Sunteți pe pagina 1din 49

AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 15

Termeni cheie

8 accesibilitate
afiliere
atractivitate fizică
atracţie inter-personală
atribuiri consolidante
atribuiri dizolvante
Afiliere, atracţie, iubire auto-dezvăluire
componenţa
tridimensională a
iubirii
echitate
efectul simplei
expuneri
Acest capitol abordează următoarele probleme: gelozie
investiţie psihologică
 nevoia de interacţiune socială ipoteza potrivirii
iubire partenerială
 nevoia de afiliere în situaţii de stress şi anxietate; teoria
iubire pasională
lui Schachter despre tensiunea împărtăşită nivel de comparaţie
 efectele izolării şi povara singurătăţii nivel de comparaţie a
alternativelor
 teorii despre atracţia interpersonală: echilibrul cognitiv,
penetrare socială
învăţarea prin condiţionare, schimbul social, echitatea
proximitate
 factori care influenţează atracţia interpersonală:
reciprocitate
atractivitatea fizică, proximitatea, reciprocitatea, relaţii de comuniune
similaritatea, accesibilitatea, nevoia de complementaritate relaţii de schimb
 tipuri de relaţii apropiate: simpatie şi iubire, relaţii de schimb social
schimb şi de comuniune, stiluri de ataşament similaritate
 forme de iubire: teoria lui Sternberg despre componenţa singurătate
tridimensională a iubirii; iubire pasională şi partenerială stereotipul ‘ce-este-
frumos-este-şi-bun’
 probleme relaţionale: sexualitate şi mariaj; gelozia;
stiluri de ataşament
comunicare şi conflict; destrămarea unei relaţii strategie minimax
transfer de excitaţie
16 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

D eşi cu toţii trecem prin momente în care prezenţa celorlalţi ne oboseşte şi ne


enervează, dorind să fim lăsaţi în pace, singurătatea prelungită este pentru toţi
oamenii o experienţă dureroasă; nevoia de a fi împreună cu alte persoane este adânc
înrădăcinată în fiinţa noastră. Cum se explică această universală nevoie umană de
afiliere? De ce se simt, în general, oamenii atraşi unii de alţii? De ce fiecare dintre
noi este atras de anumite persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar
ne stârnesc repulsie? Ce factori determină evoluţia relaţiilor noastre cu fiinţele cele
mai apropiate? Ce înseamnă a plăcea şi a iubi pe cineva? Există diferenţe calitative
între simpatie, prietenie şi iubire? Există mai multe feluri de iubire? Iată câteva
dintre întrebările la care încearcă să răspundă acest capitol.

Nevoia de interacţiune socială

Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, ne-am putea întreba dacă o viaţă de


pustnic nu ar fi, măcar din când în când, mai simplă şi mai plăcută decât aproape
inevitabila noastră convieţuire cu ceilalţi, printre care destul de multe persoane nu
ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne-am face singuri
programul, în funcţie numai de ceea ce ne place şi ne interesează; nu ne -ar între-
rupe nimeni; nu ar trebui să ne acomodăm idiosincraziilor nimănui; nu am avea
nici şefi care să ne mâhnească, să ne jignească ori să ne terorizeze, nici copii mici
sau părinţi în vârstă, de care să ne simţim responsabili şi obligaţi moral să le
acordăm sprijin şi asistenţă; nu ne-ar cere nimeni să spălăm vasele murdare, să
ducem gunoiul, ori să cumpărăm lapte şi pastă de dinţi în drum spre casă, chiar
dacă nu avem nici un chef să o facem. Pe scurt, multe dintre motivele mărunte de
iritare din viaţa cotidiană ar dispărea dacă i-am evita pe ceilalţi.
Cu toate acestea, foarte puţini dintre noi ar prefera să trăiască în totală izolare,
departe de oameni. Oricât de banală, prea des citată şi arhicomentată, ideea lui
Aristotel, potrivit căreia „omul este un animal social“, se dovedeşte a fi pe deplin
întemeiată, fiind susţinută atât de probe indirecte – efectele întotdeauna penibile ale
izolării prelungite, cât şi de probe experimentale directe – menite să dovedească,
dar mai ales să explice nevoia noastră de afiliere.

Efectele izolării

Putem înţelege cu destulă uşurinţă faptul că, imediat după naştere şi până în pragul
adolescenţei, copiii au absolută nevoie de grija celor mari – în mod firesc, cei care
le-au dat viaţă. Lipsiţi de asistenţă, copiii mici nu ar putea supravieţui, căci sunt
lipsiţi de mijloacele necesare autoconservării. Puţini îşi pot imagina însă efectele
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 17

devastatoare sub aspect psihic ale izolării celor mici. Cazurile nefericite ale unor
copii rătăciţi în păduri şi crescuţi de animale sau condamnaţi de nişte oameni ires -
ponsabili la solitudine absolută sunt extrem de grăitoare în acest sens. Iată două
astfel de cazuri, relatate (în 1949) de către Davis. Anna a fost ţinută într-o încăpere
fără ferestre, imobilizată într-un scaun şi cu mîinile legate, drept pedeapsă pentru a
fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperită de către autorităţi, s-a crezut că
este surdă şi oarbă. Ulterior, s-a constatat că auzul şi văzul îi erau intacte. Cu mare
greutate, fetiţa a învăţat să comunice în propoziţii scurte şi, înainte de a muri la
numai zece ani, era capabilă să îşi rezolve singură nevoile corporale elementare şi
să înţeleagă nişte mesaje simple. Isabelle şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o
cameră întunecată, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialişti care
au examinat-o au crezut că fata este surdă şi retardată mintal. Cu toate acestea, ea
nu numai că a învăţat ulterior să vorbească, ci a şi evoluat suficient din punct de
vedere intelectual pentru a reuşi să îşi încheie studiile liceale. În cazul Isabellei,
prezenţa mamei sale – chiar dacă ea însăşi handicapată şi neputându-i acorda îngri-
jirea firească din cauza condiţiilor de recluziune – s-a dovedit salutară, astfel încât
fetiţa, spre deosebire de Anna, a putut fi, în mare parte, recuperată. Nu acelaşi lucru
se întâmplă, de regulă, în cazul copiilor crescuţi de animale şi regăsiţi după câţiva
ani petrecuţi în sălbăticie. Cel mai adesea, aceşti copii nefericiţi îşi însuşesc modul
de viaţă şi comportamentul animalelor care i-au crescut (lupi sau primate), fără a
mai putea fi deprinşi să utilizeze limbajul articulat, să gândească logic şi să adopte
comportamentul uman, sfârşindu-şi zilele după scurt timp petrecut „în captivitate“.
Izolarea poate avea efecte sufleteşti dramatice şi în cazul persoanelor mature,
fapt dovedit de relatările celor care au supravieţuit unor lungi perioade de reclu-
ziune – voluntară sau fortuită: exploratori, alpinişti, naufragiaţi, încarceraţi sau
prizonieri de război. Studiind astfel de experienţe, Schachter inventariază o serie de
dificultăţi majore cu care s-au confruntat toţi indivizii ce au petrecut mult timp în
izolare totală.
 În primul rând, recluziunea generează o suferinţă psihică profundă, care se
amplifică o dată cu trecerea timpului, putând să ducă fie la o apatie totală, fie
la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.
 În al doilea rând, persoanele izolate îşi petrec din ce în ce mai multă vreme
gândindu-se la cei apropiaţi, cufundându-se în reverii legate de aceştia, până
când, în cele din urmă, reveriile se transformă în halucinaţii.
 În sfârşit, dacă persoana izolată nu este în stare să se implice în activităţi care
să îi distragă atenţia de la obiectul reveriilor sale, devianţele psihice pot deveni
profunde şi ireversibile.

Nevoia de afiliere

Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum considerabil


de cercetări psihosociologice atestă faptul că, în calitate de fiinţe sociale, oamenii
18 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

sunt atraşi unii de către alţii. Muncim împreună cu colegii noştri, ne distrăm lao-
laltă cu prietenii, convieţuim cu vecinii şi mulţi dintre noi ne dorim şi ne angajăm
formal să îmbătrânim alături de membrii cei mai apropiaţi ai familiei noastre: soţ /
soţie, copii, nepoţi etc.
Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili
contacte sociale cu ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii
lor de afiliere, dar se pare că fiecare dintre noi este motivat să stabilească şi să
păstreze un nivel optim de interacţiune socială – alternând clipele şi situaţiile în
care dorim cu ardoare prezenţa celorlalţi şi momentele în care dorim să fim singuri
– oarecum analog modului în care corpul nostru îşi menţine stabilitatea calorică.
Bibb Latané şi Carol Werner au constatat că şoarecii de laborator sunt mult mai
predispuşi să se apropie de semenii lor după o perioadă de izolare şi mult mai „dis-
tanţi“ după ce au petrecut mult timp la înghesuială. Studiile efectuate au sugerat că
şoarecii, la fel ca şi multe alte specii de animale, posedă un fel de „sociostat“ sau
„termostat social“ menit să le regleze tendinţele afiliative.
Există mecanisme similare şi la oameni? Shawn O’Connor and Lorne Rosen-
blood au experimentat pe un grup de studenţi, cărora le-au cerut să poarte asupra
lor nişte beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau un semnal (în medie
din oră în oră), participanţii notau dacă, în momentul respectiv, se găseau efectiv în
prezenţa cuiva sau erau singuri, precum şi dacă, în acel moment, doreau să fie cu
cineva sau nu. Rezultatele au arătat că în două treimi din cazurile înregistrate par-
ticipanţii s-au găsit în situaţia dorită de ei; şi mai relevant este faptul că situaţia
dorită de ei la un moment dat îngăduia o predicţie destul de precisă a situaţiei lor
actuale din momentul verificării imediat ulterioare. Fie că studenţii îşi doreau clipe
de singurătate sau contacte sociale, de regulă reuşeau să îşi regleze nevoia lor
individuală de afiliere.
Oamenii pot să difere în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar există
momente în care cu toţii ne dorim să fim împreună cu semenii noştri. Cele mai
vizibile sunt fie clipele de intensă euforie colectivă, fie momentele de pericol şi
restrişte. Mulţi îşi mai aduc aminte de năvala oamenilor pe străzi imediat după
căderea dictaturii ceauşiste sau după victoriile echipei naţionale de fotbal la cam -
pionatele mondiale, când necunoscuţi se îmbrăţişau cu frenezie, contopiţi într-un
sentiment general de bucurie copleşitoare; din ce în ce mai mulţi oameni, îndeosebi
tineri, se adună, după modelul occidental, în pieţele publice pentru a sărbători,
pierduţi într-o mulţime fremătând de optimism şi veselie, sosirea Anului Nou. Pe
de altă parte, după calamităţi naturale – inundaţii, cutremure, furtuni devastatoare –
sau în momente de criză politică, război, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel
puţin în egală măsură, dorinţa de a înfrunta primejdia sau de a compătimi victimele
împreună. Aşa s-a întâmplat la noi după marele cutremur din 1977 – când oamenii
au dovedit o solidaritate impresionantă – sau după invadarea Cehoslovaciei de
către trupele Tratatului de la Varşovia în august 1968 – când o mulţime imensă s-a
adunat spontan în centrul Bucureştiului pentru a-şi exprima îngrijorarea şi revolta.
Mulţimi impresionante din lumea întreagă s-au format de asemenea spontan spre a
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 19

trăi împreună durerea stârnită de moartea Prinţesei Diana sau de atentatele teroriste
din 11 septembrie 2001, care au făcut mii de victime absolut nevinovate.
Când şi de ce dorim să fim împreună cu ceilalţi?

Acestea sunt însă evenimente rare şi cu totul deosebite, purtând o încărcătură


emoţională de mare intensitate, cu care nu ne întâlnim în mod obişnuit. Ce se
întâmplă însă în viaţa cotidiană, unde observaţia curentă deosebeşte cu destulă
uşurinţă şi claritate indivizii „sociabili“ – mereu dornici de a fi înconjuraţi de lume
şi care se simt bine în prezenţa altora, de indivizii „singuratici“ – care nu se simt în
largul lor atunci când sunt înconjuraţi de lume, preferând cel mai adesea retragerea
în intimitate? Având în vedere această diversitate de oameni şi de situaţii, putem
vorbi despre anumite corelaţii sau mecanisme cauzale generale, de natură să ne
ofere o explicaţie teoretică a nevoii de afiliere?
În 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza că teama, îngrijorarea, condiţiile
stresante de orice fel constituie factori de natură să provoace şi să amplifice nevoia
noastră de afiliere. Conform teoriei emise de către Schachter, un pericol extern
stârneşte frica, ceea ce motivează subiectul să caute şi să agreeze compania altor
oameni, ameninţaţi de acelaşi pericol. În studiul clasic al lui Schachter, menit să
testeze starea de tensiune împărtăşită, un grup de studente în psihologie au fost
invitate să participe la o serie de experimente în care li s-a spus că urmau să suporte
şocuri electrice. Participantelor din prima condiţie li s-a indus o stare de anxietate
intensă, prin anunţul că şocurile administrate vor fi dureroase; participantelor din
cea de a doua condiţie li s-a indus o stare de anxietate redusă, fiind prevenite asu-
pra unor şocuri electrice abia sesizabile. După crearea celor două stări diferenţiate
de anxietate, participantele au fost anunţate că trebuie să mai aştepte circa zece
minute, deoarece aparatura mai necesita câteva mici ajustări. Fiecărei studente i s-a
oferit posibilitatea să aştepte începerea experimentului fie de una singură, fie în
compania unei alte participante. După înregistrarea tuturor opţiunilor, experimentul
s-a încheiat (Cazul 1 din Figura 8.1). Rezultatele au susţinut ipoteza lui Schachter
că dorinţa de a fi împreună cu altcineva se va manifesta mai frecvent în cazul
participantelor cu grad ridicat de anxietate: 20 dintre cele 32 de studente din prima
condiţie au preferat să aştepte împreună cu altcineva, pe când numai 10 din cele 30
de participante cu anxietate scăzută au făcut această opţiune.
Schachter s-a întrebat apoi şi de ce oamenii speriaţi de iminenţa unui pericol
preferă să nu fie singuri. Se puteau emite două ipoteze: fie că prezenţa altcuiva ar
distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul provocator de anxietate, fie că
participantele la experiment doreau compania datorită nevoii de comparaţie
socială – căutând în cealaltă persoană o sursă de informaţii şi un etalon cu care să
îşi evalueze propriile reacţii. În eventualitatea că prima ipoteză era corectă, oricine
ar fi fost o companie dezirabilă; în cealaltă eventualitate, nevoia de comparaţie
socială ar fi făcut dezirabilă numai compania unei alte persoane aflate în aceeaşi
situaţie. Într-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o stare de
anxietate intensă, fiind prevenite că vor suporta şocuri electrice puternice şi
20 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

dureroase. După care li s-a propus să aleagă între a aştepta fiecare de una singură
sau împreună cu altcineva. De această dată, caracteristicile celeilalte persoane au
reprezentat variabila independentă. Unui prim grup de participante li s-a oferit
alegerea între a sta singure sau în compania altor participante la acelaşi experiment,
în vreme ce un al doilea grup au avut de ales între a sta singure sau împreună cu
alte studente, care nu participau la experiment, ci îşi aşteptau nişte profesori.

Figura 8.1 Nefericirea îndrăgeşte o companie nefericită

INSTRUCŢIUNI
PRIVIND ŞOCUL STARE OPŢIUNI ALEGERE

Împreună 
Dureros Anxietate 
intensă
Singură 
Cazul 1
Împreună 
Nedureros Anxietate
redusă  Singură 
Două grupe de studente au crezut că li se vor administra
şocuri electrice: „dureroase“ (A), „abia sesizabile“ (B)

Singură 

Altcineva 
NEIMPLICAT
Dureros Anxietate
intensă
Cazul 2 Singură 
De ce oamenii speriaţi preferă compania celorlalţi?

Altcineva 
 Pentru DISTRAGEREA atenţiei de la stimulul
IMPLICAT
provocator de anxietate? În acest caz oricine este
potrivit

 Pentru COMPARAŢIE SOCIALĂ? În acest caz


celălalt trebuie să se afle într-o situaţie similară

Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)

Rezultatele Cazului 2 din Figura 8.1 arată că preferinţa pentru a fi în compania


cuiva nu se explică prin dorinţa de distragere a atenţiei: studentele care aveau de
ales între a fi singure sau în prezenţa altor participante aflate în aceeaşi situaţie au
optat pentru cea de a doua variantă, pe când cele care puteau să aştepte doar în
compania unor studente neimplicate în experiment au preferat să fie singure. Acest
fapt indică destul de categoric nevoia de comparaţie socială drept principal motiv
de afiliere în situaţii de teamă, demonstrând că nu orice companie poate fi de folos
în astfel de situaţii. Se pare că atunci când ne temem sau ne îngrijorează ceva, am
prefera să fim alături de alte persoane apăsate de aceleaşi temeri şi de aceleaşi griji.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 21

Experimente ulterioare au probat validitatea acestei interpretări în contexte diferite.


De exemplu, în 1989, James Kulik şi Heike Mahler au constatat că pacienţii aflaţi
în aşteptarea unei operaţii pe cord au preferat să stea în acelaşi salon cu alţi pacienţi
în stare post-operatorie, sperând să obţină de la aceştia informaţii despre ceea ce îi
aşteaptă pe masa de operaţie, precum şi încurajări reconfortante, întrucât veneau
din partea unor persoane ce trecuseră cu bine printr-o experienţă extrem de riscantă
şi, implicit, generatoare de anxietate.
Speranţa lui Schachter de a fi demonstrat experimental o cauzalitate generală,
enunţată ca lege a „stressului împărtăşit“ (shared stress), având la bază comparaţia
socială ca factor atenuant al stării de stress şi, implicit, amplificator al nevoii de
afiliere, s-a lovit însă de anumite excepţii de la regulă. Nu orice stare de tensiune şi
nu orice situaţie stresantă stimulează nevoia de afiliere. În 1961, Irving Sarnoff şi
Philip Zimbardo au realizat un experiment în care participanţii au fost făcuţi să
creadă că vor trece prin situaţii nu riscante sau dureroase, de natură să îi sperie, ci
jenante – cum ar fi, de exemplu, să sugă din nişte suzete uriaşe ori să li se evalueze
gradul de excitaţie sexuală în public. În aceste cazuri, când stressul se manifestă ca
jenă şi nu ca frică, dorinţa subiecţilor de a-şi împărtăşi starea de stânjeneală cu alţii
a înregistrat frecvenţe minime. Cum se explică faptul că oamenii care se tem doresc
compania altora, pe când cei care se jenează caută singurătatea?
În 1984, Yacov Rofé a propus un răspuns cât se poate de simplu: utilitatea. În
interpretarea lui Rofé, stressul amplifică dorinţa de afiliere numai atunci când
compania altcuiva pare a fi de natură să atenueze impactul situaţiei stresante. Parti-
cipantele lui Schachter aveau motive solide să creadă că afilierea le-ar fi de folos.
Ele ar fi avut ocazia să îşi compare propriile reacţii emoţionale cu cele manifestate
de celelalte studente, pentru a-şi da seama dacă au într-adevăr motive să se teamă.
În schimb, participanţilor la studiul lui Sarnoff şi Zimbardo afilierea le-ar fi oferit
prea puţin. În aşteptarea unei situaţii jenante, prezenţa altora promite mai degrabă
să sporească stresul decât să îl atenueze.
Alt gen de situaţii în care teoria lui Schachter nu dă rezultate sunt acelea care
provoacă emoţii negative foarte puternice. Şi în astfel de cazuri, oamenii preferă
singurătatea. De exemplu, în 1964, Sheatsley şi Feldman au constatat că persoanele
cel mai afectate de asasinarea preşedintelui John Kennedy (clasificate astfel după
măsurarea gradului lor de admiraţie faţă de victima atentatului) au manifestat în cel
mai înalt grad dorinţa de singurătate. S-ar putea ca atunci când sunt profund neno-
rociţi, oamenii să simtă că nefericirea lor va fi sporită de prezenţa altora ori să le fie
jenă de exprimarea necenzurată a stării lor afective. În plus, atunci când intensitatea
emoţiei îi răpeşte acesteia orice ambiguitate, nu mai este necesară obţinerea de
informaţii din surse exterioare, care să certifice ori să infirme adecvarea emoţiei
trăite de către subiect.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii temporare, cum
ar fi, de exemplu, teama sau jena. În astfel de situaţii, nu ne dorim să fim alături de
oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie; alteori, ne dorim mai
degrabă singurătatea. Atenuarea anxietăţii este doar una din condiţiile care invocă
procesul de comparaţie socială. Într-un context mai larg, noi facem astfel de com-
22 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

paraţii ori de câte ori ţinem seama de opiniile unui grup specific, anume cel alcătuit
din prietenii noştri. Cum anume se integrează indivizii în cercurile lor de prieteni
vom cerceta în secţiunea următoare, menită să răspundă la întrebarea: de ce anumiţi
indivizi ne atrag mai mult decât alţii?

Povara singurătăţii

Deşi aproape fără excepţie oamenii au nevoie de ceilalţi, un număr apreciabil de


indivizi sunt dureros de timizi, inhibaţi, stângaci în societate şi ezitanţi în a se apro -
pia de alte persoane. Timiditatea este un fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea
crede. În 1977, Zimbardo a constatat că aproximativ 40% dintre americani se
auto-descriu ca fiind timizi; coeficienţi ridicaţi s-au înregistrat şi în alte ţări: 31% în
Israel, 40% în Germania, 55% în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le
este greu să facă noi cunoştinţe, să converseze lejer, să sune pe cineva pentru a fixa
o întâlnire ori să se amuze la petreceri. Şi mai rău e faptul că îi resping pe ceilalţi –
poate fiindcă le este lor înşile teamă să nu fie respinşi. Rezultă de aici instalarea
unui model de comportament de evitare a riscurilor, care îi face pe timizi să se
aştepte aproape întotdeauna la momente penibile în cadrul interacţiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristică înnăscută sau una dobândită în urma unor
relaţii interpersonale eşuate, generatoare de anxietăţi faţă de posibila lor repetiţie.
Indiferent de cauze, timiditatea are consecinţe dureroase: persoanele timide se
autoevaluează negativ, se aşteaptă să dea greş în relaţiile lor sociale, se consideră
vinovate ori de câte ori se întâmplă acest lucru şi sunt conformiste din cauza fricii
de a nu fi respinse de către ceilalţi. Cel mai rău e faptul că mulţi timizi ajung să se
izoleze, suferind de singurătate.
Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din cele
mai neplăcute experienţe (vezi tabelul 8.1). Unii cercetători simplifică lucrurile,
definind singurătatea în termeni obiectivi şi cuantificabili, drept o discrepanţă între
nivelul contactelor sociale pe care le realizează o persoană şi nivelul celor dorite;
altfel spus, cu cât cineva are mai puţine contacte sociale, cu atât se simte mai
apăsat de singurătate. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci când vorbim
de singurătate ne referim la o stare subiectivă. Un ins poate fi lipsit de prezenţa
altora, fără să aibă sentimentul de singurătate; numai atunci când lipsa contactelor
sociale este resimţită negativ avem de-a face cu solitudinea. În plus, există cel puţin
două forme de singurătate: izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa ataşamen-
tului afectiv profund faţă de alte persoane, şi izolarea socială, care constă în lipsa
prietenilor, asociaţilor sau rudelor. De multe ori, aceste două forme de singurătate
nu stau laolaltă. De exemplu, se pot întâlni persoane care au o mulţime de cunoş -
tinţe, nelipsite de la petreceri şi alte ocazii mondene, frecventând numeroase
cercuri şi care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de nimeni. În astfel de cazuri,
individul poate suferi de o adâncă solitudine în pofida aparenţelor contrare.
Cine suferă cel mai mult de solitudine? Cercetările psihosociologice infirmă
stereotipul conform căruia persoanele vârstnice sunt şi cele mai singuratice; nume-
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 23

roase studii atestă faptul că în societatea occidentală cei mai afectaţi de singurătate
sunt adolescenţii şi tinerii, cu vârste între 18 şi 30 de ani. În realitate, singurătatea
pare să descrească în anii de maturitate, cel puţin până în momentul în care pro-
blemele de sănătate ale senectuţii încep să limiteze contactele sociale.

Tabelul 8.1 Scala singurătăţii (Russell et al., 1978)

Stabiliţi cât de frecvent vă descrie fiecare dintre următoarele propoziţii.


‘D’ înseamnă „Am deseori acest sentiment“
‘U’ înseamnă „Am uneori acest sentiment“
‘R’ înseamnă „Am rareori acest sentiment“
‘N’ înseamnă „Nu am niciodată acest sentiment“

1. Cât de des vă simţiţi nefericit(ă) făcând atâtea lucruri singur(ă)? D U R N


2. Cât de des simţiţi că nu aveţi cu cine sta de vorbă? D U R N
3. Cât de des nu mai suportaţi să fiţi atât de singur(ă)? D U R N
4. Cât de des aveţi sentimentul că nimeni nu vă înţelege? D U R N
5. Cât de des vă surprindeţi aşteptând o scrisoare sau un telefon? D U R N
6. Cât de des vă simţiţi cu totul singur(ă)? D U R N
7. Cât de des aveţi sentimentul că nu sunteţi în stare să vă
deschideţi sufletul şi să comunicaţi cu cei din jur? D U R N
8. Cât de des tânjiţi să fiţi în compania cuiva? D U R N
9. Cât de des simţiţi că vă este greu să vă faceţi prieteni? D U R N
10. Cât de des vă simţiţi respins şi exclus de către ceilalţi? D U R N

Evaluare: La fiecare întrebare, acordaţi-vă 1 punct dacă aţi răspuns „niciodată“ (N),
2 puncte dacă aţi răspuns „rareori“ (R), 3 puncte dacă aţi răspuns „uneori“ (U) şi 4 puncte
dacă aţi răspuns „deseori“ (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculează prin însumarea
punctelor acordate la fiecare întrebare. Conform acestei scale, scorul mediu în rândul
studenţilor americani este de 20.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Cum încearcă oamenii să diminueze efectele apăsătoare ale singurătăţii? Între-


baţi la ce strategii comportamentale recurg împotriva singurătăţii, un eşantion de
studenţi americani au declarat următoarele abordări tipice: 96% au spus că uneori
sau chiar frecvent se străduiesc să fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi; 94% caută să
ignore problema citind sau privind la televizor; 93% au depus eforturi sporite
pentru a reuşi în alte aspecte din vieţile lor. Unii au declarat că încearcă să îşi ocupe
timpul alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori găsindu-şi alte
ocupaţii de acest gen. Alţii au încercat totuşi să descopere noi modalităţi de a-şi
face cunoştinţe, s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică ori au purtat discu-
ţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un psiholog. Deşi mai
puţin numeroşi, destui studenţi au mărturisit că se simt atât de disperaţi, încât beau
sau consumă droguri pentru a-şi alunga din suflet sentimentul de singurătate.
24 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Atracţia interpersonală
Afilierea este un prim pas necesar pentru naşterea unei legături mai apropiate cu
cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de către unii oameni mai mult decât de
către alţii. Dacă v-aţi îndrăgostit vreodată la prima vedere, dacă aţi trăit emoţiile şi
surescitarea primei întâlniri cu cineva sau dacă v-au încântat primii paşi către o
nouă relaţie de prietenie, atunci ştiţi ce înseamnă cuvântul atracţie. Dar nu la toţi
oamenii atracţia se manifestă la fel. Când faceţi cunoştinţă cu cineva, ce trăsături
de personalitate vă atrag atenţia în mod deosebit? Credeţi că familiaritatea cu o
anumită persoană vă face să o preţuiţi din ce în ce mai mult sau dimpotrivă? Sunteţi
de părere că „cine se aseamănă se adună“ sau că „opuşii se atrag“? Vă lăsaţi cuce -
riţi de frumuseţea fizică a cuiva sau credeţi că aparenţele înşeală? Ce fel de situaţii
sau împrejurări vă stimulează dorinţa de a vă apropia de cineva, netezind calea spre
îndeplinirea acestei dorinţe? Vom încerca să răspundem acestor întrebări trecând
mai întâi în revistă principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor expli-
caţii propuse fenomenului de atracţie interpersonală.

Perspective teoretice asupra atracţiei interpersonale

Rareori se întâmplă în psihosociologie ca o singură teorie să explice în totalitate un


anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte oferă perspective variate
asupra diferitelor aspecte ale aceluiaşi proces. Nu fac excepţie nici explicaţiile teo-
retice ale atracţiei interpersonale. La cel mai înalt nivel de generalitate, acestea se
pot împărţi în teorii cognitiviste, care definesc natura umană prin nevoia de consis-
tenţă cognitivă, şi teorii behavioriste, care urmăresc să explice comportamentul
uman prin mecanismele procesului de învăţare prin condiţionare: întărirea anumitor
modele de acţiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele acţionale
ce sunt însoţite de sancţiuni sau pedepse. În cele ce urmează vom prezenta una din
teoriile cognitiviste importante – anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenţă
behavioristă sunt destul de variate. Vom privi pe scurt două abordări tipice, axate
pe invocarea mecanismelor de condiţionare, şi alte două interpretări ce se bazează
pe un model economic al comportamentului uman.

Teoria echilibrului
Acest demers de orientare cognitivistă se concentrează asupra proceselor mintale
mai degrabă decât asupra realităţii obiective (vezi şi Capitolul 3). Teoria sugerează
că ne plac indivizii asemănători cu noi deoarece acordul este o experienţă recon-
fortantă, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizează
reciproc şi descoperă, la un moment dat, existenţa unui anumit dezacord între ei –
privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoană ori situaţie – se naşte o
anumită tensiune, de natură să instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea
tensiunii şi restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îşi vor modi-
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 25

fica percepţiile, făcându-le să fie din nou consensuale. Dacă oamenii percep deose-
birile dintre ei de cum fac cunoştinţă, nu se vor plăcea unul pe celălalt, datorită
unei stări de dezechilibru, pe care nimeni nu se va strădui să o înlăture, de vreme ce
nu există un echilibru anterior care să fie restabilit.
Această interpretare nu rezistă în toate interacţiunile noastre sociale. Uneori ne
place să fim văzuţi de către ceilalţi ca nişte indivizi deosebiţi, ceea ce ne face să ne
simţim unici şi cu totul aparte. S-a constatat, totodată, că dacă se înlătură teama de
a fi respinşi din cauza deosebirilor dintre noi şi alte persoane, ştiind de la început că
celălalt este dispus să accepte alte puncte de vedere, neasemănarea nu mai constituie
un obstacol în calea interacţiunii şi a atracţiei reciproce.

Teorii ale învăţării prin condiţionare


În cea mai simplă versiune, perspectiva behavioristă consideră că ne sunt simpatice
persoanele care întâmplător sunt de faţă atunci când primim o recompensă, chiar
dacă nu au nimic de-a face cu plăcutul eveniment. De exemplu, un experimentator
evaluează creativitatea unui individ, o a treia persoană aflându-se de faţă. În studiul
lor din 1969, Griffit şi Guay au constatat că participanţii i-au plăcut mai mult atât
pe experimentator, cât şi pe martor după o evaluare favorabilă şi mult mai puţin
după ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile – deşi numai unul dintre cei doi le
acordase calificative. Este o interpretare neconcludentă, deoarece fenomenul poate
primi şi o altă explicaţie cognitivă. De exemplu, participanţii la experimentul mai
sus menţionat puteau să îşi închipuie că martorul împărtăşeşte opinia experimenta-
torului despre creativitatea lor.
O interpretare ceva mai elaborată este modelul condiţionării afective, elaborat
de Byrne şi Clore (vezi Figura 8.2) şi care include următoarele caracteristici:
 Oamenii identifică stimulii ca recompense sau pedepse, după care urmăresc să
îi obţină pe cei din prima categorie şi să-i evite pe ceilalţi.
 Sentimente pozitive se asociază cu stimulii-recompensă şi sentimente negative
cu stimulii-pedeapsă.
 Un stimul este evaluat în funcţie de sentimentele pe care le stârneşte. Evalua-
rea este favorabilă dacă sentimentele sunt pozitive, nefavorabilă dacă senti-
mentele sunt negative.
 Orice stimul neutru care întâmplător este asociat cu o recompensă va provoca
sentimente pozitive, în vreme ce, dacă este asociat cu o pedeapsă, va stârni
sentimente negative.
Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, plăcuţi sau nesuferiţi după
cum sunt asociaţi cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit şi Veitch au
realizat un experiment care confirmă această interpretare. Nişte necunoscuţi au
făcut aceleaşi declaraţii în faţa unor participanţi aflaţi fie în condiţii dezagreabile
(căldură, aglomeraţie), fie în condiţii agreabile. Celor din prima condiţie necunos-
cuţii li s-au părut mult mai puţin simpatici decât celorlalţi. Concluzia a fost aceea
26 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

că spusele necunoscuţilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative


provocate de condiţiile dezagreabile.
Figura 8.2 Modelul condiţionării afective (Clore şi Byrne, 1974)

CONTEXT AFECT REZULTAT

Stimul Valoare

X. Recompensă + Sentimente pozitive X este simpatic

Y. Neutru 0 Y este simpatic

Z. Pedeapsă – Sentimente negative Z este antipatic

Y. Neutru 0 Y este antipatic

Sursa: Hogg şi Vaughan (1998)

Teoria schimbului social


Deşi se poate considera că face parte din familia modelelor behavioriste, cel puţin
în abordarea relaţiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe
decât teoriile clasice ale condiţionării, întrucât adoptă o perspectivă interactivă. Ea
se concentrează asupra faptului că în orice relaţie există cel puţin doi parteneri care,
după cum sugerează denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.

„Piaţa“ schimburilor interpersonale: costuri şi beneficii


Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G.
C. Homans porneşte de la premisa că o anumită persoană ne place sau ne displace
în funcţie de raportul dintre costurile şi beneficiile pe care le implică relaţia cu acea
persoană. Când facem cunoştinţă cu cineva, fiecare dintre noi îşi pune – conştient
sau inconştient – întrebarea: „cât mă costă să obţin un beneficiu din partea acelei
persoane?“ Trebuie avut în vedere faptul că ambii parteneri îşi pun aceeaşi între-
bare, astfel încât „bilanţul“ fiecăruia dintre ei depinde de interacţiunea lor.
Dorind să elimine orice componentă „inefabilă“ din esenţa relaţiilor interper-
sonale, această viziune economică asupra interacţiunii sociale consideră că în toate
situaţiile indivizii negociază un schimb de bunuri, servicii, informaţii, bani, status,
alături de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate şi plăcerile dragostei, buna
dispoziţie, căldura afectivă etc. În trocul cu aceste „resurse“, indivizii adoptă, cel
mai adesea, o strategie minimax: cu alte cuvinte, chiar fără să ne dăm seama, cu
toţii urmărim să obţinem din relaţiile noastre interpersonale câştiguri maxime cu
costuri minime.
Deşi mulţi vor considera că avem de-a face cu o interpretare searbădă şi res-
pingător de prozaică, teoria schimbului social s-a bucurat, cel puţin o vreme, de
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 27

multă atenţie, îndeosebi după expunerea ei amplă de către John Thibaut şi Harold
Kelley (Psihologia socială a grupurilor, 1959). Premisa lor de bază este cât se
poate de simplă: relaţiile interpersonale care oferă beneficii mai mari cu costuri mai
mici vor fi cele mai satisfăcătoare şi mai durabile. Când vorbim de relaţii intime,
câştigurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele ori satisfacţii
sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru menţinerea relaţiei, stări con-
flictuale, compromisuri şi sacrificarea altor oportunităţi de interacţiune socială.
Aceste costuri şi beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii
intră într-o relaţie cu anumite expectaţii în ceea ce priveşte „bilanţul“ pe care se
consideră îndreptăţiţi să îl obţină. Thibaut şi Kelley denumesc nivel de comparaţie
(comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoană se aşteaptă să îl realizeze
în cadrul unei relaţii. Indivizii cu un NC ridicat urmăresc numai relaţii profitabile,
pe când cei cu un NC scăzut sunt mai puţin pretenţioşi. Situaţiile care depăşesc
aşteptările cuiva sunt mai satisfăcătoare decât acelea care nu satisfac pe deplin
aceste aşteptări. O relaţie nu prea grozavă în sine poate fi destul de mulţumitoare
pentru un ins cu un NC scăzut.
Thibaut şi Kelley arată că şi un alt gen de expectaţie joacă de asemenea un rol
important. Prin nivel de comparaţie a alternativelor (comparison level for alter-
natives) – prescurtat NCalt – ei se referă la expectaţiile cuiva în legătură cu ceea ce
ar obţine într-o situaţie alternativă. Dacă apreciază că beneficiile accesibile în urma
altor relaţii sunt ridicate, oamenii sunt mai puţin interesaţi de păstrarea relaţiilor lor
actuale. Dacă li se oferă însă puţine alternative mai convenabile (un NCalt scăzut),
oamenii vor avea tendinţa să îşi continue relaţiile în care sunt deja implicaţi, chiar
dacă acestea nu se ridică la nivelul aşteptărilor (NC).
Un al treilea element al schimbului social este investiţia: resursele consumate
de către cineva în stabilirea şi menţinerea unei relaţii, resurse pe care persoana res -
pectivă nu le mai poate recupera după ce relaţia încetează. Dacă nu te mai satisface
o anumită relaţie, e foarte simplu să-ţi faci bagajele şi să pleci. Cum rămâne însă cu
eforturile tale de a păstra relaţia? cu toate oportunităţile din viaţa romantică sau din
carieră la care ai renunţat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e
mai mare investiţia cuiva într-o relaţie interpersonală, cu atât sporesc devotamentul
şi implicarea sa în relaţia respectivă. Cadrul conceptual al schimbului social este
reprezentat în Figura 8.3.

Teoria echităţii
Expusă de Walster şi Berscheid în 1978, teoria echităţii subliniază încă un aspect al
relaţiilor interpersonale tratate dintr-o perspectivă economică. Potrivit acestei teorii,
oamenii sunt satisfăcuţi în cel mai înalt grad de acele relaţii în care raportul dintre
ceea ce obţin de pe urma ei (beneficii) şi ceea ce introduc în ea (contribuţii) este
asemănător pentru ambii parteneri. Societatea occidentală se bazează pe un sistem
de schimburi sociale în care oamenii urmăresc stabilirea şi menţinerea unor relaţii
echitabile. Drept urmare, ei cred că beneficiile fiecărui participant la schimburile
sociale trebuie să fie corecte sau juste. Această concepţie este susţinută şi întărită
28 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

de legi juridice şi norme morale, care exercită atât o presiune externă, cât şi una
internă în direcţia respectării „regulilor“.
Figura 8.3 Componentele schimbului social

Beneficii Costuri Nivel de


– – comparaţie (NC)

Satisfacţie Nivel de comparaţie Investiţii


– a alternativelor (NCAlt) +

Devotament

Teoria echităţii urmăreşte să explice modul în care oamenii apreciază corecti -


tudinea schimburilor sociale şi felul în care acţionează atunci când, în opinia lor,
aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predicţia
potrivit căreia indivizii se aşteaptă ca resursele să fie alocate în mod just sau drept,
adică proporţional cu contribuţiile fiecărui participant la schimbul social. Formula
de bază a relaţiilor echitabile dintre doi parteneri A şi B este:

beneficiile lui A beneficiile lui B


=
contribuţiile lui B contribuţiile lui B

Individul estimează mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relaţie şi câştigu-
rile pe care aceasta i le oferă. Acest raport este comparat apoi cu „bilanţul“ partene -
rului. Dacă cele două rapoarte sunt egale, oamenii se simt trataţi în mod corect sau
just; dacă între ele există discrepanţe sesizabile, relaţia este apreciată ca fiind inco -
rectă sau nedreaptă. Prin urmare, echitatea unei relaţii interpersonale se defineşte
ca situaţie în care beneficiile tuturor participanţilor (câştiguri minus costuri) sunt
proporţionale cu contribuţiile fiecăruia. Aceasta este regula dreptăţii distributive.
Ori de câte ori avem sentimentul inechităţii, suntem motivaţi să acţionăm în
vederea eliminării lui, având de ales între următoarele strategii: fie modificarea
beneficiilor sau a contribuţiilor noastre; fie modificarea percepţiilor noastre privind
„bilanţul“ nostru şi cel al partenerului. De regulă, individul apelează la numai una
dintre cele două strategii de restabilire a echităţii într-o situaţie concretă. Dacă nici
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 29

una din ele nu dă rezultate, iar raportul dintre beneficii şi contribuţii se situează sub
nivelul de comparaţie al individului, relaţia are toate şansele să se destrame.
În teorie sună destul de convingător, dar stabilirea exactă a corectitudinii alo-
cării resurselor este complexă şi dificilă. În practică, o societate funcţionează pe
baza unor norme, care orientează comportamentul social. Iată câteva exemple:
 o normă de echitate, cum ar fi regula dreptăţii distributive;
 o normă de justiţie socială, potrivit căreia cantitatea resurselor alocate fiecărui
individ trebuie să fie proporţională cu nevoile sale;
 o normă egalitară, potrivit căreia toţi indivizii ar trebui să primească resurse
identice.
Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, şi aceste modele teoretice ale
atracţiei interpersonale suferă de un pronunţat schematism, care ne face să credem
că fiecare din ele oferă o explicaţie plauzibilă a fenomenului, dar şi că, totodată,
nici unul nu surprinde toate elementele structurale şi toate etapele procesuale ale
mult prea variatelor forme concrete de atracţie dintre oameni. Pe de altă parte,
schematismul teoriilor generale face ca şi testarea lor empirică să nu fie totdeauna
destul de concludentă. După cum se arată în Capitolul 1, descoperirile cele mai
semnificative din psihologia socială şi cel mai bine susţinute cu probe empirice se
pot afla în gama foarte variată de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai
restrâns, care se focalizează asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate.
În această categorie se situează interpretările teoretice din paragrafele următoare.

Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale

Deşi teoriile care demonstrează existenţa unor nevoi fundamentale de interacţiune


socială ne ajută să înţelegem de ce prezenţa celorlalţi reprezintă ca atare un câştig
sau un beneficiu, ele nu ne oferă nişte răspunsuri explicite la acele întrebări legate
de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag şi nu clarifică suficient o
problemă esenţială: de ce nu toţi oamenii ne atrag în egală măsură, ci numai pe unii
dintre ei îi dorim ca prieteni, asociaţi sau iubiţi, în vreme ce restul ne lasă indiferenţi
sau chiar ne displac?
Spre a răspunde mai exact şi mai concret acestor întrebări, se cer analizate
câteva aspecte cu rol important în manifestarea de facto a atracţiei interpersonale:
 anumite circumstanţe sau situaţii care favorizează apropierea dintre oameni,
avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe alţii;
 caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii să fie, indiferent de
împrejurări, mai atrăgători decât alţii – frumuseţea fizică jucând, sub acest
aspect, un rol esenţial;
30 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

 în sfârşit, factorii relaţionali de natură să amplifice ori să diminueze compati-


bilitatea dintre anumiţi indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate
se atrag reciproc.

Proximitatea
Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizăm faptul că accidentele „geo -
grafice“ stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gândiţi-vă, de pildă,
la cei mai dragi prieteni din copilărie: în marea majoritate a cazurilor, aceştia erau
probabil băieţi şi fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce
şi în căminele studenţeşti sau în dormitoarele din armată; suntem înclinaţi să fim
mai apropiaţi sufleteşte de cei care se află în imediata noastră vecinătate. La fel
stau lucrurile şi în relaţiile maritale. Analizând 5000 de certificate de căsătorie, un
studiu din 1932 a constatat că 33% dintre cuplurile americane investigate erau for-
mate din persoane care, înainte de căsătorie, locuiau la distanţă de cel mult cinci
străzi una de cealaltă, procentul scăzând o dată cu creşterea distanţei geografice.
Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în determinarea
atracţiei interpersonale aparţine lui Festinger şi colaboratorilor săi. În 1950, ei au
studiat dezvoltarea relaţiilor de prietenie în căminele pentru studenţi căsătoriţi de la
MIT şi au făcut câteva constatări interesante şi semnificative. De exemplu, exista o
strânsă asociere între alegerea prietenilor şi proximitatea apartamentelor. Cuplurile
ce locuiau în garsoniere cu uşi alăturate erau mai frecvent prieteni decât acelea des -
părţite de două uşi şi aşa mai departe. De asemenea, studenţii care locuiau în apro-
pierea cutiilor poştale sau a scărilor aveau mai mulţi prieteni în clădire decât aceia
care locuiau mai departe de aceste facilităţi. Cei care locuiau în apropierea unor
puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală. În 1978, Berscheid
şi Walster au evidenţiat, bazându-se pe rapoartele poliţiei, că de multe ori spargerile
şi agresiunile fizice au drept victime cunoştinţe sau rude ale infractorilor, iar circa o
treime din numărul crimelor se produc în urma unor certuri în familie. Prin urmare,
în anumite condiţii (vezi Capitolul 10), proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia interperso-
nală. O explicaţie a acestui fapt ar putea fi aceea că oamenii pot obţine beneficii
(companie, aprobare socială, ajutor etc.) din partea celor aflaţi în apropiere cu cos -
turi relativ mai scăzute decât în cazul altora a căror prezenţă s-ar putea dobândi cu
eforturi sporite din cauza depărtării. În plus, avem mai multe informaţii despre cei
aflaţi în imediata vecinătate. Newcomb sugerează că volumul de informaţii plăcute
tinde să fie mai mare decât cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este
corectă, atunci creşte probabilitatea de a ne simţi atraşi de către aceia despre care
deţinem mai multe informaţii.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 31

Efectul simplei expuneri


Deşi plauzibilă, explicaţia propusă de către Newcomb are un suport experimental
subţire. Ea este însă rezonantă cu o altă ipoteză extrem de interesantă, potrivit
căreia simpla expunere la orice stimul, indiferent de modul în care ne-ar afecta şi
de informaţia pe care o furnizează, este de natură să amplifice atractivitatea stimu -
lului respectiv.

Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost realizat


de către Rick Crandell în 1972. Timp de un semestru, studenţii lui Crandell au
putut vedea, pe un colţ al tablei, nişte cuvinte stranii, de fapt nişte combinaţii de
litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleză, nici cu conţinutul prelege-
rilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era frecvenţa cu care apă-
reau cuvintele ciudate pe tablă. Unele au apărut numai de câteva ori, pe când altele
au putut fi văzute de douăzecişicinci de ori. La sfârşitul semestrului, studenţii au
răspuns la un chestionar pe baza căruia s-a putut estima reacţia lor favorabilă sau
mai puţin favorabilă faţă de cuvintele ininteligibile scrise pe tablă. După prelucrarea
statistică a datelor, concluziile au fost clare: cu cât un cuvânt fusese expus de mai
multe ori pe tablă, cu atât primea o apreciere mai favorabilă. Simpla expunere mai
frecventă la un stimul părea să determine o creştere a atitudinii pozitive faţă de el.
Studenţilor le-au „plăcut“ mai mult cuvintele mai familiare decât cele cu care se
obişnuiseră într-o mai mică măsură.
Studiul lui Crandall a demonstrat existenţa a ceea ce se cunoaşte sub denumirea
de fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenţă, e vorba de faptul că expu-
nerea repetată la orice fel de stimul este suficientă pentru a intensifica reacţia pozi-
tivă faţă de stimul. Fenomenul a fost verificat şi confirmat experimental în domenii
variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini
plastice şi, nu în ultimul rând, a unor persoane.
Într-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiecţilor să ordoneze pe o scală de
preferinţe mai multe fructe, flori, legume şi arbori şi a constatat că, în fiecare cate-
gorie, denumirile cele mai des uzitate au întrunit cele mai favorabile aprecieri. De
exemplu, mărul, trandafirul, porumbul şi pinul au primit scoruri maxime, în vreme
ce mango, acacia, păstârnacul sau begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o
probă corelaţională, nu cauzală: este posibil ca gradul de apreciere favorabilă să nu
crească datorită unei frecvenţe sporite a cuvintelor ci, dimpotrivă, se poate ca utili-
zarea mai frecventă a termenilor să se datoreze unei aprecieri sporite – după cum
este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene să fie deopotrivă efectele unui al
treilea factor.
Dovezi mai concludente că simpla expunere determină aprecierea favorabilă se
obţin atunci când frecvenţa este manipulată experimental. Nu este necesar ca
subiecţii să îşi conştientizeze expunerea la stimuli pentru ca efectul să se producă.
Într-un experiment tipic, participanţii receptează imagini prezentate în mare viteză
– o expunere de la una la cinci milisecunde – astfel încât ei nu îşi dau seama de
receptarea lor şi nu au cum să înregistreze faptul că unii dintre stimuli apar mai des
decât alţii. După acest bombardament imagistic, participanţilor li se arată fiecare
32 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

imagine şi li se cere să răspundă la două întrebări: „Vă place?“ şi „Aţi mai văzut
vreodată această imagine?“ Probabil că anticipaţi rezultatul. Cu cât un stimul este
prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult şi mai multor participanţi – chiar
dacă nici unul dintre ei nu îşi aminteşte să fi avut vreodată percepţia lui anterioară.
Aceste rezultate demonstrează că efectul simplei prezenţe ne poate influenţa chiar
şi inconştient; de fapt, efectul este mai puternic în atari condiţii.

Chiar şi şoarecii expuşi anumitor piese muzicale par să le agreeze mai mult pe
acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, într-un experiment două grupe
de şoareci petrec douăsprezece ore pe zi ascultând fragmente compuse de doi com-
pozitori extrem de diferiţi – Mozart şi Schoenberg – timp de cincizecişidouă de
zile. După o pauză de cincisprezece zile, preferinţele muzicale ale şoarecilor au fost
testate dându-li-se posibilitatea să-şi schimbe poziţia în interiorul cuştilor astfel
încât să activeze un comutator care să alterneze fragmentele muzicale ale celor doi
compozitori. După cum era previzibil în conformitate cu efectul simplei expuneri,
şoarecii au ales muzica cea mai familiară. Remarcabil este faptul că în timpul
perioadei de testare nu au fost auzite aceleaşi piese care fuseseră ascultate înainte.
Prin urmare, preferinţele animalelor aveau în vedere un anumit stil muzical – destul
de surprinzător dacă avem în vedere că e vorba de nişte şoareci de laborator!
Nu e de loc surprinzător însă faptul că efectul simplei expuneri se produce şi în
cazul atracţiei interpersonale: ceilalţi factori fiind de valori egale, cu cât o persoană
este întâlnită mai frecvent de către cineva, cu atât acea persoană este mai atrăgă -
toare. În 1992, Richard Moreland şi Scott Beach au ales drept complice patru stu-
dente cu înfăţişare comună. Una dintre ele a avut de îndeplinit o sarcină foarte
simplă: i s-a făcut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale
unei serii de studenţi – participanţi fără să ştie la experiment: una a fost prezentă la
cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfârşitul
semestrului, studenţilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru
studente şi li s-a cerut să le clasifice după mai multe criterii (popularitate, onestitate,
inteligenţă şi atractivitate fizică), notând şi cât de mult timp le-ar plăcea să petreacă
împreună ori să colaboreze la realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele
s-au distribuit ca mărgelele pe aţă: cu cât participase la mai multe cursuri, cu atât
una din cele patru complice a fost considerată mai atrăgătoare.
Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre. Imaginaţi-vă
că aveţi o fotografie care vă reprezintă în două ipostaze: aşa cum apăreţi în faţa
obiectivului şi imaginea simetrică în oglindă. Pe care dintre cele două ipostaze o
preferaţi? Theodore Mita a făcut acest experiment cu un grup de studente şi a con-
statat că majoritatea au preferat imaginea în oglindă, în vreme ce colegele lor au
preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferată imaginea cea mai
familiară.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. În primul rând,
atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia expunerii poate în-
răutăţi lucrurile, generând dezgust în loc de atracţie. A doua limită este chiar frec -
venţa expunerii. Nu vi s-a întâmplat niciodată să ascultaţi la nesfârşit o melodie
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 33

care, cel puţin o vreme, v-a încântat, pentru ca, după un timp, să n-o mai suportaţi?
ori să vă scârbiţi de o mâncare savuroasă la început, dar pe care aţi consumat-o
prea des? Este o reacţie des întâlnită. Experimentele au arătat că un stimul frecvent
prezentat îşi pierde impactul dacă este „supraexpus“ – mai ales în cazul indivizilor
care se plictisesc repede.

Atractivitatea fizică

Ce vă interesează cel mai mult să găsiţi în persoana unui prieten sau iubit? Inteli -
genţă? Căldură sufletească? Simţul umorului? Cât de importantă este înfăţişarea
fizică a cuiva? Pe când eram copii, ni se spunea că aparenţele înşeală şi că nu tot ce
zboară se mănâncă, iar anglo-americanii au o vorbă foarte înţeleaptă: „beauty is
only skin deep“ – frumuseţea nu e mai adâncă decât grosimea pielii. Cu toate astea,
adulţi fiind reacţionăm mult mai favorabil faţă de indivizii cu fizic atrăgător decât
faţă de cei mai puţin arătoşi. În societatea noastră, frumuseţea este o forţă de luat în
seamă.
Slăbiciunea faţă de frumuseţe se manifestă în cele mai variate situaţii, după
cum o dovedesc o mulţime de studii experimentale.
 Un grup de profesori au primit fiecare câte o caracterizare a unui băiat sau a
unei fete de clasa a cincea şi o fotografie. Informaţia furnizată era în toate
cazurile identică (fiind vorba de aceeaşi caracterizare), dar fotografiile prezen-
tau fie copii foarte frumoşi, fie copii ceva mai urâţei. Profesorii care au asociat
caracterizarea cu fotografia unui elev mai arătos au emis o apreciere mult mai
favorabilă asupra calităţilor şi potenţialului de performanţă şcolară al elevului.
 Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studenţii întâlniţi într-un cam-
pus universitar american, încercând să-i convingă să semneze o petiţie. Cu cât
arătau mai bine, cu atât experimentatorii au obţinut mai multe semnături.
 Judecători din Texas au fixat cauţiuni mai mici şi au dat amenzi mai reduse
unor suspecţi care în prealabil fuseseră apreciaţi, de către un grup de control,
drept arătoşi.
 Mai multor studenţi li s-a cerut să noteze două eseuri de calităţi evident ine-
gale (ce fuseseră în prealabil evaluate de către un grup de control, numai pe
baza lecturii celor două lucrări). Participanţii au primit, odată cu eseul, şi câte
o fotografie a pretinsei autoare. În prima condiţie, eseul bun a fost asociat mai
întâi cu fotografia unei studente atrăgătoare, apoi cu portretul unei tinere cu
înfăţişare modestă; în cea de-a doua condiţie, eseul slab a fost asociat, pe rând,
cu fiecare din cele două fotografii. Trist, dar adevărat şi de loc surprinzător,
notele cele mai mari au fost acordate studentei arătoase.
Economiştii ştiu prea bine din experienţă – confirmată de cercetările psihoso-
ciologilor – că persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor, câştigă mai bine
34 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

şi promovează mai repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinţe,
exceptând aspectul mai puţin cuceritor.
Totul pare teribil de superficial. Dar înainte de a încerca să explicăm de ce cu
toţii avem, mai mult sau mai puţin, tendinţa de a-i favoriza pe semenii noştri mai
atrăgători, vom zăbovi puţin asupra unei probleme esenţiale: în ce constă frumuseţea
fizică? Este ea o caracteristică umană obiectivă şi măsurabilă, precum înălţimea,
greutatea sau culoarea părului, sau este o trăsătură subiectivă, aflată mai degrabă în
ochiul privitorului? Fiecare din cele două puncte de vedere îşi are susţinătorii săi.
Ce este frumuseţea?
În general, se consideră că atractivitatea fizică este mai uşor de identificat şi mai
importantă la femei decât la bărbaţi. În folclorul nostru se spune că un bărbat
acceptabil trebuie să nu fie mai urât decât Dracul. Nu ştim câţi centimetri măsoară
nefasta creatură, dar aproape peste tot în lume, calitatea cea mai proeminentă a
bărbaţilor este statura. Iată o remarcă ironică, dar pe deplin realistă, a lui Robert
Feldman: „Societatea americană pleacă de la cea mai înaltă premisă: dacă eşti înalt
înseamnă că eşti valoros, iar dacă eşti scund, eşti stigmatizat.“ Feldman îşi susţine
ideea remarcând că toţi preşedinţii Statelor Unite aleşi în secolul XX erau mai înalţi
decât contracandidaţii lor şi că americanilor le este greu să-şi imagineze că un ins
scund ar avea stofă de preşedinte. Iar Eysenck îl comentează pe Feldman, observând
cu şi mai multă ironie că „în general, candidatul învingător are şi mai mult păr
decât oponentul său învins, de unde ar putea reieşi că un King-Kong ar avea şanse
remarcabile de a accede la Casa Albă.“ (Eysenck, Eysenck, 1999, p. 21)
Eysenck oferă la rândul său un exemplu cât se poate de elocvent şi, totodată,
amuzant. Un oarecare „Mr. England“ a fost prezentat câtorva serii de studenţi din
America, folosindu-se diferite formule de apelare, începând cu „domnul England,
student la Cambridge“ până la „Profesorul England de la Cambridge“. Ulterior, li
s-a cerut studenţilor să evalueze cât mai exact statura personajului. Pe măsură ce dl.
England urca pe scara ierarhiei academice, i se mai adăugau câţiva centimetri, ast-
fel încât, în ipostaza de profesor la Cambridge, dl England câştigase în total peste
10 cm în ochii studenţilor! Într-un experiment cu absolvenţii de sex masculin ai
Universităţii din Pittsburg, s-a constatat că studenţii cei mai înalţi, adică de peste
1,80 m, au primit, în medie, salarii de stagiari cu cel puţin 12% mai mari decât cei
având o înălţime mai mică.
În ceea ce priveşte criteriile frumuseţii feminine, gusturile bărbaţilor sunt ceva
mai diversificate. Jerry Wiggins propune o clasificare a bărbaţilor în funcţie de
ceea ce apreciază mai mult la reprezentantele sexului opus şi distinge următoarele
trei categorii: bărbaţi-sâni, bărbaţi-fund şi bărbaţi-picioare. Cercetătorul le-a pre-
zentat subiecţilor diferite siluete de nuduri feminine, cu diverse forme şi dimensiuni,
descoperind că, în ansamblu, sânii mari, picioarele lungi şi fesele mici întruneau
cele mai multe sufragii. Pentru sânii mari se declarau îndeosebi cititorii revistei
Playboy, pe când în favoarea protuberanţelor mai puţin impozante s-au declarat
bărbaţii cu convingeri religioase fundamentaliste şi, eventual, cu uşoare depresii
psihice.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 35

Totuşi, frumuseţea ambelor sexe este legată în primul rând de trăsăturile faci-
ale. Unii cercetători consideră că anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atrăgă-
toare decât altele. Iată câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când
oameni foarte diverşi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt puşi să clasifice
diferite chipuri sau corpuri umane pe o scală de la 1 la 10, se constată un consens
ridicat. De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenţi americani – albi,
negri, hispanici sau asiatici – să evalueze gradul de atractivitate al unor femei din
toate cele patru grupuri rasiale. În linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a
condus pe cercetători la concluzia că oamenii de pretutindeni au criterii similare de
apreciere a frumuseţii faciale. Alte cercetări conduc la rezultate asemănătoare în
ceea ce priveşte criteriile frumuseţii corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trăsături faciale ce
sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre
cele mai atrăgătoare sunt acelea cu ochii mari, pomeţii proeminenţi, nasul mic şi un
zâmbet larg, în vreme ce bărbaţii arătoşi au o bărbie proeminentă. Intrigă faptul că
oamenii sunt atraşi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele şi celelalte trăsături
faciale nu se abat prea mult de la medie. În 1990, Judith Langlois şi Lori Roggman
au prezentat unor grupuri de studenţi mai multe albume cu fotografii ale unor serii
de absolvenţi. Unele conţineau fotografii netrucate, în altele puteau fi văzute nişte
compoziţii artificiale, obţinute prin suprapunerea şi prelucrarea computerizată a
câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea
studenţilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu cât s-au utilizat mai multe
fotografii în procesul de compoziţie, cu atât s-a obţinut un rating mai înalt.
Pare bizar faptul că figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi
toţi avem convingerea că persoanele pe care le considerăm cele mai atrăgătoare nu
au câtuşi de puţin o înfăţişare comună. Cum se pot explica aceste rezultate atât de
surprinzătoare? Langlois crede că figurile fără trăsături stridente plac deoarece par
mai familiare. Alţi cercetători subliniază faptul că prin tehnicile computerizate de
suprapunere a figurilor se obţin chipuri simetrice şi tocmai simetria accentuată le
face să fie atrăgătoare. Psihologii evoluţionişti au emis speculaţia potrivit căreia
simetria facială este asociată cu sănătatea, robusteţea şi fertilitatea – calităţi dezira -
bile la un partener sexual.
Un alt argument în favoarea ideii că frumuseţea este o calitate obiectivă îl
constituie faptul că bebeluşii – mult prea mici pentru a-şi fi însuşit anumite modele
culturale de frumuseţe – manifestă o clară preferinţă nonverbală faţă de figurile pe
care şi adulţii le consideră printre cele mai atrăgătoare.
În opoziţie cu această interpretare obiectivă, alţi cercetători susţin că fru-
museţea este relativă şi apreciată după criterii subiective, influenţate de specificul
cultural, de epoca istorică şi de condiţiile particulare ale percepţiei noastre. Un
prim argument este varietatea modalităţilor în care oamenii din culturi diferite îşi
subliniază frumuseţea: pictarea sau tatuarea feţei; machiaj; chirurgie plastică; brăz-
darea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafură; deformarea oaselor faciale;
pilirea dinţilor; găurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevăr, ceea ce
în unele părţi ale lumii trece drept frumos, este respingător pentru oamenii de prin
36 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

alte părţi. Şi idealurile de frumuseţe corporală sunt diferite. Judith Andrews şi cole-
gii săi au constatat că femeile corpolente sunt considerate mai atrăgătoare decât
cele slabe în acele zone sărace ale lumii unde hrana se procură cu mare dificultate.
Corpolenţa poate fi dezirabilă întrucât semnalează o mai mare capacitate de supra-
vieţuire.
Criteriile de frumuseţe se schimbă şi odată cu trecerea timpului, chiar de la o
generaţie la alta. Dacă, la începutul secolului XX, în lumea occidentală erau încă
apreciate femeile plinuţe, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent
accentuate (o mare diferenţă între circumferinţa bustului exploziv, a taliei de viespe
şi a şoldurilor generoase), pentru ca la sfîrşit de secol şi în clipa de faţă să se impună
idealul femeii descărnate, numai piele şi os.
Cercetări de laborator au evidenţiat faptul că aprecierile noastre asupra frumu-
seţii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurări. De exemplu, s-a
constatat că unii indivizi ni se par mai atrăgători după ce am ajuns să-i cunoaştem
mai bine şi ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte
persoane de sex opus ni se par mai puţin atrăgătoare. Pe de altă parte, după ce au
contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, bărbaţii
acordă calificative mai puţin generoase femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv pro-
priilor neveste – nefericită consecinţă a efectului de contrast. Şi autoevaluările
noastre sunt maleabile. Deşi există excepţii, de regulă oamenii se simt mai puţin
atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor persoane de acelaşi sex deosebit de
arătoase şi de bine făcute. În 1993, Douglas Kenrick şi colegii săi au constatat că,
după ce-au admirat persoane de sex opus foarte atrăgătoare, oamenii se simt cât se
poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelaşi sex are exact
efectul opus.

De ce suntem orbiţi de frumuseţe?


Indiferent cum am defini frumuseţea, e limpede că indivizii consideraţi atrăgători
dispun de un avantaj social. Poate că din acest motiv tot mai mulţi oameni apelează
la chirurgia plastică spre a scăpa de riduri, celulită, varice sau pungi de grăsime,
plantându-şi păr, umflându-şi sânii sau ţinând chinuitoare cure de slăbire.
De unde vine această slăbiciune faţă de frumuseţe şi de ce persoanele arătoase
exercită o atracţie magnetică? S-ar putea ca prezenţa oamenilor frumoşi să ne ofere
o satisfacţie estetică intrinsecă, aşa cum ne place să admirăm un peisaj natural mag-
nific sau o superbă operă de artă. Sau poate că avantajele noastre sunt mai degrabă
extrinseci. Este posibil, de exemplu, să ne aşteptăm ca strălucirea frumuseţii altora
să se răsfrângă şi asupra noastră. Atunci când sunt văzuţi în compania unor per-
soane arătoase de acelaşi sex, oamenii cu înfăţişare comună sunt apreciaţi ca fiind
mai atrăgători decât atunci când apar alături de alte persoane mai puţin arătoase.
Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii asociază
atractivitatea fizică cu alte calităţi dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi
stereotipul „ce-i-frumos-este-şi-bun“. În poveşti, Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa
sunt frumoase şi bune, pe când vrăjitoarea şi surorile vitrege sunt deopotrivă slute
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 37

şi rele. Studiile arată că persoanele atrăgătoare sunt apreciate ca fiind totodată şi


inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi
succes în viaţă – dar, ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.
Este acest stereotip conform realităţii? Doar în mică măsură. Cercetările arată
că oamenii arătoşi au într-adevăr mai mulţi prieteni, ştiu să se descurce mai bine în
relaţiile sociale şi se bucură de o viaţă sexuală mai activă. Dar frumuseţea nu este
corelată cu măsurătorile obiective ale inteligenţei, personalităţii, adaptabilităţii sau
ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare că percepţia populară
tinde să exagereze. Totodată, se pare că natura specifică a stereotipului depinde şi
de modelele culturale ale bunătăţii. În 1997, Ladd Wheeler şi Youngmee Kim au
cerut unui eşantion de coreeni să evalueze după criteriul frumuseţii mai multe
fotografii de bărbaţi şi femei şi au constatat că persoanelor apreciate drept fizic
atrăgătoare li s-au atribuit şi alte calităţi, precum integritatea şi grija faţă de ceilalţi
– trăsături de mare valoare într-o cultură colectivistă. În contrast cu ceea ce se
consideră dezirabil în culturile mai individualiste, persoanele atrăgătoare din Korea
nu sunt socotite a fi, probabil, asertive şi dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e
bun se defineşte, cel puţin în parte, din perspectiva unui model cultural specific.
De ce rezistă totuşi stereotipul atractivităţii fizice? O explicaţie ar putea fi
aceea că fiecare dintre noi îl întărim prin mecanismul profeţiei care se autoreali-
zează, descris în Capitolul 2. Într-un studiu clasic asupra atracţiei interpersonale
din 1977, Mark Snyder şi colegii au format mai multe cupluri de studenţi şi de
studente care nu se cunoşteau dinainte. Toţi participanţii au primit câte o scurtă bio-
grafie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, şi o fotografie a unei
femei atrăgătoare sau neatrăgătoare – aceasta fiind presupusa parteneră. După care
participanţii s-au evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni şi au purtat o con-
versaţie la distanţă, fără să se vadă, vorbind la un microfon şi auzindu-se unul pe
celălalt în căşti. Rezultatele au fost incitante. Studenţii care credeau că vorbesc cu o
femeie frumoasă şi-au format o impresie mai pozitivă asupra personalităţii partene-
rei şi au fost mai prietenoşi în timpul conversaţiei. Poanta experimentului este însă
următoarea: studentele ai căror parteneri văzuseră fotografia unei femei atrăgătoare
au fost apreciate de către participanţii care au ascultat conversaţia dintre cei doi ca
fiind mai calde, mai stăpâne pe ele şi mai vioaie decât celelalte. Împlinindu -şi
propriile profeţii, bărbaţii care se aşteptau să întâlnească o parteneră atrăgătoare au
şi creat-o.

Avantajele şi dezavantajele frumuseţii


Fără îndoială, persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social important. Totuşi,
frumuseţea ca atare nu garantează succesul în viaţă, sănătatea, fericirea şi un solid
respect de sine. De ce?
O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că nu-şi pot
da întotdeauna seama dacă atenţia şi aprecierea de care se bucură din partea celor-
lalţi se datorează talentului şi abilităţii lor sau numai faptului că arată bine. În 1984,
Brenda Major şi colegii săi au realizat un experiment care ilustrează acest aspect.
38 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Participanţi de ambele sexe, care se considerau ei înşişi ca fiind atrăgători sau nea-
trăgători, au scris nişte eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de către o persoană
necunoscută de sex opus. Participanţilor din prima grupă li s-a spus că evaluatorul
sau evaluatoarea îi va urmări printr-o oglindă transparentă în timp ce scriu, pe când
celorlalţi li s-a spus că persoana care le dă nota nu va şti nimic despre aspectul lor.
În realitate, nu a existat nici un evaluator; toţi participanţii au primit aceeaşi apre-
ciere, extrem de pozitivă. Ulterior, subiecţii au fost întrebaţi cum îşi explică faptul
că eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat: participanţii care se conside -
rau neatrăgători şi care credeau că au fost urmăriţi în timp ce scriau, au pus succesul
înregistrat pe seama calităţii deosebite a eseului lor, pe când cei care se considerau
atrăgători, crezând, de asemenea, că au fost observaţi, au pus succesul mai degrabă
pe seama faptului că arătau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atrăgătoare,
feedback-ul pozitiv din partea celorlalţi poate fi uneori greu de interpretat.
Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor arătoşi de
a-şi păstra aspectul plăcut. În lumea de astăzi, preocuparea faţă de forma corporală
a devenit o componentă majoră a vieţii multor oameni – cu unele efecte benefice,
dacă ne gândim la exerciţiul fizic şi la alimentaţia sănătoasă. În unele cazuri, însă,
grija devine obsesie, cu efecte maladive – dacă ne gândim la bărbaţii care se
îndoapă cu steroizi că să-şi umfle monstruos musculatura sau le femeile care îşi
autoimpun un regim de înfometare ca să scadă în greutate, cu riscul de a ajunge la
bulimie (deprinderea de a mânca în exces, urmată de vomă) sau, şi mai grav, la
anorexia nervosa (înfometare autoimpusă, ce poate fi chiar fatală). Femeile sunt
mai predispuse să sufere de mania hiperponderalităţii, mai ales în condiţiile în care
mass media şi spoturile publicitare promovează extrem de agresiv super modele,
plătite cu milioane de dolari ca să difuzeze un ideal de frumuseţe feminină al cărei
atribut esenţial este slăbiciunea famelică.
În concluzie, frumuseţea aduce cu sine şi bune şi rele: indubitabile avantaje,
dar şi anumite costuri. Este interesant de ştiut cum se echilibrează acestea pe termen
lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenţi, Ellen Berscheid
a comparat gradele de atractivitate fizică a mai multor studente cu reuşita lor în
viaţă la vârsta maturităţii. A descoperit slabe legături între înfăţişarea lor la tinereţe
şi fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate au
avut cele mai mari şanse de măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în
viaţă decât celelalte. Frumuseţea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale

Proximitatea sporeşte şansele noastre de a cunoaşte pe cineva, familiaritatea ne


face să ne simţim în largul nostru, iar frumuseţea ne atrage ca un magnet chiar de la
prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem şi nici nu vrem să ne împrietenim cu
oricine, iar flacăra iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoană
atrăgătoare. Trebuie să existe anumite compatibilităţi între noi şi cei care ne devin
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 39

foarte apropiaţi. În cele ce urmează vom analiza trei factori ce pot influenţa atracţia
dintre noi şi ceilalţi: similaritatea, reciprocitatea şi accesibilitatea.

Similaritatea
Cel mai adesea înţelepciunea populară se contrazice. Simţul comun ne spune de-
opotrivă că „cine se aseamănă se-adună“ – precum „tusea şi cu junghiul“ – dar şi că
„opuşii se atrag“. Care dintre maxime este conformă realităţii? Imaginaţi-vă că aţi
intrat on line într-un chat room şi aţi început o conversaţie cu o persoană necunos-
cută despre religie, sport, muzică, politică, restaurante, concedii, hobby-uri etc. şi
că, după un timp, constataţi că aveţi multe în comun cu interlocutorul vostru nevă-
zut. Imaginaţi-vă apoi că, dimpotrivă, nu găsiţi în timpul conversaţiei aproape nici
un element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuţi aţi vrea să vă întâlniţi – cu
acela care vi se aseamănă sau cu acela de care vă deosebiţi?
De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvenţă că oamenii au ten-
dinţa să se asocieze cu cei care le sunt asemănători. Principalele asemănări cu
efecte constatate experimental asupra atracţiei interpersonale sunt următoarele:

Similarităţi demografice
Măsurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educaţia, rasa,
religia, înălţimea, nivelul de inteligenţă şi statutul socioeconomic – B. L. Warren a
constatat că oamenii între care se înfiripă relaţii apropiate de prietenie, iubire sau
căsătorie sunt mult mai asemănători decât cei asociaţi întâmplător. Aceste corelaţii
nu dovedesc însă că similaritatea cauzează atracţia. Mai concludentă ar fi măsurarea
caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmată de estima-
rea gradului de atracţie dintre ei după ce sunt puşi să convieţuiască o perioadă de
timp, pentru a vedea dacă tind să se apropie mai mult de cei cu care se aseamănă
decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a făcut Theodore Newcomb, în
1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studenţesc experi-
mental şi a constatat că studenţii asemănători în antecedentele lor demografice s-au
împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relaţii apropiate cu cei foarte diferiţi. În
„societatea multiculturală“, pe care americanii se străduiesc să o edifice şi să o con-
solideze, din ce în ce mai mulţi oameni de rase, religii şi origini etnice diferite se
căsătoresc între ei, depăşind barierele demografice. Cu toate acestea, după cum se
exprimă un sociolog american, „săgeata lui Cupidon este ţintită de societate mai
des decât ne-ar plăcea să credem“.

Similaritatea axiologică şi atitudinală


Ceilalţi ne pot atrage şi datorită faptului că susţin şi împărtăşesc cu noi aceleaşi
opinii, valori şi atitudini faţă de anumite persoane, lucruri sau situaţii. Un studiu
clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ în acest sens. Mai multor stu-
denţi li s-a oferit cazare gratuită în schimbul acceptării de către ei a solicitărilor de
a completa numeroase chestionare privind atitudinile şi valorile lor. Primele chesti-
onare au fost completate înainte de sosirea studenţilor la universitate. Timp de un
40 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

semestru au fost măsurate atracţia dintre participanţi şi schimbările lor de atitudine.


Rezultatele au demonstrat că în primele câteva săptămâni atracţia a fost cel mai
strâns corelată cu proximitatea. O dată cu trecerea timpului, atracţia s-a configurat
mai ales în funcţie de similaritatea atitudinilor existente înainte de contactul dintre
participanţi.
Experimentele de laborator întreprinse de Byrne din 1971 confirmă rolul simi-
larităţii atitudinale asupra atracţiei interpersonale. Consistenţa ridicată a rezultatelor
l-a făcut să formuleze o „lege a atracţiei“, potrivit căreia atracţia faţă de o persoană
este direct proporţională cu atitudinile împărtăşite cu persoana respectivă. În plus,
orice gest sau act al acelei persoane care este în acord cu vederile sau atitudinile
noastre este de natură să întărească atracţia pe care o exercită asupra noastră. De
exemplu, când descoperi că fata cu care te întâlneşti îndrăgeşte o trupă obscură de
rock care şi ţie îţi place la nebunie, foarte probabil că te vei simţi şi mai mult atras
de ea.
Până aici, s-ar părea că, într-adevăr, „cine se aseamănă se adună“. Dar în 1986,
Milton Rosenbaum a considerat că psihosociologii au exagerat importanţa similari-
tăţii atitudinale. În opinia lui, asemănarea nu stârneşte atracţia, ci mai degrabă
neasemănarea provoacă repulsie. Rosenbaum afirmă că oamenii se aşteaptă ca, în
marea lor majoritate, ceilalţi să le fie asemănători, motiv pentru care o diferenţă
accentuată atrage imediat atenţia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând
această ipoteză, David Lykken şi Auke Tellegen susţin că în selecţia partenerului
toate formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor, după ce un ins exclude
50% din populaţie datorită diferenţelor vizibile, selecţia din rândul jumătăţii eligi-
bile se face la întâmplare.
Cine are dreptate? Suntem atraşi de cei cu atitudini similare ori ne repugnă cei
cu atitudini foarte diferite de ale noastre? După cum se arată în Figura 8.4, Donn
Byrne şi colegii săi propun un model în doi timpi, ce ia în consideraţie ambele
reacţii. Mai întâi, susţin ei, evităm asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi,
dintre cei rămaşi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemănătoare cu noi.

Figura 8.4 Un model în doi timpi al atracţiei interpersonale (Byrne, 1986)


Ecranul negativ Ecranul pozitiv
al diferenţei al asemănării

Diferiţi
 Evitare

Oamenii pe
care îi Asemănare scăzută
cunoaştem Indiferenţă
Asemănători

Asemănare puternică Păstrarea


Atracţie contactului
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 41

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Potrivire şi complementaritate
Pe lângă aspectele demografice şi atitudinale, există şi o a treia sursă de similaritate
ce funcţionează cel puţin în relaţiile romantice. Aţi remarcat vreodată cum reacţio-
nează lumea faţă de cuplurile în care unul din parteneri arată superb, iar celălalt are
un aspect comun? În mod tipic, suntem şocaţi de asemenea „nepotriviri“, ca şi cum
ne-am aştepta ca oamenii să-şi afle întotdeauna o pereche pe măsură, nici mai mult,
dar nici mai puţin arătoasă. Această reacţie are o bază reală, evidenţiată în studii de
laborator. Acestea arată că atât femeile, cât şi bărbaţii tânjesc după o pereche foarte
atrăgătoare. De pildă, atunci când nişte studenţi de anul I au fost grupaţi aleator şi
puşi să danseze câte doi, dorinţa lor de a se reîntâlni cu partenerul sau partenera a
fost cu atât mai mare cu cât cealaltă persoană din cuplu era mai atrăgătoare fizic. În
viaţa reală, însă, acolo unde cineva poate să fie acceptat sau respins de către un
potenţial şi dorit partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care
„nu-i de nasul lor“. Studii corelaţionale asupra unor cupluri de indivizi care se
întâlnesc, trăiesc împreună, sunt logodiţi sau căsătoriţi susţin ipoteza potrivirii
(matching hypothesis), potrivit căreia oamenii au tendinţa de a se implica efectiv în
relaţii romantice cu acele persoane care le sunt egale în ceea ce priveşte frumuseţea
fizică.
Potrivirea oferă posibilitatea unor predicţii privind evoluţia unei relaţii. Din
practica agenţiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanţă următoarea constatare:
cu cât doi parteneri sunt mai apropiaţi sub aspectul atractivităţii lor fizice, cu atât
este mai probabilă dorinţa lor de a se reîntâlni şi cresc şansele de formare a unor
cupluri stabile. În economia „pieţii sociale“, potrivirea fizică pare să se producă în
mod automat, odată ce oamenii caută ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot
obţine.
Cum rămâne cu ideea populară că „opuşii se atrag“? În contrast cu teoria simi-
larităţii, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementarităţii nevoilor,
pornind de la ipoteza că noi căutăm acele persoane care ne pot satisface nevoile în
cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune coexistenţa unor persona-
lităţi complementare şi chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritară şi domina-
toare are nevoie de un soţ ascultător şi supus. Cercetări ulterioare nu au oferit însă
un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi că, de cele mai multe
ori, cuplurile reuşite, echilibrate şi durabile sunt formate din personalităţi asemănă-
toare.

De ce este atractivă similaritatea?


Studiile experimentale susţin aşadar ideea că similaritatea, sub diferitele ei aspecte,
este corelată cu atracţia interpersonală. Dar de ce se întâmplă astfel? Feldman trece
în revistă patru explicaţii propuse până în momentul de faţă.
În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autocondiţionare. De
exemplu, se poate ca noi să fi învăţat din experienţa anterioară că persoanele ce ne
42 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

împărtăşesc atitudinile sunt asociate cu împrejurări sau situaţii plăcute şi dorite de


către noi. În al doilea rând, faptul că vedem la altcineva atitudini sau trăsături ase-
mănătoare cu ale noastre ne poate întări sentimentul de încredere în propria noastră
persoană, întrucât ne confirmă opiniile şi opţiunile valorice.
O a treia explicaţie a efectelor similarităţii asupra atracţiei interpersonale este
aceea că, odată ce cunoaştem atitudinile şi valorile pe care le susţine o anumită
persoană, putem să ne formăm o impresie despre trăsăturile sale. Dacă percepţia
trăsăturilor este pozitivă – ceea ce în general se şi întâmplă, de vreme ce e vorba de
trăsături comune, pe care le avem şi noi – atunci imaginea despre celălalt va fi cât
se poate de favorabilă. Potrivit acestei explicaţii, dorită şi primită ca o recompensă
este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferată a trăsăturilor de personalitate ale
cuiva. În sfârşit, poate că ne plac oamenii asemănători cu noi deoarece similaritatea
ne face să presupunem că şi ei ne plac la rândul lor. Aceasta este o temă distinctă,
căreia i s-au consacrat studii şi lucrări interesante.

Reciprocitatea
Simpatia şi antipatia respectă adesea principiul reciprocităţii: ne sunt, de regulă,
simpatici aceia care ne simpatizează şi ne displac cei cărora le suntem, la rândul
nostru, antipatici. În 1956, Dittes şi Kelley au format câteva mici grupuri de discuţii,
alcătuite din studenţi; unii dintre ei au primit nişte bileţele anonime (în realitate,
scrise şi trimise de experimentatori) prin care li se comunica fie că ceilalţi membri
ai grupului îi simpatizează, fie, dimpotrivă, că grupul nu-i prea are la suflet. Rezul-
tatele au arătat că participanţii ce se considerau simpatizaţi de grup au fost atraşi în
mai mare măsură de ceilalţi membri ai grupului decât aceia care credeau că nu sunt
priviţi cu simpatie de către ceilalţi.
Nu toţi oamenii reacţionează la fel în privinţa reciprocităţii. O variabilă influ-
entă pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecărui individ. În
1959, Dittes a descoperit că pentru persoanele cu grad înalt de autopreţuire, atracţia
nu este afectată de acceptare sau respingere. Dimpotrivă, celor cu grad scăzut de
self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care îi acceptă, pe când
persoanele din grupurile care îi resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat
un experiment, în care participanţii au fost din start clasificaţi în două tipuri de
bază – cu respect de sine ridicat, respectiv scăzut. Şi unii şi ceilalţi au fost plasaţi
fie într-o condiţie favorabilă – mai precis, în cadrul unor grupuri ai căror membri
aveau un comportament favorabil – fie într-o condiţie frustrantă – în grupuri care
i-au întâmpinat cu reacţii negative. În cazul participanţilor cu nivel redus de self-
esteem, atracţia faţă de grup a depins în mod evident de comportamentul grupului –
ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participanţilor cu nivel înalt de autoapreciere.
Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei. Dacă reciproci-
tatea implică preţuirea ca recompensă socială, efectele sale variază odată cu modul
în care este percepută de către subiect valoarea preţuirii primite din partea celorlalţi.
De exemplu, preţuirea care vine din partea unui linguşitor interesat nu are cine ştie
ce valoare, astfel încât nu-i vom răspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flatează.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 43

De asemenea, aceeaşi dovadă de preţuire are o valoare mai redusă atunci când vine
din partea unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut, de-
oarece ne aşteptăm ca prietenii să ne aprecieze.
Modul în care primim dovezile de preţuire exercită şi el o anumită influenţă. În
1965, Elliot Aronson şi Darwyn Linder au emis aşa-numita gain-loss hypothesis,
potrivit căreia avem tendinţa să ne placă cel mai mult indivizii care iniţial ne -au
tratat cu răceală, devenind ulterior mai amabili; pe de altă parte, cel mai mult îi
detestăm pe indivizii care au fost la început foarte atenţi cu noi, sfârşind prin a ne
întoarce spatele. Fenomenul este întrucâtva surprinzător, întrucât contrazice teoria
behavioristă: cel constant lăudat primeşte tot mai multe recompense, dar îl simpa-
tizează pe lăudător din ce în mai puţin. Aronson sugerează două explicaţii posibile.
Prima se bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea de către un grup sau o
persoană este o experienţă dureroasă, generatoare de anxietate; când respingerea
este urmată de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimţim plăcerea de a fi
simpatizaţi. Cea de-a doua explicaţie ar putea fi următoarea: indivizii care ne
simpatizează de la început pot să ni se pară lipsiţi de discernământ, ceea ce
diminuează valoarea preţuirii lor. În schimb, cei care ne consideră la început anti-
patici şi care, abia după ce ajung să ne cunoască mai bine, încep să ne simpatizeze,
par oameni cu judecată, astfel încât preţuirea lor valorează mai mult.
Aronson şi Linder au realizat un experiment menit să testeze efectul ordinii în
care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a
şapte întâlniri, participanţii au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La
primele trei întâniri, feedback-ul a fost sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, în
funcţie de condiţia experimentală, calitatea feedback-ului a fost fie inversată, fie s-a
păstrat constant aceeaşi. Din toate cele patru condiţii, simpatia participantului faţă
de complice a atins valori maxime atunci când ordinea ‘mesajelor’ a fost negativ
pozitiv (acesta fiind „câştigul“) şi valori minime în ordine inversă, adică feed-
back pozitiv negativ („pierdere“). Prin urmare, e cel mai probabil să fim atraşi
de către o persoană atunci când aceasta începe prin a ne ţine la distanţă şi sfârşeşte
prin a ne întâmpina cu căldură.

Accesibilitatea
Rezultatele obţinute de Aronson şi Linder sugerează că ne plac oamenii pretenţioşi
faţă de ceilalţi, ceea ce concordă cu ideea populară potrivit căreia ţintele greu de
atins sunt cele mai râvnite. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Cel mai adesea,
persoanele care ne resping – fie pentru că sunt deja implicate în alte relaţii, fie pen-
tru că nu le stârnim interesul – nu devin câtuşi de puţin mai atractive; dimpotrivă.
Studiile şi observaţiile arată că, de regulă, îi preferăm pe indivizii cu o selectivitate
socială moderată atât celor neselectivi (care nu au gust) cât şi celor prea pretenţioşi
(care sunt aroganţi şi sclifosiţi).
Ce se întâmplă atunci când o persoană care ne stârneşte interesul este greu de
atins datorită unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumărate feluri: opoziţia
părinţilor (precum în povestea lui Romeo şi a Julietei), o catastrofă iminentă (ca în
44 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

povestea de iubire din Titanic), depărtarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. În
Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactanţei psihologice, care susţine că oamenii
sunt puternic motivaţi să-şi apere libertatea de alegere şi de acţiune. Când o astfel
de libertate, la care ţin în mod deosebit, le este ameninţată, oamenii reacţionează şi
încearcă să contracareze pericolul, între altele şi datorită faptului că un comporta-
ment la care am putea fi nevoiţi să renunţăm ni se pare mult mai atrăgător – precum
proverbialul fruct oprit.
Deşi nu foarte concludente, mai multe studii au evidenţiat faptul că reactanţa
poate fi declanşată de factorul timp: pe măsură ce şansele de a intra într-o relaţie cu
cineva scad odată cu timpul rămas la dispoziţie, persoana – tot mai greu accesibilă
– devine din ce în ce mai atrăgătoare. Reactanţa se poate produce, mărind forţa
atracţiei, şi în cazul unor relaţii ascunse, tăinuite. Într-un experiment din 1994,
Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) să
joace bridge. În fiecare cvartet de jucători, una dintre perechi a primit instrucţiuni
scrise ca, în timpul jocului, să-şi facă diferite semne cu picioarele pe sub masă – fie
pe faţă, fie pe ascuns. După câteva minute, jocul a fost oprit şi fiecărui jucător i s-a
cerut să indice (desigur, în mod privat) cât de atrăgător i s-a părut atât propriul său
partener, cât şi jucătorul de sex opus din echipa adversă. Rezultat: studenţii care au
trişat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai atrăgători decât aceia care şi-au
făcut semne vizibile ori n-au trişat de loc.
Nu trebuie neglijat faptul că, în anumite situaţii, reactanţa poate să diminueze
atracţia interpersonală. Aţi încercat vreodată să faceţi pe intermediarul, căutând, pe
diferite căi, să convingeţi două persoane apropiate să formeze un cuplu? Atenţie:
efectul poate fi contrar. Decişi să îşi păstreze libertatea de alegere în viaţa erotică,
cele două persoane ar putea ajunge să nu se placă, ba chiar să se deteste din cauza
insistenţelor voastre de a-i vedea împreună.

Relaţii apropiate

Există multe forme de relaţii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut


în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndrăgostiţi, amanţi
şi soţi. Aceste relaţii apropiate1 implică adesea trei componente: (1) sentimente de
1
În literatura anglo-americană se utilizează deopotrivă termenii close relationships – relaţii strânse
sau apropiate – şi intimate relationships. Am optat pentru prima soluţie, deoarece în limba română
prin „relaţii intime“ se înţeleg cel mai adesea raporturile care implică o componentă sexuală, ceea
ce nu caracterizează relaţiile dintre prieteni, dintre părinţi şi copii sau cele dintre persoanele aflate
abia la începutul unei idile – ceea ce anglo-americanii numesc dating partners, iar noi cu greu am
putea traduce printr-o formulă acceptabilă în româneşte, fiind vorba de persoanele care ies împre-
ună la film, la restaurant, la discotecă sau în vizită etc., aceste „ieşiri împreună“ putând fi acom-
paniate sau nu de gesturi erotice manifeste (îmbrăţişări, săruturi, mângâieri sau act sexual). Destul
de imprecis, în româneşte dating partners sunt numiţi tot „prieteni“, fiind vorba însă de persoane de
sex opus. Ionel este prieten cu George şi are o „prietenă“, pe Marcela, ceea ce ne face să pre-
supunem că nu locuiesc împreună, ci îşi petrec doar o parte din timp împreună, cu grade variabile
de „intimitate“.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 45

ataşament, afecţiune şi iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interde-
pendenţa partenerilor, fiecare exercitând o influenţă semnificativă asupra celuilalt.
Nu orice relaţie apropiată conţine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vară
poate atinge o mare intensitate emoţională; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la
vieţile lor independente. O căsătorie formală gravitează în jurul rutinei cotidiene,
însă ataşamentul emoţional al soţilor este palid, iar nevoile lor sufleteşti rămân, cel
puţin în parte, neîmplinite. În mod evident, relaţiile apropiate au forme şi măsuri
diferite. Unele implică sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelaşi
sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodată partenerii se angajează să rămână
alături pe termen lung; alteori interacţionează doar pentru scurt timp. Iar coloratura
sentimentală cunoaşte toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la
ură – fiecare dintre stările emoţionale putând avea intensităţi diferite, de la „abia
perceptibil“ până la „exploziv“.
Cum înaintează două persoane de la primele lor contacte sociale până la o rela-
ţie apropiată, care le încălzeşte fiinţa? Apropierea se produce gradual, pas cu pas,
ori prin discontinuităţi şi salturi calitative? Unii cercetători consideră că relaţiile
progresează gradual, parcurgând o anumită succesiune de stadii sau etape. De pildă,
în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusă de către Murstein în 1986, sunt definite
următoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atracţia este provocată de atribute
exterioare, precum înfăţişarea fizică; (2) stadiul-valoare, în care ataşamentul se
bazează pe similaritatea valorilor şi opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul
se întemeiază pe asumarea şi îndeplinirea unor roluri, precum acelea de soţ-soţie.
Toţi aceşti trei factori sunt importanţi în evoluţia unei relaţii, dar fiecare deţine o
importanţă deosebită în decursul unui anumit stadiu (vezi Figura 8.5).

Figura 8.5 Modelul SVR (Murstein, 1987)

S ta d iu l - s tim u l S ta d iu l- v a lo a r e S ta d iu l-r o l

R ol

V a lo a r e
Im p o rta n ţă

S t im u l

P r im u l 2 - 7 c o n ta c te 8 sau m ai c ă s ă to rie
c o n ta c t m u lte s a u c o a b ita r e
c o n ta c te d e lu n g ă
d u ra tă

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)


46 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Marea dificultate a oricărei teorii stadiale este secvenţialitatea. Se poate arăta


că stadiul-valoare precede întotdeauna şi cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot întâlni
cupluri care să-şi fixeze rolurile înainte de a-şi explora compatibilitatea valorilor?
Majoritatea cercetătorilor nu cred că relaţiile apropiate evoluează stadial. În mai
multe studii, unor cupluri de persoane proaspăt căsătorite li s-a cerut să-şi reamin-
tească istoria relaţiei lor până la căsătorie. Rezultatele au inventariat o mare diver -
sitate de etape evolutive. Momentele de cotitură nu se succed în aceeaşi ordine în
toate cazurile şi nici nu sunt mereu aceleaşi la fiecare cuplu.
Dacă relaţiile apropiate nu urmează toate acelaşi scenariu, cum se explică evo-
luţia lor? Fiecare relaţie are o istorie proprie, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente
de stagnare alternând cu perioade de acceleraţie. Ce anume face ca o relaţie să ia
altitudine, să coboare ori să se păstreze în parametri stabili? Un răspuns poate fi
oferit de teoria schimbului social, potrivit căreia forţa motrice a relaţiilor interper-
sonale este recompensa. Ca şi atracţia, în această interpretare, iubirea depinde de
experienţa emoţiilor pozitive trăite în prezenţa unui anumit partener. Pas cu pas, pe
măsură ce recompensele se adună, iubirea creşte. Sau, dimpotrivă, pe măsură ce
recompensele se răresc, iubirea se răceşte. În acest gen de teorii despre esenţa iubi-
rii, ceea ce contează este cantitatea. Mulţi oameni găsesc însă că teoria schimbului
social este inadecvată, din motive uşor de înţeles. Gândiţi-vă la propriile voastre
relaţii apropiate. Credeţi că sentimentul de iubire faţă de cineva e doar o versiune
mai intensă a simpatiei faţă de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de
aceeaşi natură cu iubirea celor de care sunteţi îndrăgostiţi? Dacă nu, atunci veţi fi
de acord că există importante diferenţe calitative între genurile de relaţii apropiate.
În această perspectivă, este nevoie de un salt considerabil de la a plăcea până la a
iubi pe cineva, iar iubirea însăşi cunoaşte forme diferite.

Tipologii în relaţiile apropiate

Teoriile schimbului social se axează pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în
ceea ce priveşte recompensele şi echitatea), cu atât mai bine (dacă avem în vedere
satisfacţiile şi rezistenţa relaţiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? Şi ce
se poate spune despre diferenţele calitative între tipurile de relaţii apropiate? Poate
o recompensă mai substanţială să transforme nişte simple cunoştinţe în prieteni şi
apoi prietenii în iubiţi, ori aceste tipuri de relaţii se deosebesc esenţial între ele?

Relaţii de schimb şi de comuniune


Margaret Clark precizează că oamenii urmăresc o recompensă atunci când intră în
relaţii de schimb, caracterizate de o compensare imediată a costurilor şi a bene -
ficiilor. Dar nu orice relaţie este de acest tip. În relaţiile de comuniune (communal
relationships), partenerii îşi oferă satisfacţii unul celuilalt fără să urmărească un
echilibru al beneficiilor. Cel mai adesea, relaţiile de schimb au loc între necunos-
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 47

cuţi sau cunoştinţe întâmplătoare, ca şi în cadrul unor aranjamente pe termen lung –


precum parteneriatul de afaceri. Dimpotrivă, relaţiile de comuniune se stabilesc
numai cu prietenii apropiaţi, cu membrii de familie sau cu cei pe care îi iubim.
Desigur, se vor găsi cinici care să pună la îndoială autenticitatea relaţiilor de comu-
niune, socotind că oricine urmăreşte să dobândească o recompensă, chiar dacă nu
imediat, ci într-un viitor oarecare. Din fericire, rămân destui oameni care pot depune
mărturie din propria lor experienţă de viaţă că, măcar câtorva persoane extrem de
apropiate, sunt oricând gata să le ofere, fără a socoti la centimă cât primesc –
bucuria celuilalt fiind chiar răsplata cea mai de preţ.
Stiluri de ataşament
O altă abordare interesantă a diversităţii formelor de relaţii apropiate este cea pro-
pusă de Philip Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor. Ideea de la care pornesc este
aceea că, aşa cum bebeluşii manifestă diferite tipuri de ataşament faţă de părinţii
lor, şi adulţii prezintă stiluri specifice de ataşament în relaţiile lor de prietenie sau
în cele amoroase.
Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că bebeluşii
dezvoltă legături puternice şi exclusive cu primele persoane care se ocupă de îngri-
jirea lor – cel mai adesea şi în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate
culturile studiate, prima relaţie are o mare încărcătură emoţională. Observând cum
reacţionează copiii mici atât la despărţirea de mama lor, cât şi la reapariţia ei,
cercetătorii au mai remarcat şi faptul că există diferite stiluri de ataşament infantil.
Copiii cu ataşament solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de
lângă ei, iar când aceasta se reîntoarce gînguresc şi surâd cu evidentă încântare.
Copiii cu ataşament fragil se încadrează în două tipuri de comportament. Cei
anxioşi plâng şi se agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină fie
mânioşi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai detaşaţi,
adoptând un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emoţională, cu
reacţii temperate în ambele situaţii.2
Cât de important este acest prim ataşament? Este o legătură sigură şi demnă de
încredere din primul an de viaţă de natură să ofere un fundament al relaţiilor apro-
piate de mai târziu? Unii cercetători sugerează că da. Studiile arată că acei copii din
categoria ataşamentului solid manifestă ulterior o atitudine mai pozitivă şi mai
încrezătoare faţă de ceilalţi. Privind retrospectiv, adulţii cu stil de ataşament solid
relatează că în copilărie au avut relaţii familiale pozitive, pe când adulţii anxioşi
sau retractili îşi amintesc să fi avut relaţii dificile cu unul dintre părinţi sau cu
amândoi.
Fie că stilurile de ataşament ale adulţilor îşi au rădăcinile în primul an de viaţă
sau nu, distincţia între ele s-a dovedit utilă. Citiţi descrierile celor trei tipuri de ata-
şament din tabelul 8.2. Care vi se potriveşte cel mai bine? În 1987, Hazan şi Shaver
au pus prima dată această întrebare pentru cititorii unui ziar din Denver şi a doua
oară pentru un grup de studenţi. După cum se poate vedea în tabelul 8.2, distribuţia
2
În terminologia anglo-americană, termenii utilizaţi pentru desemnarea celor trei stiluri de
ataşament sunt: secure, respectiv insecure, cu cele două subtipuri anxious şi avoidant.
48 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

răspunsurilor este aproape identică pe ambele eşantioane, păstrându-se neschim-


bată şi în cadrul unui eşantion naţional din SUA, format din opt mii de adulţi,
chestionaţi de Mickelson un deceniu mai târziu, în 1997. În plus, cercetătorii au
mai constatat că oamenii cu stil de ataşament solid raportează că au relaţii satis -
făcătoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciprocă şi
durabile. Cognitiv, au tendinţa de a-i vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi şi
cred în posibilitatea iubirii adevărate. Dimpotrivă, îndrăgostiţii retractili se tem de
intimitate şi cred că iubirea este sortită să se ofilească; îndrăgostiţii anxioşi descriu
o viaţă amoroasă plină de exaltări şi căderi emoţionale, de frământări obsesionale,
o mai mare dorinţă de angajare pe termen lung, atracţie sexuală şi gelozie duse la
extrem.

Tabelul 8.2 Stiluri de ataşament (Hazan şi Shaver, 1987)

Întrebare: Care dintre următoarele texte descrie cel mai bine sentimentele voastre?
Eşantion de Eşantion de
Răspunsuri şi procente cititori studenţi
Solid
Îmi este destul de uşor să mă apropii de ceilalţi şi nu
mă deranjează să depind de ei ori ca ei să depindă
de mine. Rareori mă roade gândul că voi fi părăsit ori
că o anumită persoană mi-a devenit prea apropiată. 56% 56%

Retractil
Nu mă simt în largul meu atunci când mă apropii mai
mult de cineva; îmi este greu să am deplină încredere
în ceilalţi şi nu îmi place să depind de ei. Mă enervez
atunci cineva mi se vâră în suflet şi partenerii erotici
îmi cer adesea mai multă intimitate decât aş dori eu
ca să mă simt bine. 25% 23%

Anxios
Mi se pare că ceilalţi se feresc să mi se apropie atât
cât aş dori eu. Mă îngrijorează des gândul că parte-
nerul nu mă iubeşte cu adevărat sau că are de gând
să mă părăsească. Aş vrea să mă contopesc pe
deplin cu o altă persoană, însă această dorinţă a mea
pe mulţi îi sperie şi îi alungă de lângă mine. 19% 21%

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Într-o oarecare măsură, stilurile noastre de ataşament pot fi observate în com-


portamentul din viaţa cotidiană. De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson şi colegii săi
au înregistrat pe bandă mai multe cupluri de îndrăgostiţi în timp ce încercau să
soluţioneze diferite conflicte, după care au prezentat înregistrările unor observatori
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 49

neutri. Aceştia au constatat că bărbaţii cu ataşament fragil-retractil se dovedesc în


cea mai mică măsură calzi şi încurajatori, precum şi faptul că femeile cu stil fragil-
anxios s-au arătat posomorâte şi negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie
Tidwell şi colegii au cerut participanţilor să ţină, timp de o săptămână, un jurnal
intim. Analiza însemnărilor din aceste jurnale a scos în evidenţă faptul că, în rela-
ţiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfacţii, în vreme
ce subiecţii anxioşi au trăit cea mai mare varietate de sentimente, de intensităţi cât
se poate de diferite.
Ce valoare predictivă au aceste stiluri de ataşament? Cu alte cuvinte, stilul din
acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de pro-
babilitate a evoluţiei viitoare a relaţiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoa-
nele cu ataşament solid tind să aibă relaţii mai durabile dar, în cazul celor cu
ataşament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul că, deşi stilurile
de ataşament sunt oarecum stabile de-a lungul vieţii – poate ca nişte moşteniri din
prima copilărie – ele nu sunt totuşi definitiv trasate, o dată pentru totdeauna. De
exemplu, Lee Kirkpatrick şi Cindy Hazan au urmărit participanţii la un studiu şi,
după patru ani, au descoperit că 30% dintre ei şi-au modificat stilul de ataşament.
În acord cu ideea de bază în psihologia socială, potrivit căreia oamenii sunt profund
influenţaţi de situaţiile în care se află, cercetările sugerează că indivizii îşi pot
revizui continuu stilul de ataşament în urma succesiunii experienţelor lor de viaţă.

Tipuri de iubire

Fără a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate
de forme distincte de iubire, în afară de amorul propriu-zis: iubire părintească, fră-
ţească, amicală, pur fizică sau animalică, spirituală etc. De-a lungul timpului, au
fost propuse de către psihosociologi mai multe clasificări ale tipurilor de iubire. Pe
baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de
iubire; eros (dragostea erotică), ludus (jocul amoros, lipsit de dăruire sufletească) şi
storge (dragostea prietenească). Ca şi cele trei culori primare, susţine Lee, aceste
stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea
pretenţioasă şi posesivă), pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea altruistă de
oameni). Pe o scală menită să măsoare aceste „culori ale iubirii“, bărbaţii au scoruri
mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile punctează mai mult la
rubricile storge, mania şi pragma.
Foarte populară este o altă taxonomie, derivată din teoria triunghiulară a
iubirii, enunţată în 1986 de către Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, există
opt subtipuri de bază (şapte forme diferite de iubire şi o a opta combinaţie ce repre-
zintă absenţa iubirii) – toate putând fi derivate din prezenţa sau absenţa a trei com-
ponente. Combinaţia poate fi astfel văzută ca vârf al unui triunghi (vezi Figura 8.6).
Iată cele trei componente şi câte o mostră de item din cei utilizaţi pentru măsurarea
fiecăreia din ele:
50 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

 Intimitate. Componenta emoţională, care implică simpatia şi sentimentul de


apropiere faţă de cineva. („Am o relaţie plăcută cu ___“.)
 Pasiune. Componenta motivaţională, ce conţine impulsuri de natură să declan-
şeze atracţia, dragostea şi dorinţa sexuală. („Simpla vedere a lui ___ mi se pare
excitantă.“)
 Devotament. Componenta cognitivă, ce reflectă hotărârea de a rămâne ataşat
pe termen lung de un anumit partener. („Întotdeauna mă voi simţi responsabil
faţă de ___.“)
Figura 8.6 Teoria triunghiulară a iubirii (Sternberg, 1986)

INTIMITATE

Simpatie
(doar intimitate)

Iubire romantică Iubire partenerială


(intimitate + pasiune) Iubire (intimitate + devotament)
perfectă
(intimitate +
pasiune +
devotament)
Iubire nebună Iubire pustie
(doar pasiune) (doar devotament)
Iubire zadarnică
(pasiune + devotament)
PASIUNE DEVOTAMENT

Cercetările susţin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un


studiu din 1996, Arthur Aron şi Lori Westbay au cerut participanţilor să ierarhizeze
68 de trăsături prototipice ale iubirii şi au constatat că toate trăsăturile clasificate se
încadrează în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac),
intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, înţelegător) şi devota-
ment (fidelitate, prioritate acordată celorlalţi, durabilitate). Într-un al doilea studiu,
din 1997, Sternberg a cerut participanţilor să precizeze ce anume consideră impor-
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 51

tant în diferite tipuri de relaţii şi a constatat că rezultatele concordă cu teoria. De


exemplu, „iubitul ideal“ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente,
„prieten“ a avut scoruri mari la intimitate şi devotament, dar mici la pasiune, iar
„frate / soră“ a punctat mult la devotament, dar puţin la intimitate şi pasiune.
Considerând toate aceste tipologii – bazate pe ataşamentul infantil, pe culori,
triunghiuri şi alte scheme propuse de-a lungul timpului – te minunezi: câte tipuri de
iubire există în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au în vedere două
tipuri fundamentale. Priviţi întrebările din Tabelul 8.3 şi răspundeţi cu note pe o
scală de la 0 (câtuşi de puţin) la 10 (total), având în vedere sentimentele voastre
faţă de un prieten. Răspundeţi apoi la aceleaşi întrebări gândindu-vă la un iubit sau
la o iubită (de acum sau de altă dată). Aplicaţi în cele din urmă instrucţiunile de
punctare descrise în partea de jos a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a
cerut unor studenţi să răspundă la acest gen de itemi, a constatat că cei chestionaţi
au acordat punctaje ridicate prietenilor la întrebările cu numere impare şi partene-
rilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste răspunsuri, Zick Rubin a
alcătuit o Scală a simpatiei3 şi o Scală a iubirii, menite să măsoare cele două tipuri
de relaţii.

Tabelul 8.3 Simpatie şi iubire (Rubin, 1973)

Răspundeţi la fiecare dintre următoarele întrebări pe o scală de la 1 = câtuşi de puţin la


10 = total. Răspundeţi mai întâi gândindu-vă la un/o prieten(ă) şi apoi la un/o iubit(ă).

Prieten(ă) Iubit(ă)
1. X este una din cele mai simpatice persoane din câte cunosc. ___ ___
2. Simt că pot avea încredere în X în orice legătură cu orice. ___ ___
3. X este genul de persoană care mi-ar plăcea să fiu. ___ ___
4. L-aş ierta pe X pentru orice. ___ ___
5. Am mare încredere în judecata lui X. ___ ___
6. Aş face aproape orice pentru X. ___ ___

A. Adunaţi punctele de la întrebările 1 + 3 + 5 =


B. Adunaţi punctele de la întrebările 2 + 4 + 6 =
Care punctaj este mai mare: A sau B?

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Abordarea lui Rubin tratează simpatia şi iubirea ca pe două reacţii distincte


faţă de o relaţie apropiată. Rămâne de discutat însă cât de adâncă este diferenţa
dintre ele. În 1976, Kenneth şi Karen Dion au aplicat cele două scale mai multor
categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc numai ocazional (casual daters)

3
Am considerat că „simpatie“ este cel mai potrivit echivalent al cuvântului englezesc liking. În
limba română, verbul „a plăcea“ este ambiguu, căci la fel se spune atunci când ne place nouă
cineva ca şi atunci când altcineva ne place pe noi. În plus, substantivarea verbului este dificilă în
româneşte – nici „plăcerea“ şi nici „plăcutul“ nefiind formule acceptabile.
52 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

(2) persoane care se întâlnesc mereu cu acelaşi partener (exclusive daters) (3) per-
soane logodite (4) persoane căsătorite. Deşi persoanele din prima categorie au
punctat mai mult la simpatie decât la iubire, simpatia şi iubirea nu diferă în cazul
celor aflaţi într-o relaţie mai angajată.
Un posibil motiv pentru care cele două scale se pot suprapune ar fi acela că, în
versiunea propusă de către Rubin, conceptul de iubire are o semnificaţie destul de
cuminte. Mai potrivită pare a fi distincţia propusă, în 1988, de către Elaine Hatfield
între iubirea pasională şi iubirea companională. 4 După Hatfield, iubirea pasională
este o stare intens emoţională şi adesea erotică de absorbţie de către o altă per-
soană, cu care subiectul se identifică şi se contopeşte în mare măsură, în vreme ce
iubirea companională este mai degrabă o însoţire sau o companie sigură şi stabilă,
asemănătoare cu ceea ce Rubin numeşte simpatie.
Iubirea pasională
Iubirea pasională este, după cum spuneam, o stare intens emoţională de absorbţie
de către o altă persoană (vezi tabelul 8.4). Pendulând între culmi extatice şi abisuri
de tortură sufletească, iubirea pasională oferă materia primă dulce-amară a poeziei
şi romanelor de dragoste, fiind tema favorită în muzica de consum sau în adoratele-
detestatele telenovele. Ce este şi de unde vine? Ellen Berscheid şi Elaine Walster
(ulterior Hatfield) consideră că elementul-cheie în înţelegerea iubirii pasionale este
tratarea ei ca un gen specific de emoţie. Bazându-se pe teoria bifactorială a emoţiei,
propusă de către Schachter (vezi Capitolul 2), cele două autoare susţin că iubirea
pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie fizio-
logică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către persoana iubită.

Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale

Răspundeţi la fiecare din itemii următori conform următoarei scale:


1 2 3 4 5 6 7 8 9
De loc Aproximativ Categoric
adevărat adevărat adevărat
1. Aş fi profund disperat dacă _________________ m-ar părăsi.
2. Uneori simt că nu-mi pot controla gândurile; mă obsedează _________________ .
3. Sunt fericit(ă) atunci când fac ceva care îl (o) face pe ___________________ fericit(ă).
4. Aş prefera să fiu cu __________________ mai mult decât cu oricine altcineva.
5. Aş fi gelos(oasă) dacă aş crede că ___________________ s-ar îndrăgosti de altcineva.
6. Sunt avid(ă) să ştiu totul despre ___________________ .
7. Îl (o) doresc pe ___________________ – fizic, emoţional, mental.
8. Am o poftă insaţiabilă de afecţiune din partea lui __________________ .
9. Pentru mine, __________________ este partenerul(a) de amor perfect(ă).
10. Simt că trupul meu vibrează atunci când mă atinge __________________ .
11. Mă gândesc tot timpul la __________________ .
12. Vreau ca _______________ să îmi cunoască gândurile, temerile şi speranţele.
13. Caut cu înfrigurare semne care să îmi arate că _______________ mă doreşte.
14. Exercit o puternică atracţie asupra lui _________________ .

4
În limba engleză: passionate love şi companionate love.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 53

15. Mă simt extrem de deprimat(ă) când lucrurile nu merg bine în relaţia mea cu ___________ .

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se întâmplă
atunci când cineva simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa partenerului de amor. În
alte situaţii, totuşi, simptomele de excitaţie – precum accelerarea bătăilor de inimă,
umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În
prezenţa unei persoane atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau ero-
nat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeşte acest proces de misatribuire transfer
de excitaţie. În opinia lui, excitaţia stârnită de un stimul poate fi transferată sau
adăugată excitaţiei provocate de un al doilea stimul. Excitaţia combinată este atunci
percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea stimul.

În 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au verificat această ipoteză incitantă


într-un studiu de teren care a avut loc pe două poduri de peste Capilano River din
Columbia Britanică. Unul din ele este o pasarelă susţinută de cabluri (având 150 m
lungime şi o lăţime mai mică de 2 m, cu o balustradă foarte joasă), suspendată la
vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase – un adevărat coşmar pentru oricine ar
avea o cât de mică teamă de înălţime. Celălalt pod este larg, solid, de numai vreo
3 m înălţime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele două poduri un tânăr neînsoţit,
era întâmpinat de o tânără atrăgătoare, care se prezenta drept cercetător-asistent, îl
ruga să completeze un scurt chestionar, după care îi dădea numărul ei de telefon –
în cazul în care tânărul acostat ar fi dorit mai multe informaţii despre proiectul de
cercetare. Conform predicţiei, mult mai mulţi dintre bărbaţii care traversaseră pasa-
rela periculoasă aveau s-o sune pe încântătoarea jună decât cei care trecuseră pe
podul comod. (Semnificativ e faptul că foarte puţini dintre tinerii abordaţi, pe pasa-
rela groazei, de către un asistent bărbat au sunat.) Poate că fiorii de groază sunt în
stare să aprindă flăcările iubirii.
Dar poate că nu. Poate că nu-i decât sentimentul de uşurare pe care ţi-l dă pre-
tenţa cuiva atunci când eşti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atracţia să
fie stârnită de uşurare şi nu de excitaţie, în 1981, Gregory White şi colegii săi şi-au
propus să stârnească o stare de excitaţie, neînsoţită de tensiunea fricii. Cum? Puţin
efort fizic e de ajuns. Participanţii bărbaţi au alergat pe loc fie două minute, fie 15
secunde, după care au vizionat pe o casetă video chipul unei femei pe care urmau
să o cunoască. Unii au văzut o femeie bine machiată şi coafată, cu înfăţişare foarte
atrăgătoare – alţii au văzut aceeaşi femeie, dar „aranjată“ astfel încât să pară urâtă.
După vizionarea casetei, participanţii au evaluat înfăţişarea femeii. Rezultat: parti-
cipanţilor care făcuseră un efort fizic mai mare femeia atrăgătoare li s -a părut şi
mai frumoasă, iar cea neatrăgătoare li s-a părut şi mai urâtă decât celor care nu
alergaseră decât 15 secunde. Acest studiu şi altele similare demonstrează că starea
de excitaţie, chiar neînsoţită de suferinţă, intensifică reacţiile emoţionale, pozitive
sau negative.
54 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Implicaţiile acestor cercetări – potrivit cărora pasiunile noastre sunt la chere-


mul podurilor, exerciţiilor fizice sau al altor factori de natură să accelereze bătăile
inimii – intrigă. Dar sunt în concordaţă cu observaţia comună a faptului că momen-
tele agitate din viaţă ne fac vulnerabili faţă de mrejele iubirii. Rămâne însă deschisă
întrebarea dacă efectul se produce, aşa cum susţine teoria, din cauza faptului că
oamenii atribuie în mod eronat starea lor de excitaţie prezenţei accidentale a unei
alte persoane. Da şi nu. Trecând în revistă peste treizeci de experimente, Craig
Foster şi colegii confirmă că efectul excitaţie-atracţie este real. Ei au mai desco-
perit, totuşi, că efectul se produce şi atunci când oamenii cunosc sursa actuală a
stării lor de excitaţie – aşadar, fără o eroare de atribuire. Concluzia acestor cercetă-
tori este aceea că simplul fapt de a fi surescitaţi – chiar dacă ştim de ce – facilitează
oricare dintre răspunsurile noastre fireşti. Dacă persoana care ne iese în cale este
atrăgătoare şi de sexul potrivit, atracţia pe care o exercită asupra noastră este mai
intensă. Dacă persoana nu este atrăgătoare sau nu e de sexul potrivit, atracţia este
mai slabă. Nu e nevoie de nici o deliberare conştientă. Răspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de evoluţie,
iubirea pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă
atracţie sexuală. În 1999, Pamela Regan şi Ellen Berscheid prezintă dovezi convin-
gătoare că dorinţa şi excitaţia sexuală intensă constituie o componentă vitală a
acestei experienţe. Ele remarcă şi faptul interesant că „a iubi“ (love) şi „a fi îndră-
gostit“ (being in love) nu înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au
cerut unor studenţi de ambele sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe
care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndrăgostiţi şi a treia cu persoanele
care le atrag sexual. A reieşit că numai 2% din cei menţionaţi în prima listă s -au
regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din cei menţionaţi în cea de a doua
listă s-au regăsit şi pe lista atracţiei sexuale. Iar atunci când Regan şi colegii săi au
cerut mai multor oameni să listeze caracteristicile iubirii, două treimi din cei ches -
tionaţi au menţionat dorinţa sexuală – numărul lor fiind cu mult mai mare decât al
celor care au trecut pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.
Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală este aceea
care dă nota pasională a iubirii, nu toată lumea vede o legătură necesară între
dorinţă şi căsătorie. Cum răspundeţi la această întrebare: Dacă un bărbat sau o
femeie ar avea toate calităţile dorite de voi, v-aţi căsători cu acea persoană fără a fi
îndrăgostit(ă) de ea? În 1967, când au fost chestionaţi studenţii americani, 35% din
bărbaţi şi 76% dintre femei au răspuns afirmativ. Peste douăzeci de ani, numai 14%
dintre bărbaţi şi 20% dintre femei au declarat că s-ar căsători cu cineva pe care nu
l-ar iubi pasional. Diferenţa foarte accentuată în rândul femeilor s-ar putea explica
prin faptul că în anii ’60 mult mai puţine dintre ele aveau independenţa economică
de natură să le dea posibilitatea luxului de a se căsători numai din dragoste.
Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie de spe-
cificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor „aranjate“, fără a se lua în
calcul iubirea dintre parteneri, variază între 4% în Statele Unite, 5% în Australia,
8% în Anglia şi 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenţa culturală asupra iubirii
este interesantă. Pe de o parte, s-ar putea susţine că individualismul feroce, specific
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 55

culturii occidentale, ar fi de natură să inhibe tendinţa de apropiere şi interdependenţă


faţă de ceilalţi. Pe de altă parte, aceeaşi orientare individualistă îi face pe oameni să
dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente – mai degrabă decât
grijilor familiale, obligaţiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.
Însă chiar şi în culturile occidentale – în rândul cărora americanii cultivă o
consistentă ideologie romantică – oamenii se îndoiesc de rezistenţa în timp a iubirii
pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relaţii-
lor dintre parteneri, ca şi studiile longitudinale, care măsoară schimbările aduse de
trecerea timpului în cadrul aceloraşi cupluri, sugerează că iubirea pasională păleşte
după o vreme. Cercetătorii preocupaţi de „chimia iubirii“ cred că pasiunea intensă
pe care o simt „arzând“ cei proaspăt-îndrăgostiţi este produsă de anumite stimu-
lente organice – a căror eficienţă scade în mod firesc odată cu trecerea timpului.

Iubirea companională
Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă erotică a
iubirii pasionale, iubirea companională este o formă de afecţiune care poate exista
atât în relaţii de prietenie, cât şi în relaţii de amor, bazându-se pe încredere
reciprocă, respect, preocupare faţă de celălalt şi angajament de lungă durată. În
comparaţie cu iubirea pasională, cea companională este mai puţin intensă
emoţional dar, în anumite privinţe, mai profundă şi mai rezistentă. În 1998, Susan
Sprecher şi Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasională şi companională unor
cupluri heterosexuale cu vechimi variabile şi au constatat că, atât la bărbaţi, cât şi
la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început până la o cotă maximă,
după care scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu-l înregistrează
scorurile iubirii companionale. Aidoma ţestoasei greoaie din fabula lui Esop,
iubirea companională poate părea teribil de înceată în comparaţie cu startul
fulgerător al iubirii pasionale – şi totuşi este în stare să treacă prima linia de sosire,
chiar cu un avans considerabil.
Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-dezvăluire
(self-disclosure) – dorinţa de a-ţi deschide sufletul şi de a împărtăşi celuilalt eveni-
mente, gânduri şi sentimente din cele mai intime. Se poate spune că pentru iubirea
companională deschiderea sufletească este un ingredient la fel de esenţial pe cât
este excitaţia sexuală în cazul iubirii pasionale. Gândiţi-vă o clipă la experienţele
voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse şi dragi ambiţii sau la viaţa voastră
sexuală. Le-aţi dezvălui unui necunoscut? unei cunoştinţe oarecare? unui prieten
sau unei persoane iubite? Această dorinţă de a ne dezvălui amintirile, gândurile şi
sentimentele intime stă chiar în miezul celor mai strânse relaţii ale noastre. Cerce-
tările arată că cu cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt mai satisfăcuţi în
căsnicie, cu atât oamenii îşi deschid mai adânc ascunzişurile sufletului. De ce?
Nancy Collins şi Lynn Miller enunţă trei cauze posibile ale acestei corelaţii: (1) ne
56 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

deschidem sufletul faţă de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destăi-
nuie; (3) ne plac oamenii cărora ne-am destăinuit.
De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de
auto-dezvăluire în relaţiile apropiate. Prima este aceea că partenerii se destăinuie
tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor se dezvoltă în timp. Irving
Altman şi Dalmas Tylor consideră că auto-dezvăluirea este o formă elementară de
schimb social, care se amplifică odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării
sociale susţine că relaţiile progresează de la schimburi superficiale către unele din
ce în ce mai intime. La început, oamenii oferă altor persoane puţine detalii despre
ei înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi. Dar dacă primele contacte
se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind zone mai vaste din
vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate).
Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să nu fie
sinceri unul faţă de celălalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo şi
Deborah Kashy le-au cerut participanţilor ca, timp de o săptămână, să consemneze
într-un jurnal toate interacţiunile lor sociale şi fiecare situaţie în care au încercat să
mintă pe cineva – indiferent dacă au făcut-o în mod interesat sau cu bune intenţii
(acceptând că unele minciuni urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că
frecvenţa minciunilor a fost cu atât mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate.
În medie, participanţii au fost nesinceri cel mai des faţă de necunoscuţi şi din ce în
ce mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare, membrii de familie şi prietenii lor. De
asemenea în concordanţă cu presupusele modele de auto-dezvăluire este faptul că
participanţii necăsătoriţi şi-au minţit partenerii de amor de trei ori mai des decât au
făcut-o cei căsătoriţi în relaţia cu soţul / soţia.
O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să se modi-
fice în funcţie de stadiul unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza incipentă a unei
noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă auto-dezvăluirii celorlalţi la acelaşi
nivel de intimitate. Când facem cunoştinţă cu cineva şi politeţea cere să venim în
întâmpinarea celor comunicate despre sine de către celălalt dezvăluind câte ceva
despre noi înşine. După consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai
rar. În ceea ce priveşte cuplurile cu probleme, observaţiile conturează două modele
diferite de auto-dezvăluire. În unele cazuri, se reduc atât lărgimea cât şi adâncimea
deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria cara -
pace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri, lărgimea dezvăluirii de sine se
restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată ce partenerii încep să se rănească reciproc
cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru celălalt.
O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în ceea ce
priveşte tendinţa de a-şi destăinui altora gândurile şi sentimentele private. După o
meta-analiză a peste 200 de studii în care au fost implicaţi circa 23.000 de ameri-
cani, Kathryn Dindia şi Mike Allen au constatat (în 1992) că, în medie, femeile
sunt mai deschise decât bărbaţii, precum şi faptul că oamenii în general se destăi-
nuie mai degrabă femeilor decât bărbaţilor.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 57

Probleme relaţionale: bărbaţi şi femei

Librăriile sunt pline de cărţi despre specificul celor două sexe. Există publicaţii
numai pentru bărbaţi sau numai pentru femei, cărţi care exaltă idealul masculin şi
cărţi care le învaţă pe cititoare cum să fie cât mai feminine, cărţi care îi descriu pe
bărbaţi şi pe femei în tonuri asemănătoare şi cărţi care insistă asupra diferenţelor
dintre cele două sexe. Să fie oare adevărat ceea ce spune titlul unei cărţi de succes a
lui John Gray, anume că „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus“? Iar dacă
este adevărat, ce implicaţii decurg în sfera relaţiilor dintre bărbaţi şi femei?

Sexualitatea
Acum o sută de ani, Sigmund Freud şoca opinia publică şi comunitatea ştiinţifică
formulând teoria psihanalitică, în care se pune un accent deosebit pe sex ca forţă
dinamică a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins
vehement rolul primordial acordat de psihanaliză motivaţiei sexuale. Se înşela oare
Freud? Imagini şi teme sexuale abundă în visurile noastre, în glumele pe care le
spunem sau le gustăm spuse de către ceilalţi, în spectacolele de televiziune şi în
filmele pe care le vizionăm, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul -
tăm sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor.
Nu-i de mirare că specialiştii în publicitate se folosesc de sex ca să vândă orice, de
la blue jeans şi automobile până la pastă de dinţi, parfumuri sau bere.
Deoarece este componenta cea mai intimă a relaţiilor interumane, sexul e greu
de studiat. După 1940, biologul Alfred Kinsey şi colegii săi au condus prima an-
chetă de proporţii a practicilor sexuale din SUA. Bazându-se pe interviuri confi-
denţiale a peste 17.000 de bărbaţi şi femei, cercetătorii au încercat să descrie ceea
ce nimeni nu îndrăznea să discute în public: diferite modele de activitate sexuală.
Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit şocante, întrucât arătau că activitatea
sexuală a americanilor era mai frecventă şi mai variată decât se credea. Cărţile lui
au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea
celor intervievaţi erau tineri, albi, din mediul urban şi din clasele de mijloc), însă
descoperirile sale mai sunt şi astăzi folosite drept bază de comparaţie.
Între timp, au fost realizate numeroase alte studii şi anchete privind activitatea
sexuală. Deşi nu se poate şti niciodată cu certitudine cât de exacte sunt declaraţiile
celor investigaţi, anumite rezultate se conturează cu destulă consistenţă. În primul
rând, deşi există destule variaţii în cadrul fiecărui sex, bărbaţii se declară mai per -
misivi şi mai activi din punct de vedere sexual decât femeile. De asemenea, în
relaţiile heterosexuale bărbaţii şi femeile joacă roluri sexuale diferite, conturându-se
o diviziune a muncii în care bărbaţii sunt „atacanţi“, iar femeile „stau în poartă“.
Dintre cele două roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice activitate
comună, partenerul mai restrictiv este acela care „ţine scorul“.
Cercetările mai arată că bărbaţii şi femeile au vederi diferite asupra sexului în
cadrul interacţiunilor din viaţa cotidiană. În comparaţie cu femeile, bărbaţii privesc
lumea în culori mai accentuat „sexualizate“. Într-un studiu din 1982, Antonia
58 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Abbey a format mai multe perechi de studenţi, cărora le-a cerut să converseze cinci
minute, în vreme ce alţi studenţi urmăreau conversaţia. Chestionându-i ulterior atât
pe actori, cât şi pe observatori, Abbey a remarcat că bărbaţii au simţit o mai mare
atracţie sexuală faţă de partenerele de conversaţie decât viceversa. De asemenea,
bărbaţii le-au considerat pe femeile care au purtat conversaţia mai seducătoare şi
mai provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt studiu,
după ce au citit nişte fragmente literare, prezentând diferite scenarii ale unor întâl-
niri amoroase, participanţii au fost mult mai înclinaţi decât participantele să presu-
pună că eroina fiecărui scenariu dorea să facă dragoste. Şi în viaţa reală, bărbaţii
sunt mai tentaţi decât femeile să interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai
insistentă, un compliment sau o remarcă amicală, o atingere a braţului sau un zâm-
bet inocent ca pe nişte avansuri sexuale.

Gelozia
Gelozia este o emoţie stârnită de percepţia unei ameninţări faţă de o relaţie foarte
preţioasă pentru individ. Ameninţarea nu trebuie să fie neapărat una reală, ci poate
fi o fantezie obsesională, bazată pe nişte aparenţe deformat interpretate. Gelozia
începe o dată cu supraevaluarea posibilei ameninţări. Unii indivizi sunt mai înclinaţi
decât alţii să exagereze în această privinţă. Cei care se simt nesiguri şi inechitabil
trataţi de către partener sunt cei mai volatili – îndeosebi atunci când relaţia este de
dată recentă, reprezentând pentru cel gelos o mare investiţie afectivă.
Cele mai puternice şi cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate
de percepţia unei infidelităţi sexuale – care, statistic vorbind – îi roade mai mult pe
bărbaţi decât pe femei, îndeosebi în societăţile tradiţionaliste. Gesturile şi actele
partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia diferă de la o cultură la alta.
Oamenii diferă, totodată, şi prin modul în care reacţionează atunci când sunt geloşi.
În general, gelozia este o emoţie negativă, însoţită de neîncredere, anxietate şi de
furia celui care se simte ameninţat să piardă ceva ce i-a aparţinut. Însă reacţia faţă
de ameninţare poate fi mai mult sau mai puţin constructivă. De exemplu, indivizii
cu predispoziţii depresive au tendinţa de a se autoînvinovăţi. Don Sharpsteen şi Lee
Kirkpatrick au măsurat orientările de ataşament ale unui grup de participanţi, după
care le-au cerut să relateze cum s-au comportat atunci când au fost geloşi. Au con-
statat că indivizii cu ataşament solid s-au dovedit a fi cei mai furioşi şi cel mai mult
înclinaţi să îşi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu ataşament
fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind să fie invadaţi de tristeţe şi de amărăciune,
căutându-şi o vină pentru comportamentul partenerului şi evitând o confruntare di-
rectă cu acesta sau cu adversarul ce ameninţă să strice relaţia.
În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenţi din mai multe ţări în legătură cu
modul lor de reacţie atunci când sunt geloşi, descoperind o serie de diferenţe cultu-
rale. Iată cum şi-a rezumat el constatările: „Când sunt geloşi, francezii înnebunesc,
olandezii sunt trişti, germanii n-au chef să se ia la harţă, italienii n-au chef de vorbă
iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!“ (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 59

Comunicare şi conflict
Neînţelegerile în legătură cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul
unei relaţii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc fricţiuni.
Problema nu este apariţia lor, ci modul în care un cuplu încearcă să le soluţioneze.
O sursă de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile
dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât şi cele homo-
sexuale invocă, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce
constau „problemele de comunicare“? Comparaţiile între cuplurile fericite şi cele
nenorocite au evidenţiat două modele de comunicare ce survin adesea în relaţiile
destabilizate.
Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care – aplicând tactica „ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte“ – partenerii fac un schimb de expresii ale tuturor
sentimentelor negative pe care şi le provoacă unul celuilalt. În toate cuplurile, ex-
primarea unui afect negativ atrage după sine un răspuns similar în mai mare măsură
decât etalarea unor sentimente pozitive. Însă reciprocitatea afectelor negative, mai
ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuată în cadrul cuplurilor cu pro-
bleme, în care partenerii se duelează din ce în ce mai des şi mai crâncen. Zâmbetele
trec neobservate, dar orice căutătură piezişă şi orice mină dezgustată stârnesc un
răspuns tăios.
Bărbaţii şi femeile reacţionează diferit în astfel de conflicte. De regulă, femeile
declară că trăiesc emoţii mai intense şi mai vădit exprimate decât bărbaţii. În multe
căsătorii nefericite se constată şi un alt model de comunicare nereuşită, cunoscut
drept cerere şi refuz: soţiile cer soţilor să discute despre problemele lor, doar pentru
a fi şi mai frustrate de refuzul soţilor de a face acest lucru. John Gottman susţine că
nici unul dintre aceste două modele de abordare a relaţiilor conflictuale nu este în
sine rău. Problemele, spune el, sunt generate de discrepanţe. În opinia lui Gottman,
relaţiile sănătoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asemă -
nătoare de implicare în conflict.
Indiferent de stilul fiecăruia, se poate recurge la două strategii de atenuare a
conflictelor. Prima este atât de evidentă, încât adesea trece neobservată: e vorba de
mulţumirea mai accentuată a celuilalt în aspectele neproblematice ale relaţiei. Dacă
există un conflict într-o anumită privinţă, partenerii pot şi ar trebui să îşi ofere unul
celuilalt mai multe satisfacţii în alte privinţe. Pe măsură ce echilibrul dintre laturile
pozitive şi cele negative ale relaţiei se restabileşte, bilanţul recompenselor devine
satisfăcător, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealaltă metodă este
aceea de a încerca să înţelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea faţă de
ceea ce gândeşte şi ce simte partenerul sporeşte calitatea unei relaţii. Ce poate să-i
motiveze pe indivizii aflaţi în vâltoarea unei dispute să facă efortul de a-l înţelege
pe celălalt? Se poate presupune că e de folos, în astfel de situaţii, dacă ei îşi dau
seama de faptul că, în fond, se confruntă cu o problemă de comunicare.
S-a dovedit că atribuirile pe care partenerii le fac unul în legătură cu comporta-
mentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relaţiei dintre ei. Cuplurile fericite tind să
facă atribuiri care strâng relaţia – să le numim atribuiri consolidante: comporta-
mentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situaţionali („A avut o zi
60 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

proastă“), temporari („O să-i treacă“) şi cu arie de acţiune limitată („Nu-i decât un
mic defect“). În schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenţi
partenerului, permanenţi şi generalizabili în alte aspecte ale relaţiei. După cum se
vede în Figura 8.7, cuplurile nefericite procedează invers, făcând atribuiri care
conservă nefericirea – pe care le vom numi atribuiri dizolvante.5 Astfel, în vreme
ce cuplurile fericite minimalizează răul şi maximalizează binele, cuplurile neferi-
cite nu cedează nici măcar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atri-
buţionale atât de diferite, s-ar părea că, o dată cu vremea, cuplurile fericite sunt şi
mai fericite, pe când cele nefericite ajung să fie şi mai nefericite. Aşa se întâmplă?
Da. În 1993, Frank Fincham şi Thomas Bradbury au descoperit că oamenii care fac
mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declară şi mai puţină satisfacţie
conjugală un an de zile mai târziu. Relaţia dintre atribuiri şi satisfacţie poate fi una
reciprocă, fiecare din cele două componente influenţând-o pe cealaltă.

Figura 8.7 Modele de atribuire în cadrul cuplurilor fericite şi nefericite

Calitatea Modelul Comportamentul Atribuirile pe care le face


relaţiei atribuţional partenerului

Externă
Negativ E stresat la serviciu.
Uită să ia Temporară
rufele de la De obicei nui uită.
curăţat. Specifică
Mă ajută atât de
Fericiţi Consolidant mult la alte treburi.
Internă
Pozitiv Mereu e foarte atent.
Vine cu flori Stabilă
fără un motiv Aşa face tot timpul.
anume. Globală
E la fel cu parfumul
scump pe care mi l-a
cumpărat ieri.

Internă
Puţin îi pasă de mine.
Negativ
Stabilă
Uită să ia
Totdeauna uită să ia
rufele de la
rufele.
curăţat. Globală
Nu face nimic în
casă.
Nefericiţi Dizolvant
Externă
Probabil i-a spus
Pozitiv soacră-mea să le
Vine cu flori cumpere.
5
fără un
Termenii consacraţi în literatura de specialitate motiv
anglo-americană Temporară
sunt imposibil de redat pe scurt în
româneşte: relationship-enhancing attributions Nu-lsă
anume.– literal „atribuiri de natură ţine mult. relaţia“ –
amplifice
Specifică
şi distress-maintaining attributions – „atribuiri de natură să conserve nefericirea“.
Pariez că vrea ceva
de la mine.
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 61

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Destrămarea unei relaţii


Întrucât suntem animale sociale, relaţiile apropiate sunt foarte importante pentru
oricare dintre noi – în ceea ce priveşte fericirea şi bunăstarea noastră emoţională,
ba chiar sănătatea şi longevitatea noastră. Într-o anchetă din 1990, 73% dintre
studenţii americani chestionaţi au declarat că ar sacrifica majoritatea altor scopuri
ale vieţii lor mai degrabă decât să renunţe la o relaţie satisfăcătoare. E trist faptul că
aceşti studenţi trăiesc într-o societate în care 50 – 60% dintre oamenii căsătoriţi
pentru prima oară divorţează. Într-un cuplu în care cel puţin unul dintre parteneri a
trecut printr-un divorţ, şansele unei noi despărţiri cresc. Această discrepanţă – între
stabilitatea dorită de majoritatea oamenilor şi despărţirile prin care trebuie să treacă
– este dramatică. Cuplurile se destramă, se separă şi divorţează. Cum evoluează
căsniciile de-a lungul timpului şi de ce unele rezistă, pe când altele nu?
După decenii de cercetări, psihosociologii au constatat că oamenii proaspăt
căsătoriţi tind să se idealizeze unul pe celălalt, ceea ce le induce o stare de extaz
marital. Dar după luna de miere, satisfacţia ambilor parteneri cunoaşte o importantă
scădere, ce se stabilizează cam după patru ani. În parte declinul se explică prin stre-
sul provocat de naşterea copiilor, ceea ce este normal, însă o traiectorie similară
parcurg şi soţii fără copii. Într-o oarecare măsură, se pare că relaţiile noastre apro-
piate, ca şi organismul nostru, îmbătrânesc o dată cu timpul. Cât despre factorii
care permit unele predicţii în legătură cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney şi
Thomas Bradbury au trecut în revistă 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de
căsnicii, şi au constatat doar că anumite variabile pozitive (educaţie, ocupaţie,
comportament constructiv, similaritatea atitudinală) permit întrucâtva unele predicţii
favorabile. O altă corelaţie s-a dovedit însă mai bine susţinută cu probe: cu cât este
mai abrupt declinul iniţial al satisfacţiei maritale, cu atât probabilitatea destrămării
unui cuplu este mai mare.
Încetarea unei relaţii apropiate poate fi o experienţă traumatică. Cum îi fac faţă
oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere
dintre parteneri sau măsura în care linia de demarcaţie dintre Eu-rile lor se estom -
pează până într-atât încât al meu şi al tău ajung să se suprapună. În 1992, Arthur
Aron a descoperit că longevitatea unei relaţii amoroase poate fi anticipată destul de
simplu, în funcţie de diagrama din Figura 8.8 pe care oamenii o consideră ca repre-
zentând relaţia dintre ei. Cu cât cineva încorporează mai deplin fiinţa unui partener,
cu atât relaţia promite să fie mai durabilă – dar şi durerea este mai mare în eventu -
alitatea unei rupturi.
62 PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Figura 8.8 Cât de strânsă este relaţia voastră? (Aron et al., 1992)

Încercuiţi diagrama care credeţi că descrie cel mai bine relaţia voastră
E = Eu; C = celălalt

E C E C E C E
C

E C E C E C

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)


Un alt factor important este interdependenţa – liantul social care ne ţine legaţi
unii de alţii. Cercetările arată că cu cât un cuplu este mai interdependent (ceea ce se
măsoară prin timpul petrecut împreună, varietatea activităţilor comune şi gradul de
influenţă al fiecărui partener asupra celuilalt) şi cu cât partenerii investesc mai mult
în relaţia dintre ei, cu atât aceasta este mai viabilă, dar şi efectele despărţirii sunt
mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc şi prin măsura în care asocierea lor cu
alte persoane este importantă pentru propria identitate. Cu cât regăsirea în fiinţa şi
prezenţa partenerului este mai necesară pentru echilibrul lăuntric al unui individ, cu
atât ruperea unei relaţii esenţiale este mai dureroasă.
Observăm un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea
unei relaţii (apropierea, interdependenţa şi importanţa relaţiei pentru propria iden-
titate a cuiva) sunt de natură să intensifice nefericirea după ruperea relaţiei şi să
sporească dificultatea suportării ei. Cum să menţinem echilibrul între investiţia psi-
hologică necesară unor relaţii durabile şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine, pentru
a ne susţine în eventualitatea unei despărţiri?
În lumea occidentală, diferiţi indicatori demografici arată cât de problematice
au devenit formele tradiţionale de angajament familial: o rată înaltă a divorţialităţii,
din ce în ce mai multe familii cu un singur susţinător, tot mai numeroase cupluri ce
trăiesc în concubinaj şi tot mai mulţi celibatari. Însă dorinţa de stabilire a unor
relaţii apropiate durabile nu a slăbit. Dimpotrivă. Homosexualii şi lesbienele luptă
pentru recunoaşterea oficială a căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex, majoritatea
celor divorţaţi se recăsătoresc, iar familiile de adopţie modelează un nou sens al
conceptului de viaţă familială. E ca şi cum cu toţii am fi pornit într-o căutare neîn-
cetată şi imperios necesară, de vreme ce milioane de bărbaţi şi femei încearcă să
găsească modalităţi de afiliere, atracţie, apropiere şi iubire, pentru a se devota pe
viaţă unii altora.

Concluzii
AFILIERE, ATRACŢIE, IUBIRE 63

La prima vedere, acest capitol despre afiliere, atracţie şi iubire nu pare să aibă o
relevanţă deosebită faţă de abilităţile şi competenţele manageriale sau faţă de acti-
vitatea economică în general, privind mai degrabă viaţa intimă, strict personală, a
fiecăruia. Neîndoielnic, acest din urmă aspect este cât se poate de real; dar, pe de
altă parte, cu toţii ne putem da seama de faptul că echilibrul şi armonia fiecărui
individ depind în mare măsură de relaţiile sale apropiate, iar starea lăuntrică a cuiva
este direct corelată cu performanţele sale profesionale. Randamentul unui bun man-
ager depinde în mare măsură de abilităţile sale profesionale, dar acestea pot fi ori
potenţate de relaţiile sale plăcute, stimulatoare şi armonioase cu cei din jur – soţ /
soţie, copii, rude, vecini, prieteni sau parteneri de afaceri sau simpli cunoscuţi – ori,
dimpotrivă, afectate negativ de lipsa relaţiilor apropiate sau, şi mai grav, de apariţia
şi persistenţa sau agravarea unor relaţii tensionate cu ceilalţi. În acelaşi timp, un
bun manager trebuie să fie conştient şi să ţină seama de importanţa echilibrului su-
fletesc al celor pe care îi conduce sau cu care colaborează, acordând cuvenita preo-
cupare faţă de problemele „sentimentale“ ale angajaţilor, subordonaţilor, colegilor
sau partenerilor săi, manifestând înţelegere şi chiar implicare empatică ori de câte
ori intervenţia sa poate să contribuie la depăşirea unor momente de impas afectiv al
celor care depind de el, sporind prin aceasta gradul lor de implicare şi de eficienţă
profesională.