FORMELE EDUCAȚIEI

Educaţia formalã (şcolarã) este forma fundamentalã de educaţie, cea mai consistentã şi decisivã în
ceea ce priveşte formarea personalitãţii şi a competenţelor profesionale. Ea include ansamblul acţiunilor
intenţionat educative, organizate şi realizate în mod planificat, sistematic, în cadrul instituţiilor şcolare şi
universitare prin intermediul sistemului de învãţãmânt structurat şi ierarhizat în trepte şcolare şi ani de
studii.
Educaţia formalã implică obiective, proiectare, planificare, organizare, desfãşurare şi evaluare, o
activitate densã şi sistematicã. În contextul unui neîntrerupt proces de educaţie şi instruire, educaţia
formalã constituie perioada de formare intensivã, cu obiective clar prevãzute, eşalonate pe baza unor
programe de studii cu atenţie elaborate, realizate în condiţii de organizare şi materiale determinate, sub
conducerea unui corp profesoral specializat, care se adreseazã şi lucreazã cu un public ce beneficiazã de
un statut aparte: cel de elev sau de student.
Prin intermedul acestui tip de educaţie, în timpul anilor de studiu, individul este introdus progresiv
în vastele domenii ale experienţei umane, ale ştiinţei şi tehnologiei, ale literaturii şi filosofiei, ale artei şi
eticii, etc.
Educaţia formalã permite asimilarea cunoştinţelor ca sistem, dar oferã concomitent şi un cadru
metodic al exersãrii şi dezvoltãrii capacitãţilor şi aptitudinilor umane. Tot ea devine şi un autentic
instrument al integrãrii sociale depline şi eficiente a generaţiilor de absolvenţi. Este întotdeauna o
educaţie evaluatã social, care se încheie prin obţinerea unor acte, diplome, care atestã, consfinţesc
pregãtirea realizatã.
În principal, locul fundamental în cercetarea pedagogică și în politica educațională a oricărui sistem
de învățămant din lumea întreagă îl ocupă educația curriculară, formală. Faptul este firesc, ținând seama
de rolul hotărator pe care-l joacă școala în formarea personalității copiilor. Sistemul educației curriculare
este fundamental pentru realizarea ulterioară a educației, pe parcursul întregii vieți, fiindcă în școală se
dobândesc achizițiile de bază, fie ele de natură cognitivă, operațională sau atitudinală, capacitatea de a
învăța si plăcerea de a învăța. Raportul Comisiei UNESCO este categoric în această privință: „Nimic nu
poate înlocui sistemul formal de educație, în care fiecare se inițiază în disciplinele cunoașterii, sub
multiplele ei forme. Nimic nu se poate substitui relației de autoritate, dar, de asemenea, de dialog dintre
profesor și elev” (Delors, 1996, p. 17). Educația curriculară, formală, școlară reprezintă modalitatea cea
mai eficientă de atingere a finalităților, expectanțelor, dezirabilităților unei societăți. Fiind un demers
conștient proiectat, organizat, desfășurat și (auto)reglat, educația curriculară capătă funcțiile cele mai
importante pentru clădirea conștientă, cu scop, cu o anumită finalitate, a personalității umane.
 Educaţia nonformalã, desfãşuratã liber, cuprinde ansamblul acţiunilor educaţiei nonşcolare,
structurate şi organizate totuşi într-un cadru instituţionalizat, dar situat în afara sistemului de învãţãmânt.
Este vorba de multiplele acţiuni de educaţie extraşcolarã, adeseori numite şi paraşcolare. Ca ordine,
primele au apãrut în mediul socio-profesional, de genul acţiunilor de perfecţionare, de formare continuă
sau profesionalã. Treptat, ele au apãrut şi în mediul socio-cultural, foarte multe şi în varianta de activitate
de autoeducaţie şi loisir, în scopuri culturale şi de refacere a echilibrului fizic şi psihic. Ele s-au realizat
sau se realizezã fie prin mijloace şi instituţii tradiţionale (familie, casã de culturã, organizaţii de copii şi
tineret, cãmine culturale, cluburi sportive, teatre, muzee, biblioteci publice, universitãţi populare, formaţii
populare artistice, excursii, activitãţi ale confesiunilor religioase ş. a. m. d.), fie pe cãi moderne, prin
intermediul comunicaţiilor de masã, presã, radio, tv, cinema, discotecã, etc.
Activitãţile nonformale sunt opţionale, satisfãcând mai bine decât cele obligatorii, impuse,
interesele, aspiraţiile, dorinţele copiilor, tinerilor şi oamenilor, chiar dacã nu sunt ele cele care construiesc
decisiv personalitatea. Ele sunt de regulã concepute şi cu ajutorul educaţilor, dându-le posibilitatea sã
participe astfel la realizarea propriei educaţii. Aşa-zişii profesori sunt mai degrabã mediatori sau
moderatori, de obicei în astfel de activitãţi nu se dau note, existã o marjã mare de libertate, se practicã
demersuri interdisciplinare. În general, acest tip de educaţie prezintã o mare flexibilitate, cuprinde
programe variate în funcţie de vârstã, sex, etc., vizând obiective ale dezvoltãrii generale (lãrgirea
orizontului de culturã), dar şi obiective specifice (de exemplu dezvoltarea unor aptitudini speciale).
Crenguța Oprea (2003), într-o amplă abordare comparativă a celor trei forme ale educației,
consideră că, din punct de vedere etimologic, termenul de educație nonformală își are originea în
latinescul „nonformalis”, preluat cu sensul „în afara unor forme special/oficial organizate pentru un
anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educațională
mai puțin formalizată sau neformalizată, dar intotdeauna cu efecte formativ-educative. Educația
nonformală cuprinde ansamblul activităților și al acțiunilor care se desfășoară într-un cadru
instituționalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului școlar, constituindu-se ca „o punte între
cunoștințele asimilate la lecții și informațiile acumulate informal” (Văideanu, 1988, p.232).
Dezideratele educației nonformale sunt în strânsă legătură cu realizarea următoarelor finalități:
 să lărgească și să completeze orizontul de cultură, îmbogățind cunoștințele din anumite domenii;
 să creeze condiții pentru „desăvârșirea profesională sau inițierea într-o nouă activitate”(Istrate,
1998, p. 155);
 să sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate;
 să contribuie la recreerea și la destinderea participanților, precum și la petrecerea organizată a
timpului liber;
 să asigure cadrul de exersare și de cultivare a diferitelor înclinații, aptitudini si capacități, de
manifestare a talentelor.
 Educaţia informalã sau incidentalã, spontanã, difuzã, ocazionalã, ocupã ponderea cea mai mare în
timp şi ca influenţã extensivã asupra diferitelor laturi ale fiinţei umane. Ea priveşte ansamblul influenţelor
cu efecte educative ce rezultã din contextul situaţiilor şi activitãţilor cotidiene, care nu-şi propun în mod
deliberat atingerea unor ţeluri de ordin educativ. Sunt influenţe din afara unui cadru organizat,
instituţionalizat, provenite din partea întregului mediu de viaţã, a ambianţei familiale şi sociale sau se
datoresc muncii efectuate, meseriei prestate, participãrii la viaţa social-culturalã.
În contextul acestei educaţii nesistematice, mijlocite de miile de contacte spontane ale existenţei
cotidiene, fiecare individ achiziţioneazã, în decursul vieţii sale, informaţii, interiorizeazã valori, adoptã
atitudini, exteriorizeazã aptitudini, ce îmbogãţesc şi ele profilul spiritual al fiinţei umane. Şi totuşi,
influenţele de acest gen disperseazã eforturile, nu dau posibilitatea concentrãrii în mod special asupra
unor cunoştinţe, valori, aptitudini, ceea ce poate sã creeze un obstacol în calea realizãrii unei cunoaşteri
autentic ştiinţifice, dincolo de cea comună, sau a formãrii unor capacitãţi şi competenţe care sã
depãşeascã unele forme elementare de manifestare. Influenţele spontane, gen educaţie informalã, au, din
acest punct de vedere, un efect secundar asupra dezvoltãrii personalitãţii.
Multitudinea, varietatea și variabilitatea influențelor educative ale educației informale derivă din
statutul individului, din satisfacerea exigențelor derivate din multitudinea de roluri pe care, simultan,
trebuie să le dobândească: membru de familie, membru al unui grup de prieteni, al unei organizații
(școlare, sociale), membru într-un colectiv dintr-o clasă de elevi etc. „În ultimă analiză, și cartierul și
strada educă; magazinele cu vitrinele lor și metroul fac educație” – apreciază Ioan Cerghit (1988, p. 29).
Cu cât aceste influențe cunosc o dezvoltare și culturalizare la standarde înalte, cu atât crește și valoarea
lor ca factori educativi spontani, având astfel rol în dezvoltarea personalității umane.
Alte influențe educative informale deosebit de importante vin din mediul ambiental, social,
îndeosebi (deși și mediul geografic, fizic, urban – rural exercită un anumit tip de influență). Se consideră,
astfel, că marile comunități și aglomerări urbane pot genera comportamente marginale, o sub-cultură
opusă valorilor morale, estetice si spirituale pe care le-am dori promovate. În schimb, comunitățile mai
restrânse, în care domină anumite reguli de comportament scrise și nescrise, exercită o influență mai
adecvată din perspectiva dezirabilității morale și comportamentale. Grupul de prieteni, anturajul, pot
reprezenta factori de emitere și exercitare a unor influențe pozitive, dar și negative. Grupul exercită o
puternică influență de convingere asupra fiecărui membru din componența sa. Această influență poate fi
însă îndreptată spre realizarea unor fapte „bune”, cotate pozitiv, dar, aceeași forță de influențare poate fi
direcționată și către îndeplinirea unor „sarcini” cotate de morala socială drept negative.
Un loc deosebit de important de difuzare, emitere de influențe educative informale, mai ales într-
un univers informațional în continuă accelerație, îl reprezintă mass-media, pe care unii pedagogi au
numit-o „școală paralelă”. Mijloacele de informare în masă (mass-media) pot fi privite ca izvoare de
transmitere de informații către receptori (copii, elevi, adolescenți, adulți, bătrâni). Însă, este nevoie și de o
selectare a acestor informații pe de o parte, iar pe de altă parte este nevoie de rigoare și seriozitate în
emiterea și prezentarea acestor informații, care de dorit ar fi să se și transforme în cunostințe (de
literatură, filozofie, muzică, istorie, geografie etc.). Nu trebuie pierdut din vedere și posibilul impact
negativ pe care îl poate avea asupra unui tanăr în formare imaginea colorată a televizorului, jocurile
video, emisiunile radio, filmele de pe micul/marele ecran; ele pot oferi drept model de comportare traiul
fără muncă, egoismul, hoția, violența, desfrânarea, lipsa de scrupule, nepăsarea față de semenii noștri. Tot
ca sursă de emitere a unor influențe educative informale o reprezintă computerul, respectiv Internetul.
Aceleași discuții și explicații trebuie făcute și aici ca în cadrul televizorului: unele mesaje întâmpinate pot
fi dăunătoare.
C. Oprea (2003) sesizează avantajele educației informale:
 are caracter pluridisciplinar; informează din varii domenii;completează informațiile celorlalte
tipuri de educație;
 dă posibilitatea individului de a interioriza și exterioriza atitudini, comportamente, sentimente;
 dă posibilitatea individului de a-și organiza timpul liber, de a se autoinstrui, autoforma,
autoevalua, fiind simultan și evaluat și evaluator, răspunzător de faptele întreprinse etc.,
dar și dezavantajele:
 influențe educative spontane, neriguros organizate;potențial cu efecte negative, funcție formativă
redusă; riscul ca puține informații să devină cunoștințe.