia sălbatic ă a situa ţiei. Unul dintre
ei era corespondentul CNN Pete Franks, care rezum ă pentru
toată lumea: Fir-ar sa FIE! Şi în clipa aceea Franks ştiu c ă
lumea se schimbase din nou. Fusese la Moscova, la prima
plenară democrat ă a Sovietului Suprem, la Managua, în
noaptea în care sandiniştii pierduseră alegerile lor ca şi
câştigate, la Beijing, ca s-o vadă pe zeiţa libertăţii distrus ă .
Şi acum, asta? zâmbi el. În sfârşit, arabii deveniseră
în ţelepţi. La naiba!
— Sper c ă merge banda, Mickey?
— Ăştia cântă ce cred eu c-ar cânta?
— Aşa sun ă . Hai s ă ne apropiem.
Conduc ătorul arabilor era Hashimi Moussa, un tână r de
dou ăzeci de ani, student la sociologie. Bra ţul lui purta
urmele unui baston israelian, iar dantura îi fusese
înjum ăt ăţit ă de un glon ţ de cauciuc, tras de un poliţ ist care
nu reuşise să -şi stă pânească nervii. Nimeni nu punea la
81
îndoială curajul lui Moussa. Trebuise s ă-l dovedeasc ă dincolo de orice suspiciune. Înfruntase moartea
îndoială curajul lui Moussa. Trebuise s ă-l dovedeasc ă
dincolo de orice suspiciune. Înfruntase moartea de zece ori,
înainte ca poziţia lui de lider s ă fie asigurată , dar acum o
avea şi oamenii îl ascultau, iar el era capabil să pun ă în
practic ă o idee pe care o nutrise timp de cinci ani nesfârşi ţi,
plini de răbdare. Îi trebuiseră trei zile ca să -i convingă , apoi
fantasticul noroc de a avea un prieten evreu, dezgustat de
conservatorii religioşi, care vorbise un pic prea tare despre
planurile pentru ziua aceea. Poate c ă era destinul, îşi spuse
Hashimi, voin ţa lui Allah, sau pur şi simplu norocul. Orice ar
fi fost, aceasta era clipa pentru care trăise de la
cincisprezece ani, când înv ăţase despre Gandhi şi King şi
cum înfrânseseră ei forţa numai cu un curaj pasiv. S ă-i
convingi pe cei care-l urmau era o treabă dificilă , pentru că
planul lui însemna o abdicare de la codul războinicilor, pe
care-l aveau în sânge, dar el reuşise. Acum, convingerile lui
vor fi puse la încercare.
Benny Zadin vedea doar c ă drumul fusese blocat. Rabinul
Kohn îi spuse ceva rabinului Goldmark, dar niciunul nu se
întoarse acolo unde se oprise poli ţ ia, pentru c ă retragerea
ar fi însemnat admiterea înfrângerii. Dacă erau prea şoca ţ i
sau prea mânioşi de ceea ce vedeau, Zadin nu avea s ă afle
niciodat ă. C ăpitanul se întoarse spre oamenii lui:
— Gaz!
Planificase din timp partea asta. Cei patru bă rba ţi,
înarma ţi cu lansatoare de gaz, nu ieşeau din cuvântul
bisericii. Ridicară armele şi traseră simultan în mulţime.
Proiectilele cu gaz erau periculoase, dar nimeni nu fu ră nit.
În câteva secunde, nori cenuşii de gaz lacrimogen înfloriră
în masa de arabi aşeza ţi. Dar, la un ordin, fiecare din ei îşi
puse o masc ă pentru a se proteja. Masca îi împiedica s ă
cânte, dar continuară s ă bată din palme cu hot ărâre, iar
când vântul de est împinse gazul spre oamenii lui,
îndepărtându-l de arabi c ăpitanul Zadin se înfurie şi mai
râu. Apoi, câ ţiva arabi care aveau m ănuşi izolante ridicar ă
proiectilele fierbin ţ i şi le aruncară spre poliţ işti. Într-un
82
minut, putură să-şi scoat ă m ăştile şi în cântecul lor ră suna acum râsul.
minut, putură să-şi scoat ă m ăştile şi în cântecul lor ră suna
acum râsul.
Zadin ordon ă să se trag ă cu gloan ţe de cauciuc. Avea
şase oameni înarma ţi cu astfel de arme şi, de la o distanţă
de cincizeci de metri, putea să-i oblige pe arabi să alerge în
c ă utarea unui ad ăpost. Prima salv ă fu perfect ă, lovind şase
arabi din prima linie. Doi strigară de durere. Unul se
prăbuşi, dar niciun om nu se mişc ă de la locul lui, decât
pentru a-i îngriji pe r ăni ţi. Urm ătoarea salv ă fu ţintit ă spre
capete, nu piepturi, şi Zadin avu satisfacţ ia s ă vadă cum
explodeaz ă o fa ţă într-o împroşcare de roşu.
Conduc ătorul – Zadin recunoscu chipul pe care-l mai
v ă zuse – se ridic ă şi dădu un ordin pe care c ăpitanul nu îl
desluşi. Dar semnifica ţia lui deveni clară imediat: cântecul
se în ălţă mai puternic. Urm ă o alt ă salv ă de gloan ţe de
cauciuc. Unul dintre ochitorii lui era foarte furios, remarc ă
comandantul poliţiştilor. Arabul care primise o lovitur ă în
fa ţă încas ă acum una în creştetul capului şi corpul lui se
destinse în moarte. Asta ar fi trebuit s ă-l avertizeze pe
Benny c ă pierduse deja controlul asupra oamenilor lui, dar
mai ră u era că şi el îşi pierduse cumpă tul.
Hashimi nu v ăzuse moartea camaradului să u. Tensiunea
clipei îl copleşise. Consternarea de pe chipurile celor doi
rabini invadatori era evident ă. Hashimi nu vedea fe ţele
poliţiştilor, m ăştile erau un obstacol în calea privirii lui, dar
ac ţiunile lor, mişc ările lor, dovedeau suficient de clar ce
sentimente îi animau, într-o clipă de luciditate sclipitoare,
ştiu c ă învingeau şi le strigă din nou oamenilor lui să-şi
dubleze eforturile. Iar ei o fă cură , în fa ţa focului şi a morţii.
C ăpitanul Benjamin Zadin îşi smulse casca şi păşi spre
arabi, pe lângă rabinii care fuseseră dintr-o dat ă lovi ţi de o
indecizie de neîn ţeles. Voin ţa Domnului va fi înfrânt ă de
cântecul afon al unor s ă lbatici murdari?
— Aha, observ ă Pete Franks, cu ochii l ăcrimând din cauza
gazului care-l lovise în fa ţă.
— L-am prins, spuse operatorul, focalizând obiectivul pe
83
comandantul poliţiei. O să se întâmple ceva – tipul pare şuc ărit, Pete! O, Doamne,
comandantul poliţiei. O să se întâmple ceva – tipul pare
şuc ărit, Pete!
O, Doamne, îşi zise Franks. El însuşi evreu, sim ţindu-se
ciudat de acas ă în acest ţinut pustiu, dar atât de iubit, ştia
c ă în fa ţa ochilor lui se făurea din nou istoria şi compunea
deja cele dou ă sau trei minute de reportaj care se vor
suprapune pe banda pe care operatorul o înregistra pentru
posteritate. Se întreba dacă viitorul îi va dă rui un alt
Peabody care s ă fac ă la fel de bine această muncă aspră şi
periculoas ă.
Se petrecu repede, mult prea repede, în timp ce
c ă pitanul se îndrepta direct spre conduc ătorul arab.
Hashimi ştia acum c ă un prieten murise cu craniul strivit de
ceea ce se presupunea a fi glon ţul unei arme neletale. Se
rug ă în t ăcere pentru sufletul camaradului său şi speră c ă
Allah va aprecia curajul necesar pentru a înfrunta în acest
fel moartea. Allah o va face, Hashimi era sigur că aşa va fi.
Israelianul care se apropia era o figură cunoscut ă. Zadin,
ăsta era numele, un b ărbat care fusese prezent suficient de
des în astfel de momente, înc ă o fa ţă israeliană , cel mai
adesea ascuns ă în spatele unei mă şti din Lexon şi al unei
arme, înc ă unul din cei care nu puteau s ă-i socoteasc ă pe
arabi oameni, un individ pentru care un mahomedan era cel
care arunca o piatră sau un cocteil Molotov. Ei-bine. Astă zi
va înv ăţa ceva diferit, îşi spuse Hashimi. Astă zi. Va vedea
un bărbat curajos şi cu convingeri.
Benny Zadin vedea un animal, asemenea unui catâr
înc ăpăţânat, asemenea unui… ce? Nu era sigur de ceea ce
vedea, dar nu era un om, nu era un israelian. Schimbaseră
tactica, asta era tot, dar tactica lor era muierească .
Credeau c ă asta îl va opri? La fel cum soţia lui îi spusese c ă-
l părăseşte pentru patul unuia mai potent, că putea s ă -şi
păstreze copiii, c ă amenin ţările lui cu b ăt ăia erau vorbe
goale, c ă nu era în stare de asta, nu era suficient de b ărbat
ca s ă poarte de grija familiei sale? Văzu fa ţa aceea
frumoas ă şi lipsit ă de expresie şi se întreb ă de ce nu-i
84
dăduse pân ă atunci o lec ţie; st ătea acolo, la niciun metru, uitându-se la
dăduse pân ă atunci o lec ţie; st ătea acolo, la niciun metru,
uitându-se la el, zâmbind – râzând, pân ă la urm ă – de
incapacitatea lui de a face ce-i dicta bă rbăţ ia şi, astfel,
slă biciunea pasiv ă învingea forţa.
Dar nu şi de data asta.
— Mişc ă ! ordon ă Zadin în arabă.
— Nu.
— O s ă te ucid.
— Nu vei trece.
— Benny! îl avertiz ă unul dintre poliţ iştii care nu-şi
pierduseră cump ătul.
Dar era prea târziu. Pentru Benjamin Zadin, uciderea
fra ţilor lui de c ătre arabi, felul în care-l pă ră sise soţia şi felul
în care aceşti oameni stă teau în calea lui erau prea mult.
Cu o mişcare iute, scoase pistolul şi îl împuşcă pe Hashimi
în frunte. Tân ărul arab c ă zu cu fa ţa spre pă mânt, iar
cântecul şi bă tă ile din palme încetară . Unul dintre ceilalţi
demonstran ţi se puse în mişcare, dar alţ i doi îl înşfă cară şi îl
opriră. Alţii începură să se roage pentru cei doi camarazi
morţi. Zadin îşi întoarse mâna înarmat ă spre unul din
aceştia, dar, deşi degetul lui apă sa pe tră gaci, ceva îl opri la
un gram de presiunea de declanşare. Cauza era în privirea
celui care-l înfrunta: curajul! Oricum, ceva diferit de sfidare.
Hot ă râre, poate… şi milă , pentru că fa ţa lui Zadin exprima
un chin care trecea dincolo de durere şi oroare, pentru c ă
mintea şi conştiinţa lui realizaseră gravitatea actului
ireparabil. Îşi înc ălcase concepţiile. Ucisese cu sânge-rece.
Asasinase. Zadin se întoarse spre rabini, c ăutând ceva, nu
ştia ce, dar, indiferent ce aştepta s ă gă sească pe feţele lor,
ele ră maseră de piatră . Se întoarse cu o mişcare înceat ă şi
cântecul ră sun ă din nou. Sergentul Moshe Levin înaint ă şi îi
lu ă arma c ă pitanului.
— Hai, Benny, hai s ă te scoatem de aici.
— Ce-am fă cut?
— E bun făcut, Benny. Vino cu mine.
Levin începu să -şi conduc ă comandantul de acolo, dar
85
sim ţi nevoia să întoarc ă din nou capul pentru a privi realiz ările acelei
sim ţi nevoia să întoarc ă din nou capul pentru a privi
realiz ările acelei dimine ţi. Corpul lui Hashimi era pr ăbuşit
tot acolo şi o bă ltoac ă de sânge se ră spândea printre
pietrele pavajului. Sergentul ştia c ă trebuia să fac ă sau s ă
spun ă ceva. Lucrurile n-ar fi trebuit s ă se deruleze aşa.
Gura îi atârna deschis ă, iar fa ţa i se r ăsucea dintr-o parte în
alta. În clipa aceea, discipolii lui Hashimi ştiură c ă liderul lor
învinsese.
Telefonul lui Ryan sun ă la 2:03, ora estic ă de vară. Reuşi
să ridice receptorul înainte de începerea celui de-al doilea
ţârâit.
— Da?
— Aici Saunders, de la Centrul de Comand ă. Da ţi drumul
la televizor. În patru minute, CNN va difuza ceva fierbinte.
— Ce anume?
Mâna lui Ryan bâjbâi după telecomandă şi porni
televizorul pe care-l aveau în dormitor.
— N-o s ă crede ţi, domnule. Am recep ţionat-o de pe releul
de satelit al CNN-ului şi Atlanta o retransmite rapid pe
re ţea. Nu ştiu cum a trecut de cenzorii israelieni. Oricum…
— OK, începe.
Ryan se frec ă iar ochi. Ca s ă nu-şi deranjeze soţia, l ăsase
închis sonorul televizorului. De data asta, comentariul nu
era necesar.
— Sfinte Dumnezeule din ceruri…
— Cam asta-i situa ţia, domnule, rosti ofiţerul de gardă .
— Trimite-mi imediat şoferul. Sun ă-l pe director, spune-i
să vin ă urgent. Dă de ofiţerul de serviciu de la Biroul pentru
Mesaje al Casei Albe. El îi va alerta pe oamenii de acolo.
Avem nevoie de directorul adjunct de la Informa ţii şi de
şefii birourilor pentru Israel şi Iordania – la dracu’, întreaga
zon ă, toate birourile. Asigură-te c ă Departamentul de Stat
este avertizat…
— Ei au propriii lor…
— Ştiu asta. Oricum, cheam ă-i. În afacerea asta nu ne
86
permitem s ă mergem pe supoziţii, OK? — Da, domnule. Altceva? — Mda, trimite-mi înc
permitem s ă mergem pe supoziţii, OK?
— Da, domnule. Altceva?
— Mda, trimite-mi înc ă vreo patru ore de somn.
Ryan puse jos receptorul.
— Jack… a fost…
Cathy
se
ridicase.
Prinsese
reluarea
secven ţelor
la
televizor.
— Sigur c ă da, fetiţo.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamn ă c ă
arabii
tocmai au
descoperit
cum
s ă
distrug ă Israelul. Dac ă nu-l salvă m noi.
Nou ăzeci de minute mai târziu, Ryan pornea filtrul de
cafea din spatele biroului s ău, înainte de a studia notele
lă sate de personalul de serviciu din timpul nop ţii. Avea s ă
fie o zi cu mult ă cafea. Se bărbierise pe drum, în maşin ă, şi
o privire în oglind ă îi arăt ă c ă nu f ăcuse o treab ă prea bun ă.
Aşteptă până când avu o can ă plin ă cu cafea înainte de a
intra în biroul directorului. Charles Alden se afla acolo
împreun ă cu Cabot.
— Bun ă diminea ţa, spuse consilierul pe problemele de
securitate na ţională .
— Mda, replic ă directorul adjunct, cu o voce r ăguşit ă. Ce
crezi c ă e atât de bun? Preşedintele a aflat?
— Nu. Nu am vrut s ă-l deranjez înainte de a şti ceva mai
mult. O s ă vorbesc cu el când se va trezi – pe la şase.
Marcus, acum ce mai crezi despre prietenii tă i israelieni?
— Am mai aflat ceva, Jack? îşi întrebă directorul Cabot
subordonatul.
— Judecând după trese, tră gă torul este că pitan de poliţie.
Nu-i ştim înc ă numele. Israelienii l-au ascuns undeva şi nu
spun nimic. Dup ă secven ţele arătate, doi sunt sigur morţi,
probabil înc ă vreo câ ţiva cu răni minore. Rezidentul nu ne
poate raporta nimic, decât c ă s-a întâmplat cu adev ă rat şi
c ă oamenii noştri au totul pe video. Nimeni nu ştie unde se
află echipa TV. Nu aveam niciun om prezent când s-au
87
întâmplat toate astea, aşa că ne bază m exclusiv pe serviciile de actualităţi. Iară şi,
întâmplat toate astea, aşa că ne bază m exclusiv pe
serviciile de actualităţi.
Iară şi, ar fi vrut să adauge Ryan. Dar n-avea rost,
diminea ţa era şi aşa destul de proastă .
— Muntele Templului este închis, păzit acum de armata
lor, nimeni nu intră sau iese şi au oprit accesul la Zidul
Plângerii. Se pare c ă e prima oar ă când o fac. Ambasada
noastră nu a spus nimic, aşteapt ă instruc ţiuni de aici.
Aceeaşi poveste şi cu ceilalţi. Din Europa, înc ă nicio reac ţie
oficială , dar m ă aştept ca situa ţia s ă se schimbe în
maximum o oră. Şi ei sunt deja la lucru şi au primit aceleaşi
imagini prin serviciul lor, Sky News.
— E aproape patru, morm ăi obosit Alden, verificându-şi
ceasul. Peste trei ore, oamenilor o să le stea în gât micul
dejun – e o ştire al naibii de împu ţit ă ca s-o primeşti pe
burta goală. Domnilor, cred c ă buclucul ăsta o s ă fie mare.
Ryan, ai prevestit-o. Mi-aduc aminte ce-ai spus luna
trecută .
— Mai devreme sau mai târziu, arabii vor deveni mai
în ţelepţi, spuse Jack.
Alden îşi exprim ă acordul dând din cap. Era un gest
frumos din partea lui, remarc ă Jack. Spusese şi el acelaşi
lucru într-una din c ărţile lui, cu câ ţiva ani înainte.
— Cred c ă Israelul poate s ă treac ă cu bine prin asta,
întotdeauna a reuşit…
Jack îl întrerupse:
— În niciun caz, şefule.
Cineva trebuia s ă -l lă mureasc ă pe Cabot.
— E ceea ce a spus Napoleon despre moral şi fizic.
Israelul depinde în mod absolut de de ţinerea superiorit ăţ ii
morale, întregul lor prestigiu const ă în faptul c ă sunt
singura democra ţie din regiune, c ă sunt tipii cu p ăl ăriile
albe. Conceptul acesta a murit cam cu trei ore în urm ă.
Acum arată ca Bull – sau cum l-o mai fi chemat – în Selma,
Alabama, doar c ă ăla folosea furtunuri de ap ă. Comunitatea
drepturilor civile o s ă înnebuneasc ă .
88
Jack fă cu o pauz ă ca s ă soarbă din cafea. — Eo simplă
Jack fă cu o pauz ă ca s ă soarbă din cafea.
— Eo simplă problem ă de justi ţie. Când arabii aruncau cu
pietre şi cocteiluri, poliţia putea sus ţine că folosea forţ a ca
răspuns la for ţă. Nu şi de data asta. Cei doi care au murit
stă teau jos şi nu ameninţau pe nimeni.
— E actul izolat al unui dezaxat, rosti furios Cabot.
— Nu-i aşa, domnule. Explica ţia ar merge în cazul celui
împuşcat cu pistolul, dar prima victim ă a fost ucis ă cu dou ă
gloan ţe de cauciuc, la o distan ţă de mai bine de dou ăzeci
de metri – cu dou ă împuşc ături precise, dintr-o arm ă cu un
singur foc. Asta înseamn ă inten ţie şi nu a fost niciun
accident.
— Suntem siguri c ă e mort? întrebă Alden.
— Soţia mea este medic şi ei i s-a pă rut mort. Corpul era
în spasme şi a devenit inert, indicând probabil moartea în
urma unor traume craniene masive. N-au cum s ă pretind ă
c ă tipul s-a împiedicat şi s-a dat cu capul de bordură. Asta
schimbă cu adev ă rat lucrurile. Dac ă palestinienii sunt iste ţi,
vor dubla miza. Vor rămâne la tactica asta, aşteptând ca
lumea să răspund ă. Dac ă fac asta, n-au cum să piard ă,
conchise Jack.
— Sunt de acord cu Ryan, oft ă Alden. Înainte de cin ă, va
apărea o rezolu ţie a Na ţiunilor Unite. Va trebui s ă ne
declară m de acord cu ea şi asta s-ar putea să le arate
arabilor c ă nonviolen ţa este o arm ă mai bun ă decât
pietrele. Ce vor spune israelienii? Cum vor reacţ iona?
De fapt, Alden ştia ră spunsurile. Pusese întrebă rile doar
pentru a-l lămuri pe director, aşa c ă Ryan se grăbi s ă
răspund ă:
— Mai întâi, vor face obstruc ţii. Probabil c ă-şi dau şuturi
în fund pentru c ă nu au interceptat banda, dar e pu ţin cam
târziu pentru regrete. Sunt aproape sigur c ă incidentul nu a
fost planificat – vreau s ă spun că guvernul Israelului este la
fel de surprins ca şi noi – altfel, ar fi pus mâna pe echipa
TV. C ăpitanul ăla de poli ţ ie este supus unui interogatoriu
extrem de am ă nun ţit. Pân ă la prânz, îl vor declara nebun –
89
la dracu’, probabil c ă au dreptate – şi că este vorba de un act
la dracu’, probabil c ă au dreptate – şi că este vorba de un
act izolat. Cum îşi verifică pagubele este previzibil, dar…
— Nu o s ă meargă , îl întrerupse Alden. Preşedintele va
trebui să dea o declara ţie pân ă la ora nou ă. Nu putem numi
povestea asta drept „un incident tragic”. Este asasinarea
cu sânge-rece a unui demonstrant neînarmat de c ătre un
oficial al statului.
— Stai, Charlie, e doar un incident izolat, repetă
directorul Cabot.
— Poate c ă -i aşa, dar eu prezic asta de cinci ani.
Consilierul pe problemele de securitate na ţional ă se
ridic ă şi se îndrept ă spre fereastră.
— Marcus, singurul lucru care a permis men ţinerea
Israelului în ultimii treizeci de ani a fost prostia arabilor. Fie
c ă ei nu şi-au dat seama că legitimitatea israeliană se
bazeaz ă în întregime pe poziţia morală a evreilor, fie că n-
au avut suficient ă inteligenţă ca să le pese de asta. Israelul
este confruntat acum cu o contradic ţie etic ă imposibil ă.
Dac ă ei consideră că sunt un stat cu adevă rat democrat,
care respectă drepturile cet ăţenilor, trebuie să le acorde
arabilor drepturi mai mari. Dar asta înseamn ă să-şi distrug ă
integritatea politic ă , care depinde de liniştirea propriilor lor
elemente religioase extremiste – iar grupurile astea nu dau
o ceapă degerat ă pe drepturile arabilor. Dac ă cedeaz ă în
fa ţa fanaticilor religioşi, încercând s ă minimalizeze toată
povestea, atunci nu sunt o democra ţie şi asta pune în
pericol sprijinul politic american, fără de care nu pot
supravie ţui economic sau militar. Aceeaşi dilem ă e valabil ă
şi pentru noi. Sprijinul pe care-l acord ăm Israelului se
bazeaz ă pe legitimitatea lor politic ă în calitate de
democra ţie liberală func ţională, dar legitimitatea asta
tocmai s-a evaporat. Marcus, o ţară a că rei poliţ ie
asasineaz ă oameni neînarma ţi nu are nicio legitimitate. Nu
putem sprijini un Israel care comite astfel de fapte mai mult
decât i-am ajutat pe Somoza, Marcos sau oricare alt
dictator de tinichea.
90
— La dracu’, Charlie. Israelul nu este… — Ştiu asta, Marcus. Nu este. Dar singurul
— La dracu’, Charlie. Israelul nu este…
— Ştiu asta, Marcus. Nu este. Dar singurul mod în care
poate dovedi asta este s ă se schimbe, s ă devin ă cu
adev ă rat ce-a afirmat întotdeauna c ă este. Dac ă se opune,
este condamnat. Se va baza pe lobby-ul politic şi va
descoperi c ă acesta nu mai exist ă. Dac ă se ajunge atât de
departe, guvernul nostru va fi în încurc ătură chiar mai mult
decât este deja şi ne vom trezi confrunta ţi cu posibila
necesitate de a-i refuza pe fa ţă. Nu putem l ăsa lucrurile s ă
degenereze. Trebuie s ă gă sim o altă variantă .
Alden se întoarse de la fereastră .
— Ryan, ideea aceea a ta este acum de prim ă
importan ţă. Eu m ă ocup de preşedinte şi de Departamentul
de Stat. Singurul mod în care putem scoate Israelul din
impas este să întocmim un plan care să pară viabil.
Cheam ă -ţi prietenul de la Georgetown şi lă mureşte-l că nu
mai este vorba de un studiu teoretic. Proiectului îi vom da
numele de PILGRIMAGE. Pân ă mâine diminea ţă am nevoie
de o schiţă cu ce vrem s ă facem şi cum vrem s ă facem.
— E teribil de repede, domnule, observ ă Ryan.
— Atunci nu m ă lăsa să te ţin în loc, Jack. Dacă nu ne
mişc ăm repede, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Îl
cunoşti pe Scott Adler de la Departamentul de Stat?
— Am stat de vorbă de câteva ori.
— E cel mai bun om al lui Brent Tadbot. Î ţi sugerez s ă te
întâlneşti cu el, după ce te sfă tuieşti cu prietenii tă i. Te
poate acoperi din punctul de vedere al Departamentului de
Stat. Nu-mi vine s ă cred că birocra ţia asta se va mişca
rapid. Mai bine ţi-ai face bagajele, b ăiete, o să fim foarte
ocupa ţi. Vreau fapte, poziţii şi o evaluare precis ă, cât se
poate de repede… şi vreau discre ţie totală .
Aceast ă ultim ă remarc ă îi era adresată lui Cabot.
— Dac ă vrem s ă meargă chestia asta, nu putem risca nici
cea mai mic ă scurgere de informa ţii.
— Da, domnule, acceptă Ryan.
Cabot se mulţumi s ă dea din cap.
91
Jack nu fusese niciodată în sectorul reziden ţial al Universit ăţii din Georgetown. I se
Jack
nu
fusese
niciodată
în sectorul reziden ţial al
Universit ăţii din Georgetown. I se păru ciudat, dar gândul îi
zbură din minte când li se aduse micul dejun. Masa la care
stă teau avea vedere spre parcare.
— Ai avut dreptate, Jack, observ ă Riley. Nu merit ă să te
trezeşti pentru asta.
— Ai veşti de la Roma?
— Le-a plăcut ideea, răspunse simplu preşedintele
Universit ăţii Georgetown.
— Cât de mult? întrebă Ryan.
— Vorbeşti serios?
— Alden mi-a spus acum dou ă ore că este urgent.
Riley acceptă vestea cu o înclinare a capului.
— Încerci s ă salvezi Israelul, Jack?
Ryan nu ştia cât umor ascundea întrebarea, dar nu era în
postura de a-şi permite s-o trateze cu uşurinţă .
— Pă rinte, doar m ă ocup de ceva… ştii, ordinele.
— Cunosc termenul. Ai scos chestia asta pe tapet la ţ anc.
— Poate c ă -i aşa, dar hai să păstrăm Premiul Nobel
pentru o altă ocazie, bine?
— Termin ă- ţi micul dejun. Pân ă la prânz, avem tot timpul
să -i prindem pe toţi acolo… ce se întâmplă cu tine, arăţi
îngrozitor.
— Mă simt îngrozitor, admise Ryan.
— Când te apropii de patruzeci de ani, trebuie s-o laşi
mai moale cu bă utul, observă Riley. După patruzeci de ani
nu mai poţi suporta cu adev ă rat bă utura.
— Tu n-ai fă cut-o, remarcă Ryan.
— Eu sunt preot. Eu trebuie să beau. Ce vrei de fapt?
— Dac ă obţinem un acord preliminar al juc ătorilor
importan ţi, trebuie s ă declanş ăm negocierile cât mai
curând posibil, îns ă partea asta a ecua ţiei trebuie s ă fie
rezolvată foarte discret. Preşedintele are nevoie de o
evaluare rapidă a opţiunilor sale. Ă sta e rolul meu.
— Israelul o să intre în joc?
92
— Dac ă n-o fac, au belit-o – scuz ă-m ă, dar aşa stau lucrurile.
— Dac ă n-o fac, au belit-o – scuz ă-m ă, dar aşa stau
lucrurile.
— Ai dreptate, desigur, dar vor avea bunul sim ţ s ă-şi
recunoasc ă poziţia?
— Pă rinte, eu doar adun şi evaluez informa ţii. Oamenii
îmi cer mereu să le prezic viitorul, dar nu m ă pricep. Dar
ştiu că reportajul pe care l-am v ă zut la televizor va isca cel
mai mare incendiu de la Hiroşima încoace şi trebuie să
încerc ăm să facem ceva înainte de a pârjoli întreaga
regiune.
— Mănânc ă. Trebuie să meditez câteva minute şi o fac
mai bine când mestec ceva.
Era un sfat bun, îşi d ădu seama Ryan câteva minute mai
târziu. Hrana contrabalans ă aciditatea pe care i-o l ăsase
cafeaua în stomac, iar energia ei avea să -l ajute s ă
func ţioneze în cursul zilei. Într-o oră era din nou în mişcare,
de data asta spre Departamentul de Stat. La prânz, era în
drum spre cas ă ca s ă-şi fac ă bagajele, reuşind să a ţipeasc ă
trei ore pe drum. Se opri la biroul lui Alden de la Casa Alba
pentru o şedin ţă care se prelungi târziu în noapte. Alden
preluase comanda acolo, iar tumultul din biroul lui acoperi
un teren uriaş. Înainte de apariţia zorilor, Jack se îndrept ă
spre Baza Andrews a For ţelor Aeriene. Reuşi să-şi sune
soţia din holul VIP-urilor. Jack sperase c ă acest sfârşit de
să ptă mână îi va oferi prilejul s ă-şi duc ă fiul la un meci, dar
pentru el weekend-ul nu mai exista. Sosiră şi ultimii curieri
de la CIA, Departamentul de Stat şi Casa Albă , livrând dou ă
sute de pagini de date pe care trebuia să le citească în
timpul travers ă rii Atlanticului.
93
4. Ţ ara f ăg ăduin ţei Baza Ramstein a Forţelor Aeriene americane care sta
4. Ţ ara f ăg ăduin ţei
Baza Ramstein a Forţelor Aeriene americane care
sta ţionau în Germania era aşezat ă într-o vale, fapt pe care
Ryan îl gă si uşor neliniştitor. Ideea lui despre un aeroport
bun presupunea unul aşezat pe un teren plat cât vedeai cu
ochii. Ştia c ă diferen ţa nu însemna mare lucru, era doar
unul din detaliile c ălătoriei aeriene. Baza deservea o
întreagă escadră de avioane de vân ătoare-bombardament
F-16, fiecare p ăstrat în câte un ad ăpost rezistent la
bombardamente, toate mascate de perdele de arbori –
germanii aveau o manie pentru chestiile verzi, care i-ar
impresiona pân ă şi pe cei mai ambiţioşi ecologişti
americani. Era unul din cazurile acelea remarcabile în care
dorin ţele iubitorilor de natur ă coincideau perfect cu
necesităţile militare. Observarea aerian ă a ad ăposturilor
era extrem de dificilă , cel puţin pentru unele dintre ele.
Cele construite de francezi aveau arbori planta ţi
deasupra lor, dând o not ă estetic ă întregului camuflaj şi
fă cându-l agreabil din punct de vedere militar. Baza
adăpostea şi câteva avioane mari, folosite de executivul
american, inclusiv un Boeing 707, cu „Statele Unite ale
Americii” scris pe el. Asemă nă tor unei versiuni mai mici a
avionului personal al preşedintelui, „Miss Piggy” – cum îl
alintau cei din baz ă – era folosit de comandantul unit ăţilor
USAF din Europa. Ryan nu se putu împiedica să zâmbeasc ă.
Aici se g ăseau peste şaptezeci de avioane de lupt ă
destinate distrugerii forţelor sovietice, care se retră geau
acum din Germania, baza fiind îns ă şi c ăminul unui avion
94
numit Miss Piggy. Lumea era cu adevă rat nebună . Pe de altă parte, c
numit Miss Piggy. Lumea era cu adevă rat nebună .
Pe de altă parte, c ă lă toria cu Forţele Aeriene garanta o
ospitalitate excelentă şi un tratament VIP demn de acest
nume, în cazul acesta, într-un edificiu atră gă tor, numit
Hotel Cannon. Comandantul bazei, un colonel plin, îl
întâmpinase la scara avionului executiv VCO-20B
Gulfstream şi îl conduse la apartamentul rezervat
persoanelor importante. Acolo, pe un raft, descoperi o bine
garnisită colec ţie de sticle cu bă uturi care urmau s ă-i fie de
ajutor pentru a învinge decalajul orar, asigurându-i un somn
bun, stimulat de alcool. Asta era cum nu se putea mai bine,
pentru c ă serviciul de televiziune disponibil nu avea decât
un canal. Când se trezi, pe la şase diminea ţa, ora locală ,
era aproape sincronizat cu fusul orar, ţeap ăn şi înfometat,
dar supravie ţuind şi de data asta şocului că lă toriei.
Jack nu avea chef de jogging. Cel pu ţin, aşa încerca s ă se
am ăgeasc ă. De fapt, ştia c ă nu ar fi putut alerga o jum ătate
de milă nici m ăcar cu un pistol la tâmplă. Aşa c ă alese
mersul rapid. Curând, se trezi depă şit de obseda ţii
exerciţiilor fizice matinale, mulţi dintre ei atât de tineri şi
zvelţi încât, sigur, erau piloţi de vână toare. Cea ţa dimine ţii
spânzura în copacii care erau planta ţi pân ă aproape de
marginea stră zilor asfaltate. Era mult mai ră coare decât
acas ă, cu aerul calm tulburat la fiecare câteva minute de
urletul discordant al reactoarelor, „zgomotul libert ăţ ii”,
simbolul audibil al forţei militare care garantase pacea
Europei mai bine de patruzeci de ani – acum, desigur,
detestat de germani. Puterea americană îşi îndeplinise
scopul şi devenea o ră m ă şiţă a trecutului, cel pu ţin în ceea
ce privea Germania. Graniţa din interiorul Germaniei
dispăruse. Gardurile şi turnurile de paz ă erau doborâte.
Minele se duseseră. Fâşia de pământ arată , care ră m ă sese
virgin ă timp de dou ă genera ţii pentru a tr ăda urmele de
paşi ale fugarilor, era acum acoperit ă cu iarb ă şi flori.
Anumite amplasamente din Est, examinate odată prin
fotografii din satelit – agen ţiile de spionaj din Vest plăteau
95
cu bani grei şi sânge informa ţiile despre ele – erau acum bătute de turişti
cu bani grei şi sânge informa ţiile despre ele – erau acum
bătute de turişti înarma ţi cu aparate de fotografiat, printre
ei aflându-se şi ofiţeri de informa ţii, mai mult şoca ţi decât
preocupa ţi de rapidele schimb ări care veniseră şi trecuseră
ca şuvoiul unei viituri de prim ăvar ă. Ştiam c ă am avut
dreptate în privin ţa locului ăsta, gândeau unii.
Ryan clă tină din cap. Era mai mult decât uluitor.
Problema celor dou ă Germanii fusese piesa centrală a
conflictului Est-Vest înc ă dinainte de naşterea lui, p ăruse
să fie unicul lucru imuabil din lume, subiectul a destule
rapoarte şi estim ă ri ale Spionajului Na ţional Special şi a
suficiente reportaje de actualit ăţi, ca să umple întregul
Pentagon cu maculatură. Tot efortul, toat ă examinarea
detaliilor, disputele meschine – disp ărute. Curând, vor fi
uitate. Nici mă car istoricii savanţi nu vor avea vreodată
energia s ă examineze toate datele care fuseseră
considerate importante – cruciale, vitale, meritând
sacrificarea unor vie ţi omeneşti – şi erau acum doar ceva
mai mult decât o vastă notă de subsol la sfârşitul celui de-al
doilea ră zboi mondial. Baza era una dintre acele loca ţii.
Desemnată să gă zduiască avioanele a că ror sarcină era să
cure ţe cerul de omoloagele lor ruseşti şi s ă striveasc ă în
faş ă orice atac sovietic, era acum un anacronism scump,
ale c ă rui apartamente reziden ţiale vor g ăzdui curând familii
germane. Ryan se întrebă ce vor face cu adă posturile
avioanelor, ca acela de colo… Poate pivniţe de vinuri. Vinul
era destul de bun.
— Stai!
Ryan se opri brusc şi se întoarse s ă vad ă de unde venea
vocea. Era un poliţist din serviciul de securitate al Forţelor
Aeriene – o femeie. De fapt, o adolescent ă, realiz ă Ryan, a
c ă rei carabină M-16 îl fixa ameninţă tor.
— Am fă cut ceva ră u?
— Documentele, vă rog.
Tân ăra era destul de atrăg ătoare şi foarte profesionist ă.
Avea şi un coechipier, care răm ăsese printre pomi. Ryan îi
96
înmân ă legitima ţia de func ţionar CIA. — Nu am v ă zut niciodată
înmân ă legitima ţia de func ţionar CIA.
— Nu am v ă zut niciodată aşa ceva, domnule.
— Am sosit noaptea trecut ă cu VC-20. Stau la hotel,
camera 109. Poţi verifica la biroul colonelului Parker.
— Suntem în plin ă desfăşurare a unei alarme, domnule,
spuse ea şi întinse mâna după radio.
— F ă -ţi datoria, domnişoară – scuz ă-m ă, sergent Wilson.
Avionul meu nu pleac ă înainte de zece.
Jack se sprijini de un copac, ca s ă -şi întindă oasele. Era o
diminea ţă prea frumoas ă ca s ă-l enerveze ceva, chiar dac ă
se afla în fa ţa a două persoane înarmate care nu ştiau cine
dracu’ era.
— Am în ţeles.
Sergentul Becky Wilson îşi deconect ă radioul.
— Colonelul v ă caut ă , domnule.
— La întoarcere, când ajung la Burger Ring, cotesc la
stânga?
— Aşa e, domnule.
Îi înapoie legitima ţia cu un surâs.
— Mulţumesc, sergent. Îmi pare rău c ă ţi-am dat bă taie
de cap.
— Vre ţi o maşin ă, domnule? Colonelul aşteapt ă.
— Aş merge pe jos. Poate să aştepte, e devreme.
Ryan se îndepă rtă de un sergent care trebuia acum s ă
chibzuiasc ă la cât de important era omul care-l lă sa pe
comandantul bazei s ă aştepte pe treptele Cannonului. Îi
trebuiră zece minute de mers rapid, dar sim ţul direc ţiei nu-l
părăsise pe Ryan, în ciuda împrejurimilor nefamiliare şi a
unei diferen ţe de fus orar de şase ore.
— Bun ă diminea ţa, domnule, spuse Ryan, când s ări peste
zid în parcare.
— Am aranjat un mic dejun cu personalul de la
COMUSAFE. Am vrea s ă v ă cunoaştem p ărerile în leg ătură
cu ceea ce se întâmplă în Europa.
Jack izbucni în râs:
— Grozav! Pe mine m ă intereseaz ă s ă le aud pe ale
97
voastre. Ryan se îndrept ă spre camera lui ca s ă-şi schimbe hainele. Ce-i face
voastre.
Ryan se îndrept ă spre camera lui ca s ă-şi schimbe
hainele.
Ce-i face s ă creadă că ştiu mai mult decât ei?
Pân ă la plecarea avionului, afl ă unele lucruri pe care nu
le ştiuse. Forţele sovietice, care se retrăgeau din ceea ce
fusese Germania de Est, erau fă ră doar şi poate nefericite
pentru c ă nu exista niciun loc unde s ă se retrag ă. Din cauza
pension ării forţate, elemente ale fostei armate a Germaniei
de Est erau chiar mai puţin fericite decât ştia Washingtonul;
probabil, erau mân ă în mân ă cu foşti membri ai deja
desfiin ţatei Stasi. În sfârşit, deşi o duzină din membrii
grup ării teroriste Fac ţiunea Armata Roşie fuseseră prinşi în
Germania de Est, cel puţin tot atâ ţia recepţionaseră la timp
mesajul şi disp ăruseră, înainte ca Bundeskriminalamt,
poliţia federală germană , să pun ă mâna pe ei. Asta era
explica ţia alarmei de la Ramstein, i se explicase lui Ryan.
VC-20B-ul se ridic ă de pe pist ă imediat după ora zece şi
se îndreptă spre sud. Nişte terorişti pră pă diţi, îşi spuse
Ryan, care-şi puneau vieţile, energia şi mintea în slujba
unui miraj care dispărea mai repede decât Germania rurală
de sub el. Ca nişte copii a c ăror mam ă a murit. Acum, nu
mai aveau prieteni. Se risipiseră prin Cehoslovacia şi
Republica Democrat ă German ă, aşteptând cu o fericire
inconştient ă decesul ambelor ţări comuniste. Unde se vor
ascunde acum? Rusia? Nicio şans ă. Polonia? Asta era o
glum ă. Lumea se schimbase şi era pe cale s ă se schimbe
din nou, zâmbi vis ă tor Ryan. Alţi prieteni de-ai lor vor fi
obliga ţi s ă asiste doar ca simpli spectatori la aceste
schimbări. Poate, se corectă el. Poate…
— Bun ă, Serghei Nikolaevici, spusese Ryan, când omul
intrase în biroul lui, cu o s ă ptă mână mai devreme.
— Ivan Emmetovici, ră spunsese rusul, întinzându-i mâna.
Ryan îşi aminti ultima întâlnire, când fuseseră la fel de
aproape, pe pista aeroportului Şeremetievo din Moscova.
98
Atunci, Golovko ţinuse un pistol în mân ă. Nu fusese o zi bun ă pentru
Atunci, Golovko ţinuse un pistol în mân ă. Nu fusese o zi
bun ă pentru niciunul dintre ei, dar, ca de obicei, felul în
care se rezolvaseră lucrurile fusese caraghios. Golovko,
pentru c ă aproape împiedicase cea mai important ă
dezertare din istoria sovietic ă, era acum prim-
vicepreşedinte al Comitetului Securit ăţii Statului. Dac ă ar fi
reuşit, poate c ă nu ar fi ajuns atât de sus, dar pentru c ă
fusese foarte bun, chiar dac ă nu suficient de bun, însuşi
preşedintele îl remarcase, iar cariera lui făcuse un salt
serios. Ofiţerul lui de paz ă se oprise în biroul lui Nancy cu
John Clark, în timp ce Ryan îl condusese pe Golovko într-al
lui.
— Nu sunt impresionat.
Golovko privi dezaprobator peretele de scândur ă,
acoperit cu ipsos şi vopsit. Ryan avea un singur tablou mai
ac ăt ării, împrumutat dintr-un depozit al guvernului şi,
bineîn ţeles, nu chiar necesara fotografie a preşedintelui
Fowler, fixată lângă cuierul de care Jack îşi agăţ a hainele.
— Am o privelişte mai plă cută , Serghei Nikolevici. Spune-
mi, statuia lui Felix cel de Fier se află încă în mijlocul pieţ ii?
— Deocamdată , zâmbi Golovko. În ţeleg că directorul tă u
nu este în oraş.
— Da, preşedintele a decis că are nevoie de nişte sfaturi.
— În legă tură cu ce? întrebă Golovko cu un zâmbet
strâmb.
— Blestemat s ă fiu dacă ştiu, ră spunse Ryan râzând.
— Dificil, nu-i aşa? Pentru amândoi.
Noul director al KGB-ului nu era nici el un spion
profesionist – de fapt, asta nu era ceva neobişnuit. Cel mai
des, directorul acestei agen ţii sinistre fusese un om al
partidului, dar partidul devenea şi el istorie, iar Narmonov
alesese un expert în computere, care se presupunea c ă va
aduce idei noi în principala agen ţie de spionaj a Uniunii
Sovietice. Că o va face mai eficientă . Ryan ştia că Golovko
avea acum un PC-IBM pe biroul lui din Moscova.
— Serghei, întotdeauna am spus c ă, dac ă lumea ar fi
99
ra ţională, eu aş rămâne fără serviciu. Uit ă -te ce se întâmplă . Vrei
ra ţională, eu aş rămâne fără serviciu. Uit ă -te ce se
întâmplă . Vrei nişte cafea?
— Aş vrea, Jack.
O clipă mai târziu, îşi exprimă aprobarea în privinţa
calităţii bă uturii.
— Nancy mi-o pregăteşte în fiecare diminea ţă. Aşa. Ce
pot face pentru tine?
— Am auzit adeseori întrebarea asta, dar niciodată într-
un astfel de cadru.
Musafirul lui Ryan râse ră sun ător.
— Dumnezeule, Jack, te întrebi vreodată dacă toate astea
nu sunt cumva rezultatul unui vis provocat de droguri?
— Nu se poate. Ieri m-am t ăiat când m ă b ărbieream şi nu
m-am trezit.
Golovko murmură ceva în rus ă , Jack nu înţelese, dar
translatorii lui o vor face când vor revedea benzile.
— Eu sunt cel care le raporteaz ă parlamentarilor
activităţile noastre. Directorul t ău a fost deosebit de
amabil, răspunzând favorabil cererii noastre de consultare.
Ryan nu putu să reziste deschiderii:
— Nicio problem ă, Serghei Nikolaevici. Te ajut s ă-ţi cerni
toate informa ţiile. Mi-ar face mare plăcere să-ţi arăt cum s ă
le prezinţi.
Golovko primi provocarea ca un b ărbat:
— Mulţumesc, dar preşedintele s-ar putea s ă nu
în ţeleagă .
Odată terminate glumele, sosise vremea afacerilor.
— Vrem un schimb.
Începe duelul.
— Şi anume?
— Informa ţii despre teroriştii pe care voi, b ăie ţii buni,
obişnuia ţi s ă-i ajuta ţi.
— Nu putem face asta, spuse inexpresiv Golovko.
— Sigur c ă poţi.
Apoi Golovko flutură steagul:
— Un serviciu de spionaj nu mai poate func ţiona dac ă
100
tră deaz ă încrederea care i-a fost acordată . — Zău? Spune-i-o lui Castro data
tră deaz ă încrederea care i-a fost acordată .
— Zău? Spune-i-o lui Castro data viitoare când îl
întâlneşti, sugeră Ryan.
— Devii din ce în ce mai bun, Jack.
— Mulţumesc, Serghei. Guvernul meu este într-adev ă r
satisfă cut de recenta declara ţie a preşedintelui vostru în
legă tură cu terorismul. La dracu’, mie personal îmi place
tipul. Ştii asta. Noi schimbăm lumea, omule. Hai s ă mai
curăţăm câteva mizerii. N-ai aprobat niciodată sprijinul pe
care guvernul t ă u îl acord ă acestor scârn ă vii.
— Ce te face s ă crezi asta? întrebă prim-vicepreşedintele.
— Serghei, eşti un ofiţer de informa ţii profesionist. În
niciun caz nu poţi aproba ac ţiunile unor terorişti.
Ryan se lă s ă pe spate şi îl privi aspru. Şi-i va aminti
mereu pe Sean Miller şi pe ceilalţ i membri ai Armatei de
Eliberare a Ulsterului care fă cuseră dou ă încerc ări serioase
de a-i asasina pe el şi familia lui. Doar cu trei să ptă mâni
mai devreme, după ani buni în care epuizaseră fiecare
posibilitate legală , după trei apeluri la Curtea Suprem ă ,
după demonstra ţii şi rug ămin ţi la guvernatorul Marylandului
şi la preşedintele Statelor Unite pentru clemen ţă, Miller şi
colegii lui păşiseră, unul câte unul, în camera de gazare din
Baltimore şi fuseseră scoşi dup ă o jum ătate de oră, morţi
de-a binelea. Şi fie ca Dumnezeu să se îndure de sufletele
lor. Era suficient de m ă rinimos ca să -i poată ierta şi pe cei
mai abjec ţi criminali, îşi spuse Ryan. Un capitol din via ţa lui
era acum definitiv închis.
— Şi recentul incident…?
— Indienii? Asta nu face decât s ă ilustreze pă rerea mea.
„Revoluţionarii” ăia vindeau droguri ca să fac ă rost de bani.
Indivizii ă ştia, pe care îi finanţ a ţ i în mod curent, se vor
întoarce împotriva voastră. În câ ţiva ani vor deveni pentru
voi o problem ă al naibii de păc ătoas ă, mult mai serioas ă
decât a fost vreodată pentru noi.
Bineîn ţeles, avertismentul nu era o simplă specula ţie,
amândoi b ărba ţii erau convinşi de acest lucru. Leg ătura
101
terorişti-droguri începea s ă-i nelinişteasc ă pe sovietici. În Rusia, iniţiativa liberă se manifesta cel
terorişti-droguri începea s ă-i nelinişteasc ă pe sovietici. În
Rusia, iniţiativa liberă se manifesta cel mai rapid în sectorul
criminal. Asta era la fel de îngrijorător pentru Ryan ca şi
pentru Golovko.
— Ce zici?
Golovko îşi înclin ă capul într-o parte.
— O s ă discut cu preşedintele. Va aproba.
— Ţ i-aminteşti ce-am spus acum doi ani la Moscova?
Cine are nevoie de diploma ţi ca să se ocupe de negocieri,
când ave ţi profesionişti adev ăra ţi care să aranjeze
lucrurile?
— Mă aşteptam la un citat din Kipling sau altceva la fel
de poetic, observ ă sec rusul. Ia zi, cum te descurci cu
Congresul?
Jack chicoti:
— Pe scurt, totul se reduce în a le spune adevă rul.
— A trebuit s ă zbor unsprezece mii de kilometri ca s ă te
aud spunând asta?
— Alegi o mân ă de oameni din Parlament în care po ţi s ă
ai încredere c ă-şi vor ţine gurile închise şi pe care restul
parlamentarilor îi cred complet cinstiţi – asta-i partea grea –
şi îi pui la curent cu tot ce e nevoie să ştie. Trebuie s ă
stabileşti nişte reguli de joc…
— Reguli de joc?
— Un termen din base-ball, Serghei. Semnific ă regulile
speciale care se aplică unui anume teren de joc.
Ochii lui Golovko se aprinseră:
— A, da, e un termen util.
— Toată lumea trebuie s ă fie de acord cu regulile şi nu-ţi
este permis s ă le încâlci vreodată .
Ryan fă cu o pauz ă . Din nou pica în pre ţiozitatea unui
profesor de colegiu şi nu era cazul s ă-i vorbeşti în felul ăsta
unui coleg profesionist.
Golovko se încrunt ă. Bineîn ţeles, asta era partea grea –
să nu încâlci niciodată regulile. Activitatea de informa ţii nu
era adeseori atât de netă şi seacă , iar conspira ţia făcea
102
parte din sufletul rus. — Pentru noi a mers, adă ugă Ryan. Oare? se întrebă
parte din sufletul rus.
— Pentru noi a mers, adă ugă Ryan.
Oare? se întrebă tot el. Serghei ştie dac ă da sau nu… m ă
rog, ştie unele lucruri pe care eu nu le ştiu. Ar putea s ă-mi
spun ă dac ă am mai avut scurgeri majore de la Capitol Hill,
după ce l-au dibuit pe Peter Henderson… dar în acelaşi
timp, ştie c ă noi le-am penetrat atâtea opera ţiuni, în ciuda
pasiunii lor maniace pentru secretul absolut. Sovieticii
admiseseră în mod public: de-a lungul anilor, hemoragia de
dezertori din KGB distrusese o mulţime de opera ţiuni
excelent planificate împotriva Americii şi a Vestului. În
Uniunea Sovietic ă, la fel ca şi în America, secretul era pus
pe tapet pentru a ascunde în aceeaşi măsură eşecul şi
succesul.
— Totul se reduce la o problem ă de încredere, continu ă
Ryan după câteva clipe. Oamenii din Parlamentul vostru
sunt patrioţ i.
Dac ă nu şi-ar iubi ţara, de ce-ar suporta toate aspectele
împu ţite ale vieţii publice? La fel e şi aici.
— Puterea, ră spunse Golovko.
— Nu, nu cei deştep ţi, nu cei care colaboreaz ă cu tine. A,
bineîn ţeles, există şi idioţi, îi avem şi aici. Nu sunt o specie
pe cale de dispariţie. Dar întotdeauna vor exista şi cei
suficient de inteligen ţi pentru a în ţelege c ă puterea, care
vine o data cu serviciul guvernamental, este o iluzie.
Obliga ţiile care o însoţesc sunt întotdeauna mai mari. Nu,
Serghei, în general vei avea de-a face cu oameni la fel de
inteligen ţi şi cinstiţi ca şi tine.
Capul lui Golovko se mişc ă la complimentul adresat ca de
la un profesionist la altul. Ghicise corect acum câteva
minute, Ryan devenea din ce în ce mai bun în jocul acesta.
Începuse s ă cread ă c ă el şi Ryan nu mai erau cu adev ă rat
inamici. Concuren ţi, poate, dar nu inamici. Acum, între ei
era ceva mai mult decât respectul profesional.
Ryan îşi privi blând oaspetele, zâmbind în sinea lui pentru
c ă -l luase prin surprindere. Şi sperând c ă unul dintre
103
oamenii pe care îi va alege Golovko pentru supervizare va fi Oleg Kirilovici Kadişev, nume
oamenii pe care îi va alege Golovko pentru supervizare va fi
Oleg Kirilovici Kadişev, nume de cod SPINNAKER. Cunoscut
ca unul dintre cei mai stră luciţi parlamentari sovietici dintr-
un corp legislativ plin de trufie, care se zb ătea s ă f ăureasc ă
o ţară nou ă, reputa ţia lui de inteligen ţă şi integritate
dezmin ţea faptul c ă de mai mulţi ani se afla pe statul de
plată al CIA, fiind cel mai bun dintre toţi agen ţii recruta ţi de
Mary Pat Foley. Jocul continu ă, surâse Ryan. Regulile erau
diferite, la fel şi lumea în care-l jucau. Dar jocul mergea mai
departe, probabil c ă nu se va opri niciodat ă, îşi zise Ryan,
cu o vagă părere de rău, ştiind c ă nu se înşela. Dar, la
dracu’, America spiona chiar şi Israelul – asta se chema „s ă
fii cu ochii pe lucruri”; niciodat ă nu i se spunea „derularea
unei opera ţiuni”. Băg ătorii de seam ă din Congres ar fi
divulgat la iu ţeală chestia asta. O, Serghei, ce multe lucruri
mai ai de învăţat!
Urm ă prânzul. Ryan îşi conduse musafirul în sala de mese
rezervată personalului superior, unde Golovko g ăsi
mâncarea ceva mai bun ă decât standardele KGB-ului –
ceva ce Ryan n-ar fi crezut posibil. De asemenea, Golovko
descoperi c ă principalii func ţionari superiori ai CIA doreau
să -l întâlneasc ă . Şefii Directoratelor şi principalii lor adjunc ţi
stă teau la coadă s ă -i strângă mâna şi s ă fie fotografia ţi
împreun ă cu el. La urm ă, înainte ca Golovko s ă intre în liftul
folosit doar de cadrele superioare, se făcu o fotografie de
grup. Apoi tipii din serviciul de securitate m ăturară fiecare
centimetru al culoarelor şi camerelor prin care trecuseră
Golovko şi paznicul lui personal. Neg ăsind ceva, c ăutară din
nou. Şi din nou. Şi înc ă o dat ă, pân ă când ajunser ă la
concluzia c ă Golovko nu profitase de ocazie pentru a-şi face
propriile jocuri. Unul dintre b ăie ţii din serviciul de securitate
se plânse de faptul că lucrurile nu mai erau ca înainte.
Ryan zâmbi, amintindu-şi remarca. Lucrurile se derulau
al dracului de repede. Se tolă ni în scaun şi îşi strânse
centura. VC-20-ul se apropia de Alpi şi s-ar putea ca zborul
104
să nu mai fie atât de lin. — Vre ţi un ziar, domnule? întreb ă
să nu mai fie atât de lin.
— Vre ţi un ziar, domnule? întreb ă însoţitorul.
De data asta, era o tân ără drăgu ţă. De asemenea,
c ăs ă torită şi gravidă. Un sergent de stat-major îns ărcinat!
Ryan se simţ ea uşor jenat.
— Ce ave ţi?
— International Tribune.
— Grozav!
Ryan luă ziarul – şi aproape c ă i se tă ie respira ţia. Era
acolo, chiar pe prima pagin ă. Un tâmpit l ăsase s ă apar ă o
fotografie. Golovko, Ryan, directorii de la S&T, Opera ţiuni,
Administrativ, Arhiv ă şi Informa ţii, luând prânzul. Desigur,
niciuna din identit ăţile americane nu era secret ă, dar nici
chiar aşa…
— Nu-i o fotografie prea bun ă, domnule, not ă sergentul
cu un zâmbet ironic.
Ryan era incapabil s ă se simtă nefericit.
— Când trebuie s ă sosim, sergent?
— Înc ă cinci ore, domnule.
— Ei bine, îţi vei naşte copilul într-o lume mult mai bun ă
decât asta cu care ne-am pricopsit. De ce nu stai jos să te
odihneşti? Nu sunt suficient de emancipat ca s ă accept ca o
doamn ă îns ărcinat ă să se ocupe de mine.
International Herald Tribune este o întreprindere comun ă
a lui New York Times şi The Washington Post. Era singurul
mod sigur prin care americanii care c ă lă toreau în Europa
puteau fi la curent cu scorurile meciurilor de fotbal şi
benzile desenate importante; îşi lă rgise deja zona de
distribu ţie în ceea ce fusese Blocul de Est, pentru a-i servi
pe oamenii de afaceri şi pe turiştii de peste ocean care
inundau fostele na ţiuni comuniste. Localnicii îl foloseau şi
ei, atât pentru a-şi şlefui cunoştin ţele de englez ă, cât şi
pentru a afla ce se mai întâmpla în Statele Unite, o ţ ară
care, mai mult decât oricând, reprezenta un miraj pentru
oamenii care înv ăţau s ă aprecieze ceea ce fuseser ă educa ţi
105
să urasc ă. În plus, ziarul era o surs ă de informa ţii mult mai
să urasc ă. În plus, ziarul era o surs ă de informa ţii mult mai
bun ă decât cele care fuseseră vreodată disponibile în ţările
acelea. Foarte repede, toată lumea începuse s ă-l cumpere,
iar consiliul de administra ţie al ziarului pl ănuia extinderea
opera ţiunilor pentru a atrage un num ă r sporit de cititori.
Un astfel de cititor regulat era Günther Bock. Tr ăia în
Bulgaria, la Sofia, dup ă ce p ărăsise Germania – partea
estic ă – oarecum în grab ă, cu câteva luni înainte, dup ă un
avertisment din partea unui fost prieten din Stasi. Bock
fusese comandantul unei unit ăţi din grupul Baader-Meinhof
şi, dup ă ce acesta fusese strivit de poli ţ ia vest-german ă,
activase în Fac ţiunea Armata Roşie. Două arestă ri ratate de
pu ţin de c ă tre Bundeskriminalamt îl goniseră înfricoşat
peste graniţa ceh ă şi de acolo în RDG, unde se stabilise
într-o semiretragere liniştit ă. Cu o identitate nou ă,
documente noi şi un serviciu regulat – nu se prezenta
niciodat ă, dar cartea de munc ă era în perfect ă Ordnung se
considerase în siguran ţă. Nici el, nici Petra – so ţia lui, şi ea
fosta membră a brigă zilor teroriste – nu luaseră în calcul
revolta populară care răsturnase guvernul din Deutsche
Demokratische Republik, dar amândoi deciseseră c ă puteau
supravie ţui acestei schimbări în anonimat. Nu le trecuse
prin cap c ă valurile nemulţumirii populare s-ar putea
rev ă rsa pân ă la cartierul general al Stasi. Evenimentul
acesta dusese la distrugerea a milioane de documente.
Totuşi, multe dintre ele scă paseră furiei momentului.
Printre turbulen ţi se g ăseau şi informatori ai
Bundesnachrichtendienst, agen ţia de spionaj vest-germană ;
aceştia se aflaseră în primele rânduri şi ştiau exact care
erau camerele care trebuiau devastate. În urm ă toarele zile,
persoane din Fac ţiunea Armata Roşie începuseră să
dispară. La început, fusese greu de sesizat c ă era vorba de
dispariţii. Sistemul telefonic al RDG era atât de vechi, încât
niciodat ă nu fusese uşor s ă dai un telefon interna ţional şi,
din evidente motive de securitate, foştii asocia ţi nu tră iau în
aceleaşi zone, dar, când un alt cuplu c ăs ătorit nu onorase o
106
invita ţie la cină , Günther şi Petra mirosiseră pericolul. Prea târziu. În timp ce
invita ţie la cină , Günther şi Petra mirosiseră pericolul. Prea
târziu. În timp ce soţul f ăcea planuri rapide de p ăr ăsire a
ţării, cinci solda ţi din GSG-9, înarma ţi pân ă în din ţi,
sparseră uşa fragilă a apartamentului lui Bock din Berlinul
de Est. O g ăsiră pe Petra alăptându-şi una din fiicele
gemene, dar orice simpatie vor fi sim ţit în fa ţa unei scene
atât de mişc ătoare fu în ăbuşit ă de faptul c ă Petra Bock
asasinase trei cet ăţeni vest-germani, pe unul dintre ei într-
un mod brutal. Petra se afla acum într-o închisoare de
maxim ă securitate, executând o sentinţă pe via ţă , într-o
ţară în care „pe via ţă ” însemna că pă ră seai închisoarea
într-un coşciug sau c ă n-o p ărăseai deloc. Fiicele gemene
fuseseră adoptate de un c ăpitan de poliţ ie din München şi
de soţia sa.
Este foarte ciudat, îşi spuse Günther, cât de mult îl ră nea
asta. La urma urmei, era un revolu ţionar. Complotase şi
ucisese pentru cauza lui. Era absurd să-şi permit ă să fie
înfuriat de arestarea soţiei lui… şi de pierderea copiilor. Dar
ei aveau ochii şi nasul Petrei şi îi zâmbeau. Nu vor fi învăţ a ţ i
să -l urasc ă , Günther ştia asta. Nici mă car nu li se va spune
vreodată cine fuseseră el şi Petra. Se pusese în slujba a
ceva mai amplu şi mai mă re ţ decât simpla existenţă
corporală. El şi colegii lui luaser ă o decizie conştient ă şi
ra ţională de a construi o lume mai bun ă şi mai dreapt ă
pentru omul obişnuit, totuşi… totuşi, el şi Petra deciseseră,
tot într-un mod ra ţional şi conştient, s ă aduc ă pe lume copii
care vor înv ăţa modul de via ţă al p ărin ţilor lor pentru a fi
urm ătoarea genera ţie Bock, pentru a culege fructele muncii
eroice a p ărin ţilor lor. Günther era înfuriat c ă asta s-ar
putea să nu se întâmple.
Dar şi mai amară era confuzia din mintea lui. Ceea ce se
întâmplase era imposibil. Unmöglich. Unglaublich. Poporul,
obişnuitul Volk din RDG, se ridicase la luptă , renunţând la
statul lui socialist, aproape perfect, optând în schimb
pentru unificarea cu monstruozitatea exploatatoare fă urită
de puterile imperialiste. Fuseseră seduşi de aparatura
107
Blaupunkt, de automobilele Mercedes şi… de mai ce? Günther Bock nu în ţelegea cu adev
Blaupunkt, de automobilele Mercedes şi… de mai ce?
Günther Bock nu în ţelegea cu adev ă rat în ciuda inteligen ţei
lui înn ăscute, evenimentele nu se legau într-un tipar
comprehensibil. C ă oamenii din ţara lui examinaseră
„socialismul ştiin ţific” şi hot ărâseră c ă nu era şi nu va fi
niciodat ă func ţional, era un salt prea mare ca imagina ţia lui
să -l poată face. Dedicase prea mult din via ţa marxismului
pentru a-l respinge vreodat ă. La urma urmei, f ăr ă marxism
nu era decât un criminal, un asasin obişnuit. Doar eroicul lui
etos revoluţionar în ălţase activităţile lui deasupra actelor
unui ucigaş. Dar etosul lui revolu ţionar fusese rapid respins
chiar de c ă tre cei pe care-i alesese ca beneficiari. Asta era,
pur şi simplu, imposibil. Unmöglich.
Nu era corect c ă atâtea lucruri imposibile se
îngrăm ădeau unele peste altele. Când deschise ziarul pe
care-l cumpă rase cu dou ăzeci de minute mai devreme de la
un chioşc aflat la şapte blocuri de reşedin ţa lui actual ă,
ochii îi fură atraşi de fotografia de pe prima pagin ă, aşa
cum şi intenţionase editorul.
CIA: ONORURI PENTRU KGB, spunea titlul.
— Ce dracu’ mai e şi asta? bolborosi Günther.
„Înc ă una din remarcabilele schimb ări ale perioadei pe
care o travers ă m. Agen ţia Centrală de Informa ţii l-a avut ca
oaspete pe primul vicepreşedinte al KGB-ului la o conferin ţă
privind probleme de interes comun pentru cele mai mari
dou ă imperii de spionaj ale lumii… ” spunea articolul.
„Surse demne de încredere confirm ă c ă noua sfer ă de
cooperare Est-Vest va include utilizarea în comun a
informa ţiilor referitoare la leg ăturile din ce în ce mai
strânse între terorismul interna ţional şi traficul interna ţional
cu droguri. CIA şi KGB vor lucra împreun ă la…
Bock puse jos ziarul şi privi pe fereastră . Ştia ce însemna
să fii un animal hă ituit. Toţi revoluţionarii o ştiau. Era
c ă rarea pe care o alesese el, împreună cu Petra şi toţi
prietenii lor. Sarcina era clară . Vor folosi viclenia şi
îndemânarea împotriva inamicilor lor. For ţele luminii
108
împotriva forţelor întunericului. Sigur, forţele luminii erau cele care trebuiau să fug ă şi să
împotriva forţelor întunericului. Sigur, forţele luminii erau
cele care trebuiau să fug ă şi să se ascund ă, dar ăsta era un
aspect secundar. Mai devreme sau mai târziu, situa ţia se va
inversa, atunci când oamenii simpli vor vedea adevă rul şi li
se vor ală tura revoluţionarilor. Totul era conform planului,
cu excepţia unui detaliu: oamenii simpli aleseseră s ă
meargă pe un alt drum, iar lumea terorist ă r ămânea cu
rapiditate fără locurile întunecate în care se puteau
ascunde de forţele luminii.
Venise în Bulgaria din dou ă motive. Dintre toate ţă rile
fostului Bloc Estic, Bulgaria era cea mai înapoiată , din
cauza asta reuşind cea mai ordonată tranziţie de la
legisla ţia comunist ă. De fapt, tot comuniştii erau la putere,
chiar dac ă sub nume diferite, iar ţara era înc ă sigură sau
cel pu ţin neutră din punct de vedere politic. Aparatul de
spionaj bulgar, cândva o surs ă pentru ucigaşii desemna ţi ai
KGB-ului, ale c ărui mâini deveniseră prea curate pentru o
astfel de activitate, era înc ă populat cu prieteni de n ădejde.
Prieteni de nă dejde, morm ăi Günther. Dar bulgarii erau înc ă
în robia st ăpânilor ruşi – acum asocia ţi – şi dac ă într-adev ăr
KGB-ul coopera cu CIA… Num ărul locurilor sigure era redus
cu înc ă o unitate.
Günther Bock ar fi trebuit să simt ă fiorul de team ă n ăscut
din pericolul sporit. În loc de asta, fa ţa lui se înroşi şi zvâcni
de mânie. Ca revolu ţionar, se lăudase adeseori c ă fiecare
mână din lume era întoars ă împotriva lui – dar, de câte ori
lansase sloganul acesta, o f ăcuse conştient c ă nu era şi nu
va fi niciodat ă cazul. Acum, exagerarea lui devenise
realitate. Mai existau ascunză tori spre care s ă fugă , încă
avea contacte în care putea să aibă încredere. Dar câte?
Cât va dura până când tovară şii lui se vor înclina în fa ţa
schimbărilor lumii? Sovieticii se trădaseră pe ei şi
socialismul mondial. Germanii. Polonezii. Cehii, ungurii,
românii. Care erau urm ă torii?
Chiar nu-şi d ădeau seama? Totul era o capcan ă, un fel de
incredibilă conspira ţie a for ţelor contrarevolu ţionare. O
109
minciun ă. Aruncau ceea ce ar fi putut să fie – trebuia să fie –
minciun ă. Aruncau ceea ce ar fi putut să fie – trebuia să fie
– ordinea socială perfect ă a libert ăţii, structurata din
necesitate, eficienţă ordonată , corectitudine şi egalitate.
Toate astea erau minciuni? S ă fie totul o greşeală
teribilă ? El şi Petra îi uciseseră de pomană pe exploatatorii
aceia înfricoşa ţi?
Dar nu avea importan ţă, nu-i aşa? Nu pentru Günther
Bock, nu în clipa asta. În curând, va fi din nou h ăituit. Înc ă
un petic sigur de p ământ era pe cale de a deveni o
rezerva ţie de vân ătoare pentru inamicii lui. Dac ă bulgarii
puneau documentele la dispozi ţia ruşilor, dac ă ruşii aveau
câ ţiva oameni în biroul potrivit, cu legitima ţii adecvate,
adresa şi noua lui identitate puteau s ă fie deja în drum spre
Washington. De acolo, informa ţia va lua drumul cartierului
general al BND şi, într-o săpt ămân ă, Günther s-ar putea
trezi împă rţind, cu cine ştie ce tovară ş, o celulă apropiată
de cea a Petrei.
Petra, cu pă rul ei şaten deschis şi ochii albaştri,
zâmbitori. O fat ă la fel de curajoas ă ca un bă rbat. Aparent
rece pentru victimele ei, minunat de caldă pentru camarazi.
Fusese o mam ă perfectă pentru Erika şi Ursel, la fel de
bun ă în munca asta ca în toate celelalte pe care le
încercase vreodat ă . Falşi prieteni o tră daseră , era închis ă
într-o cuşc ă , aidoma unui animal, şi i se furaser ă copiii.
Iubita lui Petra, tovară ş ă , amanţ i, soţ ie, cu aceleaşi crezuri
ca ale lui. Jefuită de propria-i via ţă. Acum, el era mânat şi
mai departe de ea. Trebuie să existe o cale pentru a
restabili lucrurile.
Dar mai întâi trebuia s ă o şteargă de acolo.
Bock puse jos ziarul şi f ăcu ordine în buc ăt ărie. Când
lucrurile fură curate şi ordonate, îşi împachet ă câteva
lucruri într-o geant ă şi părăsi apartamentul. Ascensorul se
defectase din nou şi coborî pe jos cele patru etaje până în
stradă . Luă un tramvai şi în nouă zeci de minute ajunse la
aeroport. Avea un paşaport diplomatic. De fapt, avea şase,
ascunse cu grij ă în c ăptuşeala valizei de fabrica ţie ruseasc ă
110
şi, fiind un om grijuliu, trei dintre ele erau duplicatele unor paşapoarte de ţinute de
şi, fiind un om grijuliu, trei dintre ele erau duplicatele unor
paşapoarte de ţinute de diploma ţi bulgari reali; bineîn ţeles,
fă ră ca Ministerul de Externe, care ţinea eviden ţele, s ă aib ă
habar. Asta-i garanta accesul la cel mai important aliat al
terorismului interna ţional – transportul aerian, înainte de
prânz, avionul lui se ridic ă de pe beton şi se îndrept ă spre
sud.
Avionul lui Ryan ateriză la un aeroport militar din afara
Romei chiar înainte de amiaz ă, ora local ă. Printr-o
coinciden ţă, el rulă pe pist ă în spatele altui VC-20B din
Escadra de Transport Aerian 89, care sosise cu doar câteva
minute mai devreme de la Moscova. Limuzina neagră de pe
platforma de beton aştepta ambele avioane.
Secretarul adjunct al Departamentului de Stat, Scott
Adler, îl întâmpin ă cu un zâmbet discret pe Ryan la ieşirea
din avion.
— Ei? întreb ă Ryan, ridicând tonul pentru a acoperi
h ărm ălaia aeroportului.
— Are liber.
— La dracu’, morm ăi Ryan, strângându-i mâna lui Adler.
La câte miracole ne putem aştepta anul asta?
— Câte vrei?
Adler era un diplomat profesionist a c ărui carieră,
desfăşurat ă în cadrul Departamentului de Stat, se axase pe
sectorul rusesc. Fluent în limba rus ă, versat în politica lor
trecută şi actuală , în ţelegea sovietele aşa cum pu ţini
oameni din guvern – inclusiv ruşii – o fă ceau.
— Ştii care-i partea grea în povestea asta?
— Să te obişnuieşti s ă auzi da în loc de niet, nu?
— Ră peşte toată partea amuzantă a negocierilor.
Diploma ţia poate fi un chin când ambele p ărţi sunt
rezonabile.
Adler râse, în timp ce maşina se punea în mişcare.
— Ei bine, asta ar trebui s ă fie o experienţă nou ă pentru
noi doi, observ ă Jack pe un ton sobru.
111
Întoarse capul, urm ărind cum era preg ătit avionul pentru o plecare imediată . El
Întoarse capul, urm ărind cum era preg ătit avionul pentru
o
plecare imediată . El şi Adler vor face împreun ă restul
c
ă lă toriei.
Goniră spre centrul Romei, înso ţi ţi, ca de obicei, de o
escort ă zdrav ăn ă. Brig ăzile Roşii, aproape exterminate cu
câ ţiva ani înainte, reintraseră în afaceri şi, chiar dac ă ar fi
stat cuminţi, italienii erau obsesiv de precau ţi în protejarea
demnitarilor stră ini. În dreapta şoferului era un tip cu o
înfăţişare serioas ă şi cu un mic automat Beretta. Două
maşini se aflau în fa ţă , două în spate şi existau suficiente
motociclete pentru o curs ă. Înaintarea rapid ă de-a lungul
anticelor străzi ale Romei îl făcu pe Ryan s ă doreasc ă să fie
iar în avion. Se p ărea c ă fiecare şofer italian avea ambi ţia
de a conduce într-un circuit de formula unu. Jack s-ar fi
sim ţit mai în siguran ţă cu Clark într-un vehicul anonim, pe
un drum ales la întâmplare, dar în poziţia lui actuală
m ăsurile de securitate erau şi rituale, numai practice.
Bineîn ţeles, mai exista şi un alt motiv.
— Nimic nu-i mai sigur decât s ă mergi pe burt ă, îi
murmură Jack lui Adler.
— Las-o moart ă. De fiecare dat ă când am venit aici, a
fost la fel. Tu eşti prima dată aici?
— Da. Prima dată la Roma. Mă întreb cum de n-am reuşit
să vin… întotdeauna am vrut, ştii, istoria şi toate celelalte.
— Au destulă, fu de acord Adler. Crezi c ă am putea s ă
mai contribuim şi noi un pic?
Ryan se răsuci pentru a-şi privi colegul. F ăurirea istoriei
era un gând nou pentru el. Şi înc ă unul periculos.
— Asta nu-i treaba mea, Scott.
— Ştii ce se va întâmpla dacă treaba asta va merge?
— Sincer, nu mi-am bătut niciodat ă capul.
— Ar trebui. Nicio fapt ă bun ă nu scapă nepedepsit ă.
— Vrei să spui c ă secretarul Talbot…
— Nu, nu el. Sigur, nu şeful meu.
Ryan urm ă ri cum un camion zvâcni pe lâng ă ei. Ofi ţerul
de poliţie care conducea în extrema dreapt ă a escortei de
112
motociclete nu se clinti nici cu un milimetru. — Nu am intrat în asta pentru
motociclete nu se clinti nici cu un milimetru.
— Nu am intrat în asta pentru reputa ţie. Am avut doar o
idee, asta-i tot. Acum sunt doar omul din avangardă .
Adler clătin ă uşor din cap şi rămase calm. Isuse, cum de-
ai rezistat atât de mult în serviciul guvernului?
Costumele dungate ale gărzilor elve ţiene fuseseră
desenate de Michelangelo. Ca şi tunicile roşii ale g ărzilor
britanice, erau anacronisme dintr-o epoc ă trecut ă, când
exista un motiv ca solda ţii s ă poarte uniforme str ălucitor
colorate şi erau păstrate mai mult pentru atrac ţia pe care o
exercitau asupra turiştilor decât dintr-un motiv practic.
Bărba ţii şi armele lor arătau extrem de excentric. Gă rzile
Vaticanului erau înarmate cu halebarde, nişte securi cu
coada lungă şi arătând al dracului de amenin ţător, ini ţial,
fuseseră confec ţionate pentru infanterişti, ca s ă -i doboare
de pe cai pe cavalerii în armură – adeseori, schilodind calul
pe care-l c ă lă rea inamicul; caii nu ripostau prea dur şi
războiul fusese întotdeauna o afacere practic ă . Odată
aruncat de pe cal, un cavaler în armur ă era ucis cu ceva
mai mult efort decât cel necesar pentru a tă ia un homar – şi
cu la fel de mult regret. Oamenii cred că armele medievale
au ceva romantic, îşi spuse Ryan, dar nu era nimic romantic
în destina ţia pentru care erau proiectate. Gloan ţele unei
arme moderne pot perfora butoniere în anatomia oricui.
Celelalte erau fă cute pentru a ciopârţ i. Ambele metode
ucid, desigur, dar cel pu ţin puştile permit o înmormântare
mai curată .
G ărzile elve ţiene aveau şi puşti – carabine elve ţiene
fă cute de SIG. Nu toţi purtau costume renascentiste şi, de
la atentatul asupra lui Ioan Paul al II-lea, mulţi dintre ei
beneficiaseră de o instrucţie mult mai dură , desigur, cu
discre ţie, pentru c ă un astfel de antrenament nu se prea
potrivea cu imaginea Vaticanului. Ryan se întreba care era
politica Vaticanului în privin ţa utiliz ă rii forţei mortale şi dac ă
şi comandantul g ărzilor se enerva din cauza regulilor
impuse de sus de c ătre oameni care, cu siguran ţă, nu-şi
113
dădeau seama de natura amenin ţării şi de necesitatea unei ac ţiuni de protec ţie
dădeau seama de natura amenin ţării şi de necesitatea unei
ac ţiuni de protec ţie decis ă. Dar vor face tot posibilul, în
limita constrângerilor la care erau supuşi, bombănind între
ei şi dând glas pă rerilor, atunci când timpul părea potrivit.
Îi întâmpină un episcop irlandez pe nume Shamus
O’Toole, al c ărui p ăr des şi roşu contrasta oribil cu
îmbrăc ămintea. Ryan ieşi primul din maşin ă şi, v ă zându-l
pe cel care-i întâmpina, se simţi sâcâit de o întrebare:
trebuia sau nu s ă -i s ă rute inelul lui O’Toole? Nu ştia. Ultima
oară când întâlnise un episcop adevă rat se întâmplase la
confirmarea lui – şi trecuse destul timp de la clasa a şasea
în Baltimore. O’Toole rezolv ă abil problema, înşfăcând
mâna lui Ryan într-o strânsoare de urs.
— Sunt atâ ţia irlandezi în lume, spuse episcopul, cu un
zâmbet larg.
— Cineva trebuie s ă ţin ă lucrurile în ordine, Excelen ţă.
— Adev ă rat, adevă rat!
O’Toole îl salut ă apoi pe Adler. Scott era evreu şi nu avea
nicio intenţie s ă să rute inelul cuiva.
— Vre ţi să veniţi cu mine, domnilor?
Episcopul O’Toole îi conduse într-o cl ădire a c ărei istorie
ar fi putut justifica trei volume savante, plus un album de
fotografii pentru arta şi arhitectura ei. Jack aproape că nici
nu remarc ă cele doua detectoare de metal pe lâng ă care
trecură în drum spre etajul al treilea. Erau atât de abil
ascunse în ramele uşilor, încât ar fi putut fi Leonardo da
Vinci însuşi cel care fă cuse treaba. La fel ca la Casa Albă.
Gardienii elve ţieni nu purtau toţi uniforme. Unii dintre
oamenii în haine civile, care se învârteau pe culoare, erau
prea tineri şi prea bine clădiţi pentru a fi simpli func ţionari;
cu toate acestea, impresia generală era un amestec între
vizitarea unui vechi muzeu de art ă şi o m ăn ăstire. Preoţii
purtau sutane, dar c ălug ări ţele – erau şi ele numeroase –
nu aveau îmbrăc ă mintea semicivilă adoptată de
omoloagele lor americane. Ryan şi Adler fură lăsa ţi, pentru
scurt timp, într-o sală de aşteptare. Jack era convins că nu
114
era o şicană , doar li se oferea timpul s ă arunce o privire asupra
era o şicană , doar li se oferea timpul s ă arunce o privire
asupra splendorilor care-i înconjurau. Madona lui Tizian
împodobea peretele opus şi Ryan o admiră, în timp ce
episcopul O’Toole îi anun ţa pe vizitatori.
— Dumnezeule, m ă întreb dacă a pictat vreodată un
tablou de dimensiuni mici? murmură Ryan.
Adler chicoti.
— Ştia cum s ă prind ă expresia unui chip, imortalizând
clipa, nu-i aşa? Gata?
— Da, acceptă Ryan.
Se sim ţea ciudat de încreză tor.
— Domnilor, îi atenţionă O’Toole din pragul uşii. Vre ţi s ă
veniţi pe aici, vă rog?
Trecură printr-o alt ă anticameră. Aceasta avea dou ă
birouri secretariale neocupate şi înc ă o pereche de uşi care
păreau înalte de patru metri.
Biroul cardinalului Giovanni D’Antonio ar fi fost folosit în
America pentru baluri sau evenimente oficiale ale statului.
Tavanul era pictat în fresc ă , pere ţii acoperiţi cu m ătase
albastră , iar lemnul vechi de esen ţă tare al podelei era pus
în valoare de covoare suficient de mari pentru o sufragerie
mijlocie. Mobilierul, cu brocarturi întinse peste perne şi
frunze de aur pe picioarele curbate de lemn, p ărea fabricat
mai recent, deşi avea cel puţin dou ă sute de ani. Se
apropiară de o m ăsu ţă pe care trona un serviciu de cafea
din argint.
Cardinalul se ridic ă de la birou şi p ăşi spre ei, zâmbind, la
fel cum ar fi procedat un rege, cu câteva secole în urm ă,
pentru a-şi saluta ministrul favorit. D’Antonio era scund şi,
evident, se dădea în vânt dup ă mâncarea bun ă. Avea cel
pu ţin dou ăzeci de kilograme în plus. Aerul din cameră
m ă rturisea c ă locatarul ei fuma, lucru la care ar fi trebuit să
renun ţe pentru c ă se apropia cu rapiditate de şaptezeci de
ani. Fa ţa b ătrân ă, puhav ă, avea o demnitate lipsit ă de
rafinament. Fiul unui pescar sicilian, D’Antonio avea ochi
c ă prui, afurisi ţi, care sugerau o asprime a caracterului
115
neştears ă în totalitate de cei cincizeci de ani petrecuţ i în serviciul Bisericii. Ryan
neştears ă în totalitate de cei cincizeci de ani petrecuţ i în
serviciul Bisericii. Ryan îi cunoştea originea şi şi-l imagina
cu uşurin ţă trăgând plasele alături de tată l lui, cu mulţi ani
în urm ă. Lipsa de rafinament era şi o deghizare util ă pentru
un diplomat, iar D’Antonio asta era, indiferent care ar fi fost
voca ţia lui. Lingvist, ca atâ ţia alţi oficiali ai Vaticanului,
petrecuse treizeci de ani practicându-şi meseria, iar faptul
c ă eforturile lui de a schimba lumea fuseser ă z ăd ărnicite de
lipsa unei forţe militare nu f ăcuse decât să-l înve ţe viclenia.
În terminologia spionajului, era un agent de influen ţă,
binevenit în numeroase locuri, întotdeauna gata să asculte
sau s ă ofere sfaturi. Bineînţeles, îl salută mai întâi pe Adler.
— Mă bucur s ă te v ă d din nou, Scott.
— Eminen ţă, e o plăcere, ca întotdeauna.
Adler lu ă mâna întins ă şi îşi afiş ă zâmbetul de diplomat.
— Iar dumneavoastră sunte ţi doctorul Ryan. Am auzit
atâtea lucruri despre dumneavoastră.
— Mulţumesc, Eminen ţa Voastră.
— Vă rog, v ă rog.
D’Antonio le fă cu semn spre o sofa atât de frumoas ă ,
încât Ryan ezită să -şi aşeze greutatea pe ea.
— Cafea?
— Da, mulţumesc, ră spunse Adler pentru amândoi.
Episcopul O’Toole turn ă cafeaua în ceşti, apoi se aşez ă
pentru a lua notiţe.
— Mulţumim pentru amabilitatea de a ne primi atât de
repede.
— Prostii.
Ryan urm ă ri uluit cum cardinalul scotoci în sutan ă şi
scoase un toc pentru trabucuri. O sculă care părea de
argint, dar era probabil din oţel inoxidabil, efectuă
opera ţiunea necesară pe tubul maro destul de mare, apoi
D’Antonio îl aprinse cu o brichet ă de aur. Nici m ăcar nu
urm ă o scuz ă în legă tură cu pă catul comis. Era ca şi cum
cardinalul ar fi apăsat discret pe comutatorul „demnitate”,
pentru a-şi face oaspe ţii să se simtă în largul lor. Probabil,
116
îşi spuse Ryan, lucra mai bine cu un trabuc în mână . Bismarck fusese la
îşi spuse Ryan, lucra mai bine cu un trabuc în mână .
Bismarck fusese la fel.
— Sunte ţi familiarizat în linii mari cu conceptul nostru,
începu Adler.
— Da. Trebuie s ă v ă spun c ă mi se pare interesant.
Desigur, ştiţi că Sfântul Pă rinte a propus ceva similar acum
câtva timp.
Ryan îşi ridic ă privirea. Nu ştia.
— Când iniţiativa aceea a ieşit la iveală , am scris un
articol despre meritele ei, ră spunse Adler. Punctul slab era
incapacitatea de a lua în considerare problemele de
securitate, dar, ca urmare a situa ţiei Irakului, acum avem
ocazia. Şi v ă da ţi seama că proiectul nostru nu…
— Conceptul vostru mi se pare acceptabil, îl întrerupse
D’Antonio cu o fluturare regală a trabucului. Cum ar putea
fi altfel?
— Asta, Eminenţă , este exact ce voiam să auzim.
Adler îşi ridic ă ceaşca.
— Nu ave ţi niciun fel de rezerve?
— Ve ţi descoperi c ă suntem extrem de flexibili, atâta
vreme cât pă rţile active manifestă o bun ăvoin ţă reală. Dac ă
între participan ţi există o egalitate totală , putem fi de acord
cu propunerea voastră, fără condiţii.
Ochii b ătrânului cardinal scânteiară.
— Dar pute ţi garanta c ă vor fi trata ţi în mod egal?
— Cred c ă da, ră spunse Adler.
— Ar trebui s ă fie posibil, altfel toţi suntem nişte
şarlatani. Şi sovieticii?
— Nu se vor bă ga. De fapt, speră m într-un sprijin deschis,
în orice caz, cu problemele pe care le au deja…
— Într-adev ă r. Diminuarea discordiei în regiune,
stabilitatea pe diverse pieţ e comerciale şi bună voinţ a
interna ţională generală, toate astea sunt efecte posibile din
care ei vor avea numai de câştigat.
Uimitor, îşi spuse Ryan. Uimitor cât de firesc absorbiseră
oamenii schimbările din lume. Ca şi cum acestea erau
117
aşteptate. Nu fuseseră . De nimeni. Dacă cineva ar fi sugerat aceast ă posibilitate acum
aşteptate. Nu fuseseră . De nimeni. Dacă cineva ar fi
sugerat aceast ă posibilitate acum zece ani, ar fi fost trimis
într-un sanatoriu de boli mintale.
— Chiar aşa.
Adjunctul secretarului de stat puse ceaşca pe mas ă .
— Acum, în problema anun ţului…
O altă fluturare a trabucului:
— Bineîn ţeles c ă doriţi s ă îl facă Sfântul Pă rinte.
— Cât de perspicace sunte ţi, îl flată Adler.
— Nu sunt înc ă total senil, rosti cardinalul. Şi scurgerile în
pres ă?
— Am prefera s ă nu existe.
— Asta este uşor de realizat aici, dar la Washington? Cine
e la curent cu iniţiativa asta?
— Foarte pu ţini, răspunse Ryan, deschizând gura pentru
prima oară de când se aşezase. Deocamdată , este în
regulă.
— Dar la urm ă toarea voastră escală …?
D’Antonio nu fusese informat despre urm ătoarea escală,
dar o socotea evidentă .
— Ar putea fi o problem ă, spuse precaut Ryan. Vom
vedea.
— Sfântul Pă rinte şi cu mine ne vom ruga pentru
succesul vostru.
— Poate c ă , de data asta, rugă ciunile Sfinţiei Voastre vor
primi răspuns, zâmbi Adler.
Cincizeci de minute mai târziu, avionul VC-20B decol ă din
nou. Se în ălţă deasupra coastei, apoi vira spre sud-vest
pentru a traversa Italia în drum spre noua lor destina ţie.
— Isuse, repede a mai mers, observ ă Jack, când semnalul
de legare a centurilor se stinse.
Bineîn ţeles, el nu-şi desfă cuse centura. Adler aprinse o
ţigară şi suflă fumul spre hubloul de pe partea lui.
— Jack, asta-i una din situa ţiile acelea când fie câte mişti
repede, fie c ă nu se face nimic. Sunt rare, dar se mai
întâmplă .
118
Însoţitorul de cabin ă – un bărbat – veni în spate şi le înmân ă
Însoţitorul de cabin ă – un bărbat – veni în spate şi le
înmân ă amândurora câte o copie a unui mesaj care tocmai
sosise pe faxul avionului.
— Ce? observ ă îmbufnat Ryan. Ce se mai aude?
În Washington, oamenii nu au întotdeauna timp s ă
citeasc ă ziarele, cel puţ in nu pe toate. Pentru a-i ajuta pe
cei din serviciile guvernamentale să vad ă ce spune presa
despre diverse lucruri, exist ă o publica ţie intern ă zilnic ă şi
care prezintă un sumar de pres ă, numit ă The Early Bird.
Ediţiile matinale ale tuturor ziarelor americane importante
erau trimise la Washington D.C. Cu zboruri regulate ale
liniilor aeriene şi, înainte de răs ăritul soarelui, erau
verificate în c ă utarea articolelor legate de tot felul de
opera ţiuni guvernamentale. Materialul relevant era decupat
şi copiat, fiind apoi distribuit miilor de birouri diferite, unde
personalul repeta procesul, scoţând în eviden ţă, pentru
superiori, articolele specifice. Acest proces este deosebit de
dificil la Casa Albă, unde membrii personalului sunt, prin
definiţie, interesa ţi de orice.
Doctorul Elizabeth Elliot era asistent special al
preşedintelui pe problemele de securitate na ţională.
Subordonat ă direct ă a doctorului Charles Alden, al c ărui
titlu era similar, dar fără „special”, Liz, c ăreia i se spunea şi
E. E., era îmbră cată într-un costum de in, foarte la modă.
Moda curent ă dicta ca îmbră că mintea „de lucru” a femeilor
să fie feminină , nu masculin ă, în ideea c ă şi cei mai obtuzi
bărba ţi erau capabili să-şi dea seama de diferenţele dintre
ei şi femei, iar încercarea de a ascunde adevă rul nu avea
niciun sens. Adev ă rul era c ă doctorul Elliot avea un fizic
agreabil şi ştia să se îmbrace pentru a scoate în evidenţă
acest lucru. Înalt ă de un metru şaptezeci, cu o siluet ă supl ă
pe care o sus ţineau orele lungi de lucru şi hrana mediocr ă,
nu-i plăcea să joace rolul de vioara a doua pentru Charlie
Alden. În plus, Alden era absolvent de Yale. Până de curând,
ea fusese profesor de ştiin ţe politice la Bennington şi
119
detesta faptul c ă Yale era considerat ă mai prestigioas ă de autorit ăţ ile
detesta faptul c ă Yale era considerat ă mai prestigioas ă de
autorit ăţ ile care emiteau astfel de judecăţ i.
Programul curent de lucru de la Casa Alb ă era mai uşor
decât cele de acum câ ţiva ani, cel pu ţin în sectorul
securităţii na ţionale. Preşedintele Fowler nu sim ţea nevoia
unei inform ă ri la prima or ă. Situa ţia mondial ă era mult mai
paşnic ă decât cele cunoscute de predecesorii lui, iar
problemele cele mai importante ale lui Fowler erau de
natură intern ă . Comentarii asupra acestora puteau fi uşor
obţinute vizionându-se actualit ăţile TV de diminea ţă, ceea
ce Fowler şi făcea, urm ărind simultan emisiunile de ştiri pe
dou ă sau mai multe televizoare, o obişnuinţă care o deranja
pe soţia lui şi înc ă îi intriga pe cei din personal. Asta
însemna c ă doctorul Alden nu trebuia s ă soseasc ă înainte
de ora opt pentru a parcurge materialele care i se
pregăteau, după care, la nouă şi jum ă tate, îl informa pe
preşedinte. Fowler nu agrea contactul direct cu ofiţerii CIA.
Ca rezultat, E. E. era cea care trebuia să sosească imediat
după ora şase, astfel încât să poat ă cerne curierul şi vraful
de mesaje, s ă discute cu ofiţerii de serviciu de la CIA (nici ei
nu-i plăceau) şi cu omologii lor de la Departamentul de Stat
şi Ap ărare. De asemenea, trebuia să citeasc ă The Early Bird
şi să sublinieze articolele de interes pentru şeful ei,
stimabilul doctor Alden.
Ca şi cum aş fi o mironosiţă de secretară fără creier,
spumega E. E.
Alden, se gândea ea, era o contradic ţie logic ă. Un liberal
care o fă cea pe durul, un vân ător de fuste care sprijinea
emanciparea femeilor, un om amabil, chibzuit, c ăruia
probabil c ă îi făcea plăcere să o foloseasc ă pe post de
con ţopist. C ă era şi un distins observator, cu o uluitor de
corect ă prognoz ă a evenimentelor şi o duzină întreagă de
c ă rţi – fiecare dintre ele serioas ă – era irelevant. El îi ocupa
postul. Îi fusese promis ei, când Fowler nu era decât un
candidat destul de pu ţin probabil. Compromisul, care-l
plasase pe Alden în biroul din col ţul Aripii de Vest şi pe ea
120
la subsol, era doar înc ă unul din acele, acte pe care personalit ăţile politice
la subsol, era doar înc ă unul din acele, acte pe care
personalit ăţile politice le folosesc ca justific ă ri pentru
înc ălcarea cuvântului, fără nimic mai mult decât o scuz ă
formală. Vicepreşedintele ceruse şi primise concesia la
Conven ţie; de asemenea, ob ţinuse ceea ce ar fi trebuit s ă
fie biroul ei de la etajul principal pentru unul din oamenii
lui, aruncând-o pe ea în acest „turn de fildeş”. În schimb,
vicepreşedintele era un om de echipă şi, după părerea
multora, campania lui neobosita avusese o contribu ţie
esen ţială la reuşită . Vicepreşedintele le livrase California şi,
fă ră California, J. Robert Fowler ar fi încă guvernatorul
Ohio-ului. Asta era explica ţia c ă ea avea un birou de trei pe
patru la subsol, unde fă cea pe secretara şi/sau asistentul
administrativ al unui blestemat de absolvent de la Yale,
care apărea o dat ă pe lun ă în interviurile televizate de
duminic ă şi se b ătea pe burt ă cu şefii de stat, ei revenindu-i
desuetul rol de domnişoară de onoare.
Elizabeth Elliot era în dispoziţia ei matinală obişnuit ă,
adic ă infect ă, aşa cum putea depune m ă rturie orice
obişnuit al Casei Albe. Ieşi din biroul ei şi intr ă în cantina