• Introducere

• Despre apă
• Ce este poluarea?
• Surse ale poluării
• Tipuri de poluare
• Modul de infestare al apei
• Poluarea oceanelor
• Efectele poluării
• Controlarea poluării
 Introducere
Problema raportului dintre om şi mediul ambiant nu este nouă. Ea a apărut o dată cu cele
dintâi colectivităţi omeneşti, căci omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc, nu s-a
mulţumit cu natura aşa cum era ea, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a ei
potrivit nevoilor sale. Multiplicându-se neîncetat, specia umană a adăugat peisajului natural
privelişti noi, prefăcând mlaştini şi pământuri înţelenite în văi roditoare, ţinuturi aride în oaze de
verdeaţă, a creat noi soiuri de plante de cultură şi a domesticit animale sălbatice. Până aici,
echilibrul natural nu a avut de suferit, decât poate pe arii foarte restrânse, care nu puteau afecta
ansamblul.
Cotitura a intervenit o dată cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie
tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brăzdează astăzi văzduhul şi străpung norii, nave
tot mai mari şi mai puternice despică luciul mărilor şi al oceanelor, cascade de hidrocentrale
transformă puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul de maşini în creştere
vertiginoasă. Într-un cuvânt, ştiinţa şi tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au
ridicat, în medie, nivelul de viaţă de pretutindeni. Dar reversul civilizaţiei industriale contemporane,
al progresului material a fost şi este înrăutăţirea mediului natural. Sub impactul dezvoltării
economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apa şi aerul, au dispărut sau sunt pe
cale de dispariţie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la rândul lui cu diverse
maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele. Efectele ei sunt
resimţite până şi pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în timp de un
deceniu, devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.
La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau asupra
naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme cât de cât sesizabile. La mijlocul secolului
trecut, deci nu la mult timp după declanşarea revoluţiei industriale, numărul locuitorilor globului
ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste încă manifestări preocupante, cu
excepţia anumitor perimetre din unele ţări occidentale - începând cu Anglia - care au urcat primele
în „trenul industrializării”, graţie în primul rând motorului cu abur.
Poluarea ca problemă globală este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei
decenii, timp în care populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Problema care i-a
preocupat pe specialişti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrană
suficientă populaţiei şi doar în ultimile decenii şi-au îndreptat atenţia asupra unui aspect care s-a
dovedit a fi la fel de important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune şi alte
fenomene, datorate acţiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afectează nu numai posibilităţile de
procurare a hranei, ci şi alte aspecte ale existenţei umane, începând cu sănătatea.

Despre apă
Terra este denumită şi „Planeta albastră”, datorită faptului că 71% din suprafaţa sa este
acoperită de apele Oceanului Planetar. Din volumul total de apă existent pe Terra, evaluat la
1,4⋅ 109 km3, apa dulce reprezintă 2,7% (35,1 milioane km3), cea mai mare parte a acesteia fiind
stocată în calotele glaciare şi în gheţari (77,1%). Restul de apă dulce este cuprins în sol (22,41%),
sub formă de ape subterane şi umiditate a solului, în lacuri şi mlaştini (0,35%), în cursurile de apă
(0,1%) şi în atmosferă (0,04%).
Sub acţiunea energiei solare, a curenţilor şi a gravitaţiei, apa se află într-o permanentă
mişcare, existând în formă lichidă, solidă şi gazoasă. Circulaţia apei în oceane, mări, pe continente,
în atmosferă şi de aici înapoi poartă numele de ciclu hidrologic şi consumă 33% din energia solară
primită de la Pământ.
Apa este un factor indispensabil vieţii. De aceea în jurul surselor de apă s-a dezvoltat o mare
diversitate de biocenoze. Apa este un element esenţial pentru viaţa plantelor, animalelor şi pentru
dezvoltarea societăţii. În alcătuirea organică a tuturor vieţuitoarelor apa deţine o proporţie de circa
50-95%, consumul de apă fiind vital. Pentru multe organisme, apa este habitatul în care îşi
desfăşoară existenţa.
Apa este folosită în toate sectoarele de activitate ale omului: industrie, agricultură, consum
-2-
casnic, ca mijloc de transport, servicii, în producerea de energie, etc. Dacă aerul deocamdată poate
fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu apa potabilă, care pentru citadini
are de mai multă vreme un preţ, încă în continuă creştere. Cererea de apă potabilă creşte continuu
datorită creşterii populaţiei. Cantitatea de apă potabilă provenită din râuri, mări şi lacuri a crescut
din 1940 până în 1990 de patru ori. Apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti,
după aer, a devenit şi el un produs industrial. În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar
instalaţii uriaşe de „tratare” a apelor naturale, numite staţii de epurare (epurarea constă în eliminarea
impurităţilor din gaze sau ape reziduale). După ce se analizează compoziţia acestora, tratarea lor
presupune trei etape: eliminarea particulelor solide prin strecurare, apoi prin decantare; după aceasta
se adaugă oxigen; apoi se elimină produsele toxice cu ajutorul unor microorganisme. Apa este
retrimisă spre utilizare după ce se face o analiză chimică a gradului ei de puritate.
La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care
dispune de atâta apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Chestiunea e că
97% din apa globului este sărata, iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă
că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice
numai în jur de 1% la sută din volumul de apă dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri şi din
unele pânze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu, numai că apa este
foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic
poluată.
Nivelul poluării apelor a crescut mult în ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe
glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri pentru
protecţia calităţii apelor. Primejdia impurificării apelor a devenit evidentă tocmai în acele regiuni
întrucât dezvoltarea economică a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de apă curată.
Multă vreme am crezut, sau în orice caz am acţionat ca şi cum am fi crezut, că apa, prin
imensitatea volumului ei, „digeră” tot ce putem să arucăm în ea, cu alte cuvinte, întinderile de apă
ar fi o imensă ladă de gunoi pe care o ştiam purificatoare. Au fost necesari 50 de ani, în cursul
cărora am aruncat în mare mai multe deşeuri de toate felurile decât în cursul celor 20 de secole
precedente, pentru ca această iluzie să se spulbere. A trebuit să se producă o serie de catastrofe până
să descoperim greşeala pe care am făcut-o. Savanţii cunoşteau primejdia, dar avertismentele lor au
trecut, de cele mai multe ori, neluate în seamă. Astăzi suntem aproape neputincioşi în faţa
anumitelor fenomene de impurificare.

Ce este poluarea?
Cuvântul poluare vine din latinescul „polluoere” care înseamnă a murdări, a degrada.
Una dintre definiţiile generale ale poluării ar fi degradarea mediului natural prin acţiunea
produselor toxice. O definiţie atotcuprinzătoare nu putem afirma că există încă, deşi în decursul
timpului, s-au mai dat multe, cea mai completă dintre toate fiind considerată cea formulată de
CONFERINŢA MONDIALĂ a O.N.U. asupra mediului de la Stockholm din 1972, şi anume:
„Modificarea componenţilor naturali sau prezenţa unor componente străine, ca urmare a acţiunii
omului, care în lumina cunoştinţelor noastre actuale provoacă prin natura lor, prin concentraţia în
care se găsesc sau prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau
impietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea servi în forma sa anterioară.”
Din cuprinsul definiţiei se poate constata că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea
mediului o are omul, poluarea fiind consecinţa activităţii fiziologice dar mai ales social-economice
a acestuia. Nu se poate neglija totuşi faptul că în mediul înconjurător are loc şi o auto-poluare,
datorită prezenţei unor elemente naturale, care îl degradează.
Orice adaos de substanţă sau forme de energie (caldură, sunet) pe care mediul nu le mai
poate dispersa, descompune sau recicla, conduce la apariţia poluării. Poluarea a constituit o
problemă pentru populaţia oraşelor încă din antichitate. În Evul Mediu condiţiile neigienice
favorizau apariţia epidemiilor, iar în secolul XIX depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor în
zonele aglomerate ale marilor oraşe provocau poluarea aerului şi a apei. Astăzi datorită
tehnologiilor avansate, poluarea este o problemă universală.
Poluarea se produce atunci când, în urma introducerii anumitor substanţe (solide, lichide,
-3-
gazoase, radioactive) apele suferă modificări fizice, chimice sau biologice, susceptibile de a le face
improprii sau periculoase pentru sănătatea publică, pentru viaţa acvatică, pentru pescuitul industrial,
pentru industrie şi turism.

Surse ale poluării

Poluanţii ajung în apă printr-o serie de surse, direct sau indirect, sursele de poluare ale apei
fiind diferite. Cele care produc murdărirea în urma evacuarii unor substanţe în ape prin intermediul
unor instalaţii destinate urmatoarelor scopuri: oraşe canalizate, crescătorii de animale sau evacuari
de industrii, etc. sunt surse organizate, iar cele care produc murdăria prin pătrunderea necontrolată
a unor substanţe în ape sunt surse neorganizate.
Sursele de poluare ale apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea lor:
• După acţiunea lor în timp: permanente, nepermanente, accidentale.
• După modul de generare a poluării: naturale şi artificiale, datorate activităţii omului (ex:
activităţile menajere, industrie, agricultură, transporturi, depozite de deseuri, etc.).
• După aria de răspândire a poluanţilor: surse locale sau difuze (când poluanţii se
răspândesc pe o arie mare).
• După poziţia lor: surse fixe sau mobile (autovehicule, locuinţe şi instalaţii ce se
deplasează, etc.).
Poluarea majoră a apelor se face de către: industrie, agricultură, transporturi şi activităţile
menajere.
Industria deversează în apele naturale substanţe chimice, organice şi anorganice, resturi
vegetale şi animale, solvenţi, hidrocarburi, căldură. Materialele pot fi în stare solidă, sau lichidă,
miscibile sau nemiscibile cu apa, uşor sau greu volatile, mai mult sau mai puţin toxice.
Poluarea aeriană a apelor curgătoare este deosebit de periculoasă. Poluanţii sunt de două
tipuri: particule poluante, cum ar fi cenuşa, funinginea, praful şi suspensiile solide minuscule, sau
gaze, ca bioxidul de sulf sau oxidul de azot. Acestea sunt emise în principal de industrie, dar şi de
agricultură. Atunci când gazele se combină cu apa din picăturile de ploaie se produc acizi
concentraţi (sulfurici sau azotici) rezultând ploile acide.
Agricultura este sursa cu cel mai mare potenţial de poluare, aceasta deversând în apele
naturale o încărcătură mare de substanţe chimice.
Anual fermierii din Anglia şi Ţara Galilor împrăştie pe terenurile lor 2,5 milioane de tone de
azotaţi, fosfaţi şi alte îngrăşăminte şi o parte dintre aceşti fertilizatori ajung în apă. Unii sunt
compuşi organici care persistă în mediu mai mulţi ani, pătrunzând în lanţul alimentar şi cauzând
probleme ecologice. Compuşii organici cloruraţi care au proliferat în anii 1950, sunt astăzi complet
interzişi în Marea Britanie.
Reziduurile netratate de la fermele zootehnice sunt împrăştiate pe terenuri şi o parte îşi
croiesc drum până la cursurile de apă. Reziduurile de la
animale sunt de 100 de ori mai toxice decât apele reziduale
tratate rezultate din instalaţiile de canalizare şi, deversate în
cursurile de apă, cauzează catastrofe ecologice majore.
Ecosistemele apelor curgătoare sunt tot mai ameninţate de
reziduurile care se scurg din fermele piscicole, din cauza
produselor farmaceutice folosite aici pe scară largă pentru a
preveni răspândirea bolilor.
Silvicultura şi sistemele de îmbunătăţiri funciare
cauzează şi ele deversarea unor substanţe toxice în apele
curgătoare, mai ales fier, aluminiu şi cadmiu. Cu îmbătrânirea
pădurii, solul devine tot mai acid, iar în timpul ploilor
torenţiale cantităţi mari de acid se preling pe pante ucigând
flora şi fauna din jur.
Transporturile deversează produse petroliere,
detergenţi, etc.

-4-
 Activităţile menajere generează dejecţii, detergenţi, diferite alte substanţe poluând chimic
şi biologic apele naturale.

Tipuri de poluare
Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de pătrundere a unor substanţe
poluante în apa atmosferică, în apa scursă la suprafaţa solului, în apa mărilor şi oceanelor şi în apa
subterană. Este produsă direct sau indirect, în mod natural sau antropic. Apa poluată devine
improprie utilizării normale. Poluarea poate avea loc continuu (ex: canalizarea din oraş), sau
discontinuu (ex: reziduurile provenite din industrie şi deversate în ape) la intervale regulate sau
neregulate de timp: temporar sau accidental (cazuri de avarie). În funcţie de starea lor de agregare,
poluanţii pot fi: solizi, lichizi, gazoşi.
• Poluarea naturală este în general rară. Aceasta se datorează unor fenomene cu caracter
geologic. Are importanţă secundară în condiţiile în care aportul antropic de poluanţi devine tot mai
grav. Poluarea naturală provine din:
◦ Trecerea apelor printr-o zonă cu roci solubile constituie principala cauză de pătrundere a
unor săruri în cantităţi mari în apele de suprafaţă sau în straturile acvifere. Rocile radioactive pot
duce la contaminarea unor ape de suprafaţă sau subterane.
◦ Trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă
impurificări prin particulele solide antrenate dacă solurile sunt compuse din particule fine cum sunt
cele din marne şi argile care se menţin mult timp în suspensie.
◦ Vegetaţia intensă acvatică fixă sau flotantă conduce la fenomene de impurificare variabile
în timp în funcţie de perioada de vegetaţie.
◦ Vegetaţia de pe maluri produce o impurificare atât prin căderea frunzelor cât şi prin
căderea plantelor întregi. Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire şi descompunere
care conduc la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici sau sub pod de gheaţă.
• Poluarea artificială (antropică) - Iniţial produsele poluante erau de natură organică şi
uşor biodegradate de bacterii şi ciuperci. Pe măsura dezvoltării industriale şi exploziei demografice
au apărut deşeuri nebiodegradabile, pentru care nu există în natură enzime capabile să le
descompună.
◦ Poluarea fizică: care apare ca urmare a evacuarii în apă a materialelor solide, minerale,
insolubile, cum este de pildă deversarea în cursurile de apă a reziduurilor de la exploatarea
carierelor sau minelor. În această categorie intră şi poluarea termică cauzată de deversările apelor de
răcire care provin din industrie şi de la unele centrale termice şi nucleare. Ridicarea temperaturii
apei, ca urmare a acestor deversări, poate duce la modificări intolerabile
pentru cea mai mare parte a speciilor animale şi vegetale din zonele
respective. De asemenea, sunt accelerate fenomenele de descompunere
bacteriană. Animalele acvatice suferă pentru că temperaturile superioare
măresc intensitatea metabolismului. O problemă specială o reprezintă
poluarea radioactivă a apelor care poate să apară în urma unor căderi de
materiale radioactive din atmosferă sau mai ales ca urmare a incorectei
degajări a reziduurilor radioactive lichide sau solide de la industriile
care folosesc energie atomică sau de la cercetările nucleare. Poluarea de
natură fizică este generată şi de diverse radiaţii ionizante, îndeosebi de
cele nucleare accidentale. Poluarea fonică produsă de zgomote şi
infrasunete se încadrează tot în tipurile de poluare fizică.

-5-
 ◦ Poluarea biologică: este creată de contaminări microbiologice cu germeni patogeni
(virusuri, bacterii, fungi, etc.), sau ca urmare a introducerii abuzive sau accidentale a unor specii sau
varietăţi de specii. Microorganismele şi materiile organice fermentescibile duc la o contaminare
puternică, bacteriologică a apei, care are drept urmare răspândirea unor afecţiuni cum sunt
colibacilozele, hepatitele sau febra tifoidă. La această categorie de poluare, pe lângă apele uzate
urbane pot participa în mare măsură industriile alimentare şi industria hârtiei. Se consideră, de
exemplu, că o fabrică de hârtie de dimensiuni mijlocii echivalează, în ceea ce priveşte poluarea, cu
un oraş de 500.000 de locuitori. Nu mai puţin periculoase, sunt apele uzate provenite de la creşterea
animalelor în marile complexe agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a
animalelor pe spaţii închise, foarte restrânse.

◦ Poluarea chimică: rezultă din deversarea în ape a diverşilor compuşi pornind de la

produse naturale, minerale sau organice, până la substanţe de sinteză, inexistente, iniţial în natură,
cum ar fi:
- pesticide, nitraţi, fosfaţi şi alte produse folosite în agricultură;
- derivaţi ai carbonului cum ar fi acidul carbonic şi hidrocarburi lichide;
- derivaţi ai sulfului şi azotului cum ar fi acidul azotic şi acidul sulfuric;
- derivaţi ai metalelor grele (plumb, cupru, zinc, crom, nichel, mercur, cadmiu);
- derivaţi ai fluorului;
- PCB (policlorobifenili), care se utilizează foarte mult în industria materialelor plastice sau care
apar datorită întrebuinţării în orezării a octoclordifenilului;
-6-
- substanţe organice aparţinând dominant a 3 categorii şi anume: glucide, proteine, lipide;
- fenoli, amine, amoniac;
- petrol, ţiţei;
- materii organice fermentescibile;
Poluanţii apelor sunt foarte diverşi, clasificarea lor făcându-se după mai multe criterii:
• După natura lor există poluanţi: organici, anorganici, biologici, radioactivi, termici.
• După starea de agregare se diferenţiază: suspensii, poluanţi solubili în apă, dispersii
coroidale.
• După durata degradării naturale în apă se deosebesc: poluanţi uşor biodegradabili, care
se descompun rapid şi natural, nebiodegradabili, refractari.
Biodegradarea este fenomenul prin care o substanţă se transformă, se descompune şi se
elimină în mod natural cu ajutorul unor microorganisme, din descompunerea acesteia rezultând alte
substanţe inofensive.

Modul de infestare al apei

Calitatea surselor de apă variază foarte mult depinzând de geologia locală, de activităţile
agricole şi de sursele industrial-municipale de poluare. De regulă apele subterane sunt mai poluate
cu substanţe minerale (nitraţi, arsen, bariu) decât apele de suprafaţă deoarece apele subterane se
infiltrează prin roci acumulând mineralele, iar apele de suprafaţă tind să conţină mai mulţi poluanţi
biologici (bacterii şi viruşi) şi mulţi poluanţi organici (substanţa organică distrusă). Ambele surse
pot să conţină deşeuri industriale atât de provenienţă organică cât şi anorganică.
Calitatea apelor de suprafaţă este foarte variată. Poluările bacteriene şi cu plumb s-au
micşorat, ultima din cauza eliminării treptate a plumbului din benzină. Dar s-au mărit poluările cu
nitraţi, cloruri, arsen şi cadmiu. Se consideră că arsenul şi cadmiul provin în fond de la arderea
combustibilului fosil deoarece urmele lor sunt prezente în cărbune şi petrol. Nitraţii provin atât de la
arderea combustibilului fosil precum şi de la scurgerile îngrăşămintelor agricole. Poluarea cu cloruri
se asociază cu creşterea bruscă a populaţiei (apele de scurgere şi menajere) şi utilizarea sporită a
sării pe drumuri.
Calitatea apelor subterane este mai puţin cunoscută. În regiunile agricole, cantităţile de
reziduuri de pesticide şi îngrăşăminte (în special a nitraţilor) pot fi înalte. Apele subterane situate în
vecinătatea depozitelor de deşeuri pot fi contaminate. Timpul necesar poluanţilor (nitraţi, fosfaţi)
pentru a pătrunde din sol în pânza de apă freatică nu este cunoscut cu exactitate, dar în multe cazuri
pare a fi de zeci până la câteva mii de ani.
-7-
 Apele subterane sunt o sursă importantă de apă potabilă. Marea parte a populaţiei se
foloseşte de apa subterană cu scopuri alimentare şi agricole. Din nefericire multe dintre fântânile
noastre sunt deja poluate cu nitraţi şi alte chimicale industriale şi agricole. Apele subterane pot fi
poluate de la diverse surse, inclusiv rezervoare şi tuburi de scurgere, rezervoare subterane cu
benzină, gunoaie, rezervoare industriale cu deşeuri, scurgeri agricole, etc. Bacterii, chimicale toxice
şi excese de nutrienţi se infiltrează în pământ urmând aceleaşi căi cu rezistenţă minimă prin care
pătrunde şi apa. Poluanţii tind spre adâncimi până ce întâlnesc o barieră (stratul de rocă
impermeabilă) şi atunci se răspândesc. Astfel toxinele pot călători sute de kilometri înainte de a
nimeri într-un râu, lac sau fântână.
Sistemul de distribuţie a apei include uzina locală de tratare şi toate conductele care
transportă apa spre uzină şi spre case şi clădiri. O dată cu epurarea apei prin care aceasta devine
potabilă se fac anumite măsurători chimice care lasă şi ele anumite resturi în apă. Diferiţi
contaminanţi pot nimeri în apă de la coroziunea conductelor, ca adaosurile ce previn coroziunea şi
ca produsele secundare de la reacţiile de dezinfecţie a apei. De la coroziunea conductelor rezultă
metale ca plumbul, cadmiul, fierul, zincul, nichelul, etc. Prezenţa asbestului poate fi rezultatul
avariei conductelor de tipul asbest-cement (conductele A/C), folosite în unele sisteme. Inhibitorii
coroziunii sunt adăugate în multe sisteme de alimentare pentru reducerea concentraţiilor metalelor
şi asbestului. Cu toate că aceste substanţe se consideră inofensive la nivelele folosite, un grup de
inhibitori, cum ar fi fosfaţi, la concentraţii puţin mai mari împiedică procesele metabolice în
organismul uman cu participarea urmelor de metale.
Clorurarea apei potabile pentru dezinfectare a fost numită unica şi cea mai importantă
măsura întreprinsă. Ea a eliminat riscul apariţiei maladiilor de origine acvatică în multe ţări. Fiind o
măsură efectivă împotriva multor bacterii patogene (dar nu împotriva viruşilor şi protozoarelor, cum
ar fi Giardia), clorurarea crează totuşi produse secundare toxice. Cele mai importante din ele sunt
trihalogenmetanii (THM). THM rezultă din reacţiile clorului cu materia organică naturală (frunzele,
coaja copacilor, solul) şi poluanţii organici industriali. Trihalometanul, o substanţă chimică
compusă care se presupune că provoacă cancerul, este un produs rezultat în urma clorurării apelor.
Apele de suprafaţă conţin mai multe materiale de acest gen decât apele subterane. Aproximativ 80%
din populaţie primeşte apa clorurată; 50% primeşte apa clorurată de suprafaţă.
În Europa deja se folosesc metode noi de dezinfectare ce pot evita problemele clorurării.
Aceste metode includ folosirea cloraminelor, ozonului sau dioxidului de clor în loc de clor, precum
şi îndepărtarea materiei organice înaintea clorurării. Din nefericire, în prezent, efectele secundare
potenţiale ale acestor alternative sunt mai puţin cunoscute decât cele ale clorurării. Aceasta este
obiectul cercetărilor ştiinţifice.
Fluorul şi aluminul sunt alte două chimicale uneori adăugate la apa potabilă înaintea
distribuţiei. Fluorul se adaugă pentru protecţia parţială împotriva cariei dentare şi aluminul se
adaugă cu scopul îndepărtării materiei organice ce poate cauza probleme de gust şi miros. Ultimele
observaţii indică unicul efect de adăugare al fluorului (1 ppm): o mică moderare a procesului de
apariţie a petelor dentare la un procent mic al populaţiei. Fluorul nu cauzează cancerul, cu toate că
nivelele mult mai mari decât cele adăugate pot cauza bolile oaselor. Nu există un risc specific de la
adăugarea aluminiului la apa potabilă deoarece majoritatea lui se înlătură împreună cu materia
organică. Totuşi inspecţiile au arătat că în aproape jumătate din sistemele ce folosesc aluminiul
pentru tratarea apei concentraţia acestuia în apa finală este mai mare decât în apa neprelucrată.
Aluminiul este cauza problemelor bolilor de rinichi la oameni. Utilizarea sulfatului de aluminiu
pentru curăţirea apei a fost în centrul atenţiei în 1988 când mai multe tone au fost deversate în
reţelele de alimentare din Camelford, Cornwall (Anglia), cauzând diverse boli printre localnici.
Termenul care descrie modul în care poluanţii pătrund în rezervele de apă este de
„perclorare”. Poluanţii pot fi sub formă solidă sau lichidă. Atunci când pe uscat se depozitează
resturi, o cantitate mică este dizolvată de ploaie şi se infiltrează în apa freatică. În cele din urmă
aceasta pătrunde aceasta pătrunde în cursurile locale de apă. Dacă reziduurile sunt lichide, pătrund
mai repede în rezervele de apă potabilă. Substanţele aplicate pe plante devin inactive în contact cu
solul şi pătrund în sistemul hidrologic local sau se infiltrează în sol amestecându-se cu apa freatică.
Până la 80% din substanţele cu care se tratează plantele se pierd imediat după aplicare deoarece ele
nu pot fi aplicate exact pe plantă şi pătrund astfel în sol.

-8-
 Există puţini poluanţi naturali. Solul conţine anumiţi fertilizatori, cum ar fi nitraţii care în
timpul aratului păşunilor sau în timpul iernilor pot ieşi la suprafaţă. În sol se mai găseşte şi aluminiu
care poate ajunge în apele curgătoare prin diferite reacţii chimice. În timpul inundaţiilor luncilor, în
apă poate pătrunde magneziul care provoacă dezastre în rândul peştilor. Însă aceste scurgeri
naturale sau semi-naturale de poluanţi sunt insignifiante în comparaţie cu cele produse de om.
Fermierii introduc în mediu o gamă intregă de substanţe chimice şi deci şi în rezervele de
apă potabilă. Printre acestea se numără erbicidele, insecticidele, acaricidele, fungicidele şi
deparazitanţii pentru ovine care, luate laolaltă, conţin 450 de substnaţe numite biocide. Fermierii
împrăştie fosfaţi şi nitraţi pe terenuri pentru a stimula dezvoltarea plantelor şi există scurgeri
semnificative de lichide toxice din silozuri sau din fermele de porcine sau avicole. Produsele
farmaceutice utilizate în agricultură, cum ar fi antibioticele, hormonii sau cele ce împiedică
creşterea, pot şi ele polua alături de dezinfectanţi. Preparatele pe bază de hormoni pot şi ele să
pătrundă în rezervoarele de apă prin reţelele de canalizare urbane.

Poluarea oceanelor

-9-
 Oceanele sunt legate de uscat
prin intermediul râurilor, care sunt
transmiţătorii poluanţilor. Substanţele
chimice se infiltrează prin pământ în
apa râurilor şi sunt astfel purtate până
în oceane. Substanţele chimice cum ar
fi cele petroliere, fertilizatorii (mai ales
nitraţii şi fosfaţii), insecticidele şi
erbicidele, care nu se descompun în
contact cu solul, pătrund în cele din
urmă în oceane. Oceanele devin astfel
depozite imense pentru aceste colecţii
amestecate de fertilizatori şi otrăvuri.
Dacă la poluarea aerului imaginea-simbol este oferită de arborii „perforaţi” de ploile acide,
la poluarea apei oceanelor şi mărilor expresia caracteristică ar putea fi considerată „mareele negre”,
adică poluarea, practic continuă, cu petrol sau cu substanţele radioacive ale submarinelor nucleare a
mărilor şi oceanelor lumii, având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine. Ţiţeiul şi alte
substanţe petrochimice sunt principalii poluatori ai oceanelor, alături de care apele uzate, gunoaiele
casnice şi poluarea aerului se adaugă în mod semnificativ. Masele plastice şi petrolul spălat de pe
ţărm sunt o dovadă a poluării mărilor şi a caracterului nonbiodegradabil al multor deşeuri. În
incidentele majore de poluare este întotdeauna implicat ţiţeiul. Practica obişnuită de spălare a
tancurilor petroliere reprezintă echivalentul a 8-20 milioane de barili de petrol pe an care s-ar
deversa în oceane în mod deliberat. Această practică răspândită în întreaga lume, rămasă adesea
neobservată, este astăzi detectată prin intermediul sateliţilor şi cei vinovaţi pot fi trimişi în judecată.
După ţiţei, unul dintre cele mai periculoase deşeuri sunt apele uzate. În cantităţi mici apele
uzate îmbogăţesc apa şi reprezintă un îngrăşământ pentru plante şi peşti, dar în cantităţi mari ele
sunt un pericol pentru ecosisteme. S-au făcut mari eforturi pentru a transforma cât mai mulţi
poluanţi solizi în lichid deoarece diluarea scade mult riscul accidentelor şi lumina soarelui poate
distruge bacteriile.
Cantitatea de metale DDT şi PCB (betanol policlorinat) a crescut în ultimii ani, dar,
inexplicabil, nivelul arsenului a scăzut. DDT-ul, o substanţă chimică organică clorinată şi toxică,
utilizată ca pesticid şi care persistă în mediu este încă folosită în Africa, cu toate că în Anglia a fost
interzisă încă din 1984.
Metalele grele cum ar fi cadmiul, nichelul, arsenul, cuprul, plumbul, zincul sau cromul, care
cele mai multe provin din industria şi transportul pe uscat, sunt chimicale periculoase care
dezechilibrează balanţa sistemelor animale din mediu. Se estimează că annual doar în Marea
Nordului se deversează până la 50.000 de tone. Şi mai periculoase sunt pesticidele agricole: aldrin,
dieldrin şi endrin, care se acumulează în ţesutul animal. Efectele pe termen lung ale multor
chimicale nu sunt însă cunoscute. Plumbul este un metal greu care se găseşte în apă sub formă de
soluţie. O altă sursă a poluării cu plumb a apelor sunt greutăţile pescarilor abandonate în apă.
Plumbul are un efect puternic asupra lebedelor care ingeră greutăţile de plumb în timp ce se hrănesc
cu alge. Plumbul rămâne în pipota păsării, transformându-se în soluţie şi ucigând-o. Un simptom al
otrăvirii cu plumb este boala „gât frânt”, care apare atunci când muşchii păsării nu mai pot susţine
gâtul lung. Cadmiul este alt metal greu care pătrunde în apă afectând peştii şi astfel şi oamenii care-l
consumă.
O altă substanţă chimică care a un efect negativ asupra florei şi faunei marine este tribulina
(TBT), care este folosită pe scară largă ca vopsea rezistentă la apă, pentru chila vaselor. În Marea
Britanie a fost interzisă utilizarea acesteia pentru vasele mici, cum ar fi cele de agrement, dar pentru
cele comerciale sau maritime care utilizează mult mai multă substanţă toxică nu a fost încă
restricţionată. S-a demonstrat că TBT produce modificări sexuale importante asupra melcilor de
mare (un tip de crustaceu), întregi populaţii devenind de sex feminin şi deci puse în imposibilitatea

- 10 -
de a se reproduce. S-au descoperit produse alternative care nu au efecte adverse asupra florei şi
faunei, cum ar fi unul având la bază cuprul şi care este de 1000 de ori mai puţin toxic pentru plante
şi animale.

Efectele poluării
Un efect al poluării apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numită şi „moartea
lacurilor”, ca urmare a creşterii fertilităţii acestora prin aport de elemente nutritive, mai ales fosfaţi
şi nitraţi, care favorizează proliferarea fitoplanctonului şi a plantelor acvatice. Puţin câte puţin, lacul
se colmatează, se îngustează şi dispare.
Poluarea chimică a apelor afectează fitoplanctonul şi macrofitele în mod diferit, după natura
agentului contaminant. Astfel, sărurile de cupru şi cromaţii sunt toxice pentru alge. Fitoplanctonul
este puternic afectat de numeroase pesticide, mai ales de erbicide. De exemplu, erbicidele din grupa
ureelor blochează creşterea fitoflagelatelor. Detergenţii sintetici, pe de altă parte, sunt foarte toxici
pentru flora microbiană a apelor. Peştii pot muri din cauza tuturor tipurilor de poluare, dar
majoritatea cazurilor mortale sunt provocate de lipsa oxigenului dizolvat în apă şi datorită
pesticidelor şi a reziduurilor toxice.
Probleme grave ridică, de asemenea, poluarea apelor cu metale grele, mai ales cu mercur,
care atinge o mare acumulare pe lanţul trofic. Ansamblul consecinţelor ecologice ce rezultă din
poluarea biosferei cu mercur constituie un semnal de alarmă pentru a se pune capăt
comportamentului iresponsabil al civilizaţiei industriale cu privire la calitatea apei.
De fapt, nocivitatea poluării apei se răsfrânge direct sau indirect asupra omului şi de aceea
este necesar să se cunoască mai bine aceste pericole, inclusiv efectele pe care le pot avea asupra
omului chiar cantităţile mici de substanţe chimice din sursele de apă. Deşi se poate afirma că există
tehnologii pentru a menţine calitatea bacteriologică bună a apei şi pentru a îndepărta multe din
substanţele chimice periculoase din apa potabilă, din păcate, acestea nu se aplică pe o scară largă,
potrivit cerintelor.
Amploarea şi diversitatea distrugerilor cauzate de poluare e uşor de măsurat. În primul rând,
este în joc sănătatea omului. După aceea, sunt ameninţate un şir de activităţi economice. În sfârşit,
degradarea vieţii acvatice este plină de consecinţe, deoarece ea tinde să reducă resursele alimentare
obţinute din mări tocmai într-un moment în care se are în vedere utilizarea mai largă a acestora.
Faptul că poluarea poate prejudicia turismul este lesne de înţeles: rari sunt aceia care nu au
întâlnit încă o plajă murdară. Şi faptul că ea poate să fie fatală culturilor de stridii se înţelege de la
sine. Tot asfel, este uţor de înţeles că sănătatea noastră poate fi grav afectată: se ştie că anumite
uleiuri deversate în mare conţin produse cancerigene.
Opinia publică trebuie să se convingă de gravitatea situaţiei actuale. Masa substanţelor
poluante pe care le deversăm în ape creşte cu fiecare zi, ceea ce înseamnă că, dacă nu luăm măsuri
pentru a preveni pericolul, poluarea de azi nu va reprezenta nimic în comparaţie cu poluarea de
mâine.
Cele dintâi victime ale pânzelor plutitoare formate, de cele mai multe ori, prin împrăştierea
hidrocarburilor sunt păsările care au obiceiul să se aşeze pe mare sau să plonjeze pentru a apuca
peşti. Se ştie că în mod normal apa nu poate să patrundă prin penajul lor, ceea ce le permite să
plonjeze şi să rămână scufundate în ape foarte reci, deoarece perna de aer reţinută de penaj
îndeplineşte rolul de regulator termic şi permite, în acelaşi timp, zborul deasupra apei. Poluat de
hidrocarburi, penajul pierde aceste însuşiri şi pasărea moare de frig, fară a se putea smulge din
mediul lichid.
Acolo unde poluarea atinge un anumit grad, de exemplu în porturi, se constată o sărăcire
generală a florei, care în anumite cazuri poate merge până la dispariţia oricărei forme de viaţă
vegetală. Flora marină este ameninţată deoarece pelicula uleioasă formează un ecran şi împiedică
oxidarea apei. Se înţelege de la sine că floră din zona de coastă este cea dintâi atinsă, dar aceasta nu
înseamnă că flora de pe fundul mării este în afara pericolului, deoarece uleiurile, răscolite şi iar
răscolite de mare, se aglomerează împreună cu microorganismele şi formează sedimente care
înăbuşă fundul mării.
Poluarea perturbă, totodată, activităţile economice din zonele litorale. Se înţelege de la sine
- 11 -
că petrolul este duşmanul crescătorilor de stridii şi al pescarilor, deoarece el poate face ca peştii şi
testaceele să devină necomestibile. Aceste maree negre aduc, fireşte, un prejudiciu considerabil şi
activităţilor turistice. În toate cazurile curăţarea ţărmurilor este foarte costisitoare.

Controlarea poluării
Din cauza tragediilor nenumarate provocate de poluare s-au format mai multe organizaţii pentru
combaterea poluării.
Oamenii nonguvernamentali au format la nivel local, naţional sau internaţional organizaţii
care oferă informaţii şi suport celorlalţi oameni nonguvernamentali in legatură cu poluarea si
prevenirea acesteia.
Greenpeace International, ECO sunt organizaţii internaţionale ce atrag atenţia spre acele
industrii ce contaminează aerul, apa şi solul. Friends of the Earth International este o federaţie
internaţionala ce luptă cu poluarea.
Datorită acestor organizaţii, în secolul XX au fost adoptate mai multe acte cu referire la
reducerea poluării aerului, apei şi a solului, şi au fost organizate acţiuni care ajutau la aceasta.

Reducerea poluării poate fi realizată pe mai multe căi :

- introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluate in procesele industriale;
- reducerea cantităţii de ape uzate, evacuate in râuri prin introducerea practicii recirculării
apei;
- recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unei
adevărate surse de materie prima;
- extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a rezidurilor, mai ales la
crescătoriile de animale;
- îmbunătaţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor, instalaţiilor si
exploatării acesteia.

- 12 -
 Bibliografie

•"Probleme globale ale omenirii.

Starea lumii", Brown L., Editura
Tehnică, Bucureşti, 1992
•Revista Arborele Lumii, Planeta
Pământ, nr. 89, „Poluarea apelor”;
•Revista Arborele Lumii, Planeta
Pământ, nr. 90, „Poluarea
oceanelor”;

- 13 -