REFERAT

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE

Spre deosebire de Ţara Românească, unde la 1821, mişcarea revoluţionară a poporului îşi
desfăşura acţiunea armată sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, în Moldova de atunci, nu
apare un om de arme, sub al cărui stindard şi conducere să se înmănuncheze lupta poporului
pentru eliberearea de sub stăpânirea turcească şi de sub anarhia şi ohlocraţia cetelor prădalnice
ale Eteriei.
În schimb, în Moldova, apare un gânditor parenetico-politic, care caută prin scrierile sale
să lămurească pe contemporanii săi asupra tuturor problemelor acute care frământau societatea
moldovenească. Acesta arăta nu numai aspectul politic al celor ce se petreceau atunci, ci mai ales,
aspectul lor social, scoţând fără cruţare pe vinovaţi în faţa opiniei poporului întreg, punându-i la
stâlpul infamiei. Vinovaţii erau în primul rând marii boieri şi conducătorul lor spiritual:
mitropolitul Veniamin Costache. Iar gânditorul de care vorbim, înzestrat şi cu darul scrisului, era
un mic boier: Ionică Tăutul.
 Numele lui se întâlneşte destul de des în cercetările privind Moldova primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea însa în realitate, nu se ştie aproape nimic sigur despre viaţa, cultura şi faptele
lui, ce era legendă şi ce era adevăr din tot ce spusese. Deşi la 1838, publicându-i poezia „Epitaf”
in revista „Alăuta Românească”, M. Kogălniceanu făgăduise că va publica şi biografia acestui
„poet suav”, totuşi aceasta nu avea să apară niciodată şi nici nu s-a găsit ceva în acest sens între
nenumăratele hârtii rămase de la Kogălniceanu. În schimb, hârtiile rămase de la Tăutul însuşi,
astăzi la Arhivele Statului din Iaşi (în cea mai mare parte), ne vor aduce cel puţin în parte,
răspuns la unele din întrebările noastre şi-l vor coborî din legendă pe pământ.
Ionică Tăutul, poet, prozator, traducător și iluminist, un precursor al pașoptismului și
creatorul științei politice moderne românești vine pe lume în noiembrie 1795, la Cerchejeni,
judeţul Botoşani, ca unul dintre cei şapte copii ai lui Gheorghe Tăutul – vornic de poartă şi al
Ileanei Ilschi. Nu se cunoaște unde și-a făcut studiile însă lucrează de foarte tânăr ca inginer
hotarnic (este unul dintre primii topometri romani), face negoţ şi administrează moşia, iar pentru
câtva timp este scriitor în cancelaria episcopului de Huşi. Odată cu instaurarea domniei
pământene a lui Ioniţă Sandul Sturza Voievod (iulie 1822), el părăseşte definitiv toate ocupaţiile
şi devine consilier al domnului, îi scrie cuvântările şi ţine cancelaria aşezându-se definitiv în Iaşi
unde redactează proiectul primei constituţii românesti numită „Constituţia cărvunarilor”. Tăutul
este ridicat la micul rang boieresc de căminar, iar la 5 octombrie 1824, cu puţine zile înainte de
plecarea sa la Istanbul, este ridicat la rangul de comis. În 1825 a înființat prima lojă masonică
română la Iași sub numele de „Moldova”.
La Istanbul, Tăutul îndeplineşte obligaţiunile slujbei de secretar, scriind corespondenţa
oficială pentru Iaşi şi pentru Înalta Poartă şi totodată se perfecţionează în cunoaşterea celor trei
limbi necesare: limba turcă, limba greacă şi limba franceză. În 1828 renunţă la slujbele date de
domnitor însă nu se poate întoarce în ţară din cauza izbucnirii războiului ruso-turc. Are ambiţii
privind o carieră politică, ceea ce îl determină să conceapă în 1829 un proiect de candidatură la
scaunul Moldovei însă nu a reușit să convingă puterile că el este cel mai bun candidat. O boală,
despre care înţelegem mai târziu că este tuberculoză pulmonară, începe să-l chinuie. Rămas cu
totul izolat din cauza războiului, fără să mai primească niciun ban de nicăieri, dar cheltuind
continuu pentru medicamente, agoniseala i se topeşte văzând cu ochii. La 20 aprilie 1830, cei
aproape 35 de ani ai comisului se frâng ireparabil pe ţărmul Bosforului. De atunci viaţa, faptele şi
scrierile lui se topesc în legendă.
 După ce am expus viaţa lui Ionică Tăutul în elementele ei mai caracteristice, vom
prezenta în continuare scrierile care îl îndreptăţesc să merite preţuirea de care se bucură şi, mai
ales, ar trebui să se bucure.
Gânditor politic înainte de toate, și-a dovedit și talentul scriitoricesc în câteva versuri de
dragoste scrise ocazional în spiritul epocii („Epitaf”, „O văpaie arzătoare”, „Cuprins fiind odată
de gânduri tulburate”, etc.), prin corespondență (catre Teodor Bals, rude, boieri, oficiali ai
timpului) și în pamflete compuse în perioada începuturilor tulburi ale domniilor pământene
( “Strigare norodului Moldovei către boierii pribegiţi si cătră Mitropolitul", Scrisoare împotriva
marilor boieri moldoveni refugiati la Cernauti”). Fragmentele și proiectele de lucrări păstrate arată că
acesta este capabil să ilustreze magistral și specia eseului politico-filosofic. Traduce gramatica limbii
franceze de Charles Girault-Duvivier și „Ruinelor” lui Volney, căruia îi citise și studiase și alte opere.
Ionică Tăutul a avut fără îndoială sclipiri de geniu pe care puţini autori le-au înteles şi apreciat aşa
cum ar trebui.
“Strigare norodului Moldovei către boierii pribegiţi si cătră Mitropolitul" este unul dintre
cele mai importante pamflete ale sale unde el va dezbate ardenta problemă a capitulaţiilor. Este o
scriere ale cărei titlu şi conţinut exprimau mânia poporului ca un glas răzbunător ridicat
împotriva marilor boieri şi a mitropolitului Veniamin Costache, pe care îi învinuieşte că,
nesocotind interesele generale ale ţării, lipsiseră de la datorie, lăsând ţara în mâna aventurii. În
plină fierbere a mişcării revoluţionare, „Strigarea norodului...” întreprinde o critică totală,
acerbă dar justă, a întregii stări social – politice a Moldovei. Tăutul le dovedeşte că onorurile şi
bogăţiile la care râvneau le-ar fi putut dobândi demn pe calea patriotismului şi a democraţiei.
Analizând cu amănuntul, dar şi cu spirit larg, el supune discuţiei diverse aspecte:
obligaţiile materiale către Înalta Poartă; administraţia Moldovei – ale cărei slujbe, mari şi mici,
se cumpărau cu bani; abuzul cu acordarea de scutelnici boierilor; paza ţării încredinţată unor
străini; pravilele, după care se fac judecăţile, nu numai că sunt într-o limbă străină – Condica
lui Calimah, în limba greacă, dar nici nu ţin seama de „obiceiurile vechi”, ele sunt făcute numai
pentru cei mari, nu şi pentru cei mici; şcolile, în sfârşit, nu sunt în slujba culturii şi nu dau
rezultatele aşteptate.
Analizând astflel susbstratul real, autentic, al instituţiilor politico-sociale, deci însuşi
fundamentul societăţii moldoveneşti de la începutul secolului al XIX-lea, „Strigarea
norodului...” evidenţiază condiţiile şi formele arbitrare, abuzive şi corupte în care se menţineau
aceste instituţii tradiţionale, precum şi necesitatea inexorabilă a îndreptărilor, a schimbărilor
profunde.
 Aceeaşi opinie o exprimă I. Tăutul şi în largul său răspuns "Scrisoare-pamflet împotriva
marilor boieri moldoveni refugiati la Cernauti”. Acesta îşi ia sarcina să analizeze cu amănuntul
răspunsul boieresc şi să pună lucrurile la punct, pe linia realităţii şi a raţiunii. În acest răspuns al lui Tăutul se
pune, pentru întâia oară atât de puternic şi total, accentul luminist de respectare şi supunere la legi ca o
elementară şi fundamentală datorie pentru oricine, de orice treaptă ar fi, ca o condiţie implicită în noţiunea
de patrie.
Tăutul, analizând, pe rând, fiecare paragraf al răspunsului marii boierimi, descrie realităţile din care este
clădită societatea moldovenească şi arată că bunul plac al marilor boieri, ei îl consideră ca lege (boierimea nu
este „tara” ci o mica tagma de beneficiari). Poziţia de pe care el amendează si respinge plângerile
boierilor de la Cernăuţi si Chişinău este cea a capitulaţiile care însemnau pentru Tăutul a acorda
Moldovei o şansă de care fusese lipsită în ultima sută de ani, şansa unei vieţi normale, liniştite şi în
continua dezvoltare.
Cele două pamflete despre care am vorbit până acum „Strigare...” şi „Scrisoarea..”, cel dintâi mai
înflăcărat, cel de al doilea mai argumentat, mai raţionalist, pot fi considerate ca două opere de o deosebită
valoare literară şi istorică, unice ca preocupări şi realizare. Ele vestesc, drept concluzie, apariţia şi a unei
sinteze, care va fi „Tratatul de politică” despre care vom vorbi mai departe.
Ionică Tăutul încearcă să scrie un „tratat” laic de politică, întemeiat pe cunoaşterea psihologică şi
sociologică a firii omeneşti. Pentru el, statul poate, şi trebuie, să fie condus după anumite reguli prestabilite şi
în felul acesta, se poate vorbi de fundamentarea unei ştiinţe a conducerii statale, ştiinţă numită „Politică”,
adică „meşteşugul de a ocârmui statul”.

Început la 1 octombrie 1827, la Istambul, tratatul de politică se păstrează în trei versiuni, denumite
arbitrar de noi: varianta I, II şi III, şi deosebite între ele nu numai prin ordinea de tratare a materiei dar şi prin
conţinut, având, totuşi, suficiente interferenţe, iar ca element fundamental comun faptul că toate trei au rămas
neterminate, sau cel puţin, aşa au ajuns până la noi.
Prima versiune are ca titlu: „Zidire politicii întemeiată pe firia omului”, şi este alcătuită din
următoarele capitole: I. Idee opştiască de politică; II. Pravilele firii; III. – lipseşte în întregime; IV. Moralul.
În dezvoltarea acestor capitole, autorul se sprijină pe autorităţi ale gândirii politico-juridice, din antichitatea
grecească, mai ales, din secolul XVIII-lea francez, secolul aşa-numit al luminilor. Din antichitatea greacă
citează cunoscuta părere a lui Platon, din „De republica”: „Atunce vor fi fericite noroadele când filosofii vor
fi împăraţi, ori împăraţii vor fi filosofi”. Dar marea autoritate, şi numită şi nenumită în cursul discuţiei, este
Montesquieu, cu al său „Esprit des lois”, din acesta, discutând critic problema legii.
 Montesquieu „părintele liberalismului” cum a mai fost numit, este prezent în text prin idei şi expresii,
dar fără să mai fie menţionat, de-a lungul întregului text al acestei încercări unice în literatura noastră veche
şi modernă, de a scrie un tratat ştiinţific de politică. Iar teismul lui Ionică Tăutul: firea – Dumnezeu şi
Dumnezeu – firea – creatorul, vine tot de la Montesquieu. Această atitudine, de natură sociologică, îi permite
să vadă în om o dualitate. Existenţa sa se întemeiază pe echilibrul între cele două lumi. Iar viaţa politică, cu
alte cuvinte Politica însăşi, ca „meşteşug” de a conduce un stat, trebuie să fie parentică, adică fondată pe
cunoaşterea legilor naturii omului, pe morală.
A doua versiune poartă aceeaşi dată de începere ca şi celelalte două, dar n-are nici un titlu şi începe
direct cu capitolul I: Idee opştiască de politică. Urmează capitolul II: Staria firiască a omului. Aici aminteşte
de Platon cu „Dialogul politicesc”, Aristotel, Locke, Newton, Linne, Sabatier de Castres. Redă citate din
Montesquieu însă de această dată fără textul francez şi rediscută poziţia J.J. Rousseau faţă de societate.
A treia versiune a tratatului de politică poartă aceeaşi dată de începere (1 octombrie 1824) şi se
intitulează „Socotinţile mele asupra meşteşugului ocărmuirii”, text în care Tăutul îşi propune să trateze, în
capitolul I „Idee opştiască de politică”, iar capitolul al II-lea „Pravilile firii”, capitolul III „Moralul”
(nedezvoltat), şi alt capitol III „Elementurile omului”. Dintr-un scriitor „nou” pe care nu-l numeşte dar de
care aminteşte şi în versiunea precedentă, extrage o definiţie pesimistă a Politicii, tocmai spre a scoate în
evidenţă greutăţile. Dar această afirmaţie descurajantă nu-l face să renunţe la cercetarea întreprinsă, căreia îi
pune ca o temelie apodictică textul faimos al lui Platon din „De republica”, folosit şi în prima versiune. În
sprijinul argumentării pentru o morală individuală şi socială, Tăutul citează şi versete din „Evanghelii”.
Totodată, îl foloseşte pe J.J. Rousseau, nesfiindu-se a-l critica, cum am văzut şi în versiunea precedentă. În
sfârşit, Tăutul se ridică împotriva celor ce susţin că omul are idei înnăscute: „Eu sunt departe de sistema celor
ce cred că omul are idei sădite”.
“Constituţia cărvunarilor” este proiectul celor 72 de ponturi alcătuit în 1822 de comisul
Ionică Tăutul şi exprimă revendicările micii boierimi inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales dintre
pământeni de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi din boierime, ajutat de un Sfat
Obştesc investit cu atribuţii mari ca ale domnului.
Constituţia Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistenţă
tendinţelor liberale ale firii românilor şi principiilor democratice dominante în lumea întreaga,
principii inspirate din ideologia Revoluției franceze. Dintre drepturile şi libertăţile incluse în
proiect menţionăm: dreptul la apărare, libertatea învăţământului, dreptul la proprietate, libertatea
muncii, libertatea conştiinţei, libertatea presei, dreptul la petiţie, egalitatea, inviolabilitatea
domiciliului, drepturile electorale, etc. Constituţia cărvunarilor n-a căpătat o consacrare oficială,
domnitorul Ioan Sandu Sturdza deşi împărtăşea el însuşi ideile cărvunarilor, nu a putut să o pună
în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poartă. Potrivit proiectului, Adunării Sfatului
Obştesc îi revenea competenţa de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă foarte largă
de relaţii sociale. Domnitorul beneficia de un drept de veto care putea fii infirmat însă de Sfatul
Obştesc. Putere legislativă se putea exercita împreună de Domn şi Sfatul Obştesc. Puterea
executivă revenea Domnului. În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta era tratată ca o
ramură a puteri executive.
Proiectul Constituţiei consacra monarhia constituţională electivă, domnul urmând a fii ales
dintre pământeni de către Obşteasca Adunare alcătuită din mitropolit, episcopi şi de toată obştea
boierilor. Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia. Cu toate că proiectul constituţiei nu a fost
adoptat, unele dintre principiile sale s-au aplicat, deoarece domnitorul Ioniţă Sturza era în conflict
cu consulul Rusiei. Opoziţia boierilor refugiaţi în afara hotarelor şi ostilitatea Rusiei au silit pe
domnitorul moldovean să nu pună în aplicare pe faţa Constituţia ci doar să se folosească de
prevederile sale pentru a pregăti terenul înnoirilor constituţionale viitoare. Moldova a fost astfel
printre cele dintâi state cârmuite după normele constituţionale moderne la începutul secolului al
XIX-lea.

Devenit tot mai convins după izbucnirea războiului ruso-turc din 1828-1829 de necesitatea de a
avea în fruntea Principatelor un domnitor tânar, capabil să facă faţă situaţiei tensionate si bazându-se
pe teoria capitulaţiilor să obţină independenţa Moldovei, Ionică Tăutul începe o acţiune politică menită
sa îl transforme în domnitorul ţării.
El consideră nu numai util dar chiar necesar să întocmescă o serie de texte (manifeste) prin care să
arate concetăţenilor săi că era bine cunoscută situaţia economică, socială şi culturală a Moldovei şi că
el venea la domnie cu soluţii teoretice şi practice în măsură să aducă îndreptarea de care ţara sa avea
nevoie. Acesta nu-şi întemeiază înalta pretenţie pe o ridicare revoluţionară a maselor populare în
fruntea cărora să se afle şi cu ajutorul cărora să îndrepte radical starea jalnică a Moldovei ci pe
convingerea personală că el este cel mai în măsură să realizeze această îndreptare, în mod paşnic,
datorită pregătirii sale politice, teoretice şi practice, precum şi calităţilor sale specifice.
În susţinerea pretenţiei sale, Tăutul era favorizat şi de faptul că în persoana sa se realizau
condiţiile de vechime şi nobleţe (apartenența la un neam atât de vechi și de vestit, descendent în linie
directă din marele logofat al lui Ștefan cel Mare, Ioan Tăutul) prevăzute de convenţia de la Akkerman
(1826) pentru obţinerea domniei. Din nefericire încercarile sale pentru candidatura la domnia
Moldovei vor lua sfârşit odată cu prematurul şi tristul sfârşit în Constantinopulul anului 1830.
 După ce am prezentat scrierile lui Ionică Tăutul vom încerca în concluzie să degajam
aspectele majore ale ideilor sale social-politice așa cum reies din textele discutate, raportându-le
la cadrul local al Moldovei și la cadrul larg al concepțiilor secolului respectiv.
Tăutul nu este gânditor paseist, care să se mângâie de mizeriile prezentului prin evocarea
amintirilor unui trecut strălucit, al familiei sau al patriei sale. Dar nu este nici un luptător
vizionar, în căutarea de himere, aşa încât să-şi aşeze cât mai departe în timp înfăptuirea
idealurilor sale politice şi sociale. Este un spirit realist, care nu se mulţumeşte numai să dea la
iveală, pentru contemporani şi pentru viitorme, gânduri îndrăzneţ, mari şi noi, altoite pe realiăţile
patriei sale. El înţelege să participe şi activ la tot ceea ce, teoretic, propune prin scrierile sale.
Activitatea aceasta a sa de scriitor revelează o gândire socială matură, o cultură pe măsura cea
mai ridicată a timpului său, o minte preocupată de problemele politice şi sociale ale timpului şi
ale ţării sale, un ochi critic a toate văzător, o amplă elevaţie etică, un spirit neîncătuşat, crescut pe
un fond de adâncă şi îndreptăţită revoltă şi pregătiti, astfel, teoretic şi practic, pentru a realiza, la
momentul oportun, o reformă radicală a societăţii moldoveneşti.
Tăutul nu este un gânditor empiric, deoarece nu se mulţumeşte numai cu constatările
personale de fapt, ci studiază adânc operele specifice ale antichităţii, ca şi operele gânditorilor
politico-sociali ai secolului XVIII-lea apusean: Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Mirabeau,
Filangieri, Voltaire, La Harpe, Sabatier de Castres etc. Este organic frământat de nevoia de a
descifra aspectele complexe ale vieţii sociale contemporane din Moldova, pe care le analizează
cu acuţime critică şi consecvenţă, în căutarea cauzelor ultime, determinante, ale fenomenelor
sociale şi politice.
Tăutul este continuu preocupat să iscodească, să cerceteze şi să cunoască. Se preocupă de
toate aspectele culturii: se interesează de istoria veche a românilor şi cunoaşte opera lui D.
Cantemir, dar totodată descrie însăşi starea Moldovei contemporane, zugrăvind şi criticând
tabloul sumbru al Moldovei în care trăieşte.
Condeiul său ager, patetic şi vehement, condamnă laşitatea şi orbirea tuturor acelora
pentru care patria nu era decât numai un pretext pentru satisfacerea intereselor particulare,
personale, fără nici o legătură cu interesele şi nevoile ţării. Condamnă ambiţia, lăcomia şi
interesul, stigmatizând pe cei care înşelaseră aşteptările şi nevoile de până atunci ale ţării.
Minte politică îndrăzneaţă, hrănită din cugetarea lui Platon şi Aristotel, dar mai ales din
cugetarea franceză a „secolului luminilor”, Tăutul deschide, pentru Moldova, secolul emancipării
sale politice, sociale şi spirituale. Scrisul său, ca să folosim cuvântul propriu al lui Alecu Russo,
este un „rechizitoriu”, necruţător şi organizat, împotriva spiritului retrograd, în toate manifestările
şi formele lui: împotriva privilegiilor excesive şi nemeritate, împotriva abuzurilor, nevrednicilor
şi nedreptăţilor.
Fără să fie un gânditor revoluţionar, în sensul stric al cuvântului, totuşi, prin cercetarea
critică a realităţii sociale, economice şi politice, ca şi prin pregătirea teoretică deosebită, prin
combativitatea ideologică şi activitatea practică, prin concretizarea constatărilor sale politice într-
un program coerent de domnie, el se dovedeşte a fi cel mai important observator critic al
societăţii moldoveneşti de la începutul secolului al XIX-lea; iar prin încercarea sa de a pune în
practică acest program reformator, el este un purtător de cuvânt al luminismului în Moldova,
luminism care constituie un factor de progres al momentului istoric în care apare şi se dezvoltă.
Tăutul , teoretician al unor idealuri noi, de dreptate socială, pare crainicul, glas al vremii, la
hotarul între două lumi. El poate fi considerat drept cel dintâi scriitor român modern, drept cel
dintâi român democrat. Cu activitatea lui scriitoricească se pontează prezenţa spiritului critic în
cultura românească. Proza lui este retorică, dar nu ca simplă înfloritură de stil, ci ca o formă
literară impusă de nevoia de a convinge, de a scoate în evidenţă necesitatea de a combate răul şi
de a pune în valoare binele.
Ca să parafrazăm o expresie celebră a lui Alecu Russo la 1855 „Ionică Tăutul e România
reînviată, mascată de toate patimile patriotice şi jucând tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică,
care îl juca Vladimirescu cu puşca plăieşească”.

Bibliografie

Scrieri social-politice, cuvânt înainte, studiu introductiv, note de Emil Vârtosu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1974.

Nicolae Isar, Sub semnul „Luminilor”: figuri din epoca de la 1821, Bucureşti, Paideia, 2006, pp.
194–228.

Raluca Alexandrescu, „Democraţia înainte de partide”, Studia Politica. Romanian Political

Science Review, vol. IV, no. 1, 2004;

Dan Mănucă, „Ionica Tautu – traducător al “Ruinelor” lui Volney”, Anuar de Lingvistică şi
Istorie Literară, tomul XXIII, 1972, pp. 109–120;

Emil Vârtosu, „Napoleon Bonaparte şi proiectul unei «republici aristo-dimocraticeşti în

Moldova», Viaţa Românească (Bucureşti), nr. 6–7, iunie–iulie 1947.