Sunteți pe pagina 1din 7

SUBIECTUL al II-lea

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul dat prin evidențierea relației dintre ideea poetică și
mijloacele artistice utilizate:
„Clar de noapte parfumat
O grădină cu orizontul depărtat…
Şi în somn, pe banca veche, cugetări se contrazic.
Greierul zimţează noaptea, cu nimic.

Cum te-am aşteptat…


Totul a trecut –
Luna pare, în oftat,
Un continent cunoscut.”

Aici e frumos aranjat


Orice fir;
Veacurile-au stat
Un oraş, pe vale, – Suvenir.”
(George Bacovia, Nocturnă)

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.


Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.


Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,


numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.


Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
(Nichita Stănescu, La începutul serilor)
I-am zis într-un amurg de vară,
Robit de chipul unei stele:
Durează, suflete măiestre,
Altar nădăjduirii mele!

I-am dat temuta mea comoară,


Temeiul sfânt al suferinţii,
Argintul visurilor toate,
Şi marmura curat-a minţii.

Şi el mi-a întruchipat altarul,


Lăcaş de mândră strălucire,
Zidindu-şi în catapeteasmă
Întreagă setea de mărire.

Dar vifor s-a pornit prin noapte,


Şi-n goană vitregă şi crudă,
O clipă-a sfărâmat nătângă
Prisosul lunilor de trudă...

E noapte-acum... Pe faţa bolţii


Plâng ochii stelelor senine,
Când blăstemă-nşelatul meşter
Şi strigă bietul din ruine...
(Octavian Goga, Învins)
Omul începuse să vorbească singur ... Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Și totul se mișca în umbre trecătoare – Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Un cer de plumb de-a pururea domnea, Și-nvinețit de gânduri cu fruntea în pământ,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare. Omul începuse să vorbească singur ...
(George Bacovia, Altfel )

SUBIECTUL al II-lea
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, următoarea secvență, evidențiind tipul de perspectivă narativă:
Ce ciudate contradicţii în Ioana! Nu-i place decât literatura clasică, şi totuşi e victima celor mai romantice
zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi totuşi
aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am transmis eu. Când i-am fost recomandat, abia terminase
şcoala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu ştia bine nici să traducă. [...]
Ioana e foarte inteligentă, şi dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roşeşte de bucuria
complimentului. Dar când există o mică distanţă între noi, se îngălbeneşte de disperare, ca şi cum complimentul
implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligenţă, şi chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb,
să o consolez. Inteligenţa ei constă în spirit critic cu ocazia cărţilor, ceea ce n-am mai întâlnit niciodată la altă
femeie, [...]. Întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii, foarte serioase, e exactă, şi n-am nicio ezitare
când ea îmi recomandă o carte[...]Inteligenţă virilă, fără memoria facilă a femeilor.
(Anton Holban, Ioana)
Ana Lipan își așeză pălăria cu delicată artă, să nu strivească buclele fragile și frizate în simtrice spirale. Se dădu doi
pași îndărăt. Se privi în oglindă din față, din profil, din trei sferturi; cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, din dreapta
și stânga, își examina ceafa și cutele rochiei în spate. Surâse. Se uită grav. Se înclină grațios. Ridică din sprâncene surprinsă
și se încruntă în glumă, ironic, sceptic, cochet, mustrător. Se apropie atât de mult, încât își văzu amănunțit în sticla poleită
porii obrazului astupați cu pudră. Îndepărtă taburetul și se așeză gânditoare; pe urmă atentă la spusele unui vorbitor invizibil;
pe urmă jucându-se distrat cu mărgelele de cristal; pe urmă amenințând gingaș, cu arătătorul ridicat, același vorbitor nevăzut
și de-o imprudență simpatică. Toate aceste exerciții de mimică în fața oglinzii, în camera cu perdele trase și cu luminile
aprinse, ar fi surprins poate un martor indiscret car cunoștea numai o domnișoară Ana Lipan (Annie Lippan, cu doi n și doi
p), solemnă, severă și distantă. Dar ce tânără fată în fața oglinzii ar fi făcut oare la fel? Rochia era nouă, pălăria nouă, nou
colierul de cristal și peste o singură oră avea să pășească, în sfârșit, într-o lume nouă și în atâtea reverii râvnită.
Domnul, doamna și domnișoara Lipan erau invitați la ceaiul din saloanele doamnei și domnului ministru Gică
Elefterescu. Evenimentul adusese agitare în casa familiei Lipan și tulburare în bugetul casei Lipan. De-o săptămână
împlinită, Ana alerga de la croitoreasă la modistă, de la pantofar la magazinele cu piepteni, coliere și poșete, alegând,
încercând, plătind și aducând îndărăt, pentru o modificare îndelung meditată acasă și confruntată cu teancul revisteor de
modă.
(Cezar Petrescu, Calea Victoriei)

SUBIECTUL al II-lea
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, următoarea secvență, evidențiind tipul de perspectivă narativă:

După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Drept din București. Tatei i-ar fi plăcut să urmez
medicina veterinară, pentru că aveam pe moșie o întinsă crescătorie de vite. Ne trăgeam dintr-o familie veche
boierească, având rădăcini în trecut. Un străbunic fusese în divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare luptase aprig
pentru unire și era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă pentru o femeie și mai ales orgoliul său care nu
cunoștea margini (credea că se trage, după mamă, din bazilei) l-a îndepărtat de la demnitățile care i se cuveneau.
(Probabil că de la el mi se trage mândria mea tiranică).
În cei trei ani care trecură până să-mi iau licența, nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. Am continuat, firește,
același mod de viață, făcând noi cuceriri și obținând noi succese școlare. Era însă ceva care nu-mi venea deloc la
îndemână. În mediul universitar nu mă mai simțeam obiectul de admirație al colegior, erau prea mulți și mereu
alții, încât n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă sufocam ca într-o apă pe care nu poți s-o cuprinzi
cu brațele... Și apoi libertatea, fără restrângeri, mă scote din fire. Fusesem croit să înfrunt primejdia, să încalc
porunca, să înfrâng disciplina. Or, aici aproape totul îmi era îngăduit. Încercam impresia celui scăpat din
închisoare, căruia i se pune la dispoziție dintr-o dată deșertul Saharei, ca să se bucure de nemărginită libertate.
De aceea simțeam că mă împrăștii, că mă dizolv în marele anonimat fără vreo posibilitate de regăsire.
Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al patrulea, într-o clădire veche, cu o puzderie de
chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din
vreo zece camere înșirate de o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi.
(Mihail Drumeș, Invitație la vals)

1. Comentează, în minimum 50 de cuvinte, următoarea secvență, evidențiind rolul notațiilor autorului:


(În tot acest timp trecătorii s-au apropiat de cei doi şi s-au oprit să-i asculte. Până la sfârşit lumea va face cerc în jurul lor.)
SAMUEL BECKETT (arătand spre sticlă): E din tomberon?
GODOT: N-are importanţă de unde e. Important e că e. Şi că e la mine. (Scoate sticla din interiorul hainei.) Pentru ce bem?
SAMUEL BECKETT: Bem pur şi simplu.
GODOT: Nu, e păcat să bei pur şi simplu. În lumea asta e păcat să bei pur şi simplu. Iroseşti băutura dacă bei pur şi simplu. (Ridică
sticla şi bea.) Pentru teatru! Care tocmai a murit.
SAMUEL BECKETT: Naiba să-l ia de teatru.. (Primeşte sticla şi bea.) Ce mult l-am iubit…
GODOT: Nişte derbedei… Nişte ordinari.. Să omori arta. (Bea. Efuziv. Ameţit.) Pot să te-mbrăţişez?
SAMUEL BECKETT (înmuiat): Acu, în anii din urmă, obişnuiam să mă strecor după draperii… Pândeam din sală, după uşile
întredeschise… O, am iubit o himeră…(Cei doi se îmbrăţişează.)
GODOT (pe umărul lui SAMUEL BECKETT): Ce-o să facem d-acu’? Totu’ se scufundă… Trotuaru’ se scufundă… Uite la tomberon: se
scufundă-n trotuar… o să murim ca nişte şobolani.
SAMUEL BECKETT: Nu murim noi.
GODOT (smiorcăindu-se): N-o să pot trăi fără teatru… N-o s-o pot duce prea mult… În fiecare seară eram în sală, eram printre oameni,
trăiam.. Sufeream ca un câine, dar trăiam… Trăiam peste tot, în fiecare cuvânt… Cum de-au putut face aşa ceva? Cum de-au putut închide
totu’? Cum de-au putut da oamenii afară? Ce mă fac eu acu’?
SAMUEL BECKETT (privind stânjenit in jur, şoptind): Taci dracului că râde lumea.
(Matei Vișniec, Ultimul Godot)

Tânăra (după ce a luat dulceață și a băut puțină apă, se caută să-și găsească batista): A! mi-am uitat batista... (Roșește.)
Avocatul (scoate pe a lui neatinsă din buzunarul redingotei și o dă clientei): Poftiți, doamnă...
Tânăra (ia batista, se șterge la guriță; apoi dându-o înapoi): Opoponax?
Avocatul: Da, parfumul meu favorit.
Tânăra: Ș-al meu. (Roșește.)
Avocatul (încântat): Ș-al dumitale!... (Se apropie mai tare de ea și o priveste adânc, punând apăsat batista pe buzele lui.)
Părintele (care a băut paharul): Strașnic vinișor, taică! (își mai toarnă un pahar.)
(Pe când avocatul pledează cu multă volubilitate foarte încet și de aproape Acriviții, și dânsa se face din ce în ce mai roșie la obraz fără
să răspundă, părintele scoate din buzunar un țâr; pe urmă ia de pe masă un presse-papier, care reprezintă bustul lui Ciceron în bronz;
ține țârul de coadă, culcat pe marginea biuroului și-l bate bine cu capul bustului, să-l frăgezească.)
Avocatul (mai tare, așa încât se aude): ...care merită a fi fericită!
Tânăra: Eu fericită? (Roșește.)
Părintele (la al treilea pahar): Strașnic vinișor!
Avocatul: Așadar, să vedem ce motive putem invoca.
Părintele: Ce motive? ce motive? Iacă, o despart eu, că-i sunt tată; și pace bună! nu mai vreau s-o las să trăiască cu un pârlit (golește
paharul), cu un fecior de...
Avocatul (turnându-i încă un pahar): Apoi, nu merge așa, părințele. Trebuie să găsim motive și (cu hotărâre) le vom găsi! trebuie să le
găsim!
Părintele: Găsește-le, taică! de ce ești dumneata avucat?
(I.L. Caragiale, Art. 214)

SUBIECTUL al II-lea
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, următoarea secvență, evidențiind rolul notațiilor autorului:

Personaje:
DAVID HANGANU, CLAUDIU TEODORINI
Acţiunea se petrece în atelierul pictorului Teodorini.
SCENA I - Claudiu Teodorini stă trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care priveşte lung. Pare frământat, îşi
ia capul în mâini, vorbeşte pentru sine:
CLAUDIU: Ce mi-o fi venit cu tabloul ăsta, acum mai bine de douăzeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da
Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am
găsit, decât „Cina cea de Taină“! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Ce nu-mi ajunge?
Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza
nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că nici acum 20 de ani, nici astăzi n-am reuşit să găsesc
un model care să-mi pozeze pentru Iuda.(Începe să se plimbe îngândurat prin atelier. Se aude o bătaie în uşă şi,
până s-apuce să răspundă, uşa se deschide. În cadrul ei apare David Hanganu, pus la patru ace)
DAVID: Bună ziua! (Zâmbeşte fericit, dă să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu).
CLAUDIU (după ce-l studiază fugitiv, ca şi când ar avea o revelaţie): Staţi!Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu
mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da“!
DAVID: Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!
CLAUDIU: Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorini, celebrul Teodorini care-a rupt pisica prin
occident şi s-a gândit că ce-ar fi să se întoarcă în ţară să rupă şi-aici ce-o mai putea rupe… Gura târgului, par
example. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui
trădător ordinar…
(Florentina Dalian, Înainte de magnolii)